Dincolo, în adâncul
nostru de Alphonse si Rachel Goettmann
Prizonier al disperării şi al angoasei lui fiind, omul îşi refulează fără încetare fiinţa lui profundă. Din această suferinţă care zvâcneşte, inexplicabilă la început pentru conştiinţa obişnuită, se poate naşte o imensă nostalgie, nostalgia a ceva ce nu cunoaştem şi care totuşi ne locuieşte. O anume agitaţie, simţămintele de frică, de vinovăţie şi de gol lăuntric devin însoţitorii noştri obişnuiţi. Ei sunt acolo fără un motiv aparent şi nimic de pe lume nu poate remedia ceva: toate măsurile noastre de siguranţă lasă neschimbată această frică aflată în noi, nici una din bogăţiile acumulate nu acoperă acest gol ce se cască tot mai mult iar omul onest, care duce o viaţă fără reproş, continuă să resimtă o ciudată vinovăţie. Căci este vorba, de fapt, de cu totul altceva. Deja Viktor Frankl recunoştea în aceasta „nevroza existenţială. Într-un anumit fel, este impulsul Fiinţei. Prin nostalgia lui, omul actual presimte, în secret, existenţa unei plenitudini eliberatoare, dincolo de orice „a avea, a putea, a şti” care înlănţuie şi reduc eul lui la zădărniciile lumeşti. El presimte posibilitatea de a fi un cu totul altul într-o transformare niciodată terminată, precum şi existenţa unui sens dincolo de toate sensurile şi non-sensurile tuturor dreptăţilor şi nedreptăţilor, aşa cum le înţelege doar raţiunea lui. El presimte, în definitiv, existenţa iubirii dincolo de orice iubire particulară, independentă şi capabilă să zămislească independenţa, dincolo de orice singurătate depopulată. Nostalgie a infinitului pe care nimic din ceea ce este finit n-o va putea satisface vreodată, ea este semnul unui Altceva… Dar acest dincolo nu este niciodată un altundeva: el este în adâncul omului, este propria lui profunzime. O profunzime care totuşi îi scapă şi pe care nu o poate cuprinde cu conştiinţa lui raţională, care măsoară şi defineşte. El o presimte doar. Este o intuiţie a Fiinţei care nu are nimic în comun, ba dimpotrivă, cu logica eului obiectivant şi cu nimic din lucrurile de care acesta se cramponează. Intuiţie tot mai puternică şi mai exigentă pe măsură ce o nouă conştiinţă sapă, nu în raţiunea ci în inima omului. Şi iată-l că începe să ia în serios momentele privilegiate ale vieţii lui, scurte şi fulgurante. Momente despre care păstrează o amintire de neşters: ziua, ora, locul precis în care prezenţa Fiinţei l-a traversat ca o lumină, i-au marcat definitiv memoria. Fiecare dintre noi îşi reaminteşte aceste puncte luminoase care presară astfel existenţa noastră. Brusc şi într-un mod cu totul neaşteptat, fără nici o legătură, suntem transplantaţi într-o cu totul altă realitate, uluitoare. Aceasta poate dura câteva secunde numai, dar ştim că o altă dimensiune, care nu are nimic de a face cu spaţiul şi timpul, tocmai ne-a atins. Ocazia este adeseori insignifiantă; totuşi, omul face de multe ori experienţa aceasta, când se loveşte de limita extremă a raţiunii sale existenţiale, zidurile micului său eu, şi când nenorocirea îl scufundă într-o noapte de deznădejde: el poate fi literalmente sesizat de această lumină şi poate fi proiectat în afara oricărei angoase, lipse de sens sau singurătăţi! Pericolul este acela de a ne opri pur şi simplu la o experienţă şi de a spune „a fost bine, a fost minunat!”, fără a fi conştientizat despre ce este vorba. N-ar mai rămâne decât o amintire, extraordinară fără îndoială, dar numai o amintire… când, de fapt, a fost vorba de o chemare spre celălalt tărâm: omul s-a văzut, pentru o clipă, un cu totul altul, cel care este într-adevăr, şi cel care este chemat să devină. De acest răspuns depinde fericirea lui. .... O cale privilegiată –meditaţia
Reducerea omului la „eul”
său raţional şi obiectivant,
exclusiv funcţional şi utilitar, a introdus marea sciziune
în el... Unitatea fiinţei
este întreruptă şi conştiinţa de a aparţine
unui Tot nedivizat, deschiderea spre dincolo din adâncul lui, unde omul
îşi are originea şi de unde se primeşte, s-a pierdut.
