Neil Postman
1931-2003
NEIL POSTMAN
DISTRACŢIA CARE NE OMOARĂ
Discursul public în epoca televizorului
traducere din limba engleză
de Silviu Man
Prefaţă pentru ediţia în limba română de Read
Schuchardt
Editura ANACRONIC
Pentru detalii carte si posibilitate de comandã faceti
clik pe imaginea cãrtii.
Prefaţă
Aveţi mare, mare grijă: ceea ce urmează
să descoperiţi în următoarele 220 de pagini ar
putea să vă schimbe viaţa.
Vorbesc foarte serios, pentru că pe a mea
a schimbat-o complet. Prima oară l-am citit pe Postman când
eram student la Swarthmore College, prin 1992, nu ca temă
pentru acasă, ci pentru că mama îmi trimisese un exemplar
al unei cărţi din care citase Reverendul Terry Johnson
într-o predică pe care o ţinuse la Biserica Prezbiteriană
Indepedentă din Savannah, statul Georgia. Acea carte era
Distracţia care ne omoară.
Publicată pentru prima oară în 1985,
aceasta este versiunea extinsă a unei conferinţe pe
care Neil Postman a ţinut-o în 1984 la Târgul de Carte de
la Frankfurt, cel mai mare târg de carte din lume încă de
la inventarea tiparului de către Johannes Gutenberg la Mainz,
în Germania, în 1450. Fragmentul pe care îl citase Reverendul
Terry Johnson se găsea la pagina 9 şi suna după
cum urmează:
Tânăr fiind, am studiat Biblia şi am descoperit anumite
indicii ale ideii că formele media favorizează anumite
tipuri de conţinut şi, prin urmare, sunt capabile de
a prelua comanda asupra unei culturi. Mă refer în mod special
la Decalog, a cărui Poruncă a Doua interzice israeliţilor
să creeze orice fel de imagini concrete: "Să nu-ţi
faci chip cioplit, şi nici vreo asemănare cu ceva din
câte sunt în cei; acolo sus, ori din câte sunt pe pământ,
aicea jos, ori din câte sunt în apele de sub pământ."
M-am întrebat atunci, ca mulţi alţii, de ce Dumnezeul
acestui popor a inclus în Decalog instrucţiuni cu privire
la cum ar trebui să-şi simbolizeze sau să nu îşi
simbolizeze experienţa. E ciudat să incluzi o asemenea
indicaţie într-un sistem etic, cu excepţia situaţiei
în care autorul a presupus că există o conexiune între
formele comunicării umane si calitatea unei culturi. Ne-am
putea aventura să spunem ca un popor chemat să îmbrăţişeze
o divinitate abstractă, universală, nu ar putea să
facă aceasta dacă şi-ar face un obicei din a desena
imagini, a ciopli statui sau a-şi reprezenta ideile în forme
concrete, iconografice. Dumnezeul israeliţilor trebuia să
existe întru Cuvânt şi prin Cuvânt -o concepţie fără
precedent, care necesita cel mai înalt grad de gândire abstractă.
Iconografia a devenit astfel blasfemie, pentru ca un nou tip de
Dumnezeu sa poată pătrunde în cultură. Oamenii
ca noi, care se află în plin proces de trecere de la cultura
bazată pe cuvânt la cultura bazată pe imagine, ar putea
trage anumite foloase reflectând la această indicaţie
mozaică. Şi chiar dacă aş greşi cu aceste
ipoteze, cred că este inteligent şi deosebit de relevant
să presupunem că mijloacele de comunicare disponibile
unei culturi au o influenţă dominantã asupra
formării preocupărilor intelectuale şi sociale
ale acelei culturi.
Această ultimă frază, în care Neil
recunoaşte că există posibilitatea să se înşele,
este esenţa a ceea ce face ca gândirea sa să fie deopotrivă
accesibilă şi încântătoare. Cei care 1-au cunoscut
şi-1 amintesc pe Neil ca pe un om care simţea lucrurile
profund şi le articula strălucitor - adesea zâmbind
sau făcând cu ochiul - dar întotdeauna doritor să admită
posibilitatea ca sentimentele lui să fie mai puternice decât
dovezile lui, ceea ce făcea ca, până la urmă, să
cădem cu toţii de acord şi sa recunoaştem
că, în mare parte, simţeam lumea la fel.
