Lucrul cel mai frumos pe care îl putem trăi este tainicul. Este simțământul ce stă la leagănul adevăratei arte și științe. Cine nu îl cunoaște, cel care nu se mai poate mira, nu se mai poate minuna, acela este, pentru a spune așa, mort, iar ochii săi sunt închiși. Trăirea tainicului, chiar dacă amestecată cu frica, a produs si religia. Cunoașterea existenței a ceva de nepătruns pentru noi, a manifestărilor celei mai adânci rațiuni și a celei mai luminoase frumuseți, ce sunt accesibile rațiunii noastre numai în formele lor cele mai primitive, această cunoaștere și acest simțământ constituie adevărata religiozitate. În acest sens, și numai în acest sens, mă număr printre oamenii profund  religioși.
Nu îmi pot închipui un Dumnezeu care răsplătește sau pedepsește obiectul creației sale, care are în genere o voință de felul celei pe care o cunoaștem noi. Nu pot să gândesc, de asemenea, un individ ce supraviețuiește morții trupului său. Să nutrească inimile slabe, din frică sau din egoism ridicol, asemenea idei! Mie îmi ajunge misterul eternității vieții, conștiința și presimțirea alcătuirii minunate a existentului, ca și străduința umilă spre cuprinderea unei părți cât de mici a acelei rațiuni ce se manifestă în natură.

pag. 251

RELIGIE SI STIINTÃ

Tot ce este făcut şi născocit de oameni serveşte satisfa­cerii nevoilor pe care le resimt şi alinării durerilor. Să nu ui­tăm niciodată acest lucru dacă vrem să înţelegem mişcările spirituale şi dezvoltarea acestora. Căci simţirea şi nostalgia sunt impulsul aspiraţiilor şi realizărilor omeneşti, oricât de înălţătoare ni s-ar înfăţişa acestea din urmă. Care sunt, aşa­dar, simţămintele şi nevoile care i-au condus pe oameni spre gândirea religioasă şi spre credinţă în sensul cel mai larg? Dacă reflectăm asupra acestui lucru, ne dăm seama de în­dată că lângă leagănul gândirii si trăirii religioase stau cele mai diferite simţăminte. La primitivi este mai întâi frica cea care dă naştere la reprezentări religioase. Frica de foame, animale sălbatice, boală, moarte. Deoarece pe această treap­tă a existenţei înţelegerea relaţiilor cauzale este de obicei re­dusă, spiritul omenesc născoceşte fiinţe mai mult sau mai puţin asemănătoare, de a căror voinţă şi acţiune depind trăi­rile temute. Se încearcă să se înrâurească în mod favorabil starea de spirit a acelor fiinţe, înfăptuindu-se acte si aducându-se jertfe care, potrivit credinţei transmise proprii unei seminţii sau alteia, sunt în măsură să le îmblânzească si să le facă binevoitoare faţă de oameni. Vorbesc în acest sens de religia fricii (Furcht-Religion). Aceasta nu este produsă, dar este totuşi în mod esenţial consolidată prin formarea unei caste aparte a preoţilor care se dă drept mijlocitoare între fi­inţele temute şi popor si îşi întemeiază în acest fel o poziţie predominantă. Adesea conducătorul sau stăpânitorul, care se sprijină pe alţi factori, sau clasă privilegiată, unesc, pentru a fi mai siguri, stăpânirea lor lumească cu cele mai înalte funcţii sacerdotale sau ia naştere o comuniune de interese între cei ce stăpânesc din punct de vedere politic si casta preoţilor.

O a doua măsură a organizării religioase sunt sentimen­tele sociale. Tatăl si mama, conducătorii unor comunităţi ome­neşti mai mari sunt muritori şi supuşi greşelii. Nostalgia conducerii, iubirii şi sprijinului dă impulsul alcătuirii con­ceptului social, respectiv moral al lui Dumnezeu. Este Dum­nezeul providenţei care ocroteşte, hotărăşte, răsplăteşte si pedepseşte. Este Dumnezeul care, potrivit orizontului omu­lui, iubeşte si protejează viaţa seminţiei, a omenirii, viaţa în genere, consolatorul celor nefericiţi şi cu aspiraţii neîmpli­nite, cel ce ocroteşte sufletele celor morti. Acesta este Dumnezeul social sau moral.

