Werner Heisenberg
(1901-1976)

POZITIVISM, METAFIZICĂ ŞI RELIGIE
(1952)

Fragment selectat din volumul
Werner Heisenberg
PARTEA SI ÎNTREGUL
Discutii în jurul fizicii atomice,
Editura HUMANITAS

Detalii carte aici:
https://www.libhumanitas.ro/partea-si-intregul-werner-heisenberg-humanitas-2015.html

Reconstrucţia relaţiilor ştiinţifice internaţionale a dus la o nouă întâlnire a vechilor prieteni din fizica atomică, ţinută la Copenhaga. La începutul verii lui 1952 a avut loc acolo o conferinţă în cadrul căreia urma să se discute despre construcţia unui mare accelerator de particule în Europa. Aceste planuri mă interesau în cel mai înalt grad, întrucât speram ca, cu ajutorul unui asemenea accelerator, să poată fi obţinute rezultate experimentale care să lămurească răspunsul la întrebarea privind ciocnirile la energii înalte a două particule elementare şi la eventuala confirmare a ipotezei mele că la o asemenea ciocnire pot fi create multe asemenea particule, precum şi la întrebarea privind existenţa a numeroase tipuri diferite de particule care să se deosebească între ele, aidoma stărilor staţionare ale atomilor sau moleculelor, prin proprietăţile lor de sime­trie, prin masa şi prin timpul lor de viaţă. Aşadar, deşi conţinutul acestei conferinţe era pentru mine extrem de important în toate privinţele, nu voi pomeni aici despre conferinţa propriu-zisă, ci despre o discuţie pe care am avut-o cu acel prilej cu Niels şi Wolfgang, care venise de la Zurich pentru a participa la conferinţă. Stăteam toţi trei în mica grădină de iarnă de lângă casa lui Bohr şi vorbeam despre vechea temă - - dacă teoria cuantică era de fapt înţeleasă complet şi dacă interpretarea pe care i-o dădu­serăm noi aici, acum 25 de ani, devenise între timp un mod de a gândi recunoscut în fizică. Niels povesti:

„Acum câtăva vreme a avut loc aici la Copenhaga o conferinţă de filozofie la care au venit mai ales adepţi ai curentului pozitivist. Un rol important 1-au avut repre­zentanţii Şcolii de la Viena. Am încercat să vorbesc în faţa acestor filozofi despre interpretarea teoriei cuantice. După prelegerea mea nu s-a manifestat nici un fel de opoziţie şi nici nu s-au pus întrebări dificile, dar trebuie sa recu­nosc că tocmai asta a fost îngrozitor pentru mine. Fiindcă acela care nu este de la început şocat de teoria cuantică este imposibil s-o fi înţeles. Probabil că am vorbit atât de prost, încât nimeni nu a înţeles ce voiam să spun."

Wolfgang îşi spuse părerea: „Poate că asta nu ţine neapărat de calitatea proastă a prelegerii. Din jurământul de credinţă al pozitiviştilor face fără îndoială parte şi preluarea necritică a faptelor. Din câte ştiu, la Wittgenstein găsim următoarele afirmații: «Lumea este tot ce e dat»; «Lumea este mulţimea faptelor, nu a obiectelor». Dacă se începe aşa, atunci se acceptă fără ezitare si o teorie care tocmai asta face, reprezintă faptele. Pozitiviştii au învăţat că mecanica cuantică descrie corect fenomenele atomice, aşa că nu au nici un motiv să se apere împotriva ei. Ce mai avem noi de spus în general despre toate astea, des­pre complementaritate, interferenţa probabilităţilor, relaţii de nedeterminare, ruptură între subiect şi obiect s.a.m.d. reprezintă pentru pozitivişti o operă lirică secundară, neclară, un salt înapoi la modul de gândire preştiinţific, o trăncăneală. Ceva ce nu trebuie luat în serios, şi în cel mai bun caz este benign. Poate că un asemenea mod de a privi lucrurile este din punct de vedere logic coerent. Dar atunci nu mai ştiu ce înseamnă să înţelegi natura."

Am încercat să completez: „Pozitiviştii ar spune probabil că a înţelege este acelaşi lucru cu a putea face pre-dicţii prin calcul. Dacă nu se pot calcula dinainte decât anumite evenimente particulare, atunci s-a înţeles numai un fragment mic din întreg, iar dacă se pot calcula dinainte multe evenimente diferite, atunci au fost înţelese mai multe domenii. Există o gradaţie continuă între-a-înţelege-foarte-puţin şi a-înţelege-aproape-tot, dar nu există o diferenţă calitativă între a putea face predicţii prin calcul şi a înţelege."

