Dincolo, în adâncul nostru
initiere in meditatie
selectie de fragmente din cartea cu acelasi titlu
publicatã de Editura Herald (august 2008)

de Alphonse si Rachel Goettmann

 

Adevărata dimensiune a omului

Prizonier al disperării şi al angoasei lui fiind, omul îşi refulează fără încetare fiinţa lui profundă. Din această suferinţă care zvâcneşte, inexplicabilă la început pentru conştiinţa obişnuită, se poate naşte o imensă nostalgie, nostalgia a ceva ce nu cunoaştem şi care totuşi ne locuieşte. O anume agitaţie, simţămintele de frică, de vinovăţie şi de gol lăuntric devin însoţitorii noştri obişnuiţi. Ei sunt acolo fără un motiv aparent şi nimic de pe lume nu poate remedia ceva: toate măsurile noastre de siguranţă lasă neschimbată această frică aflată în noi, nici una din bogăţiile acumulate nu acoperă acest gol ce se cască tot mai mult iar omul onest, care duce o viaţă fără reproş, continuă să resimtă o ciudată vinovăţie. Căci este vorba, de fapt, de cu totul altceva. Deja Viktor Frankl recunoştea în aceasta „nevroza existenţială.

Într-un anumit fel, este impulsul Fiinţei. Prin nostalgia lui, omul actual presimte, în secret, existenţa unei plenitudini eliberatoare, dincolo de orice „a avea, a putea, a şti” care înlănţuie şi reduc eul lui la zădărniciile lumeşti. El presimte posibilitatea de a fi un cu totul altul într-o transformare niciodată terminată, precum şi existenţa unui sens dincolo de toate sensurile şi non-sensurile tuturor dreptăţilor şi nedreptăţilor, aşa cum le înţelege doar raţiunea lui. El presimte, în definitiv, existenţa iubirii dincolo de orice iubire particulară, independentă şi capabilă să zămislească independenţa, dincolo de orice singurătate depopulată.

Nostalgie a infinitului pe care nimic din ceea ce este finit n-o va putea satisface vreodată, ea este semnul unui Altceva… Dar acest dincolo nu este niciodată un altundeva: el este în adâncul omului, este propria lui profunzime. O profunzime care totuşi îi scapă şi pe care nu o poate cuprinde cu conştiinţa lui raţională, care măsoară şi defineşte. El o presimte doar. Este o intuiţie a Fiinţei care nu are nimic în comun, ba dimpotrivă, cu logica eului obiectivant şi cu nimic din lucrurile de care acesta se cramponează. Intuiţie tot mai puternică şi mai exigentă pe măsură ce o nouă conştiinţă sapă, nu în raţiunea ci în inima omului. Şi iată-l că începe să ia în serios momentele privilegiate ale vieţii lui, scurte şi fulgurante. Momente despre care păstrează o amintire de neşters: ziua, ora, locul precis în care prezenţa Fiinţei l-a traversat ca o lumină, i-au marcat definitiv memoria. Fiecare dintre noi îşi reaminteşte aceste puncte luminoase care presară astfel existenţa noastră. Brusc şi într-un mod cu totul neaşteptat, fără nici o legătură, suntem transplantaţi într-o cu totul altă realitate, uluitoare. Aceasta poate dura câteva secunde numai, dar ştim că o altă dimensiune, care nu are nimic de a face cu spaţiul şi timpul, tocmai ne-a atins.

Ocazia este adeseori insignifiantă; totuşi, omul face de multe ori experienţa aceasta, când se loveşte de limita extremă a raţiunii sale existenţiale, zidurile micului său eu, şi când nenorocirea îl scufundă într-o noapte de deznădejde: el poate fi literalmente sesizat de această lumină şi poate fi proiectat în afara oricărei angoase, lipse de sens sau singurătăţi!

Pericolul este acela de a ne opri pur şi simplu la o experienţă şi de a spune „a fost bine, a fost minunat!”, fără a fi conştientizat despre ce este vorba. N-ar mai rămâne decât o amintire, extraordinară fără îndoială, dar numai o amintire… când, de fapt, a fost vorba de o chemare spre celălalt tărâm: omul s-a văzut, pentru o clipă, un cu totul altul, cel care este într-adevăr, şi cel care este chemat să devină. De acest răspuns depinde fericirea lui.

....

O cale privilegiată –meditaţia

Nimic nu descrie mai bine iubirea de neconceput a lui Dumnezeu pentru păcătosul pocăit ca parabola fiului risipitor, îndepărtarea şi întoarcerea acestuia, uimitoarea Bucurie din chiar inima dramei. Este istoria fiecăruia dintre noi, parabola prin excelenţă a actului meditativ, ar trebui s-o purtăm în inima noastră, să o „rumegăm” pentru a o putea trăi. Nu există nimic mai minunat în toată Biblia! Şi cel care începe s-o trăiască simte curând sărbătoarea care se pregăteşte în forul lui interior, re-crearea de sine prin acţiunea de necuprins, inexplicabilă a Domnului prezent. La cel mai mic semn de pocăinţă, de cum întoarcerea noastră se amorsează şi chiar dacă suntem încă departe, Tatăl ne zăreşte şi, mişcat de compasiune, fuge şi se aruncă de gâtul nostru pentru a ne îmbrăţişa îndelung… „Repede, aduceţi cea mai frumoasă haină să-l îmbrăcăm cu ea, spune el, … să mâncăm şi să ne veselim, căci fiul meu care era mort a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit!” (Luc 15,11-32)

Reducerea omului la „eul” său raţional şi obiectivant, exclusiv funcţional şi utilitar, a introdus marea sciziune în el...