Încă în Cartea Sfântă a poporului evreu poate fi observată evoluţia de la religia morală, evoluţie care se continuă în Noul Testament. Religiile tuturor popoarelor civilizate, cu deosebire cele ale popoarelor din Orient, sunt în principal religii morale. Evoluţia de la religia fricii la religia moralei reprezintă un progres important în viaţa popoarelor. Trebuie să ne ferim însă de prejudecata ca religiile primitivilor ar fi religii ale fricii pure, iar cele ale popoarelor civilizate, religii morale pure. Toate sunt mai degrabă tipuri mixte, în aşa fel însă că pe treptele mai înalte ale vieţii sociale domină religia moralei.

Tuturor acestor tipuri le este comun caracterul antropomorfic al ideii divinităţii. Deasupra acestei trepte a trăirii re­ligioase obişnuiesc să se ridice în mod esenţial doar indivizi deosebit de bogaţi sau comunităţi deosebit de nobile. Toţi cunosc însă si o a treia treaptă a trăirii religioase, chiar dacă doar rar într-un contur clar; o voi numi religiozitate cosmică. Aceas­ta poate fi dezvăluită doar greu celui ce nu are nimic comun cu ea, mai cu seamă că ei nu îi corespunde un concept de Dumnezeu asemănător omului.1

Individul simte deşertăciunea dorinţelor şi ţelurilor ome­neşti, sublimul si ordinea minunată ce se dezvăluie în na­tură si în lumea gândirii. El resimte existenţa individuală ca un fel de închisoare si vrea să trăiască tot ceea ce fiinţea­ză ca pe ceva unitar şi cu sens. începuturi ale religiozităţii cosmice se găsesc deja pe o treaptă de dezvoltare mai timpu­rie, bunăoară în unii psalmi ai lui David, ca şi la unii profeţi. Mult mai puternică este componenta religiozităţii cosmice în budism, cum ne-au învăţat îndeosebi minunatele scrieri ale lui Schopenhauer.2

Geniile religioase ale tuturor timpurilor se disting prin această religiozitate ce nu cunoaşte nici o dogmă si nici un Dumnezeu ce ar putea fi gândit după chipul şi asemănarea omului. Nu poate exista de aceea nici o biserică a cărei învăţătură fundamentală să se sprijine pe religiozitatea cosmică. Aşa se întâmplă că noi găsim tocmai printre ereticii tuturor timpurilor oameni stăpâniţi de această religiozitate superioa­ră, care apăreau contemporanilor adesea ca atei, uneori şi ca sfinţi.3 Din acest punct de vedere bărbaţi ca Democrit, Francisc din Assisi şi Spinoza sunt aproape unul de altul.

Cum poate religia cosmică să fie transmisă de la un om la altul dacă ea nu poate duce la un concept conturat al lui Dumnezeu (geformter Gottesbegriff) şi la o teologie? Mi se pare că funcţia cea mai însemnată a artei şi ştiinţei este de a trezi şi de a menţine viu acest simţământ la cei ce sunt în stare  să-1 trăiască.4

Ajungem astfel la o concepţie despre relaţia dintre religie şi ştiinţă care este cu totul diferită de cea obişnuită.5 Suntem înclinaţi, potrivit unui examen istoric, să socotim ştiinţa şi re­ligia drept duşmani de neîmpăcat, şi aceasta dintr-un motiv uşor de înţeles. Pentru cel care este pătruns de ideea legită­ţii cauzale a tot ce se întâmplă, ideea unei fiinţe ce intervine în desfăşurarea evenimentelor lumii este cu totul imposibi­lă, presupunând fireşte că el ia într-adevăr în serios ipoteza cauzalităţii. Religia fricii nu are la el nici un loc, şi tot atât de puţin religia societăţii, respectiv a moralei. Un Dumnezeu ce răsplăteşte şi pedepseşte este pentru el de negândit fie şi deoarece omul care acţionează potrivit legităţii exterioare şi interioare ar fi tot atât de puţin răspunzător din punctul de vedere al lui Dumnezeu, ca şi un obiect lipsit de viaţă, de mişcările pe care le face. S-a reproşat de aceea ştiinţei că sub­minează morala, dar desigur în mod nedrept. Comportarea morală a omului poate fi întemeiată eficient pe milă, edu­caţie şi solidaritate socială şi nu are nevoie de un fundament religios. Ar fi trist pentru oameni dacă ei ar trebui să fie ţinuţi în frâu prin frica de pedeapsă şi speranţa în răsplata după moarte.

