[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO - Autori]

[ Alte resurse ]

[ Linkuri ]





Neil Postman
1931-2003

NEIL POSTMAN
DISTRACŢIA CARE NE OMOARĂ
Discursul public în epoca televizorului

traducere din limba engleză de Silviu Man
Prefaţă pentru ediţia în limba română de Read Schuchardt
Editura ANACRONIC

Pentru detalii carte si posibilitate de comandã faceti clik pe imaginea cãrtii.

Prefaţă

Aveţi mare, mare grijă: ceea ce urmează să descoperiţi în următoarele 220 de pagini ar putea să vă schimbe viaţa.

Vorbesc foarte serios, pentru că  pe a  mea a schimbat-o complet. Prima oară l-am citit pe Postman când eram student la Swarthmore College, prin 1992, nu ca temă pentru acasă, ci pentru că mama îmi trimisese un exemplar al unei cărţi din care citase Reverendul Terry Johnson într-o predică pe care o ţinuse la Biserica Prezbiteriană Indepedentă din Savannah, statul Georgia. Acea carte era Distracţia care ne omoară.

Publicată pentru prima oară în 1985, aceasta este versiunea extinsă a unei conferinţe pe care Neil Postman a ţinut-o în 1984 la Târgul de Carte de la Frankfurt, cel mai mare târg de carte din lume încă de la inventarea tiparului de către Johannes Gutenberg la Mainz, în Germania, în 1450. Fragmentul pe care îl citase Reverendul Terry Johnson se găsea la pagina 9 şi suna după cum urmează:

Tânăr fiind, am studiat Biblia şi am descoperit anumite indicii ale ideii că formele media favorizează anumite tipuri de conţinut şi, prin urmare, sunt capabile de a prelua comanda asupra unei culturi. Mă refer în mod special la Decalog, a cărui Poruncă a Doua interzice israeliţilor să creeze orice fel de imagini concrete: "Să nu-ţi faci chip cioplit, şi nici vreo asemănare cu ceva din câte sunt în cei; acolo sus, ori din câte sunt pe pământ, aicea jos, ori din câte sunt în apele de sub pământ." M-am întrebat atunci, ca mulţi alţii, de ce Dumnezeul acestui popor a inclus în Decalog instrucţiuni cu privire la cum ar trebui să-şi simbolizeze sau să nu îşi simbolizeze experienţa. E ciudat să incluzi o asemenea indi­caţie într-un sistem etic, cu excepţia situaţiei în care autorul a presupus că există o conexiune între formele comunicării umane si calitatea unei culturi. Ne-am putea aventura să spunem ca un popor chemat să îmbrăţişeze o divinitate abstractă, universală, nu ar putea să facă aceasta dacă şi-ar face un obicei din a desena imagini, a ciopli statui sau a-şi reprezenta ideile în forme concrete, iconografice. Dumnezeul israeliţilor trebuia să existe întru Cuvânt şi prin Cuvânt -o concepţie fără precedent, care necesita cel mai înalt grad de gândire abstractă. Iconografia a devenit astfel blasfemie, pentru ca un nou tip de Dumnezeu sa poată pătrunde în cultură. Oamenii ca noi, care se află în plin proces de trecere de la cultura bazată pe cuvânt la cultura bazată pe imagine, ar putea trage anumite foloase reflectând la această indicaţie mozaică. Şi chiar dacă aş greşi cu aceste ipoteze, cred că este inteligent şi deosebit de relevant să presupunem că mijloacele de comunicare disponibile unei culturi au o influenţă dominantã asupra formării preocupărilor intelectuale şi sociale ale acelei culturi.

Această ultimă frază, în care Neil recunoaşte că există posibilitatea să se înşele, este esenţa a ceea ce face ca gândirea sa să fie deopotrivă accesibilă şi încântătoare. Cei care 1-au cunoscut şi-1 amintesc pe Neil ca pe un om care simţea lucrurile profund şi le articula strălucitor - adesea zâmbind sau făcând cu ochiul - dar întotdeauna doritor să admită posibilitatea ca sentimentele lui să fie mai puternice decât dovezile lui, ceea ce făcea ca, până la urmă, să cădem cu toţii de acord şi sa recu­noaştem că, în mare parte, simţeam lumea la fel.