Unitatea fiinţei este întreruptă şi conştiinţa de a aparţine unui Tot nedivizat, deschiderea spre dincolo din adâncul lui, unde omul îşi are originea şi de unde se primeşte, s-a pierdut. Ancorarea lui nu mai este în Absolut. Divizat în sine şi în consecinţă separat de restul universului, al cărui rezumat era el însuşi într-un anume fel, separat de la Sursa de viaţă, el s-a întors spre „micul eu” de suprafaţă care exacerbează voinţa lui proprie. Şi iată că domeniul nelimitat al misterului lui devine o închisoare minusculă în care el, singur, ajunge să se adore pe sine însuşi! Descentrat fiind de Dumnezeu, concentrat asupra sa, omul se situează pe sine însuşi ca scop ultim al vieţii lui. „Patimile au intrat toate în suflet odată cu autarhia” , spune Teofan Zăvorâtul [1] .

Duhul, separat de Dumnezeu şi ne mai hrănindu-se din El, parazitează sufletul, hrănindu-se din acesta. Dar sufletul, negăsind decât vidul acolo unde Dumnezeu transmitea plinătatea vieţii Lui, parazitează la rândul lui corpul şi caută plăcerile trupului. Mai mult, corpul însuşi, Templu profanat de acum, ne mai locuit de Sfântul Sfinţilor, este literalmente ca şi aruncat în afară, extravertit prin toţi porii şi prin cele cinci simţuri, dedat avariţiei şi posesiunii, parazitajului universului ambiant şi al cosmosului întreg.

…

... A „păcătui”, într-unul din sensurile lui etimologice, înseamnă a rata ţinta, a se înşela asupra direcţiei şi deci de a rata scopul…

Omul care s-a separat astfel de rădăcinile lui în divin, de dincolo din adâncul lui însuşi, nu mai trăieşte decât în dimensiunile reduse ale spaţiului şi timpului (dimensiunea orizontală) cu o conştiinţă redusă la „micul lui eu”. El a încetat să fie om şi nu mai este decât individ. Şi-a pierdut dimensiunea lui esenţială, de dincolo de spaţiu şi de timp, cea care îl constituie ca persoană. Va putea acest om să fie vreodată fericit?

…

Fără a renaşte pe un alt plan de conştiinţă decât cel al eului raţionalist, nu se intră în contact cu această realitate ale cărei însuşiri şi semnificaţii sunt complet noi, adică despre care nu ne putem face o idee plecând de la ideile noastre (Ef 3,20). De aceea convertirea, marea întoarcere a fiinţei, până la moartea ego-ului, este cheia de boltă a întregului mesaj biblic ca şi a mesajului celorlalte religii. O experienţă uimitoare pe care fiecare este invitat să o facă: „Veniţi şi vedeţi” (Io 1,39). Ea este turnanta vieţii, care ne dă în sfârşit „urechi de auzit, ochi de văzut şi inimă pentru a înţelege (Mt 13, 13-15)”.

Foarte concret, despre ce este vorba în această experienţă care îi dezvăluie omului adevărata sa dimensiune? Este vorba mai întâi de o experienţă a fiinţei care suntem noi în străfundul nostru, dincolo de orice imagine sau concept. Şi, pentru că este inseparabil legată, de o experienţă a Fiinţei absolute. Dar adesea, Fiinţa este neutră pentru început, impersonală, transcendenţă fără nume, rug aprins neţinând de niciuna din categoriile obişnuite ale conştiinţei ordinare şi răspunzând invariabil solicitărilor de început ale acesteia: „Eu sunt Cel care Este!” în orice caz, bulversarea interioară este totală şi focul consumator…

…

În definitiv aventura cea mai eroică a omului nu este explorarea universului său exterior, oricât de infinit ar fi acesta, ci aceea de a deveni om. Adevăratul infinit pentru om este omul însuşi. Începând de acolo şi numai de acolo se va putea re-crea lumea, căci acolo este originea ei: forţa interioară a omului! Omul cunoaşte trei feluri de revoluţii. Cele materiale au rezultate puternice; cele morale şi intelectuale sunt infinit mai vaste prin orizontul lor şi mai bogate prin roadele lor; dar cele spirituale sunt marile semănături [2] .”