Ancorarea lui nu mai este în Absolut. Divizat în sine şi în consecinţă
separat de restul universului, al cărui rezumat era el însuşi
într-un anume fel, separat de la Sursa de viaţă, el s-a întors
spre „micul eu” de suprafaţă care exacerbează voinţa
lui proprie. Şi iată că domeniul nelimitat al misterului
lui devine o închisoare minusculă în care el, singur, ajunge să
se adore pe sine însuşi! Descentrat fiind de Dumnezeu, concentrat
asupra sa, omul se situează pe sine însuşi ca scop ultim al
vieţii lui. „Patimile au intrat toate în suflet odată cu autarhia”
, spune Teofan Zăvorâtul
[1]
. … ... A „păcătui”,
într-unul din sensurile lui etimologice, înseamnă a rata ţinta, a se înşela asupra direcţiei şi deci de a rata scopul… Omul care s-a
separat astfel de rădăcinile lui în divin, de dincolo din
adâncul lui însuşi, nu mai trăieşte decât în dimensiunile
reduse ale spaţiului şi timpului (dimensiunea orizontală)
cu o conştiinţă redusă la „micul lui eu”. El a încetat
să fie om şi nu
mai este decât individ. Şi-a pierdut dimensiunea
lui esenţială, de dincolo de spaţiu şi de timp,
cea care îl constituie ca persoană.
Va putea acest om să fie vreodată fericit? … Fără
a renaşte pe un alt plan de conştiinţă decât cel
al eului raţionalist, nu se intră
în contact cu această realitate ale cărei însuşiri şi
semnificaţii sunt complet noi, adică despre care nu ne putem
face o idee plecând de la
ideile noastre (Ef 3,20). De aceea
convertirea, marea întoarcere a fiinţei, până la moartea ego-ului,
este cheia de boltă a întregului mesaj biblic ca şi a mesajului
celorlalte religii. O experienţă uimitoare pe care fiecare
este invitat să o facă: „Veniţi şi vedeţi”
(Io 1,39). Ea este turnanta vieţii, care ne dă în sfârşit
„urechi de auzit, ochi de văzut şi inimă pentru a înţelege
(Mt 13, 13-15)”. Foarte concret,
despre ce este vorba în această experienţă care îi dezvăluie
omului adevărata sa dimensiune? Este vorba mai întâi de o experienţă
a fiinţei care suntem noi în străfundul nostru, dincolo de
orice imagine sau concept. Şi, pentru că este inseparabil
legată, de o experienţă a Fiinţei absolute. Dar
adesea, Fiinţa este neutră pentru început, impersonală,
transcendenţă fără nume, rug aprins neţinând
de niciuna din categoriile obişnuite ale conştiinţei
ordinare şi răspunzând invariabil solicitărilor de început
ale acesteia: „Eu sunt Cel care Este!” în orice caz, bulversarea interioară
este totală şi focul consumator… … În definitiv
aventura cea mai eroică a omului nu
este explorarea universului său exterior, oricât de infinit ar
fi acesta, ci aceea de a deveni om. Adevăratul
infinit pentru om este omul însuşi. Începând de acolo şi numai
de acolo se va putea re-crea lumea, căci acolo este originea ei:
forţa interioară a omului! Omul cunoaşte trei feluri
de revoluţii. Cele materiale au rezultate puternice; cele morale
şi intelectuale sunt infinit mai vaste prin orizontul lor şi
mai bogate prin roadele lor; dar cele spirituale sunt marile semănături
[2]
.” … Aceasta este
ceea ce pretinde meditaţia: „să reuşească
omul viu” şi aceasta „până la a-L
vedea pe Dumnezeu
[3]
”. Capodopera pentru om este el însuşi. Drept
urmare, cuvântul meditaţie,
care acoperă la ora actuală o mulţime de activităţi
diverse, îl poate induce în eroare pe cel care o consideră drept
o reflecţie asupra unei teme, o cercetare
de tip raţional sau o obiectivare oarecare operată de către
mentalul voluntar… Să spunem dintr-odată ceea ce va fi conţinutul
tuturor dezvoltărilor ulterioare: meditaţia
este înţeleasă aici în sensul
de cale de transformare. Este vorba
de o maturizare a omului întreg: în raportul
cu sine: deschidere faţă de fiinţa sa esenţială
pentru naşterea persoanei sale; în raportul cu alţii şi
cu lumea: o cu totul altă relaţie decât schimbul funcţional;
în raportul cu Dumnezeu: transparenţă în el a Fiinţei
absolute. Dar în acest proces cele trei sunt una: experienţa Fiinţei
efectiv conţine tot. „Astfel, noi
considerăm cuvântul meditaţie
în sensul literal de meditari (itari in medio),
care înseamnă a fi condus spre centru şi
nu a se dirija spre centru. Acest centru nu e ceva
spre care se concentrează omul, ci ceva
care concentrează omul, adunându-l din interior şi spre interior.