Este aşadar uşor de înţeles că bisericile au combătut din-totdeauna ştiinţa şi i-au urmărit pe adepţii ei. Pe de altă par­te, eu susţin că religiozitatea cosmică constituie impulsul cel mai puternic şi mai nobil al cercetării ştiinţifice. Numai cel ce poate cântări sforţările uriaşe si, înainte de toate, dăruirea fără de care nu poate lua naştere creaţia ştiinţifică deschiză­toare de noi drumuri, va putea aprecia puterea simţământu­lui, singurul din care poate să crească o muncă detaşată de viaţa practică nemijlocită. Ce credinţă profundă în raţiunea alcătuirii lumii şi ce aspiraţie spre înţelegerea chiar si numai a unui reflex neînsemnat al raţiunii ce se dezvăluie în aceas­tă lume trebuie să fi fost vii în Kepler si Newton pentru ca ei să poată descifra mecanismul mecanicii cereşti în mun­ca solitară a multor ani?6 Cel ce cunoaşte cercetarea ştiin­ţifică în principal numai din consecinţele ei practice ajunge uşor la o concepţie cu totul nepotrivită despre starea de spi­rit a bărbaţilor care, înconjuraţi de contemporani sceptici, au arătat calea celor ce gândesc la fel, presăraţi prin ţările Pământului si de-a lungul secolelor. Numai cel ce şi-a con­sacrat viaţa unor ţeluri asemănătoare poate să aibă o repre­zentare vie despre ceea ce i-a însufleţit pe aceşti oameni şi le-a dat puterea să rămână credincioşi ţelului, în ciuda ne­număratelor eşecuri. Religiozitatea cosmică este cea care dă asemenea forţe. Un contemporan a spus, nu fără dreptate, că în epoca noastră orientată în general practic, singurii oa­meni adânc religioşi sunt cei mai serioşi dintre cercetători.

pp. 253-258

NOTE

1. Ceea ce Einstein desemnează aici prin expresia religiozitatea cosmică nu este o religie în sensul obişnuit, convenţional, al terme­nului, aşa cum reiese clar şi din cele ce urmează. Ideile pe care oa­menii le consideră în mod obişnuit drept constitutive pentru orice concepţie religioasă despre lume — existenţa unor fiinţe suprana­turale, viaţa după moarte şi răsplata sau pedeapsa în viaţa după moarte — nu pot fi asociate asa-numitei religiozităţi cosmice. Cu de­osebire în corespondenţa sa, Einstein a spus clar că dogmele religi­ilor tradiţionale i se par inacceptabile nu numai fiindcă nu pot fi împăcate cu rezultate ale cunoaşterii obiective, ci şi în măsura în care nu i se par de natură să promoveze convingeri şi valori morale au­tentice, în amurgul vieţii sale (la 17 iulie 1952), Einstein îi scria ce­lui mai apropiat prieten al său, lui M. Besso: „Cei care au inventat credinţa unei vieţi individuale după moarte trebuie să fi fost nişte oameni de nimic." (A. Einstein, M. Besso, Correspondance 1903-1955, Hermann, Paris, 1979, p. 277.) Acestea nu sunt cuvintele unui tâ­năr neconformist, ci ale unui om în vârstă de 73 de ani! Einstein foloseşte de cele mai multe ori cuvântul religie pentru a desemna acele convingeri pe care le califică drept premise ale activităţii omu­lui de ştiinţă teoretică, în primul rând convingerea că universul este inteligibil şi poate fi cunoscut în mod raţional; aceste convin­geri nu sunt susceptibile de o întemeiere ştiinţifică obiectivă şi pot fi socotite, în acest sens, drept credinţe. El a prevenit nu o dată îm­potriva unor răstălmăciri interesate ale punctului său de vedere. Astfel, într-o scrisoare către M. Solovine din acelaşi an 1952, Ein­stein sublinia că religia sa cosmică nu are nimic comun cu religia în sensul obişnuit al cuvântului şi observa că se vede nevoit să facă asemenea precizări deoarece s-ar putea crede că, „slăbit de vârstă, am devenit o pradă a popilor". Cât de radical era punctul de vedere al lui Einstein în epoca sa şi în mediul social în care a trăit se poate vedea mai bine dacă îl comparăm cu cel al altui fizician teoretician de prim rang, M. Planck, despre raportul dintre ştiin­ţa naturii şi ceea ce acesta numeşte „adevărata religie". (Vezi M. Planck, Religion una Natunwissenschaft, J.A. Barth, Leipzig, 1941, în­deosebi pp. 28-32.)