„Găseşti că există o asemenea diferenţă?" „Da, de asta sunt convins", am replicat eu, „şi cred că am mai vorbit despre asta acum 30 de ani, cu ocazia unei plimbări cu bicicletele la Walchensee. Am să încerc să lămuresc ce cred cu ajutorul unei comparaţii. Dacă vedem un avion pe cer, atunci putem calcula dinainte, cu un oarecare grad de precizie, unde se va afla după o secundă. Mai întâi vom prelungi pur şi simplu traiectoria cu o linie dreaptă sau, dacă vedem că avionul s-a angajat într-o curbă, vom lua în calcul si curbura. Astfel vom obţine în cele mai multe cazuri un rezultat bun. Dar de înţeles, nu am înţeles încă traiectoria. Doar dacă am vorbit dinainte cu pilotul şi am aflat de la el traseul pe care îl va urma, abia atunci am înţeles cu adevărat traiectoria."

Niels nu era decât pe jumătate mulţumit. „Va fi poate dificil să transpui o asemenea imagine în fizică. Pentru mine, lucrurile stau aşa: mă pot înţelege cu pozitiviştii în ceea ce vor, dar nu mă pot înţelege cu ei în ceea ce nu vor. Daţi-mi voie să mă explic ceva mai exact, întreagă această perspectivă, pe care o cunoaştem atât de bine în mod special din Anglia şi din America, si căreia pozi­tiviştii i-au dat forma unui sistem, se bazează pe atitudinea de la începutul ştiinţelor moderne. Până atunci se dădea atenţie numai marilor conexiuni ale lumii, care în cele din urmă erau prezentate prin apelul la vechile autorităţi, mai ales la Aristotel şi la teologie, dar de experienţele indivi­duale nu prea se ocupa nimeni. Urmarea a fost că s-au răspândit tot felul de superstiţii, care înceţoşau imaginea de detaliu şi nu se făceau progrese nici în privinţa marilor întrebări, pentru că vechilor autorităţi nu li se putea oferi material nou pentru cunoaştere. De-abia în secolul al XVlI-lea s-a produs desprinderea de vechile autorităţi şi s-a luat în considerare studiul experimental al detaliilor. Se povesteşte că societăţile ştiinţifice, cum ar fi de pildă Royal Society, se ocupau la început cu lupta împotriva superstiţiilor, care consta în infirmarea experimentală a celor scrise în cine ştie ce cărţi de magie. Astfel, se pre. tindea de pildă că o rădaşcă aşezată la miezul nopţii pe o masă în mijlocul unui cerc trasat cu creta nu poate părăsi acel cerc dacă rosteşti anumite formule magice Aşadar, s-a desenat un cerc cu creta pe o masă, s-a pus pe masă în mijlocul cercului rădaşcă, respectând întocmai prescripţiile magice, iar apoi s-a observat cum a fugit voioasă în afara cercului de cretă. La unele academii, membrii lor s-au obligat să nu vorbească niciodată despre marile conexiuni, ci să se ocupe numai de fapte izolate. De aceea, raţionamente teoretice asupra naturii nu erau valabile decât pentru grupuri izolate de evenimente, niciodată pentru conexiunea întregului. O formulă teo­retică era privită mai degrabă ca o reţetă pentru anumite aplicaţii — aşa cum se găsesc astăzi în cărţile de buzu­nar pentru ingineri formule utile pentru rezistenţa la îndoire a barelor. De asemenea, celebra afirmaţie a lui Newton că se simte ca un copil care se joacă pe malul mării şi se bucură dacă găseşte din când în când o piatră mai netedă sau o scoică mai frumoasă, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în faţa lui, exprimă atitudinea de la începuturile ştiinţelor moderne ale naturii. Desigur, Newton a făcut mult mai mult: el a putut formula matematic legităţile ce stau la baza unui vast domeniu de evenimente naturale. Dar despre acest lucru nu se vorbea pe atunci.

În această luptă împotriva vechilor autorităţi si a super­stiţiilor în domeniul ştiinţelor naturii uneori s-a întrecut măsura. De pildă, existau relatări vechi care stăteau mărtu­rie pentru căderea din cer a unor pietre, păstrate în unele mănăstiri si biserici ca relicve. Asemenea relatări au fost respinse în secolul al XVIII-lea ca fiind superstiţii, iar mănăstirile au fost obligate să arunce acele pietre lipsite de valoare. Academia franceză a luat odată hotărârea sa nu mai primească rapoarte despre pietre care ar fi căzi. din cer. Nici măcar faptul că în anumite limbi vechi fierul era definit ca materia care cădea uneori din cer nu a putut convinge Academia să-şi retragă hotărârea. Abia cu ocazia unei ploi de meteoriţi în apropiere de Paris, când au fost găsite mii de mici pietre feroase, Academia a fost silită să renunţe la împotrivirea ei. Am vrut să povestesc toate acestea pentru a caracteriza atitudinea spirituală de la începuturile ştiinţelor moderne ale naturii şi noi ştim foarte bine câte experienţe şi ce progrese ştiinţifice au fost generate de această atitudine.

