| |
Vladimir Ghika,
Print, Preot si Martir
beatificat azi, 31 august 2013
Fii
omul sufletului tãu...
Despre autor
Carti publicate in Romania
Aforisme
Nu-L iubim pe Dumnezeu asa cum se cuvine
dacã, iubindu-L, nu stim sã-l facem iubit.
Felul în care Dumnezeu ne spune sã-L iubim... Nu este: "Iubeste-mã",
"dacã nu..."
Chiar pe asprele table de piatrã ale Legii era scris:"Vei
iubi..." si nu "Esti obligat sã iubesti" sau "Trebuie
sã iubesti...". "Vei iubi..." este mai mãret,
mai categoric, mai frumos, mai patern sub aceastã formã
decât sub oricare alta...
Cu privire la lucrurile lui Dumnezeu, singurii care stiu ceva
cu adevãrat, sunt cei care iubesc.
Dumnezeu dãruieste celor care dãruiesc.
Dumnezeu Se dãruieste celor care se dãruiesc.
Dacã stii sã-L pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci,
o sã-L regãsesti în tot ceea ce ti se întâmplã.
Viata este frumoasã prin ceea este.
Mai frumoasã încã prin ceea ce ascunde.
Dar mult mai mult încã prin ceea ce dobândeste.
Tot ceea ce deformeazã viata nostrã interioarã se
poate reduce la felul, mai mult sau mai putin constient, în care
denaturãm în noi textul din "Tatãl Nostru".
Il loc sã spunem "Tatãl Nostru care esti în
Ceruri", ceea ce spunem este potrivit calitãtii noastre sufletesti,
"Judecãtorul Nostru care esti la Tribunal", "Furnizorul
Nostru care esti la Tejghea", "Creditorul Nostru care prea des
ne bati la usã", "Cauza noastrã primã al
cãrei efect pierdut în depãrtãri suntem",
"Stãpânul nostru Suprem în fata cãruia
nu suntem decât pulbere", "Camaradul nostru cu care tratãm
liber" - si asa mai departe, într-o dezolantã varietate...
Nu mai spunem în adevãrul lor tocmai cuvintele pe care Dumnezeu
ne-a învãtat sã le rostim cînd ne rugãm.
Tatãl Nostru... si care esti în Ceruri.
Cu cât Îl iubim mai mult pe Dumnezeu, cu atât simtim
mai mult cã vointa noastrã se face nu numai asemãnãtoare
cu a Sa, ceea ce ar fi natural (si n-ar merita sã fie subliniat),
dar, lucru surprinzãtor, cã voinþa Sa devine din ce
în ce mai asemãnãtoare cu a noastrã...
A fi supus numai lui Dumnezeu - nu poate exista o libertate mai absolutã
decât aceasta, sioricare fiu al Bisericii o poate cunoaste...
"Itinerarul sufletului cãtre Dumnezeu" este, aici pe
pãmânt, calea urmatã de Spiritul Sfânt de la
Tatã spre Fiu si de la Fiu spre Tatã, prin mijlocirea tuturor
lucrurilor.
Cele nouã coruri ale îngerilor în suflete cântã,
în timp ce urcã scara:
A-L iubi pe Dumnezeu.
A iubi întru Dumnezeu.
A nu iubi decât întru Dumnezeu.
A iubi totul din dragoste de Dumnezeu.
A iubi totul întru Dumnezeu.
A nu iubi totul decât întru Dumnezeu.
A nu-L iubi pe Dumnezeu decât pentru Dumnezeu.
A nu iubi nimic atât de mult ca pe Dumnezeu.
A-L iubi pe Dumnezeu cu toatã puterea lui Dumnezeu.
De la un Dumnezeu al filozofilor la Dumnezeul cel Viu... Dumnezeu despre
care se vorbeste... Dumnezeu care vorbeste... Dumnezeu care ne vorbeste...
Dumnezeu care ne vorbeste despre El... Dumnezeu care vorbeste pânã
si în noi...
Poti avea dusmani. Tu însuti n-ar trebui sã fii dusmanul
nimãnui.
A sti cum trebuie sã-ti iubesti dusmanii, înseamnã
a începe sã întelegi ce este Dumnezeu.
Dacã nu iubesti din profunzimea ofensei care ti-a fost adusã,
încã n-ai ajuns cu adevãrat sã rãscumperi,
prin bine, rãul.
Nu reprosa nimãnui ingratitudinea sa fatã de tine. N-ai
reusi decât sã-i faci ingratitudinea mai putin ingratã,
fãrã sã aduci vreun remediu potrivit greselii sale.