Acest centru este fiinţa esenţială, nucleul transcendent
al celui care meditează şi se resimte ca o stare în care opoziţia
subiect-obiect dispare din ce în ce mai mult. Această stare de
destindere este urmată de senzaţia naşterii
unei forme noi. Astfel fiinţa esenţială îşi
face intrarea în conştiinţă şi este simţită
aici ca centru vital (ancorat în fiinţă)
al unei noi conştiinţe
a lumii. Omul se simte ca născut din nou… Acest contact cu
fiinţa debutează printr-o nostalgie aproape inconştientă
a inimii şi trebuie să se continue fără oprire,
îndreptându-se până la experienţa fundamentală a explodării
eului şi a
realizării fiinţei, care transformă totul
[4]
.” Trăirea în Treimea Divină A
medita înseamnă a ne scufunda în această intimitate abisală
în care Treimea Divină îşi are locuinţa; acolo
este rădăcina noastră de unde ţâşneşte
constant interioritatea noastră, şi, dacă eu mă
unesc cu aceasta, atunci la origine
mă scald în viaţa trinitară. Fondul
fiinţei mele, fondul oricărei fiinţe este deci comuniunea
Persoanelor divine în Iubirea Uneia pentru Cealaltă. Realitatea
oricărei realităţi este comuniunea; tot ceea ce există
este Templul acestui mister prodigios; totul, absolut totul, este atârnat
de acest schimb veşnic de Iubire, respiraţie ascunsă
a tuturor lucrurilor, secret al propriei mele respiraţii, care
nu este mişcare decât pentru că Unul nu încetează să
se întoarcă spre Celălalt: „Nu Eu, ci Tu”!... într-o abandonare,
abnegaţie infinită! Această
privire nu este posibilă decât prin Cristos, şi în Duhul.
Ignorarea acestei priviri duce la orbirea lumii… Să nu ştii
cu ce Iubire eşti iubit! Înseamnă a te sustrage realului,
a te închide faţă de viaţă, a te fixa la suprafaţa
lucrurilor şi a dispreţui relaţiile omeneşti, înseamnă
a ignora din ce stofă poate fi făcută o politică
şi a nu te fi gândit niciodată la veritabilul program al unei
societăţi… Disperare a omului! … Atunci,
în profunzimea acestei tăceri omeneşti, va coborî Tăcerea
lui Dumnezeu. Adâncul cheamă Adâncul. Prin abandonarea sa
totală, Maria s-a deschis abandonării totale a lui Dumnezeu.
Virginitatea ei cheamă maternitatea, tăcerea cheamă Anunţul
(Vestirea) şi orice adevărată meditaţie devine o
Buna Vestire, o sărbătoare a Rădăcinii
cum o numea Ioan Hrisostomul. De
fiecare dată când inima mea se deschide acestui adânc al Tăcerii
Tatălui, vocea Îngerului îmi spune: „Bucură-te, plin de graţie,
Domnul este cu tine”; toată Puterea Duhului mă acoperă
cu Umbra Sa şi, în Tăcere, se naşte Cuvântul-Verb
(Luc 1), Regele Slavei îşi face intrarea. Asceza: baliză pe Cale Cea mai mică căutare de puteri sau de efecte, satisfacţia personală
şi privirea narcisiacă, adesea atât de subtile şi pitite
în intenţiile noastre sincere, opresc evoluţia noastră. Singurul remediu:
o dublă decizie. Mai întâi cea de a-L
urma pe Cristos şi numai pe El, apoi cea, motivată de prima,
de a ne crucifica patimile. De fermitatea acestei decizii depinde toată
disciplina ascetică şi în special focalizarea întregii noastre
fiinţe asupra unui singur punct, atenţia. Atât timp cât
această decizie nu este completă şi totală la om,
nu există nici o garanţie de fidelitate fată de calea
pe care vrea să o ia sau de ne-trădare, el rămâne încleiat
în aspiraţii confuze şi contradictorii. Decizia profundă
este ca şi sabia înflăcărată în mâinile heruvimului
care păzeşte paradisul; ea depistează şi discerne,
barează drumul, nu numai al patimilor
[5]
, ci al oricărei dorinţe rele, orice dorinţă
prin care demonul caută să pătrundă în inimă.