Pozitiviştii încearcă acum să pună la baza metodei ştiinţelor moderne ale naturii un sistem filozofic şi într-un anume sens să-1 justifice. Ei arată că conceptele folosite în filozofiile anterioare nu au acelaşi grad de precizie precum conceptele din ştiinţele naturii, şi astfel sunt de părere că întrebările puse şi discutate acolo nu ar avea deseori nici un sens, că este vorba de false probleme, de care nu ar trebui să ne ocupăm. Mă pot desigur declara de acord cu cerinţa de a se tinde către maximă claritate pentru toate conceptele, dar cu interdicţia de a reflecta asupra unor probleme mai generale, pe motiv că acolo nu se găsesc concepte clare în acest sens, nu mă pot împăca. Fiindcă, urmând o asemenea interdicţie, nu s-ar putea înţelege nici mecanica cuantică."

Wolfgang întrebă: „Când spui că nu s-ar mai putea înţelege nici mecanica cuantică, te referi la faptul că fizica nu este constituită numai din experimente si măsurători, pe de o parte, si un formalism matematic, pe de alta, ci că la linia de demarcaţie dintre ele ar trebui practicată o filozofie adevărată? Asta înseamnă că acolo, folosind lim­bajul natural, trebuie încercat să se explice ce se întâmplă cu adevărat în acest joc între experiment şi matematică. Eu presupun că toate dificultăţile în înţelegerea teoriei cuantice apar exact în acest punct asupra căruia poziti­viştii păstrează tăcerea tocmai pentru că aici nu se poate opera cu concepte atât de precise. Fizicianul experimen­tator trebuie să poată vorbi despre experienţele lui şi Pentru asta foloseşte de facto conceptele fizicii clasice, despre care ştim deja că nu se potrivesc exact cu natura Aceasta este dilema fundamentală, pe care nu este permis să o ignorăm."

Am intervenit: „Pozitiviştii sunt deosebit de reticenţi în privinţa oricăror întrebări care ar avea, după cum spun ei, un caracter preştiinţific. îmi amintesc de o carte a lui Philipp Frank despre legea cauzală, în care anumite anu­mite întrebări sau formulări erau respinse de fiecare dată cu reproşul că sunt relicve din vremea metafizicii, dintr-o epocă de gândire preştiinţifică sau animistă. Astfel, sunt respinse conceptele biologice de «întreg» sau «entelehie» ca fiind preştiinţifice şi se încearcă demonstrarea faptului că afirmaţiilor care conţin aceste concepte nu le corespund conţinuturi verificabile. Cuvântul «metafizică» nu mai este acolo, într-un anumit sens, decât o vorbă de ocară ca un fier roşu cu care sunt însemnate raţionamente com­plet neclare."

Niels interveni: „Cu această limitare a limbajului nu pot fi, evident, nici eu de acord. Cunoşti doar poezia lui Schiller Cuvântul lui Confucius şi ştii cât de dragi îmi sunt versurile: «Numai plenitudinea duce la claritate, iar ade­vărul sălăşluieşte în hăuri.»1 Plenitudinea nu este aici numai plenitudinea experienţei, ci şi plenitudinea concep­telor cu ajutorul cărora vorbim în diferite moduri despre problema noastră şi despre fenomene. Numai vorbind despre ciudatele relaţii dintre legile formale ale teoriei cuantice şi fenomenele observate, folosind mereu concepte diferite, luminându-le din toate părţile, fiind conştienţi în privinţa aparentelor contradicţii interne, numai astfel poate fi obţinută modificarea structurii gândirii, care este premisa pentru înţelegerea mecanicii cuantice.