Acestea sunt obligatii care, pentru a fi bine fãcute, trebuie sã
fie îndeplinite de altii decât de fiinta nesocotitã
sau rãnitã.
A fi tratat cu ingratitudine: unul din felurile - si nu cel mai neînsemnat
- de-a semãna cu Dumnezeu.
Simtitã, o absentã de Dumnezeu e mare ca însusi Dumnezeu
si, tocmai prin aceasta, ea ni-L readuce ca prezentã, în
chip straniu si uluitor.
"Dacã par a nu-ti da nimic, o fac pentru cã Eu vreau
ca tu sã pari a-Mi da ceva..."
Dumnezeu si-a deschis gura ca sã spunã: "Sã
se facã Luminã !" si s-a fãcut Luminã.
- Acelasi lucru s-a petrecut uneori si în sufletul tãu. -
Dacã alteori însã aceastã gurã - totusi
atât de apropiatã si de dãtãtoare de har- pãrea
sã se fi închis fãcând loc întunericului
cu aceeasi fortã cu care a fãcut luminã, nu te teme.
Dimpotrivã, lasã bucuria sã te îmbete... Buzele
se-nchid când vor sã sãrute... Repetã dimpreunã
cu Cântarea: "Sãrutul gurii Tale Tu mi l-ai dat".
Pentru a sãruta, buzele se-nchid.
Suferinta este [...] o vizitã a lui Dumnezeu; un fel de sacrament
nemaiauzit, prin care Fiinta eternã vine la noi, pe fondul unui
neant, al unei absente, în care privatiunea, nu numai de un lucru,
ci de un lucru iubit, posedat ori dorit, înseamnã Dumnezeu
si poate produce un har [...] Este o vizitã, dar una misterioasã,
o vizitã a Fiintei supreme, pãtrunzând în noi
tocmai prin acea imputinare a fiintei noastre, prin acea lezare a iubirii
noastre..."
(Vladimir Ghika - "Gânduri pentru zilele care
vin" )
Notã biograficã
Monseniorul Vladimir Ghika s-a născut la 25 dec.
1873, la Constantinopol, unde se afla tatăl
său, Ion Ghika, în calitate de ministru
plenipotenţiar. Bunicul patern al Mgr.
Ghika, Grigore Ghika
X, a fost domnitorul Moldovei între 1849-1856 şi s-a numărat
printre cei care au pregătit Unirea Principatelor. Mama Mgr.
Ghika, Alexandrina, a fost nepoată a Domnitorului
Ţării Româneşti, Alexandru Ghika.
În 1878, doamna Alexandrina, mama Monseniorului, se stabileşte temporar
în Franţa la Toulouse, cu cei doi băieţi
ai săi, Vladimir şi Dimitrie, pentru a le asigura o educaţie
cât mai aleasă. În 1881 survine moartea tatălui. Vladimir îşi
ia bacalaureatul şi apoi licenţa în drept la Toulouse.
În vederea unei cariere diplomatice, studiază apoi ştiinţele
politice la Paris, dar îl interesează concomitent literatura, filosofia,
medicina, istoria, ştiinţele exacte. Este dotat cu o memorie
prodigioasă, ceea ce i-a permis dobândirea unei vaste culturi şi
cunoaşterea a vreo cincisprezece limbi.
În 1902 are loc convertirea sa la catolicism, şi în 1905 este licenţiat
în filozofie scolastică, luându-şi doctoratul în teologie, la
Roma. Semnalăm tot acum că în 1923 este ordonat preot, iar Papa
Pius al XI-lea îi acordă dreptul de a oficia
liturghia catolică în ambele rituri – roman şi bizantin; de
asemenea îl numeşte Protonotar Apostolic, conferindu-i titlul de
Monsenior.
In 1906 se întoarce în România unde fondează împreună cu sora
Pucci, care îl însoţeşte, primele opere de caritate:
Aşezământul Surorilor de Caritate Saint
Vincent de Paul, Asociaţia Doamnelor de
Caritate, primul spital gratuit din ţară pentru cei lipsiţi,
azil de bătrâni, orfelinat, servicii de ambulanţă, dispensare
etc. Dintre iniţiatorii acestor opere caritabile făceau parte,
alături de Monsenior, prinţesa Alexandrina (mama Monseniorului),
Principesa Maria(viitoarea Regină a României), Doctorul Paulescu, Doamna Darvari (Prinţesa
Bibescu).