Ca tânăr interesat, dar nededicat niciunei religii, mi s-a părut complet uluitor acest mod de a discuta despre religia Bibliei: iată un erudit care ia în serios cele Zece Porunci, dar dintr-un unghi complet diferit şi venind cu o interpretare cu totul şi cu totul originală care, totodată, cinsteşte plauzibilitatea celor care cred în Cartea sfântă. Am citit restul cărţii încet, savurând fiecare capitol. M-a ajutat faptul că citisem deja de două ori cartea lui Aldous Huxley, Minunata lume nouă, şi o data pe cea a lui George Orwell, 1984. De asemenea, m-a ajutat faptul că eram un fan înfocat al formaţiei Pink Floyd şi că Roger Waters tocmai lansase un album inspirat din această carte, cu un titlu asemănător, Amused to Death. Câteva versuri din acest album sună cam aşa:

Nici lacrimi cu care să plângem,
Nici sentimente nu ne-au mai rămas
Specia aceasta
S-a distrat până a murit.

Pe scurt, la un an şi jumătate de la citirea Distracţiei care ne omoară, mi-am depus dosarul la Departamentul de Cultură şi Comunicare al Universităţii din New York pentru a studia sub îndrumarea lui Neil Postman. Aşa cum s-a dovedit, am fost unul dintre studenţii foarte norocoşi care au apucat să studieze cu Neil Postman pentru opt ani, din 1995 şi până la moartea lui, în octombrie 2003. Sunt onorat ca am fost unul dintre ultimii săi studenţi. Într-o zi, după ce luaserăm prânzul împreună, Neil a deschis uşa departamentului şi, uitându-se la plăcuţa de pe uşă, mi-a zis: „Cultură şi Comunicare - asta e ca şi cum ai spune Departamentul Bărbatului şi al Femeii - e ceva ce nu include definiţia asta?". Îi plăcea faptul că disciplina lui teoretică îi permitea să investigheze, să cerceteze, să discute şi să scrie despre orice şi despre toate lucrurile care îl interesau - adică despre tot. Pe 5 mai 2005, mi-am dat doctoratul în Ecologie Media, un nou teren al ştiinţelor sociale care studiază media şi tehnologia ca medii înconjurătoare care fie restrâng, fie cresc şansele de supravieţuire ale omenirii. Sintagma de ecologie media a plecat de la Eric McLuhan (fiul lui Marshall McLuhan, cel mai mare gânditor al secolului XX în materie de media), dar Neil Postman a fost cel care a rostit-o pentru prima oară în public, duminică, 24 noiembrie 1968, la o conferinţă a profesorilor de engleză din Madison, statul Wisconsin. Ţin minte cu precizie data aceasta pentru că m-am născut la trei zile după. Dr. Postman m-a pus pe făgaşul propriei mele vieţi şi a influenţat sute de alţi oameni ca mine prin programele sale de studiu şi alte mii de oameni prin cărţile sale, prin ceea ce a scris si ceea ce a spus. E foarte important să fim cu multă luare-aminte la ceea ce spune.

De ce ar fi atât de important să se publice o carte care a fost tipărită iniţial acum treizeci de ani, în decadenţii ani '90 americani? Există cel puţin trei motive care îmi vin în minte.