De pildă, se spune mereu că teoria cuantică e nesa­tisfăcătoare pentru că nu permite decât o descriere dualista a naturii, prin noţiunile complementare de «undă» şi «particulă». Cine a înţeles însă cu adevărat mecanica cuantică nici nu s-ar mai gândi să vorbească aici despre dualism. El va percepe teoria drept o descriere unitară a fenomenelor atomice, care poate apărea în moduri dife­rite numai acolo unde este tradusă în limbajul natural, când este aplicată experimentelor. Teoria cuantică este de aceea un exemplu minunat pentru situaţia în care un ansamblu de fapte e înţeles cu toată claritatea, şi totuşi nu putem vorbi despre aceste fapte decât în imagini şi parabole. Imaginile şi parabolele sunt aici în esenţă con­ceptele clasice, deci şi «undă», şi «corpuscul». Ele nu se potrivesc întocmai cu lumea reală, în plus relaţia dintre ele este complementară, şi de aceea se contrazic. Cu toate acestea, deoarece în descrierea fenomenelor trebuie să rămânem în cadrul limbajului natural, nu ne putem apro­pia de starea de lucruri reală decât cu ajutorul acestor imagini.

Probabil că si în cazul problemelor generale ale filozo­fiei, în special ale metafizicii, lucrurile se prezintă în mod asemănător. Suntem siliţi să vorbim în imagini şi parabole, care nu se potrivesc întocmai cu ceea ce vrem să expri­măm cu adevărat. Uneori nu putem evita nici contradic­ţiile, şi totuşi, cu ajutorul acestor imagini, ne putem apropia oarecum de conţinutul real. Nu avem voie să respingem conţinutul real. «Adevărul sălăşluieşte în hăuri». Lucrul acesta rămâne aşadar la fel de adevărat ca şi prima parte a afirmaţiei.

Vorbeai adineaori de Philipp Frank şi de cartea lui despre cauzalitate. Şi Philipp Frank a participat la acel congres al filozofilor de la Copenhaga şi a ţinut o prelegere în care problematica metafizicii, aşa cum spuneai tu, apărea doar ca vorbă de ocară sau în cel mai bun caz ca exemplu pentru modul de gândire neştiinţific. Eu a trebuit să comentez apoi acea prelegere şi atunci am spus cam aşa:

Mai întâi nu-mi este prea clar de ce prefixul «meta» are voie să fie aşezat numai în faţa unor concepte precum «logică» sau «matematică» - - Frank vorbise despre metalogică si metamatematică —, si nu în faţa conceptului «fizică». Prefixul «meta» are doar scopul de a indica faptul că este vorba de întrebările care apar «dincolo» aşadar de întrebările care se referă la fundamentele dome­niului respectiv. Şi de ce să nu avem voie să căutăm ceea ce, ca să spunem aşa, apare dincolo de fizică? Aş vrea să încep însă în cu totul alt fel, ca să pot lămuri poziţia mea în această problemă. Aş vrea să întreb: «Ce este un spe­cialist?» Mulţi vor răspunde, poate, că un specialist este un om care ştie multe lucruri despre specialitatea respec­tivă. Cu această definiţie însă nu pot fi de acord, pentru că un om nu poate şti niciodată de fapt cu adevărat multe lucruri despre un domeniu. Aş prefera să formulez în felul următor: un specialist este un om care cunoaşte unele dintre cele mai grave greşeli care se pot face în specialitatea respectivă şi de aceea ştie să le evite, în acest sens aş spune despre Philipp Frank că este un specialist în metafizică, pentru că ştie să evite unele dintre cele mai grave greşeli din metafizică. Nu sunt sigur că Frank a fost foarte mulţumit de această laudă, dar eu nu fusesem deloc ironic. La asemenea discuţii, pentru mine este foarte impor­tant mai ales să nu ignorăm hăul în care sălăşluieşte adevărul. In nici o împrejurare nu avem dreptul să ne uşurăm sarcina."

In seara aceleiaşi zile, Wolfgang şi cu mine am conti­nuat dialogul în doi. Era vremea nopţilor albe. Aerul era cald, amurgul se întindea aproape până la miezul nopţii, iar soarele alunecând spre linia orizontului inunda ora­şul într-o lumină palidă albăstruie. Aşadar, m-am hotărât să mai facem o plimbare pe Linia Lungă, un chei întins de-a lungul portului, unde cel mai adesea sunt ancorate si descărcate vapoarele, în sud, Linia Lungă începe cam u" dreptul locului unde se află stânca cu Mica Sirenă, o imagine în bronz a personajului din basmul lui Andersen iar în nord se termină cu un dig ce înaintează în apa portului, unde un mic far indică intrarea. La început am urmărit vapoarele intrând şi ieşind din port în lumina înserării, apoi Wolfgang începu discuţia cu întrebarea:

„Ai fost mulţumit cu ce a spus Niels azi despre pozi­tivişti? Am avut impresia că tu eşti şi mai critic faţă de pozitivişti decât Niels sau, mai bine zis, că ai în minte un cu totul alt concept de adevăr decât filozofii acestei şcoli. Iar eu nu ştiu dacă Niels ar fi dispus să accepte con­ceptul de adevăr sugerat de tine."