2. A. Schopenhauer pare să fie unul din puţinii filozofi pe care Einstein i-a citit încă din tinereţe. Einstein îl admira mult pe Scho­penhauer ca maestru al limbii, creator al unor imagini cu mare pu­tere sugestivă. Se povesteşte că în camera sa de lucru din locuinţa de la Berlin savantul tinea alături de portretele lui Faraday si Max­well un portret al lui Schopenhauer. Există şi alte motive pentru care Einstein aminteşte nu o dată numele acestui filozof. Se pare că Einstein a fost impresionat de motivul contemplaţiei pure, dez­interesate, atât de pregnant în filozofia lui Schopenhauer, căruia i-a dat o transfigurare originală; ţinta supremă a teoreticianului este dezvăluirea şi contemplarea ordinii raţionale a universului.

3. Se relatează că Einstein a răspuns întrebării rabinului H.S. Goldstein din New York „Credeţi în Dumnezeu?" în următoare­le cuvinte: „Cred în Dumnezeul lui Spinoza care se exprimă în armonia existenţei, nu într-un Dumnezeu ce se îndeletniceşte destinele şi acţiunile oamenilor." Einstein vedea în panteismul lU Spinoza cea mai izbutită prefigurare a credinţei sale în inteligib­ilitatea universului.

4.0 asemenea exprimare sugerează că în „religiozitatea cosmică" cuvântul „Dumnezeu" este o analogie pentru sentimentul profund al unităţii, ordinii, armoniei si raţionalităţii existenţei. Pentru o indicaţie în acest sens vezi şi textul Religiozitatea cercetării.

5. Aceasta numai deoarece si sensul pe care îl dă autorul cu­vântului „religie" este cu totul diferit de cel comun.

6. Fără îndoială că, referindu-se la marii creatori de ştiinţă din trecut, Einstein vorbeşte aici şi despre propria lui muncă, despre propria lui experienţă cu privire la impulsurile şi presupoziţiile creaţiei în ştiinţa teoretică.

RELIGIOZITATEA CERCETĂRII

NOTE

1. Einstein exprimă aici mai mult decât ideea generală a deter­minismului, a determinării evenimentelor prin legi. El formulează concepţia sa despre determinarea necesară a tuturor evenimente­lor viitorului prin legi stricte, o concepţie ce se situează în tradiţia deterministă clasică, ilustrată de Laplace. în această tradiţie de gândire întâmplarea, contingenţa sunt expresii pe care le utilizăm pentru a desemna evenimente si procese ale căror corelaţii cauzale nu sunt încă cunoscute. După masacrele celui de-al doilea război mondial, îndeosebi după uciderea în masă a evreilor în Germania nazistă şi în teritoriile ocupate, se pare că Einstein şi-a revizuit opiniile extre­miste formulate aici cu privire la lipsa de libertate a voinţei indivi­dului.

2. În acest pasaj apare mai clar că Einstein numeşte încrederea  în ceea ce califică drept „armonie a legităţii naturale" un sentiment religios prin analogie cu sentimentul unităţii şi armoniei existen­ţei, care pare să-i fi însufleţit pe unii mari gânditori şi artişti.