Primul motiv este că domeniul de cercetare pe care el l-a fondat în 1968 este astăzi mai relevant ca oricând. Acest teren interdisciplinar de studiu academic îşi are rădăcinile în gândirea unor oameni precum Marshall McLuhan, Jacques Ellul, Walter Ong, Lewis Mumford, Eric Havelock, Harold Innis şi Elizabedi Eisenstein, o echipă internaţională de cerce­tători care nu aveau nimic în comun - erau profesori de drept, profesori de limba engleză, clasicişti, economişti şi istorici - dar cu toţii împărtăşeau aceeaşi bănuială puternică, nestrămu­tată, că se întâmplă ceva cu relaţiile umane; ceva mai amplu, mai ubicuu şi, din această cauză, mai greu de perceput decât orice alt agent uman care a acţionat vreodată în istorie. Şi, mai departe, ca acest ceva devastator sunt noile canale media şi că avem nevoie de un studiu foarte atent cu privire la modul în care acestea sunt la fel de răspunzătoare, dacă nu chiar mai răspunzătoare, pentru schimbările care au loc în istorie, econo­mie, teologie, drept, afaceri, educaţie, psihologie şi discursul public. Marshall McLuhan obişnuia sa-l citeze pe Părintele John Culkin, care spunea: „Nu ştim cine a fost cel care a desco­perit apa, dar suntem siguri că n-a fost un peste." în tradiţia Ecologiei Media, apa este media, iar noi nu suntem conştienţi de efectele ei tocmai pentru că ubicuitatea ei o face invizibilă.

Al doilea motiv este că Neil Postman a fost şi rămâne unul dintre cei mai limpezi comunicatori, gânditori şi scrii­tori pe tema modului în care noile tehnologii afectează şansele de supravieţuire a unei culturi. Povestitor înzestrat, având la dispoziţie o gama largă de referinţe intelectuale, artistice, muzi­cale, literare şi culturale, te iluminează desfăşurând un aparat retoric care face să pară că doar îţi aminteşte ceea ce de fapt ştiai, dar ai uitat. El spunea că nu a semnat niciodată în vreo publicaţie academică şi era mândru de asta, cu atât mai mult cu cât era atât de des citat în paginile publicaţiilor academice pe care le desconsidera. Desigur, era adesea amendat de către criticii săi sub pretextul că ar fi doar un „popularizator" al altor cercetători mai serioşi. Şi, dacă ai timp, cu cât citeşti mai mult din materialele-sursă pe care le folosea, cu atât mai mult îţi dai seama că există un sâmbure de adevăr în aceste acuzaţii. Dar, de asemenea, va fi din ce în ce mai greu să citeşti materi­alele-sursă, pentru că mulţi dintre aceşti cercetători serioşi n-au mai fost republicaţi vreodată sau nu au fost niciodată traduşi, în vreme ce cărţile lui Neil Postman se află permanent sub tipar şi sunt în continuare traduse în limbi noi, dovadă şi prezenta ediţie. Cu alte cuvinte, criticii săi au fost corecţi din punct de vedere tehnic, însă el rămâne cel care are ultimul cuvânt.

La cursuri, obişnuia să ne spună că dacă nu ne putem explica ideile într-o propoziţie sau două, atunci, cel mai probabil, nu avem habar despre ce vorbim. La conferinţe, îşi întrerupea adesea interlocutorii care puneau întrebări al căror preambul era mai lung de două propoziţii: „Care e întrebarea dumneavoastră?", întreba el, scoţând la iveală toată infatuarea , narcisistă pe care interlocutorul nu reuşea s-o ascundă. Astăzi, când tehnologiile digitale ne reduc intervalele de atenţie, rezis­tenţa noastră la lecturile lungi şi răbdarea noastră cu însăşi ştiinţa de carte, concizia, strălucirea şi claritatea lui Neil Postman pot fi exact medium-ul de care avem nevoie pentru a auzi mesajul. Postman nu iroseşte o pagină pe ceea ce poate fi spus într-o singură propoziţie. Nu scrie o carte despre ceea ce poate fi spus într-un eseu. Iată dovada: „Problema nu este că televiziunea ne oferă subiecte distractive, ci că toate subiectele sunt prezentate ca fiind distractive." Acesta este rezumatul într-o singură frază al Distracţiei care ne omoară, pe care poţi să-1 înveţi pe dinafară ca să pari interesant la următoarea petre­cere mondenă - se poate găsi la pagina 126. Lucrările sale au un public atât de larg tocmai pentru că ele nu sunt scrise pentru seratele academice de la facultate.