„Bineînţeles că nici eu nu ştiu asta. Niels s-a format într-o epocă în care era nevoie de un mare efort pentru a te desprinde de gândirea tradiţională a lumii burgheze din secolul al XlX-lea si mai cu seamă pentru a te des­prinde de modul de a gândi al filozofiei creştine, întrucât a făcut acest efort, se va feri întotdeauna să folosească fără rezerve limbajul filozofiei mai vechi sau al teologiei. Pen­tru noi însă, lucrurile stau altfel, fiindcă după două răz­boaie mondiale şi două revoluţii nu mai avem nevoie de nici un efort pentru a ne elibera de o tradiţie oarecare. Mie mi s-ar părea complet absurd — dar în acest punct si Niels este de acord cu noi -- dacă ar trebui să-mi interzic întrebările sau modurile de a gândi ale filozofiei de altădată numai pentru că nu au fost exprimate într-un limbaj precis. Este adevărat că uneori am dificultăţi în a înţelege ce este exprimat cu aceste moduri de a gândi, iar atunci încerc să le traduc într-o terminologie modernă şi să vad dacă acum putem găsi răspunsuri noi. Dar nu am nici o reţinere în a relua vechile întrebări, aşa cum nu am nici o reţinere în a întrebuinţa limbajul tradiţional al uneia din vechile religii. Ştim că în ceea ce priveşte religia avem de-a face cu un limbaj în imagini si parabole, care nu poate exprima niciodată exact sensul dorit. Dar în cele din urmă, în majoritatea vechilor religii care datează dintr-o epocă anterioară ştiinţelor moderne ale naturii, este vorba tocmai despre aceeaşi tematică, despre acelaşi conţinut care trebuie zugrăvit în imagini şi parabole, şi care în mod fundamental se leagă de întrebarea privind valo-rile. S-ar putea ca pozitiviştii să aibă dreptate când spun că astăzi este deseori dificil să dai un sens acest parabole. Dar nouă ne rămâne misiunea de a înţelege acest sens, întrucât reprezintă o parte esenţială a realităţii noastre, sau de a-1 formula într-un nou limbaj, dacă nu mai poate fi exprimat în cel vechi."

„Dacă te gândeşti la asemenea probleme, atunci se poate înţelege că nu poţi fi de acord cu un concept de adevăr care porneşte de la posibilitatea predicţiei prin calcul. Dar care este conceptul tău de adevăr în ştiinţele naturii? Mai înainte, acasă la Bohr, 1-ai descris vag prin comparaţia cu traiectoria avionului. Ce poate corespunde în natură intenţiei sau comenzii pilotului?"

Am încercat să răspund: „Asemenea cuvinte precum «intenţie» sau «comandă» provin evident din sfera umană şi pot fi înţelese pentru natură în cel mai bun caz drept metafore. Dar cred că putem avansa dacă folosim vechea noastră comparaţie dintre astronomia lui Ptolemeu şi teoria mişcării planetelor de la Newton încoace. Din punctul de vedere al predicţiei prin calcul drept criteriu pentru adevăr, astronomia lui Ptolemeu nu era mai proastă decât cea de mai târziu a lui Newton. Dar, dacă îl com­parăm astăzi pe Ptolemeu cu Newton, atunci avem totuşi impresia că Newton a formulat traiectoriile corpurilor cereşti în ecuaţiile mişcării mai cuprinzător şi mai corect, că a descris, ca să spunem aşa, intenţia conform căreia este construită natura. Sau să luăm un exemplu din fizica de astăzi: când învăţăm că legile de conservare, de pildă pentru energie şi pentru sarcina electrică, au un caracter universal, că sunt valabile în toate domeniile fizicii şi că provin din proprietăţile de simetrie ale legilor funda­mentale, atunci apare firesc să spunem că aceste simetrii sunt elemente esenţiale ale planului după care a fost creată natura. Formulând în acest fel, îmi este desigur clar că şi cuvintele «plan» şi «creată» provin din sfera umană, şi că aşadar în cel mai bun caz pot fi folosite ca metafore. Dar este de înţeles că limba nu ne poate pune la dispoziţie concepte extraumane cu care să ajungem mai aproape de ceea ce vrem să exprimăm. Ce să spun mai mult despre conceptul meu de adevăr în ştiinţele naturii?"