Această decizie, scump dobândită, printr-un fel de lovitură
de forţă plină de graţie, situează omul într-o
perspectivă unică în care este apucat din nou în întregime.
De acum înainte el cunoaşte în fiecare clipă exigenţa
care trebuie să treacă înaintea tuturor celorlalte şi
unde sunt priorităţile. El are conştiinţa unei alegeri
decisive şi totul se organizează în jurul acestei orientări,
se aprofundează în acest efort. Această decizie este şi
sensul cel mai profund al Sacrificiului, ea fondează Martiriul
creştinului şi făureşte astăzi în secret
faţa lui adevărată de eternitate. În acest sens,
a-L urma pe Cristos înseamnă a lua crucea sa pentru a crucifica tot
ceea ce nu concură la această decizie. Acest tot are de fapt
o rădăcină unică, căci toţi demonii vin
de la iubirea de sine sau orgoliu. De
aceea crucea este întotdeauna personală, ca şi calea însăşi,
ea este pe măsură, la dimensiunea ego-ului
meu, intim legată de individualitatea şi profunzimea mea.
Ea îmi este, într-un fel, constitutivă şi
numai acceptând-o mă revelează ea propriei mele realităţi.
Această cruce nu are nimic de a face cu „relele” exterioare din
cotidian, cu care a fost prea adesea identificată; ea este Legea
mea de maturizare interioară şi profundă, Calea Crucii
a mea, Scara mea de realizare; este ceea ce anticii numeau entelechia, program înscris în fiinţa mea unică
şi care trebuie să se realizeze dacă
vreau să mă împlinesc, tensiune a Chipului lui Dumnezeu în
mine spre Asemănarea sa, dorinţă a Fiinţei de a
lua formă în mine… Cu alte cuvinte, este Chemarea lui Dumnezeu
adresată mie, ca şi copilului lui unic, iar răspunsul
meu oricât ar costa, îl ştiu: cu preţul morţii mele celei
mai personale… Dar circumstanţele
vieţii cotidiene pot contribui aici, pot fi ocazii arzătoare
pentru a o realiza: un cuvânt, o privire, un gest, o atitudine sau orice
alt lucru fără importanţă, cu atât mai mult marile
evenimente. Nu există nimic care să nu fie chemare a Maestrului
interior… „Aud cei care au urechi!” (Mt 13,9)
Iar dacă cotidianul îmi pare de multe ori
atât de dur sau de greu de purtat, este adesea, dacă nu totdeauna,
pentru că refuz să aud această Chemare, îi opun rezistenţele
mele şi îi impun voinţa mea proprie. Spun „Nu!” Fiinţei
care bate la uşa mea. Iată Adulterul! Pomul cunoştinţei
în inima vieţii mele… Eu aleg care este binele meu şi răul
meu, Eu aleg fericirea mea, referinţa mea în toate sunt Eu… Dar
cine sunt eu? Important
este aşadar discernământul. Cine mă face surd la această
Chemare? Cum se traduce foarte concret pentru mine, în viaţa
mea şi în istoria mea de astăzi, orgoliul? Este capital să
ieşim din generalităţi referitoare la toată lumea
şi să fim realişti până în detaliul banal unde se
încrustează răul în mine. Numai această privire
asupra noastră cum o numesc Părinţii, constantă
şi regulată, în lumina lui Dumnezeu, afinează conştiinţa
mea, dezvăluie puţin câte puţin înclinaţia mea principală,
pune în relief motivele gândurilor mele, ale dorinţelor mele, ale
acţiunilor mele. Unde se îndreaptă fără oprire preferinţele
mele, aspiraţiile mele…? Poate că nu există decât o povară
care să mă tragă fără încetare în jos şi
tot restul să graviteze în jur! Fiecare are Isaac-ul lui, unicul lui ataşament, pe care este invitat
să-l sacrifice… Căci „acolo unde este
comoara voastră, acolo este inima voastră!”. Care este
Isaac- ul meu? Dar nu este
vorba, în abnegaţie sau renunţare, de o asceză de suferinţă
şi de moarte. Dacă le acceptăm este pentru a le traversa.