…

Aceasta este ceea ce pretinde meditaţia: „să reuşească omul viu” şi aceasta „până la a-L vedea pe Dumnezeu [3] ”. Capodopera pentru om este el însuşi. Drept urmare, cuvântul meditaţie, care acoperă la ora actuală o mulţime de activităţi diverse, îl poate induce în eroare pe cel care o consideră drept o reflecţie asupra unei teme, o cercetare de tip raţional sau o obiectivare oarecare operată de către mentalul voluntar… Să spunem dintr-odată ceea ce va fi conţinutul tuturor dezvoltărilor ulterioare: meditaţia este înţeleasă aici în sensul  de cale de transformare. Este vorba de o maturizare a omului întreg: în raportul cu sine: deschidere faţă de fiinţa sa esenţială pentru naşterea persoanei sale; în raportul cu alţii şi cu lumea: o cu totul altă relaţie decât schimbul funcţional; în raportul cu Dumnezeu: transparenţă în el a Fiinţei absolute. Dar în acest proces cele trei sunt una: experienţa Fiinţei efectiv conţine tot.

„Astfel, noi considerăm cuvântul meditaţie în sensul literal de meditari (itari in medio), care înseamnă a fi condus spre centru şi nu a se dirija spre centru. Acest centru nu e ceva spre care se concentrează omul, ci ceva care concentrează omul, adunându-l din interior şi spre interior. Acest centru este fiinţa esenţială, nucleul transcendent al celui care meditează şi se resimte ca o stare în care opoziţia subiect-obiect dispare din ce în ce mai mult. Această stare de destindere este urmată de senzaţia naşterii unei forme noi. Astfel fiinţa esenţială îşi face intrarea în conştiinţă şi este simţită aici ca centru vital (ancorat în fiinţă) al unei noi conştiinţe a lumii. Omul se simte ca născut din nou… Acest contact cu fiinţa debutează printr-o nostalgie aproape inconştientă a inimii şi trebuie să se continue fără oprire, îndreptându-se până la experienţa fundamentală a explodării eului şi a realizării fiinţei, care transformă totul [4] .”

Trăirea în Treimea Divină

A medita înseamnă a ne scufunda în această intimitate abisală în care Treimea Divină îşi are locuinţa; acolo este rădăcina noastră de unde ţâşneşte constant interioritatea noastră, şi, dacă eu mă unesc cu aceasta, atunci la origine mă scald în viaţa trinitară. Fondul fiinţei mele, fondul oricărei fiinţe este deci comuniunea Persoanelor divine în Iubirea Uneia pentru Cealaltă. Realitatea oricărei realităţi este comuniunea; tot ceea ce există este Templul acestui mister prodigios; totul, absolut totul, este atârnat de acest schimb veşnic de Iubire, respiraţie ascunsă a tuturor lucrurilor, secret al propriei mele respiraţii, care nu este mişcare decât pentru că Unul nu încetează să se întoarcă spre Celălalt: „Nu Eu, ci Tu”!... într-o abandonare, abnegaţie infinită!

Această privire nu este posibilă decât prin Cristos, şi în Duhul. Ignorarea acestei priviri duce la orbirea lumii… Să nu ştii cu ce Iubire eşti iubit! Înseamnă a te sustrage realului, a te închide faţă de viaţă, a te fixa la suprafaţa lucrurilor şi a dispreţui relaţiile omeneşti, înseamnă a ignora din ce stofă poate fi făcută o politică şi a nu te fi gândit niciodată la veritabilul program al unei societăţi… Disperare a omului!

…

Atunci, în profunzimea acestei tăceri omeneşti, va coborî Tăcerea lui Dumnezeu. Adâncul cheamă Adâncul. Prin abandonarea sa totală, Maria s-a deschis abandonării totale a lui Dumnezeu. Virginitatea ei cheamă maternitatea, tăcerea cheamă Anunţul (Vestirea) şi orice adevărată meditaţie devine o Buna Vestire, o sărbătoare a Rădăcinii cum o numea Ioan Hrisostomul. De fiecare dată când inima mea se deschide acestui adânc al Tăcerii Tatălui, vocea Îngerului îmi spune: „Bucură-te, plin de graţie, Domnul este cu tine”; toată Puterea Duhului mă acoperă cu Umbra Sa şi, în Tăcere, se naşte Cuvântul-Verb (Luc 1), Regele Slavei îşi face intrarea.

Asceza: baliză pe Cale

Cea mai mică căutare de puteri sau de efecte, satisfacţia personală şi privirea narcisiacă, adesea atât de subtile şi pitite în intenţiile noastre sincere, opresc evoluţia noastră.

Singurul remediu: o dublă decizie. Mai întâi cea de a-L urma pe Cristos şi numai pe El, apoi cea, motivată de prima, de a ne crucifica patimile. De fermitatea acestei decizii depinde toată disciplina ascetică şi în special focalizarea întregii noastre fiinţe asupra unui singur punct, atenţia.