Ca tânăr interesat, dar nededicat niciunei
religii, mi s-a părut complet uluitor acest mod de a discuta
despre religia Bibliei: iată un erudit care ia în serios
cele Zece Porunci, dar dintr-un unghi complet diferit şi
venind cu o interpretare cu totul şi cu totul originală
care, totodată, cinsteşte plauzibilitatea celor care
cred în Cartea sfântă. Am citit restul cărţii încet,
savurând fiecare capitol. M-a ajutat faptul că citisem deja
de două ori cartea lui Aldous Huxley, Minunata
lume nouă, şi o data pe cea a lui George
Orwell, 1984. De asemenea, m-a ajutat faptul
că eram un fan înfocat al formaţiei Pink Floyd
şi că Roger Waters tocmai lansase un album inspirat
din această carte, cu un titlu asemănător, Amused
to Death. Câteva versuri din acest album sună cam
aşa:
Nici lacrimi cu care să plângem,
Nici sentimente nu ne-au mai rămas
Specia aceasta
S-a distrat până a murit.
Pe scurt, la un an şi jumătate de la
citirea Distracţiei care ne omoară, mi-am depus
dosarul la Departamentul de Cultură şi Comunicare al
Universităţii din New York pentru a studia sub îndrumarea
lui Neil Postman. Aşa cum s-a dovedit, am fost unul dintre
studenţii foarte norocoşi care au apucat să studieze
cu Neil Postman pentru opt ani, din 1995 şi până la
moartea lui, în octombrie 2003. Sunt onorat ca am fost unul dintre
ultimii săi studenţi. Într-o zi, după ce luaserăm
prânzul împreună, Neil a deschis uşa departamentului
şi, uitându-se la plăcuţa de pe uşă,
mi-a zis: „Cultură şi Comunicare - asta e ca şi
cum ai spune Departamentul Bărbatului şi al Femeii -
e ceva ce nu include definiţia asta?". Îi plăcea
faptul că disciplina lui teoretică îi permitea să
investigheze, să cerceteze, să discute şi să
scrie despre orice şi despre toate lucrurile care îl interesau
- adică despre tot. Pe 5 mai 2005, mi-am dat doctoratul în
Ecologie Media, un nou teren al ştiinţelor sociale care
studiază media şi tehnologia ca medii înconjurătoare
care fie restrâng, fie cresc şansele de supravieţuire
ale omenirii. Sintagma de ecologie media a plecat
de la Eric McLuhan (fiul lui Marshall McLuhan, cel mai mare gânditor
al secolului XX în materie de media), dar Neil Postman a fost
cel care a rostit-o pentru prima oară în public, duminică,
24 noiembrie 1968, la o conferinţă a profesorilor de
engleză din Madison, statul Wisconsin. Ţin minte cu
precizie data aceasta pentru că m-am născut la trei
zile după. Dr. Postman m-a pus pe făgaşul propriei
mele vieţi şi a influenţat sute de alţi oameni
ca mine prin programele sale de studiu şi alte mii de oameni
prin cărţile sale, prin ceea ce a scris si ceea ce a
spus. E foarte important să fim cu multă luare-aminte
la ceea ce spune.
De ce ar fi atât de important să se publice
o carte care a fost tipărită iniţial acum treizeci
de ani, în decadenţii ani '90 americani? Există cel
puţin trei motive care îmi vin în minte.