„Da, da, pozitiviştii ar putea răspunde acum că ce spui tu e o trăncăneală confuză şi pot fi mândri că lor nu li s-ar putea întâmpla aşa ceva. Dar unde este mai mult ade­văr: în neclaritate sau în claritate? Niels citează: «Adevă­rul sălăşluieşte în hăuri.» Dar există hăurile şi există un adevăr? Şi au cumva aceste hăuri o legătură cu întrebarea despre viaţă şi moarte?"

Discuţia se opri pentru scurtă vreme, deoarece un mare vapor de pasageri plutea la o distanţă de câteva sute de metri de noi, iar vaporul era o apariţie de basm, aproape ireal cu luminiţele lui nenumărate în amurgul albăstrui. Câteva clipe am visat la destinele umane ce se aflau în spatele luminilor din cabinele vaporului, iar apoi între­bările lui Wolfgang s-au transformat în fantezia mea în întrebări despre vapor. Era vaporul real? Era o masă de fier cu o centrală de putere, un sistem de circuite electrice şi becuri? Sau era expresia unei intenţii umane, o formă care apăruse ca rezultat al relaţiilor interumane? Sau era urmarea legilor naturii din biologie, care folosiseră de data asta ca obiect pentru forţa lor creatoare nu numai molecule de proteine, ci si oţel şi curenţi electrici? Cuvân­tul „intenţie" reprezintă aşadar numai reflexul acestei forţe creatoare sau al legilor naturii în conştiinţa umană? Şi ce înseamnă cuvântul „numai" în acest context?

De aici, dialogul interior s-a îndreptat din nou spre întrebările mai generale. Este chiar atât de lipsit de sens ca în spatele structurilor ordonatoare ale lumii în între­gul ei să ne închipuim o „conştiinţă", ale cărei „intenţii" sunt aceste structuri? Desigur că şi o întrebare formulată astfel este o umanizare a problemei, pentru că însuşi cuvântul „conştiinţă" este rezultatul experienţei umane. Aşadar, nu am avea voie să folosim acest concept în afara domeniului uman. Dacă însă ne limităm atât de mult, nu am avea voie nici să vorbim despre conştiinţa unui ani­mal. Şi totuşi avem senzaţia că un asemenea mod de a vorbi are un anume sens. Simţim că sensul conceptului de „conştiinţă" devine mai larg şi în acelaşi timp mai ambiguu când încercăm să-1 folosim în afara domeniului uman.

Pentru pozitivist există aici o soluţie simplă: lumea trebuie împărţită în ceea ce se poate exprima clar şi restul despre care trebuie să tăcem. Aşadar, în acest caz ar trebui să tăcem. Dar probabil că nu există o filozofie mai absurdă decât aceasta. Pentru că aproape nimic nu poate fi expri­mat clar. Dacă se elimină tot ce este neclar, ceea ce rămâne sunt probabil numai tautologii complet neinteresante.

Lanţul gândurilor a fost întrerupt de Wolfgang, care reluă discuţia:

„Adineauri ai spus că nu îţi este străină nici limba imaginilor şi a parabolelor în care vorbesc vechile religii şi că din această cauză nu poţi accepta limitările pozi­tiviştilor. Ai lăsat să se înţeleagă că diversele religii, cu imaginile lor foarte diferite, reprezintă în cele din urmă, după părerea ta, acelaşi conţinut care — aşa te-ai exprimat — este în mod fundamental legat de întrebarea privind valorile. Ce ai vrut să spui cu asta şi ce legătură are acest «conţinut» cu conceptul tău de adevăr?"