Atât timp cât această decizie nu este completă şi totală la om, nu există nici o garanţie de fidelitate fată de calea pe care vrea să o ia sau de ne-trădare, el rămâne încleiat în aspiraţii confuze şi contradictorii. Decizia profundă este ca şi sabia înflăcărată în mâinile heruvimului care păzeşte paradisul; ea depistează şi discerne, barează drumul, nu numai al patimilor [5] , ci al oricărei dorinţe rele, orice dorinţă prin care demonul caută să pătrundă în inimă. Această decizie, scump dobândită, printr-un fel de lovitură de forţă plină de graţie, situează omul într-o perspectivă unică în care este apucat din nou în întregime. De acum înainte el cunoaşte în fiecare clipă exigenţa care trebuie să treacă înaintea tuturor celorlalte şi unde sunt priorităţile. El are conştiinţa unei alegeri decisive şi totul se organizează în jurul acestei orientări, se aprofundează în acest efort. Această decizie este şi sensul cel mai profund al Sacrificiului, ea fondează Martiriul creştinului şi făureşte astăzi în secret  faţa lui adevărată de eternitate. În acest sens, a-L urma pe Cristos înseamnă a lua crucea sa pentru a crucifica tot ceea ce nu concură la această decizie. Acest tot are de fapt o rădăcină unică, căci toţi demonii vin de la iubirea de sine sau orgoliu.

De aceea crucea este întotdeauna personală, ca şi calea însăşi, ea este pe măsură, la dimensiunea ego-ului meu, intim legată de individualitatea şi profunzimea mea. Ea îmi este, într-un fel, constitutivă şi numai acceptând-o mă revelează ea propriei mele realităţi. Această cruce nu are nimic de a face cu „relele” exterioare din cotidian, cu care a fost prea adesea identificată; ea este Legea mea de maturizare interioară şi profundă, Calea Crucii a mea, Scara mea de realizare; este ceea ce anticii numeau entelechia, program înscris în fiinţa mea unică şi care trebuie să se realizeze dacă vreau să mă împlinesc, tensiune a Chipului lui Dumnezeu în mine spre Asemănarea sa, dorinţă a Fiinţei de a lua formă în mine… Cu alte cuvinte, este Chemarea lui Dumnezeu adresată mie, ca şi copilului lui unic, iar răspunsul meu oricât ar costa, îl ştiu: cu preţul morţii mele celei mai personale…

Dar circumstanţele vieţii cotidiene pot contribui aici, pot fi ocazii arzătoare pentru a o realiza: un cuvânt, o privire, un gest, o atitudine sau orice alt lucru fără importanţă, cu atât mai mult marile evenimente. Nu există nimic care să nu fie chemare a Maestrului interior… „Aud cei care au urechi!” (Mt 13,9) Iar dacă cotidianul îmi pare de multe ori atât de dur sau de greu de purtat, este adesea, dacă nu totdeauna, pentru că refuz să aud această Chemare, îi opun rezistenţele mele şi îi impun voinţa mea proprie. Spun „Nu!” Fiinţei care bate la uşa mea. Iată Adulterul! Pomul cunoştinţei în inima vieţii mele… Eu aleg care este binele meu şi răul meu, Eu aleg fericirea mea, referinţa mea în toate sunt Eu… Dar cine sunt eu?

Important este aşadar discernământul. Cine mă face surd la această Chemare? Cum se traduce foarte concret pentru mine, în viaţa mea şi în istoria mea de astăzi, orgoliul? Este capital să ieşim din generalităţi referitoare la toată lumea şi să fim realişti până în detaliul banal unde se încrustează răul în mine. Numai această privire asupra noastră cum o numesc Părinţii, constantă şi regulată, în lumina lui Dumnezeu, afinează conştiinţa mea, dezvăluie puţin câte puţin înclinaţia mea principală, pune în relief motivele gândurilor mele, ale dorinţelor mele, ale acţiunilor mele. Unde se îndreaptă fără oprire preferinţele mele, aspiraţiile mele…? Poate că nu există decât o povară care să mă tragă fără încetare în jos şi tot restul să graviteze în jur! Fiecare are Isaac-ul lui, unicul lui ataşament, pe care este invitat să-l sacrifice… Căci „acolo unde este comoara voastră, acolo este inima voastră!”. Care este Isaac- ul meu?

Dar nu este vorba, în abnegaţie sau renunţare, de o asceză de suferinţă şi de moarte. Dacă le acceptăm este pentru a le traversa. A suferi, dar pentru a găsi bucuria, a muri dar pentru a intra în Viaţă! Asceză de transfigurare, în timp ce patimile mă desfigurează şi mă aruncă pe o cale fără ieşire, într-o suferinţă absurdă şi o moarte definitivă…

Cel care, în meditaţie, s-a lăsat apucat de Cristos şi a gustat ceva din Bucuria sa nu se va mai închide în plăcerea apetitelor lui egoiste, care simt gunoiul (Fil 8,3). Această renunţare este departe de o vexaţiune a tendinţelor noastre sau o sugrumare a dorinţelor noastre, dispreţ adesea pervers a lumii create totuşi de Dumnezeu… Există asemenea triste asceze dar care dau asceţi trişti! Nu tendinţele sau dorinţele mele sunt rele, ci orientarea lor. Unde merg ele? Ce caută ele ? Pe mine! Plăcerea pentru ea însăşi, închisă, încapsulată în stare de beţie! În loc de a le refula într-o renunţare moralizatoare, trebuie să ne instalăm în inima dorinţelor noastre şi a tendinţelor noastre, şi acolo, să descoperim cum, în realitate, aceste plăceri sunt o închisoare pentru mine, o înlănţuire care nu duce decât la disperarea non-sensului mereu reîncepută… Dorinţele mele şi tendinţele mele sunt temple ale Infinitului, nimic altceva nu le va putea satisface vreodată.