Primul motiv este că domeniul de cercetare
pe care el l-a fondat în 1968 este astăzi mai relevant ca
oricând. Acest teren interdisciplinar de studiu academic îşi
are rădăcinile în gândirea unor oameni precum Marshall
McLuhan, Jacques Ellul, Walter Ong, Lewis Mumford, Eric Havelock,
Harold Innis şi Elizabedi Eisenstein, o echipă internaţională
de cercetători care nu aveau nimic în comun - erau profesori
de drept, profesori de limba engleză, clasicişti, economişti
şi istorici - dar cu toţii împărtăşeau
aceeaşi bănuială puternică, nestrămutată,
că se întâmplă ceva cu relaţiile umane; ceva mai
amplu, mai ubicuu şi, din această cauză, mai greu
de perceput decât orice alt agent uman care a acţionat vreodată
în istorie. Şi, mai departe, ca acest ceva devastator sunt
noile canale media şi că avem nevoie de un studiu foarte
atent cu privire la modul în care acestea sunt la fel de răspunzătoare,
dacă nu chiar mai răspunzătoare, pentru schimbările
care au loc în istorie, economie, teologie, drept, afaceri, educaţie,
psihologie şi discursul public. Marshall McLuhan obişnuia
sa-l citeze pe Părintele John Culkin, care spunea: „Nu ştim
cine a fost cel care a descoperit apa, dar suntem siguri că
n-a fost un peste." în tradiţia Ecologiei Media, apa
este media, iar noi nu suntem conştienţi de efectele
ei tocmai pentru că ubicuitatea ei o face invizibilă.
Al doilea motiv este că Neil Postman a fost
şi rămâne unul dintre cei mai limpezi comunicatori,
gânditori şi scriitori pe tema modului în care noile tehnologii
afectează şansele de supravieţuire a unei culturi.
Povestitor înzestrat, având la dispoziţie o gama largă
de referinţe intelectuale, artistice, muzicale, literare
şi culturale, te iluminează desfăşurând un
aparat retoric care face să pară că doar îţi
aminteşte ceea ce de fapt ştiai, dar ai uitat. El spunea
că nu a semnat niciodată în vreo publicaţie academică
şi era mândru de asta, cu atât mai mult cu cât era atât de
des citat în paginile publicaţiilor academice pe care le
desconsidera. Desigur, era adesea amendat de către criticii
săi sub pretextul că ar fi doar un „popularizator"
al altor cercetători mai serioşi. Şi, dacă
ai timp, cu cât citeşti mai mult din materialele-sursă
pe care le folosea, cu atât mai mult îţi dai seama că
există un sâmbure de adevăr în aceste acuzaţii.
Dar, de asemenea, va fi din ce în ce mai greu să citeşti
materialele-sursă, pentru că mulţi dintre aceşti
cercetători serioşi n-au mai fost republicaţi vreodată
sau nu au fost niciodată traduşi, în vreme ce cărţile
lui Neil Postman se află permanent sub tipar şi sunt
în continuare traduse în limbi noi, dovadă şi prezenta
ediţie. Cu alte cuvinte, criticii săi au fost corecţi
din punct de vedere tehnic, însă el rămâne cel care
are ultimul cuvânt.
La cursuri, obişnuia să ne spună
că dacă nu ne putem explica ideile într-o propoziţie
sau două, atunci, cel mai probabil, nu avem habar despre
ce vorbim. La conferinţe, îşi întrerupea adesea interlocutorii
care puneau întrebări al căror preambul era mai lung
de două propoziţii: „Care e întrebarea dumneavoastră?",
întreba el, scoţând la iveală toată infatuarea
, narcisistă pe care interlocutorul nu reuşea s-o ascundă.
Astăzi, când tehnologiile digitale ne reduc intervalele de
atenţie, rezistenţa noastră la lecturile lungi
şi răbdarea noastră cu însăşi ştiinţa
de carte, concizia, strălucirea şi claritatea lui Neil
Postman pot fi exact medium-ul de care avem nevoie pentru a auzi
mesajul. Postman nu iroseşte o pagină pe ceea ce poate
fi spus într-o singură propoziţie. Nu scrie o carte
despre ceea ce poate fi spus într-un eseu. Iată dovada: „Problema
nu este că televiziunea ne oferă subiecte distractive,
ci că toate subiectele sunt prezentate ca fiind distractive."
Acesta este rezumatul într-o singură frază al Distracţiei
care ne omoară, pe care poţi să-1 înveţi pe
dinafară ca să pari interesant la următoarea petrecere
mondenă - se poate găsi la pagina 126. Lucrările
sale au un public atât de larg tocmai pentru că ele nu sunt
scrise pentru seratele academice de la facultate.