„Întrebarea privind valorile este întrebarea despre ceea ce facem, despre ce ne dorim, despre cum trebuie să ne comportăm, întrebarea este aşadar o întrebare pusă de om, legată de om. Este întrebarea despre busola după care trebuie să ne orientăm când ne căutăm drumul prin viaţă. Această busolă a căpătat în diferitele religii şi în diferitele viziuni asupra lumii nume foarte diferite: fericirea, voinţa lui Dumnezeu, sensul - pentru a numi doar câteva. Diferenţele dintre nume indică diferenţe fundamentale în structura conştiinţei grupurilor de oameni care şi-au numit în acest fel busola. Sigur că nu vreau să minima- lizez aceste diferenţe. Dar am impresia că în toate formulările e vorba despre relaţiile omului cu ordinea centralã a lumii. Ştim că pentru noi realitatea depinde de struc- tura conştiinţei noastre, iar domeniul obiectivabil este numai o mică parte a realităţii noastre. Dar şi acolo unde se pune întrebarea despre domeniul subiectiv, ordinea centrală se face simţită şi ne refuză dreptul de a privi ceea ce apare în acest domeniu ca fiind un joc al întâmplării sau al capriciului. Desigur că în domeniul subiectiv, fie al individului, fie al popoarelor, poate apărea multă con­fuzie. Cu alte cuvinte, acolo domnesc şi îşi fac de cap demonii sau — ca să mă exprim mai ştiinţific — funcţio­nează ordini parţiale, care nu se potrivesc cu ordinea centrală, care sunt rupte de aceasta. Dar în cele din urmă întotdeauna se impune ordinea centrală, «Unul», ca să folosim terminologia antică, cu care intrăm în relaţie prin limbajul religiei. Când se pune întrebarea despre valori, atunci imperativul pare a fi să acţionăm în spiritul ordinii centrale, tocmai pentru a evita confuziile care pot apărea din cauza ordinilor parţiale disjuncte. «Unul» are drept efect si faptul că percepem ceea ce este ordonat ca fiind bun, iar ceea ce e confuz şi haotic este perceput ca fiind rău. Priveliştea unui oraş distrus de bomba atomică ni se pare îngrozitoare, dar ne bucurăm când reuşim să transformăm un desert într-un peisaj înfloritor, în ştiin­ţele naturii ordinea centrală poate fi recunoscută prin faptul că putem în cele din urmă folosi metafore de genul «natura este creată după acest plan». Iar în acest loc se leagă conceptul meu de adevăr cu conţinutul la care se referă religiile. Eu găsesc că putem gândi mult mai bine toate aceste conexiuni de când teoria cuantică a fost înţe­leasă. Pentru că în teoria cuantică putem formula ordini unitare asupra unor domenii foarte întinse într-un limbaj matematic foarte abstract; recunoaştem însă în acelaşi timp că, în momentul în care vrem să descriem efectele acestor ordini în limbajul natural, suntem dependenţi de folosirea unor comparaţii, a complementarităţii, şi trebuie să acceptăm paradoxuri şi contradicţii aparente."

Wolfgang răspunse: „Da, acest model de gândire poate fi fără îndoială înţeles, dar ce vrei să spui cu afirmaţia că ordinea centrală se impune mereu? Această ordine este sau nu este prezentă. Dar ce înseamnă că se impune?"

„Vreau să spun ceva absolut banal, bunăoară faptei că după fiecare iarnă florile înfloresc din nou pe câmpuri şi că după fiecare război oraşele sunt reconstruite, aşadar că haosul se transformă mereu în ceva ordonat."

Un timp am mers în tăcere unul lângă altul si curând am ajuns la capătul nordic al Liniei Lungi. De acolo ne-am continuat drumul pe digul care înainta în apa portului până la farul cel mic. în nord, o dâră roşie luminoasă deasupra liniei orizontului arăta că soarele, în deplasarea lui spre est, se afla la o distanţă nu prea mare sub această linie. Contururile clădirilor din port puteau fi recunoscute cu toată claritatea. După ce am stat o vreme la capătul digului, Wolfgang mă întrebă brusc:

„Crezi de fapt în existenţa unui Dumnezeu personal? Ştiu că e greu să dai unei asemenea întrebări un sens clar, dar direcţia întrebării poate fi cunoscută."

„Îmi permiţi să formulez întrebarea şi în alt fel?", am replicat eu. „Atunci ar suna aşa: poţi tu sau este oare cu putinţă să te apropii atât de nemijlocit de ordinea cen­trală a lucrurilor si a ceea ce se întâmplă, să intri atât de nemijlocit în legătură cu această ordine, aşa cum este posibil în cazul sufletului altui om? Folosesc în acest caz în mod expres cuvântul «suflet», atât de greu de inter­pretat, pentru a nu fi înţeles greşit. Dacă întrebi în acest fel, atunci aş răspunde afirmativ. Şi pentru că nu este vorba aici despre trăirile mele personale, aş putea aminti de celebrul text pe care Pascal îl purta întotdeauna asupra lui si pe care îl începuse cu cuvântul «foc». Dar acest text nu ar fi valabil pentru mine."

„Atunci crezi că ordinea centrală poate fi prezentă cu aceeaşi intensitate ca şi sufletul unui alt om?"

„Poate."

„De ce ai folosit aici cuvântul «suflet» şi nu ai vorbit pur şi simplu de un alt om?"

„Pentru că «suflet» reprezintă aici ordinea centrală, centrul unei persoane, care în apariţiile sale exterioare poate fi foarte divers şi de necuprins."

 „Nu ştiu dacă te pot urma întru totul. Nu este, permis nici să-ţi supraevaluezi propriile trăiri."