Această constatare este un pas important pe Calea maturităţii.  Acolo regăsesc astfel şi unitatea: în fond nu am decât o singură dorinţă, o singură tendinţă, aceea de-a întâlni infinitul. Astfel, din adâncul fiinţei mele, trebuie mers până în adâncul tuturor lucrurilor: refuzând suprafaţa iluzorie a plăcerii exterioare voită pentru ea însăşi şi întâlnind în profunzimea lor o cu totul altă experienţă decât cea a autosatisfacţiei. Astfel cel mai mic pahar de vin poate fi ocazia unei înec a micului eu sau senzaţia lui Dumnezeu… Relaţia sexuală poate fi ultima dintre pornografii sau experienţă a Transcendenţei, cea mai bulversantă… Simpla privire poate fi adulter în dorinţă sau contemplaţie… Tot ceea ce faceţi, tot, spune sfântul Pavel, poate revela slava lui Dumnezeu dacă pe aceasta o căutaţi! Slava lui Dumnezeu, este Prezenţa Lui în toate, sensibilă şi oferită. „Dumnezeu devine de acum totul pentru tine, pentru că El este pentru tine esenţialul lucrurilor pe care le iubeşti (sfântul Augustin).”

Această perspectivă ne introduce într-un nou stil de viaţă. A ne transforma pe noi înşine astfel încât orice loc, orice situaţie sau activitate să devină o ocazie pentru noi de a intra în contact cu misterul nostru cel mai profund sau cu misterul lucrurilor şi persoanelor cu care avem de a face. Cotidianul, exteriorul devine astfel puţin câte puţin o sursă interioară, un spaţiu de noi descoperiri, şi, din gestul mecanic, aparent fără interes, poate ţâşni o transformare a surprinzătoare a omului în întregime. El iese din cercul infernal şi închis al monotoniei cotidiene. Focul patimilor, eliberate astfel de întoarcerea spre sine, se focalizează acum cu tot atâta violenţă şi exclusivitate asupra singurului lor Bine: Cristos. Ele ştiu: „Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin violenţă (străduinţă, năvală cf. trad.în rom., n.t.) şi cei violenţi au parte de ea” (Mat 11,12). Nimeni n-a exprimat mai bine decât Pavel această fascinaţie: „Îmi continui alergarea, străduindu-mă s-o apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Cristos Isus… Merg drept înainte, tinzând din toată fiinţa mea şi alerg spre ţintă.” (Fil 3,12-13). Noi suntem acest alergător pe stadion care nu priveşte nici în stânga, nici în dreapta, uitând ce este în urmă şi vizând un singur lucru. Sau, pentru a relua o imagine a lui Durckheim, ar trebui să fim în cotidian în aşteptarea  Divinului (la pândă) asemenea câinelui de vânătoare care, nici o clipă, nu pierde pe drumul lui urma vânatului! Renunţarea la orice alt lucru este absolută, dar Bucuria este astfel încât această moarte are surâsul pe buze… Inima pură Îl vede pe Dumnezeu în toate, Îl aude, Îl simte, Îl atinge, Îl savurează, Îl inspiră (soarbe).

În toate, aceasta este învăţătura comună a maeştrilor spirituali, începând cu Grigorie de Nyssa, care rezumă o întreagă tradiţia în acest sens dinainte şi de după el, trecând prin Ioan al Crucii şi până al Teilhard de Chardin care descrie atât de bine, om de ştiinţă fiind, diafania Fiinţei răspândită peste tot şi care se oferă simţurilor noastre până la a ne ameţi… Grigorie Sinaitul spune că cel care nu-l atinge pe Dumnezeu cu toate simţurile lui nu are încă viaţă spirituală, iar Teofan Zăvorâtul crede că acesta nu este nici măcar creştin, chiar dacă poartă numele! „Tot ceea ce cade sub simţurile noastre, spune acesta din urmă, trebuie să fie tradus degrabă şi să se obţină astfel conţinutul lui nevăzut…” Fără numinos, această flacără a lucrurilor, toate nu sunt decât bule la suprafaţa neantului, dar pentru cel care pătrunde prin  aparenţa lucrurilor spre incandescenţa lor interioară, dioratikos, cum o numeau Părinţii, fiecare bulă a suprafeţei, fiecare val este legat la profunzimea misterioasă a oceanului, şi toate îi povestesc slava lui Dumnezeu (Ps 104) şi cântă poemul veşnicei Prezenţe…

….