Al treilea motiv pentru retipărirea acestei
cărţi vechi este faptul că ea este profetică.
Scrisă chiar la finele epocii electronice şi la începutul
erei digitale, această carte reprezintă una dintre cele
mai complete, succinte şi strălucitoare imagini ale
culturii în care ne găseam înainte ca televiziunea sa fie
înghiţită de computer. Acum, că TV-ul este doar
un accesoriu al computerului, încercăm o nostalgie stranie
amintindu-ne de o vreme în care televiziunea era un mediu clar
delimitat, pe care îl deschideai şi apoi îl închideai si
care conţinea un număr finit de emisiuni. Acum, că
rata de consum media ne-a pătruns în ritmul biologic undeva
între puls şi respiraţie, amintirea influenţei
odinioară limitate a TV-ului poate părea nostimă.
Cercetătorii media din ultimele două decenii au prezis,
aproape fără excepţie, că Internetul şi
telefoanele mobile vor face ca timpul petrecut în faţa TV-ului
să scadă, ceea ce ar fi – spuneau ei - un lucru bun.
Iar ei afirmau că acesta este un lucru bun pentru că
aproape toţi au considerat ideea lui Neil Postman - aceea
că TV-ul trivializează discursul public - ca fiind de
la sine înţeleasă. Dar niciunul dintre ei nu a anticipat
ceea ce a urmat: că acum ne uităm la TV mai mult decât
înainte, ca o stranie reacţie supracompensatorie la noile
tehnologii modificatoare de timp, precum Tivo, Netflix, Hulu
şi Amazon. Scrisă doar cu cinci ani înainte ca primul
e-mail comercial să fie trimis şi cu un deceniu sau
două înainte de a apărea tot ce acum luam de bun, Distracţia
care ne omoară ar putea părea demodată, pentru
că nu spune nimic despre Google, Facebook, smartphone-uri,
iPod, Instagram, Twitter, Kindle, Siri, Wikipedia,
Safari, SMS-uri, Emoji, Uber - pentru că niciunul dintre
acestea nu era încă inventat. Dar, chiar şi aşa,
Distracţia care neomoară rămâne la fel de profetică
cu privire la cultura zilelor noastre şi la viitorul nostru
precum singurul e-mail pe care Neil Postman 1-a scris vreodată.
Este vorba de un e-mail pe care el l-a adresat studenţilor
săi în 1997, anul în care Internetul a devenit un medium
de masă pentru cultura americană, şi doar cu şase
ani înainte ca el să moară. Scris la computerul unui
coleg, pentru că el nu l-a folosit niciodată pe cel
pe care universitatea îl achiziţionase pentru el, e-mailul
respectiv arată astfel:
Subiect: Respectarea Legii, 1997
Aici fantoma lui Marshall McLuhan. N-are rost să vă
spun din ce lume vin. Vă scriu de la calculatorul lui Chris
Nystrom. Voi spune doar o singură dată ce am de spus.
A doua oară nu vă mai spun, decât dacă veţi
insista în nesăbuinţa voastră. Cuvântul „carte"
mai înseamnă ceva pentru voi? Aveţi la dispoziţie
atât de mult timp încât să vă permiteţi să
vă irosiţi cu această maşinărie infernală?
Deja aţi acumulat atâta înţelepciune încât să nu
mai aveţi nevoie să citiţi ce e mai bun din ceea
ce s-a predat şi s-a scris pe lumea asta? Ăsta e modul
în care onoraţi viaţa şi opera marelui meu prieten
şi discipol, Neil Postman? Măcar mai ştie să
scrie vreunul dintre voi? V-am citit toate mesajele voastre nătângi.
Acum ascultaţi Legea: Orice medium, extins la maxim, se
transformă în opusul său. Astfel, cuvântul scris, care
este sursa întregii înţelepciuni care ne stă la dispoziţie,
atunci când este folosit în mod profan, devine medium-ul prin
care se transmit toate tâmpeniile. Voi aţi demonstrat din
plin chestia asta. Vă spun: opriţi-vă.
Acum trebuie să mă întorc în locul din care am plecat.