A suferi, dar pentru a găsi bucuria, a muri dar pentru a intra
în Viaţă! Asceză de transfigurare,
în timp ce patimile mă desfigurează şi mă aruncă
pe o cale fără ieşire, într-o suferinţă absurdă
şi o moarte definitivă… Cel care, în
meditaţie, s-a lăsat apucat de Cristos şi a gustat ceva
din Bucuria sa nu se va mai închide în plăcerea apetitelor lui
egoiste, care simt gunoiul
(Fil 8,3). Această renunţare este
departe de o vexaţiune a tendinţelor noastre sau o sugrumare
a dorinţelor noastre, dispreţ adesea pervers a lumii create
totuşi de Dumnezeu… Există asemenea triste asceze dar care
dau asceţi trişti! Nu tendinţele
sau dorinţele mele sunt rele, ci orientarea lor. Unde merg
ele? Ce caută ele ? Pe mine! Plăcerea pentru ea însăşi,
închisă, încapsulată în stare de beţie! În
loc de a le refula într-o renunţare moralizatoare, trebuie
să ne instalăm în inima dorinţelor noastre şi a
tendinţelor noastre, şi acolo, să descoperim cum,
în realitate, aceste plăceri sunt o închisoare pentru mine, o înlănţuire
care nu duce decât la disperarea non-sensului mereu reîncepută…
Dorinţele mele şi tendinţele mele
sunt temple ale Infinitului, nimic altceva nu le va putea satisface
vreodată. Această
constatare este un pas important pe Calea maturităţii. Acolo regăsesc astfel şi unitatea:
în fond nu am decât o singură dorinţă,
o singură tendinţă, aceea de-a întâlni infinitul.
Astfel, din adâncul fiinţei mele, trebuie mers până în adâncul
tuturor lucrurilor: refuzând suprafaţa iluzorie a plăcerii
exterioare voită pentru ea însăşi şi întâlnind în
profunzimea lor o cu totul altă experienţă decât cea
a autosatisfacţiei. Astfel cel mai mic
pahar de vin poate fi ocazia unei înec a micului eu sau senzaţia
lui Dumnezeu… Relaţia sexuală poate fi ultima dintre pornografii
sau experienţă a Transcendenţei, cea mai bulversantă…
Simpla privire poate fi adulter în dorinţă sau contemplaţie…
Tot ceea ce faceţi, tot, spune sfântul Pavel, poate revela slava
lui Dumnezeu dacă pe aceasta o căutaţi! Slava
lui Dumnezeu, este Prezenţa Lui în toate, sensibilă şi
oferită. „Dumnezeu devine de acum totul pentru tine, pentru că
El este pentru tine esenţialul lucrurilor pe care le iubeşti
(sfântul Augustin).” Această
perspectivă ne introduce într-un nou stil de viaţă.
A ne transforma pe noi înşine astfel încât orice loc, orice situaţie
sau activitate să devină o ocazie pentru noi de a intra în
contact cu misterul nostru cel mai profund sau cu misterul lucrurilor
şi persoanelor cu care avem de a face. Cotidianul,
exteriorul devine astfel puţin câte puţin o sursă interioară,
un spaţiu de noi descoperiri, şi, din gestul mecanic, aparent
fără interes, poate ţâşni o transformare a surprinzătoare
a omului în întregime. El iese din cercul infernal şi închis al
monotoniei cotidiene. Focul patimilor, eliberate astfel de întoarcerea
spre sine, se focalizează acum cu tot atâta violenţă
şi exclusivitate asupra singurului lor Bine: Cristos. Ele ştiu:
„Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin violenţă
(străduinţă, năvală cf. trad.în rom., n.t.) şi cei
violenţi au parte de ea” (Mat 11,12). Nimeni n-a exprimat mai bine
decât Pavel această fascinaţie: „Îmi continui alergarea, străduindu-mă
s-o apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Cristos Isus… Merg drept
înainte, tinzând din toată fiinţa mea şi alerg spre ţintă.”