Meditaţia va deschide treptat o breşă extraordinară în zidul împrăştierii continue ale celor cinci simţuri ale mele; dar ea riscă să se închidă foarte repede sub povara implacabilă a datoriilor, a lucrărilor, a grijilor şi obiceiurilor mele, a problemelor mele foarte importante şi a zdruncinăturilor neîncetate ale multiplelor mele patimi… Trebuie minată această proiectare a mea spre exterior: şi anume oferind, acestui deşert al non-fiinţei, oaze…, marionetei asfixiate şi trăind în afara ei, guri de aer pentru a respira…! Iar acest prim pas est extrem de simplu, cunoscut de toate tradiţiile, pentru că duce la bulversări uriaşe. Constă în a ne opri, fie şi numai pentru câteva secunde, la fiecare oră sau tot la două ore, acolo unde suntem şi orice am face, pentru a lua din nou cunoştinţă de noi şi a ne interioriza. Acestea este de ajuns. Dar meditantul nu se va mulţumi cu atât. El ştie că trebuie să respire adânc de mai multe ori, să se  redreseze în verticala justă, apoi să se destindă, lăsându-se în umeri şi să se centreze din nou în centrul de greutate: expirând foarte puternic ca pentru a sufla într-o lumânare. Nimic altceva nu dă manierei mele de a fi o schimbare radicală şi nu mă face să trec instantaneu de la distragere, dezordine şi incoerenţă la unitate şi prezenţă, ca aceasta. Sunt din nou în mine, înrădăcinat, recules. Iar dacă mai am câteva secunde şi, cu un pic de exerciţiu aceasta se va face în acelaşi timp, pot merge mai departe: să iau din nou cunoştinţă de Cel care locuieşte acest templu astfel construit, să mă abandonez în mâinile Lui sau să-mi aduc aminte de Numele Lui, sau să mă las umplut de un sentiment de iubire faţă de Dumnezeu, ceea ce Teofan considera ca fiind regula care înlocuieşte toate celelalte reguli…

Acest timp este foarte scurt, nu este decât un pas, dar are durata scurtă a unui fulger care iluminează întunericul sau a unei picături de apă care cade regulat în acelaşi loc: ea sapă stânca şi sfârşeşte prin a o despica… Mai mult: caracteristica acestor timpi este de a se apropia tot mai mult, orele se îngustează, şi în curând întreaga zi se trăieşte într-o reculegere permanentă ca şi cum am vedea pe Cel nevăzut (Ev 11,27). Atunci, ce paradox, aceşti timpi binecuvântaţi mă scot din menghina timpului, acest „devorator al popoarelor [6] ” şi mă pun faţă în faţă cu clipa prezentă, esenţă supremă. La acest moment de care vorbim, eu sunt, pentru că a fi înseamnă a fi prezent Prezentului, mobilizare a tuturor energiilor în momentaneitatea fiecărei clipe; este percepţia Iubirii şi a Plenitudinii Fiinţei în momentul în care eternitatea şi timpul se întretaie în clipa prezentă. De aceea cel care trăieşte momentul prezent este în mod misterios totdeauna în meditaţie, căci prezentul este eternitatea în timp; absenţa, din contră, este ruptura originară, îndepărtarea de Sursă. Prin Cristos, eternitatea întră în timp; cu cât cineva se uneşte mai mult cu El, cu atât mai mult fiinţa lui se concentrează în prezent. Nu există asceză mai puternică: a trăi aici şi acum într-o coincidenţă deplină cu secunda care este aici. Este calea regală a Ascultării care nu este supunere servilă, ci locuire reciprocă a voinţei umane şi a Voinţei Divine, în abnegaţia totală a propriei mele voinţe. Esenţialul este aici. A fi în fiecare clipă acolo unde Dumnezeu mă vrea şi a primi momentul prezent ca pe un dar din mâinile Sale. Înseamnă a trăi conştient şi a locui cea mai mică mişcare interioară sau exterioară…

Această supunere este nervul oricărei vieţi spirituale, căci ea deschide porţile smereniei iar aceasta din urmă este chiar fundamentul restaurării noastre, în radicalitatea iubirii şi a asemănării cu Dumnezeu. Dacă smerenia lipseşte, tot restul este inutil, spun Părinţii, şi Cristos însuşi face din aceasta baza întregii sale învăţături încă de la primele Lui cuvinte: „Pocăiţi-vă!” (Mr 4,17)

Meditaţia este chiar locul în care ne exersăm, prin abandonare şi coborâre, la această coborâre după ce am fost pe nedrept înălţaţi de orgoliul nostru. Dar important este ca aceasta să se trăiască într-o conştientizare tot mai clară şi să rezulte de aici o atitudine subiacentă pentru întreaga noastră viaţă, aprofundată mereu.

Nu vom face niciodată experienţa Focului ceresc adus de Cristos dacă nu recunoaştem cu toate fibrele fiinţei noastre adâncimea înstrăinării noastre şi extraordinara tragedie a existenţei noastre. Noi cunoaştem teroarea suferinţelor noastre, dar pierderea noastră de identitate nu ne lasă nici cea mai mică bănuială despre ceea ce este omul. Nu numai refuzul constant de a accepta că ea reiterează astăzi ceea ce Adam a făcut ieri, dar, mai mult încă, absenţa totală a pocăinţei continuă să scufunde omenirea într-o existenţă bestială. Cristos este respins şi ridiculizat de către cei mai sfinţi dintre noi de şapte ori pe zi; este redus la micile noastre vederi omeneşti iar mesajul lui redus la o morală sau la o politică… Foarte rar se întâmplă să fie vestit Cristos cu adevărat şi esenţa Evangheliei Lui să fie cunoscută, şi cu atât mai puţin trăită. Ceea ce propune El depăşeşte atât de mult tot ceea ce putem noi concepe! Şi la toată lumea îi este frică de El…

Dar să ne aşezăm înaintea feţei lui însângerate şi a noastră. Îndelung. „În ce spaime trăiesc oamenii care se ştiu atinşi mortal de o maladie incurabilă, de cancer de exemplu! Cu aceeaşi oroare, şi uneori chiar mai mare, trăiesc unii prezenţa în ei a patimilor păcătoase care îi separă de Dumnezeu. Aceştia se recunosc cu adevărat mai răi decât toţi. Astfel se concentrează în ei o mare energie de rugăciune şi de pocăinţă [7] .”