Luaţi aminte ce s-a întâmplat cu evreii care nu au urmat
Legea.
Fantoma
Prin profetic vreau sa spun că Neil Postman
a fost un prooroc precis al viitorului şi că previziunile
sale exacte conţin avertismente cumplite, cu consecinţe
serioase în cazul în care cultura le-ar ignora. Cel puţin
în cultura americană, cele mai multe dintre avertismentele
sale au fost ignorate, uitate şi trivializate, iar rezultatele
sunt foarte uşor de observat. Dacă Postman găsea
că este tragic-comic că, în 1980, America a ales ca
preşedinte un actor de la Hollywood, îfi închipui cum se
învârte acum în mormânt din cauza candidaturii de reality-show
a lui Donald Trump. Pentru o ţară precum România, suspendată
într-o stare post-comunistă, dar pre-capitalistă, s-ar
putea să nu fie prea târziu pentru a lua în serios avertismentele
din 1985 ale Iui Postman, să nu fie prea târziu de acţionat
şi de găsit o metodă de supravieţuire pe baza
lor. Prin contribuţia sa în educaţie, afaceri, politică,
religie şi cultură, Neil Postman va avea întotdeauna
ceva important de zis, şi este o bucurie să-l vezi adus
într-o cultură care încă nu s-a omorât cu distracţia.
Read Mercer Schuchardt
Wheaton, Illinois, Statele Unite
Aprilie 2016
Cuvânt înainte
Cu toţii stăteam
cu ochii pe anul 1984. Când anul 1984 a venit şi profeţia
lui nu s-a împlinit, americanii raţionali au răsuflat
uşuraţi şi s-au felicitat. Rădăcinile
democraţiei liberale rezistaseră. Chiar dacă în
alte părţi domnea teroarea, măcar noi nu fuseserăm
bântuiţi de coşmarurile orwelliene.
Dar uitasem că, alături
de profeţia întunecată a lui Orwell, mai există
o alta - ceva mai veche, ceva mai puţin cunoscută, dar
la fel de înfricoşătoare: Minunata Lume Nouă
a lui Aldous Huxley. În ciuda opiniei generale, chiar şi
a celor educaţi, Huxley şi Orwell nu au profeţit
acelaşi lucru. Orwell ne avertizează că vom fi
învinşi de către o forţă opresivă impusa
din afară. Dar, în viziunea lui Huxley, nu e nevoie de Big
Brother pentru a lipsi oamenii de autonomia, de maturitatea şi
de istoria lor. Aşa cum vedea el lucrurile, oamenii vor ajunge
să iubească opresiunea, să adore tehnologiile care
le anulează capacitatea de a gândi.
Orwell se temea de cei care
vor interzice cărţile. Huxley se temea de faptul că
nu va mai exista niciun motiv pentru a le interzice, pentru că
nu va mai exista nimeni care să vrea să le citească.
Orwell se temea de cei care ne vor priva de informaţie. Huxley
se temea de cei care ne vor da atât de multă informaţie,
încât vom fi aruncaţi în pasivitate şi egoism. Orwell
se temea că adevărul ni se va ascunde. Huxley se temea
că adevărul va fi înecat într-un ocean de irelevanţă.
Orwell se temea că vom deveni o cultură captivă.
Huxley se temea că vom deveni o cultură trivială,
preocupată de tactile, orgii-beţii şi aruncătoare
centrifuge de mingi1. Aşa cum remarcă Huxley
în Reîntoarcere în minunata lume nouă, libertarienii
şi raţionaliştii, aflaţi într-o permanentă
alertă pentru a ţine piept tiraniei, „nu au reuşit
sa ia în calcul apetitul aproape insaţiabil al omului pentru
distracţii". În 1984, adaugă Huxley,
oamenii sunt controlaţi provocându-li-se durere. În Minunata
Lume Noua, oamenii sunt controlaţi provocându-li-se
plăcere. Pe scurt, Orwell se temea că vom fi distruşi
de ceea ce urâm. Huxley se temea că vom fi distruşi
de ceea ce iubim.
Această carte este despre
posibilitatea ca Huxley, nu Orwell, să fi avut dreptate.
Salt la inceputul paginii
