Simona Sora - Un martor al Sensului
articol publicat în Dilema Veche nr. 372 din 31 martie - 6 aprilie 2011

Am o superstitie în legatura cu cititul: daca, într-o perioada scurta de timp, dau, întîmplator, în cartile pe care le citesc, de un nume, un titlu, o trimitere care se repeta, las orice altceva si ma duc ata unde sînt „trimisa“. Lecturile în acest sistem au fost întotdeauna surprinzatoare – si daca nu stiam cartea respectiva, dar si cînd credeam ca o stiu prea bine. Se facea o legatura, se lumina sensul unui personaj pe care-l uitasem de mult, primeam un sfat, într-un mod suficient de indirect ca sa tin seama de el. Sa nu credeti ca ma las deturnata usor: trebuia sa dau de respectiva referinta cel putin de trei ori. În plus, deturnarea era legata si de ingredientul acela care, de la un timp, joaca un rol esential în alegerea cartilor: senzatia ca te priveste personal. E o senzatie care trebuie sa aiba legatura si cu cotloanele neocupate ale biografiei de cititor sau, cine stie, doar cu curiozitatea. Asa l-am citit, mai recent decît mi-as fi dorit, pe Karlfried Graf Dürckheim.

E de mirare, totusi, ca acest personaj fabulos a început sa fie tradus atît de tîrziu (si deocamdata indirect, prin convorbiri cu discipolii sai) în româneste. Amploarea personalitatii sale, fenomenul declansat la Todtmoos-Rütte (în Padurea Neagra) dupa razboi, unde a condus timp de 30 de ani (pîna la moartea sa, în 1988) Centrul de formare în psihologie existentiala si, nu în ultimul rînd, cartile sale despre „hara“, despre Japonia si „cultura linistii“, despre maestrul interior sau despre „dubla origine a omului“ ar fi trebuit sa ne trezeasca macar curiozitatea. Pe de alta parte, probabil ca fara pasiunea si inspiratia traducatoarei sale, doamna Viorica Juncan, Karlfried Graf Dürckheim, „înteleptul din Padurea Neagra“, n-ar fi fost prea curînd tradus în româneste. Traducerea dialogului cu Alphonse Goettmann, Dialog pe calea initiatica (Editura Herald, 2007), a fost, fara îndoiala, cea mai buna miscare de aclimatizare a lui Dürckheim în România. În primul rînd, pentru ca întemeietorul „terapiei initiatice“, unul dintre cei mai dedicati terapeuti, dar si maestri spirituali ai secolului trecut poarta, în aceasta carte, un dialog cu un preot ortodox din Franta, initiatorul Centrului de cercetare si meditatie de la Béthanie, în Lorraine. Iar Alphonse Goettmann însusi a ajuns la ortodoxie dupa cezura personala pe care Dürckheim i-a provocat-o în propria biografie. Nu doar în viata sa a existat un înainte si un dupa Dürckheim. Pentru cititorul român – chiar unul agnostic sau ateu – discutiile unui preot ortodox cu maestrul sau, despre rugaciunea inimii, mistica crestina, condamnarea lui Meister Eckhart de catre Biserica suna mai apropiat decît intrarea abrupta în teoriile despre hara, despre intensitatea zen sau despre autocentrarea prin tragerea (mentala) cu arcul. Si pentru mine, aceasta carte a fost prima întîlnire cu K.G. Dürckheim.

Apoi, am dat cu totul întîmplator peste jurnalul semnat de Nicolae Stroescu-Stînisoara, unul dintre directorii Europei Libere, dar si doctor în filozofie al Universitatii din München, orasul în care s-a nascut Dürckheim. În aceste Întrezariri, recent publicate la Editura ICR, Nicolae Stroescu-Stînisoara reia momentele esentiale ale biografiei acestuia: razboiul (primul) la 18 ani, plecarea în Japonia, dar mai ales experienta inaugurala a lui Dürckheim, o „deschidere de sine“ provocata de lectura unui pasaj din Dao-de-Jing de Lao-Tze: „Lao-Tze vorbeste în acel vers despre «golul» în care salasluieste sensul. Dürckheim si-a dat în acea clipa seama ca lumea perceptibila prin simturi este locul în care se manifesta o alta lume. Eul cel mic devine permeabil pentru Eul cel mare. Dar daca vrei sa ajungi la Eul cel mare, trebuie mai întîi sa ai un eu. Omul are doua radacini: una terestra si una cereasca... În clipa aceea, s-a simtit brusc transformat si ridicat într-o alta dimensiune. Toate lucrurile din jurul lui au început sa-i apara sub o dubla perspectiva: ca fenomen exterior si ca manifestare a unei realitati superioare în lumea noastra. Aceasta stare de gratie a durat doua zile. Dürckheim avea 24 de ani“.

Si Jacques Castermane, medic francez atras de practicile japoneze, în cele din urma discipol al „batrînului întelept din Padurea Neagra“, a avut o viata înainte si una dupa Dürckheim. În viata „de dupa“ a fost scrisa si aceasta carte, Centrul fiintei, recent tradusa în româneste (fireste, tot de Viorica Juncan) si aparuta la Editura Herald. Discipolul se efaseaza însa aici cu totul, nici macar nu pune întrebarile. Dupa o lapidara autoprezentare (care aproape nu-l individualizeaza), Castermane povesteste, la rîndul sau, declicul întîlnirii cu Dürckheim, hotarîrea de a-si abadona cu totul viata de pîna atunci (plina de tot confortul occidental si de împlinirea profesionala la un înalt nivel... standard) si de a gasi sensul vietii sale alaturi de cineva „prezent într-un mod calm... autentic prezent, cu seninatate prezent... un martor al sensului (s.m.)“. Iar cartea pe care o redacteaza astfel, cu vorbele adresate lui de K.G. Dürckheim, are exact aceasta uimitoare calitate, de a restitui un suflu viu, o prezenta autentica ce-ti spune sau îti aminteste ceva care te priveste în mod direct. Probabil asta era si senzatia pe care o încercau „pacientii“ lui Dürckheim – cîte 7-8 în fiecare zi, în sesiuni adaptate nevoilor fiecaruia –, cei pe care îi primea la Rütte. Caci Dürckheim nu dadea doar conferinte si nu predica unor largi grupuri eteroclite, ci statea fata în fata cu fiecare om care venea sa-l caute, adaptîndu-si teoriile – si mai ales intuitiile – nesfîrsitelor impasuri prin care trecea lumea de dupa razboi. Contele Dürckheim – apropiatul lui Rilke, Paul Klee, Alfred Adler, Ludwig Klages – nu a ezitat sa faca „terapie existentiala“ si sa explice practica acelei „asezari în tacere“ bacanesei din Rütte. Singurul criteriu de selectie a interlocutorilor pe care Dürckheim îi respecta era, se pare, acela de a se adresa unor persoane care „au deja deschisa urechea interioara“. Pesemne, asa, într-o singura viata, mai era timp si de întelegere, atunci cînd aceasta nu reusea sa fie (asa cum i se întîmplase lui însusi, fara motiv aparent) instantanee.

Cam tot acelora le este adresata si aceasta carte despre „centrul fiintei“, despre umbra din fiecare, despre nevoia Occidentului de Orient. Si, poate, amatorilor de „turism initiatic“, pentru care Padurea Neagra sau Mirmande (locul unde se afla azi Centrul Dürckheim deschis de Jacques Castermane) ar putea fi urmatoarea destinatie de vacanta.

Salt la inceputul paginii