Cu cât ne apropiem mai mult de Cristos, cu atât mai mult luăm cunoştinţă de îndepărtarea noastră de El şi de nivelul la care suntem purtători ai răului sub toate formele lui. Cel mai mic lucru pe care-l facem este amprentat de orgoliu, dincolo de cel mai mic detaliu al acţiunii sau al comportamentului nostru, se strecoară inconştient dorinţa de a fi văzut. Iar de când începem să ne dăm importanţă se deschide în noi abisul neantului. Dumnezeu este dat afară…

Prima condiţie pentru vindecare este recunoaşterea şi acceptarea deplină. Departe de a căuta în meditaţie nu ştiu ce puteri sau daruri, trebuie să intrăm acolo şi să ne apropiem de Dumnezeu ca şi ultimul dintre păcătoşi şi să nu aşteptăm altceva decât iertarea Lui. Cel care intră în Lumina acestui mister nu se mai lamentează din  cauza „relelor” meditaţii în care nimic nu merge, în care totul se seamănă cu ariditatea unui deşert sau cu harababura unui bâlci. El ştie despre ce este vorba acum. N-a spus Domnul profetului Osea că îl va conduce pe Israel în pustie şi în locuri aride pentru a-i vorbi inimii lui şi pentru a face legământ de credinţă cu el? (Osea 2,16-22) Dar numai după ce l-a despuiat, prin suferinţă, de toţi dumnezeii falşi cu care se înşela… Faptul că nu ne vedem păcatul  este un bun test pentru detectarea imensităţii orgoliului nostru! Nimeni nu este niciodată fără păcat, oricine pretinde contrariul este un mincinos, spune sfântul Ioan (1Io 1,8). Tocmai aceasta este tragic: că nu avem nici măcar cunoştinţă de impuritatea funciară a gândurilor noastre, a privirilor, a cuvintelor, a dorinţelor noastre…

Viaţa noastră nouă  începe cu această conştientizare şi cu pocăinţa pe care aceasta o declanşează în noi. Sfâşierea interioară până la lacrimi la vederea păcatului nostru este măsura progresului nostru pe cale. În afară de aceasta nu există maturitate spirituală, căci problema nu este de a adăuga la viaţa noastră exerciţii de meditaţie sau rugăciuni, ci de a restructura toată viaţa noastră până la rădăcina tuturor facultăţilor noastre şi până în centrul fiinţei întregi. Este o ruptură fundamentală…

Dar dacă această recunoaştere a păcatului nostru ne face să suferim adânc, ea nu trebuie să provoace în noi nici o culpabilitate, care nu este decât orgoliu dezamăgit. Ba dimpotrivă, aceasta ne comunică ceva despre bucuria cerească, căci „nu există mai mare bucurie în ceruri decât aceea când un păcătos se pocăieşte” spune Cristos, şi un sentiment de pace necunoscut vreodată ne invadează. Cristos a venit pentru cei bolnavi şi El aleargă spre cei care-l cheamă să le panseze rănile; în schimb, El este neputincios, chiar inutil pentru cei care îşi imaginează că nu au nevoie de iertare (Luc 18,9-14).

Nimic nu descrie mai bine iubirea de neconceput a lui Dumnezeu pentru păcătosul pocăit ca parabola fiului risipitor, îndepărtarea şi întoarcerea acestuia, uimitoarea Bucurie din chiar inima dramei. Este istoria fiecăruia dintre noi, parabola prin excelenţă a actului meditativ, ar trebui s-o purtăm în inima noastră, să o „rumegăm” pentru a o putea trăi. Nu există nimic mai minunat în toată Biblia! Şi cel care începe s-o trăiască simte curând sărbătoarea care se pregăteşte în forul lui interior, re-crearea de sine prin acţiunea de necuprins, inexplicabilă a Domnului prezent. La cel mai mic semn de pocăinţă, de cum întoarcerea noastră se amorsează şi chiar dacă încă suntem departe, Tatăl ne zăreşte şi, mişcat de compasiune, fuge şi se aruncă de gâtul nostru pentru a ne îmbrăţişa îndelung… „Repede, aduceţi cea mai frumoasă haină să-l îmbrăcăm cu ea, spune el, … să mâncăm şi să ne veselim, căci fiul meu care era mort a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit!” (Luc 15,11-32)