Al treilea motiv pentru retipărirea acestei cărţi vechi este faptul că ea este profetică. Scrisă chiar la finele epocii elec­tronice şi la începutul erei digitale, această carte reprezintă una dintre cele mai complete, succinte şi strălucitoare imagini ale culturii în care ne găseam înainte ca televiziunea sa fie înghiţită de computer. Acum, că TV-ul este doar un accesoriu al computerului, încercăm o nostalgie stranie amintindu-ne de o vreme în care televiziunea era un mediu clar delimitat, pe care îl deschideai şi apoi îl închideai si care conţinea un număr finit de emisiuni. Acum, că rata de consum media ne-a pătruns în ritmul biologic undeva între puls şi respiraţie, amintirea influenţei odinioară limitate a TV-ului poate părea nostimă. Cercetătorii media din ultimele două decenii au prezis, aproape fără excepţie, că Internetul şi telefoanele mobile vor face ca timpul petrecut în faţa TV-ului să scadă, ceea ce ar fi – spuneau ei - un lucru bun. Iar ei afirmau că acesta este un lucru bun pentru că aproape toţi au considerat ideea lui Neil Postman - aceea că TV-ul trivializează discursul public - ca fiind de la sine înţeleasă. Dar niciunul dintre ei nu a anticipat ceea ce a urmat: că acum ne uităm la TV mai mult decât înainte, ca o stranie reacţie supracompensatorie la noile tehnologii modifi­catoare de timp, precum Tivo, Netflix, Hulu şi Amazon. Scrisă doar cu cinci ani înainte ca primul e-mail comercial să fie trimis şi cu un deceniu sau două înainte de a apărea tot ce acum luam de bun, Distracţia care ne omoară ar putea părea demodată, pentru că nu spune nimic despre Google, Facebook, smartphone-uri, iPod, Instagram, Twitter, Kindle, Siri, Wikipedia,
Safari, SMS-uri, Emoji, Uber - pentru că niciunul dintre acestea nu era încă inventat. Dar, chiar şi aşa, Distracţia care neomoară rămâne la fel de profetică cu privire la cultura zilelor noastre şi la viitorul nostru precum singurul e-mail pe care Neil Postman 1-a scris vreodată. Este vorba de un e-mail pe care el l-a adresat studenţilor săi în 1997, anul în care Internetul a devenit un medium de masă pentru cultura americană, şi doar cu şase ani înainte ca el să moară. Scris la computerul unui coleg, pentru că el nu l-a folosit niciodată pe cel pe care univer­sitatea îl achiziţionase pentru el, e-mailul respectiv arată astfel:

Subiect: Respectarea Legii, 1997

Aici fantoma lui Marshall McLuhan. N-are rost să vă spun din ce lume vin. Vă scriu de la calculatorul lui Chris Nystrom. Voi spune doar o singură dată ce am de spus. A doua oară nu vă mai spun, decât dacă veţi insista în nesăbuinţa voastră. Cuvântul „carte" mai înseamnă ceva pentru voi? Aveţi la dispoziţie atât de mult timp încât să vă permiteţi să vă irosiţi cu această maşinărie infernală? Deja aţi acumulat atâta înţelepciune încât să nu mai aveţi nevoie să citiţi ce e mai bun din ceea ce s-a predat şi s-a scris pe lumea asta? Ăsta e modul în care onoraţi viaţa şi opera marelui meu prieten şi discipol, Neil Postman? Măcar mai ştie să scrie vreunul dintre voi? V-am citit toate mesajele voastre nătângi. Acum ascul­taţi Legea: Orice medium, extins la maxim, se transformă în opusul său. Astfel, cuvântul scris, care este sursa întregii înţelepciuni care ne stă la dispoziţie, atunci când este folosit în mod profan, devine medium-ul prin care se transmit toate tâmpeniile. Voi aţi demonstrat din plin chestia asta. Vă spun: opriţi-vă.

Acum trebuie să mă întorc în locul din care am plecat. Luaţi aminte ce s-a întâmplat cu evreii care nu au urmat Legea.