În 1907 organizează ambulanţe pentru victimele răscoalei
şi oferă, prin grefă, piele din propriul său trup.
În 1913, îl regăsim îngrijind, alături de Doamnele de Caritate,
răniţii şi tifoizii din timpul
Războiului Balcanic. 1914 îl surprinde la Roma, apoi se stabileşte
într-un Paris asediat de nevoi şi suferinţe, îngrijind răniţii.
În timpul acestei şederi pariziene stabileşte legături
de prietenie în lumea literelor şi a gândirii creştine, intrând
în legătură şi cu mistici ca, de pildă, Tereza de
Lisieux. Împreună cu poeţii Charles
Peguy, Francis Jammes, Paul Claudel, cu gânditorii
creştini Jacques Maritain,
Louis Massignon, Francois Mauriac, Maurice Zundel conturează ideea
unei familii spirituale contemplative şi a unor opere comune de caritate.
Câţiva ani mai târziu, Vladimir Ghika concepe
un proiect în acest spirit. Fondează o Societate de Fraţi şi
de Surori închinaţi lui Dumnezeu, disponibilă acţiunilor
de caritate, dar oarecum mai liberă faţă de anumite rigori
canonice. Această societate este aprobată de Papa Pius
al XI-lea şi este pusă sub patronajul Evanghelistului Ioan.
Pentru instalarea comunităţii, Mgr.
Ghika cumpără mănăstirea de la Auberive, aceasta fiind foarte veche şi necesitând fonduri
importante pentru restaurare. Din mai multe motive această încercare
se soldează aparent cu un eşec.
La sfârşitul anilor douăzeci, un nou proiect a luat fiinţă
în viaţa Mgr. Ghika:
el se hotărăşte să meargă să trăiască
într-o margine de Paris, în cartierul cel mai mizer al său – Villejuif. La început nu este acceptat. E huiduit, hulit de
mulţi dintre declasaţii în mijlocul cărora a ales să
trăiască. Monseniorul nu se descurajează. Mai întâi se
apropie de copii, apoi, încetul cu încetul, de ceilalţi nefericiţi:
bolnavi, beţivi, atei, răufăcători. Pătrunde
în sufletele lor, dezamorsând mecanismele răului. Pe mulţi reuşeşte
să-i convertească. În tot acest răstimp întreprinde şi
numeroase călătorii, cu ocazia Congreselor Euharistice, având
de fiecare dată misiuni de îndeplinit: la Sidney(1929),
la Cartagina(1930), la Dublin(1932), la Tokio(1933) unde dă
împărtăşania leproşilor într-o leprozerie; urmează
Buenos Aires(1934),
Manilla(1936), Budapesta (1938). În 1939 revine
la Bucureşti pentru a repune pe picioare leprozeria de la Isaccea,
cu personal medical francez, pe modelul leprozeriei de la Tokio, Monseniorul
urmând să devină duhovnicul aşezământului. Doi ani
mai târziu, proiectul a fost respins de guvern sub presiunea autorităţilor
germane.
În tot acest timp întreţine legături strânse cu greco-catolicii
români de la Bucureşti. Oficiază pentru ei Liturghii în spitale
şi în închisori. Conform unor mărturii, au avut loc câteva vindecări
inexplicabile ale unor răniţi în stare foarte grav, doar sub
influenţa rugăciunii sale. Aceste fenomene au continuat şi
mai târziu, în timpul detenţiei.
Dup[ război, mai exact, după abdicarea forţată a Regelui
Mihai, Prinţesa Elisabeta (cumnata Mgr.),
doamnă de onoare a Reginei Elena şi Dimitrie(fratele Mgr.) însoţesc familia regală în exil. „Dacă
Dumnezeu mă vrea aici, aici rămân…”, se hotărăşte
Mgr., aici fiind România. Se instalează la Surorile Saint Vincent de Paul.
În 1949 are loc, prin decret guvernamental, desfiinţarea ordinelor
călugăreşti, spitaliceşti şi de învăţământ.
Bunurile Congregaţiei Saint Vincent
de Paul sunt naţionalizate şi trecute în patrimoniul statului.
În această vreme, deşi i s-a interzis să mai oficieze Liturgii,
Mg. Ghika continuă să slujească altarul, să
îndrume tineretul, să asiste bolnavii şi muribunzii.