„Sigur că nu, dar şi în ştiinţele naturii facem apel la propriile trăiri sau la cele ale altora, despre care ni se rela­tează în mod credibil."

„Poate că nu ar fi trebuit să pun astfel întrebarea. Dar prefer să mă întorc la problema noastră de la început, si anume filozofia pozitivistă, îţi e străină pentru că, dacă te-ai supune tuturor interdicţiilor ei, nu ai putea vorbi despre nici unul dintre lucrurile despre care tocmai am vorbit. Dar de aici ai trage concluzia că această filozofie nu are nimic de-a face cu lumea valorilor? Că în cadrul ei nu poate în principiu exista o etică?"

„La o primă privire aşa arată lucrurile, dar probabil că din punct de vedere istoric lucrurile stau invers. Acest pozitivism despre care vorbim şi pe care îl întâlnim astăzi a apărut din pragmatism şi din atitudinea etică cores­punzătoare. Pragmatismul 1-a învăţat pe fiecare individ să nu rămână inactiv deoparte, ci să-şi asume răspun­derea, să se străduiască pentru ceea ce se află în imediata sa apropiere, fără a se gândi de la început la binele întregii lumi, iar, acolo unde forţele sunt suficiente, să acţioneze pentru o ordine mai bună în micul său domeniu de acţi­une, în acest punct, pragmatismul mi se pare superior multora dintre vechile religii. Pentru că vechile învăţături duceau lesne la o anume pasivitate, la o atitudine fatalistă faţă de lucrurile aparent inevitabile, acolo unde de fapt s-ar fi putut îmbunătăţi încă multe prin activitate proprie. Să începi cu domenii mici dacă vrei să îmbunătăţeşti la scară mare este desigur în materie de acţiune practică un principiu bun. Chiar şi în ştiinţă poate că acest drum este în mare parte corect, dacă marea conexiune nu este pier­dută din vedere în acest răstimp. În fizica lui Newton au fost fără îndoială prezente amândouă: studiul riguros al detaliilor şi privirea asupra întregului. Pozitivismul în forma de azi face greşeala că refuză să vadă marea cone­xiune, că vrea s-o ţină în mod conştient — poate că acum exagerez cu critica mea—în ceaţă. Cel puţin nu încurajează pe nimeni să mediteze asupra ei."

„Critica ta la adresa pozitivismului este pentru mine aşa cum ştii, perfect întemeiată. Dar tot nu ai răspuns la întrebarea mea. Dacă în cadrul acestei poziţii rezultate din amestecul dintre pragmatism şi pozitivism există o etică — şi ai desigur dreptate când spui că ea există si că poate fi mereu văzută în acţiune în America şi Anglia  - de unde îşi ia această etică busola după care se orien­tează? Tu ai pretins că busola nu poate veni în cele din urmă decât din relaţia cu ordinea centrală, dar unde găseşti această relaţie în pragmatism?"

„Aici sunt de acord cu teza lui Max Weber potrivit căreia etica pragmatismului provine în cele din urmă din calvinism, aşadar din creştinism. Dacă în lumea aceasta occidentală se pune întrebarea ce e bine si ce e rău, ce e de dorit şi ce e de condamnat, atunci regăsim în această privinţă mereu valorile creştinismului, chiar şi în dome­niile în care imaginile şi parabolele acestei religii nu mai sunt deloc adecvate. Dacă vreodată forţa magnetică ce a acţionat asupra acestei busole se va fi stins complet -iar forţa nu poate veni decât de la ordinea centrală —, atunci mă tem că se vor putea întâmpla lucruri înspăimân­tătoare, care vor depăşi lagărele de concentrare şi bomba atomică. Dar n-are rost acum să vorbim despre această faţă întunecată a lumii noastre şi poate că domeniul cen­tral va redeveni vizibil de la sine în altă parte. Oricum, în ştiinţă lucrurile stau cum a spus Niels: cerinţa pragma­ticilor si pozitiviştilor de a avea precizie şi rigoare în deta­liu şi claritate maximă în domeniul limbajului va putea fi acceptată cu plăcere. Interdicţiile lor însă vor trebui depăşite, pentru că, dacă nu ne mai este permis să gândim si să vorbim despre marile conexiuni, se pierde şi busola după care ne putem orienta."

In ciuda orei înaintate, o barcă mică a acostat la dig ducându-ne înapoi la Kongens Nytorv, iar de acolo am putut ajunge uşor la casa lui Bohr.

Sursa: din volumul PARTEA ŞI ÎNTREGUL. Discuţii în jurul fizicii atomice, HUMANIAS, pp. 271-286

 

Salt la inceputul paginii