Dacă nu am dragoste nu sunt nimic

Tocmai această iubire nebună a lui Dumnezeu pentru om caracterizează meditaţia. „meditaţia este explozia Iubirii” spune Krishnamurtî  care se referă totuşi la o cu totul altă tradiţie! Iubirea este semnul oricărei meditaţii autentice, esenţa ei chiar, şi a medita înseamnă mai întâi a te învălui cu mantaua Iubirii pentru a te lăsa pătruns de ea. De aceea, pentru a relua o expresie a Terezei de Avila, nu trebuie atât să ştii mult despre meditaţie, cât mai ales să iubeşti mult. Nici o tehnică nu va duce nicăieri dacă nu este susţinută pe de-a întregul de Iubire. A medita înseamnă a iubi, înseamnă a scrie o istorie de Iubire după modelul Bibliei, înseamnă a ne oferi corpul nostru ca loc al acestei istorii sfinte…

Numeroşi sunt cei care meditează pentru tot felul de raţiuni, repliaţi asupra lor înşişi ca şi persoana cochetă în faţa oglinzii ei, aflată la pândă în aşteptarea efectelor care ar putea îmbunătăţi frumuseţea ei… şi numeroase sunt organismele mercantile care nu cer mai mult decât să se îmbogăţească pe socoteala unei asemenea dorinţe! Dar experienţa arată că acest comerţ este joc al diavolului şi că Narcis care îşi sculptează propria sa statuie o va vedea într-o zi prăbuşindu-se în neant sub povara orgoliului lui… Constatarea este clară, experimentală, aproape un fapt de laborator: nu există realizare de sine, nici vindecare durabilă a omului fără iubire. Din contră: se ştie acum după ani întregi de practică că terapiile exclusiv psihologice sau dând acces la stări de conştiinţă deschid spre o nostalgie inconsolabilă, ducând chiar la leziuni fiziologice, şi că singurul factor terapeutic este Iubirea, pentru că numai Ea atinge profunzimea omului! Totuşi, este adevărat, efecte pot fi dobândite, şi sunt numeroase, pe toate planurile, pe calea meditativă pe care am descris-o, începând cu vindecări multiple ale corpului şi ale sufletului, până la trezirea unei conştiinţe total necunoscute şi transfigurarea totală a fiinţei; dar cel care face din aceasta scopul lui cade în ultimul dintre fachirisme… Pot cunoaşte şi deţine toate secretele puterii omeneşti, „dacă nu am Iubire nu sunt decât o aramă sunătoare sau un chimval răsunător…Aceasta nu-mi foloseşte la nimic” (1 Co 13,1)… chiar dacă aceasta face mult zgomot!

...

Realitatea mea profundă este Iubirea, şi cu cât mă afund mai mult în Iubire, cu atât mai mult sunt. Rădăcinile, fundamentul fiinţei mele, este Iubirea (Ef 3,17; Rom 5,5). Acolo sunt iluminat încă de pe acum iar meditaţia nu este cale de cucerit, ci deschidere spre Iubirea care este în cel mai adâncul din mine. A medita înseamnă a iubi, căci Dumnezeu nu vrea alt răspuns la Iubirea Lui decât iubirea noastră,  locuire reciprocă a conştiinţelor, transparenţă a conştiinţei divine pentru conştiinţa umană şi viceversa. O pătrundere reciprocă infinită a lui Dumnezeu şi a omului. Iubirea caută Iubirea şi îşi ajunge sieşi. Această creştere a unuia  la celălalt nu este niciodată terminată, este o unire transformatoare continuă. Când iubirea pătrunde prin natura noastră umană, ea deschide în ea (natura umană) posibilităţi infinite de a iubi la rândul ei, şi de a înainta la nesfârşit spre asemănarea divină. Tocmai în această reciprocitate iubitoare constă sfinţenia, conştiinţă abisală în contact cu Persoanele divine unde se trezeşte şi creşte persoana umană. Disperările noastre se risipesc atunci şi faţa noastră începe să se transfigureze; devenim noi înşine, începem să trăim din plin…

Dar înainte de a fi iluminare, Iubirea este purificare. Lui Dumnezeu care nu încetează să-l caute pe om şi să coboare în sărăcia cea mai extatică până la a adopta un corp pentru a fi egalul lui, a trăi chinurile crucii şi ale infernului pentru a putea spune inimii omului un „Te iubesc” necondiţionat, „Tu eşti totul pentru Mine”, eu nu pot decât  să-i dau un acord fără rezervă sau…să-L refuz, căci fiecare are  dreptul de a alege şi mortalitatea. Cu condiţia să o facă conştient! Dar cel care spune „da” intră într-o mişcare de acceptare a toate, necondiţionată şi anticipată, inclusiv umilire, respingere sau lipsă de importanţă, moarte pe propria cruce, aşa cum am spus. Căci trebuie să se moară faţă de dependenţa de sine pentru a depinde de Altul. În afara Ta accept să nu fiu nimic. Vreau să fiu prin Tine şi pentru Tine. Sărăcie totală. Renunţare la proprietate.

(Selectie de texte din cartea:
Dincolo, în adâncul nostru,
initiere în meditatie,
de Alphonse si Rachel Goettmann,
Editura Herald, Bucuresti 2008,
www.edituraherald.ro .
Sublinierile imi apartin.)