În ziua de 18 noiembrie 1952 este arestat pe stradă, pentru „trădare”
şi „spionaj” în favoarea Vaticanului. Este dus la Uranus,
închisoarea securităţii. La interogatorii este pălmuit
şi tratat cu brutalitate, trecut prin şocuri electrice pentru
a „recunoaşte” acuzaţiile ce i se aduc şi falsele „dovezi”
ce i se pun în faţă. Prinţul, Monseniorul Vladimir Ghika,
nu cedează. Este judecat de Tribunalul Militar din Bucureşti,
la 24 octombrie 1953. Procesul a decurs abuziv. Monseniorul refuză
să fie apărat de altcineva decât de el însuşi. La insistenţa
judecătorului i se dă cuvântul avocatului numit din oficiu.
Monseniorul iese atunci din boxa acuzaţilor, se opreşte în faţa
avocatului, rostind, cu braţul întins: „Nu vă permit să
vorbiţi în numele meu”. Avocatul tace. Preşedintele ordonă
miliţienilor să-l scoată pe Monsenior cu forţa din
sală. Acesta din urmă se opune, sprijinindu-se cu o mână
de boxa acuzaţilor, cu cealaltă de banca avocaţilor… cu
atâta forţă încât miliţienii sunt incapabili să urnească
din loc acest om firav ,cântărind doar vreo cincizeci de kilograme.
În faţa acestui spectacol neverosimil, preşedintele ordonă
plenului de judecată să părăsească sala. Când
sala e golită, miliţienii îi scot pe acuzaţi. La câtva
timp procesul se reia fără Mgr. Ghika.
Avocatul îl declară alienat mintal. După proces este depus la
Jilava. Acolo, în urma unei percheziţii corporale umilitoare, i se
iau hainele preoţeşti. Rămas doar în maiou şi izmene,
este îmbrâncit într-o celulă supraaglomerată, umedă şi
rece. Părul alb, nobleţea expresiei îi determină pe deţinuţi,
chiar fără să ştie cine era noul lor colocatar, să-i
ofere câte o piesă vestimentară din puţinul pe care-l aveau
şi care, pentru ei, reprezenta o mică şansă, în plus,
de supravieţuire.
La sugestia Tribunalului Militar de a face recurs, Mgr.
Ghika refuză: „Nu am încredere – declară
el – în Tribunalul vostru: am văzut cum ne-aţi judecat; refuz
să semnez cererea de recurs.” Ceilalţi deţinuţi îi
urmează exemplul.
În închisoare şi-a consacrat tot timpul problemelor celorlalţi
deţinuţi. Într-o seară le-a spus: „Închisoarea aceasta
era sfântă şi noi nu bănuiam!”.
În ianuarie este dus la infirmerie într-o stare de extremă epuizare.
Fiul amiralului Fundăţeanu, deţinut
şi el, îi poartă de grijă. În ziua de 1 mai 1954, Vladimir
Ghika îi spune: „Azi vă ostenesc pentru ultima dată,
de acum înainte nu voi mai avea nevoie de nimic. Peste patru zile voi
muri.” N-a mai mâncat; a mai vorbit puţin pentru a le mulţumi
celor din jur, s-a rugat mult. Conform biografei sale Elisabeth
de Miribel, a murit în tăcere în ziua de
17 mai.
(din Prefaţa scrisă de Doina Cornea
la cartea Ultimele mărturii)
Cărţi publicate în România:
Gânduri pentru zilele ce vin. Convorbiri spirituale.
Editura Dacia, Colecţia Homo religiosus, 1995
Ultimele mărturii, Editura Dacia, Colecţia
Homo religiosus, 1997
Fragmente postume, Editura Dacia, Colecţia Homo religiosus, 2003
Monseniorul Vladimir Ghika a fost beatificat, azi,
31 august 2013.
Va fi celebrat în ziua de 16 mai.
Mult mai multe despre Monseniorul Vladimir Ghika - pe site-ul:www.vladimirghika.ro
Si neapãrat aici: http://vladimiri-ghika-amicus.blogspot.ro/
In toamna anului 2008 a avut loc lansarea volumului Fratelui meu
din exil, publicat de Editura Galaxia Gutemberg,
volum ce contine schimbul de scrisori dintre Monseniorul Vladimir Ghika
si fratele lui Dimitrie Ghika.
Cartea se poate vedea si comanda aici: http://www.galaxiagutenberg.ro/librarie/?carte=684&copertamare=nu
Aici poate fi citita o evocare a personalitatii Monseniorului, de scriitoarea
Angela Furtunã, cu ocazia lansarii acestui volum: http://www.poezie.ro/index.php/press/1815560/In_Memoriam_Monseniorul_Vladimir_Ghika_-_135
salt la inceputul paginii |
|