Fantoma

Prin profetic vreau sa spun că Neil Postman a fost un prooroc precis al viitorului şi că previziunile sale exacte conţin avertismente cumplite, cu consecinţe serioase în cazul în care cultura le-ar ignora. Cel puţin în cultura americană, cele mai multe dintre avertismentele sale au fost ignorate, uitate şi trivializate, iar rezultatele sunt foarte uşor de observat. Dacă Postman găsea că este tragic-comic că, în 1980, America a ales ca preşedinte un actor de la Hollywood, îfi închipui cum se învârte acum în mormânt din cauza candidaturii de reality-show a lui Donald Trump. Pentru o ţară precum România, suspendată într-o stare post-comunistă, dar pre-capitalistă, s-ar putea să nu fie prea târziu pentru a lua în serios avertismentele din 1985 ale Iui Postman, să nu fie prea târziu de acţionat şi de găsit o metodă de supravieţuire pe baza lor. Prin contribuţia sa în educaţie, afaceri, politică, religie şi cultură, Neil Postman va avea întotdeauna ceva important de zis, şi este o bucurie să-l vezi adus într-o cultură care încă nu s-a omorât cu distracţia.

Read Mercer Schuchardt
Wheaton, Illinois, Statele Unite
Aprilie 2016


Cuvânt înainte

Cu toţii stăteam cu ochii pe anul 1984. Când anul 1984 a venit şi profeţia lui nu s-a împlinit, americanii raţionali au răsuflat uşuraţi şi s-au felicitat. Rădăcinile democraţiei liberale rezistaseră. Chiar dacă în alte părţi domnea teroarea, măcar noi nu fuseserăm bântuiţi de coşmarurile orwelliene.

Dar uitasem că, alături de profeţia întunecată a lui Orwell, mai există o alta - ceva mai veche, ceva mai puţin cunoscută, dar la fel de înfricoşătoare: Minunata Lume Nouă a lui Aldous Huxley. În ciuda opiniei generale, chiar şi a celor educaţi, Huxley şi Orwell nu au profeţit acelaşi lucru. Orwell ne aver­tizează că vom fi învinşi de către o forţă opresivă impusa din afară. Dar, în viziunea lui Huxley, nu e nevoie de Big Brother  pentru a lipsi oamenii de autonomia, de maturitatea şi de istoria lor. Aşa cum vedea el lucrurile, oamenii vor ajunge să iubească opresiunea, să adore tehnologiile care le anulează capacitatea de a gândi.

Orwell se temea de cei care vor interzice cărţile. Huxley se temea de faptul că nu va mai exista niciun motiv pentru a le interzice, pentru că nu va mai exista nimeni care să vrea să le citească. Orwell se temea de cei care ne vor priva de informaţie. Huxley se temea de cei care ne vor da atât de multă informaţie, încât vom fi aruncaţi în pasivitate şi egoism. Orwell se temea că adevărul ni se va ascunde. Huxley se temea că adevărul va fi înecat într-un ocean de irelevanţă. Orwell se temea că vom deveni o cultură captivă. Huxley se temea că vom deveni o cultură trivială, preocupată de tactile, orgii-beţii şi aruncătoare centrifuge de mingi1. Aşa cum remarcă Huxley în Reîntoarcere în minunata lume nouă, libertarienii şi raţionaliştii, aflaţi într-o permanentă alertă pentru a ţine piept tiraniei, „nu au reuşit sa ia în calcul apetitul aproape insaţiabil al omului pentru distracţii". În 1984, adaugă Huxley, oamenii sunt controlaţi provocându-li-se durere. În Minunata Lume Noua, oamenii sunt controlaţi provocându-li-se plăcere. Pe scurt, Orwell se temea că vom fi distruşi de ceea ce urâm. Huxley se temea că vom fi distruşi de ceea ce iubim.

Această carte este despre posibilitatea ca Huxley, nu Orwell, să fi avut dreptate.


Salt la inceputul paginii