(Fil 3,12-13). Noi suntem acest alergător
pe stadion care nu priveşte nici în stânga, nici în dreapta, uitând
ce este în urmă şi vizând un singur lucru. Sau, pentru a relua
o imagine a lui Durckheim, ar trebui să
fim în cotidian în aşteptarea Divinului
(la pândă) asemenea câinelui de vânătoare care, nici o clipă,
nu pierde pe drumul lui urma vânatului! Renunţarea la orice alt
lucru este absolută, dar Bucuria este astfel încât această
moarte are surâsul pe buze… Inima pură Îl vede pe Dumnezeu în toate,
Îl aude, Îl simte, Îl atinge, Îl savurează, Îl inspiră (soarbe). În toate, aceasta
este învăţătura comună a maeştrilor spirituali,
începând cu Grigorie de Nyssa,
care rezumă o întreagă tradiţia în acest sens dinainte
şi de după el, trecând prin Ioan al Crucii şi până
al Teilhard de Chardin care descrie
atât de bine, om de ştiinţă fiind, diafania Fiinţei
răspândită peste tot şi care se oferă simţurilor
noastre până la a ne ameţi… Grigorie Sinaitul spune că
cel care nu-l atinge pe Dumnezeu cu toate simţurile lui nu are
încă viaţă spirituală, iar Teofan
Zăvorâtul crede că acesta nu este nici măcar creştin,
chiar dacă poartă numele! „Tot ceea ce cade sub simţurile
noastre, spune acesta din urmă, trebuie să fie tradus degrabă
şi să se obţină astfel conţinutul lui nevăzut…”
Fără numinos,
această flacără a lucrurilor,
toate nu sunt decât bule la suprafaţa neantului, dar pentru cel
care pătrunde prin aparenţa
lucrurilor spre incandescenţa lor interioară, dioratikos, cum o numeau Părinţii, fiecare bulă
a suprafeţei, fiecare val este legat la profunzimea misterioasă
a oceanului, şi toate îi povestesc slava lui Dumnezeu (Ps 104) şi
cântă poemul veşnicei Prezenţe… …. Meditaţia
va deschide treptat o breşă extraordinară în zidul împrăştierii
continue ale celor cinci simţuri ale mele; dar ea riscă să
se închidă foarte repede sub povara implacabilă a datoriilor,
a lucrărilor, a grijilor şi obiceiurilor mele, a problemelor
mele foarte importante şi a zdruncinăturilor neîncetate ale
multiplelor mele patimi… Trebuie minată această proiectare
a mea spre exterior: şi anume oferind, acestui deşert al non-fiinţei,
oaze…, marionetei asfixiate şi trăind în afara ei, guri de
aer pentru a respira…! Iar acest prim pas est extrem de simplu, cunoscut
de toate tradiţiile, pentru că duce la bulversări uriaşe.
Constă în a ne opri, fie şi numai pentru câteva secunde, la
fiecare oră sau tot la două ore, acolo unde suntem şi
orice am face, pentru a lua din nou cunoştinţă de noi
şi a ne interioriza. Acestea este de ajuns. Dar meditantul
nu se va mulţumi cu atât. El ştie că trebuie să
respire adânc de mai multe ori, să se
redreseze în verticala justă, apoi să se destindă,
lăsându-se în umeri şi să se centreze din nou în centrul
de greutate: expirând foarte puternic ca pentru a sufla într-o lumânare.
Nimic altceva nu dă manierei mele de a fi o schimbare radicală
şi nu mă face să trec instantaneu de la distragere, dezordine
şi incoerenţă la unitate şi prezenţă,
ca aceasta. Sunt din nou în mine, înrădăcinat, recules. Iar
dacă mai am câteva secunde şi, cu un pic de exerciţiu
aceasta se va face în acelaşi timp, pot merge mai departe: să
iau din nou cunoştinţă de Cel care locuieşte acest
templu astfel construit, să mă abandonez în mâinile Lui sau
să-mi aduc aminte de Numele Lui, sau să mă las umplut
de un sentiment de iubire faţă de Dumnezeu, ceea ce Teofan considera ca fiind regula care înlocuieşte toate
celelalte reguli… Acest timp este
foarte scurt, nu este decât un pas, dar are durata scurtă a unui
fulger care iluminează întunericul sau a unei picături de
apă care cade regulat în acelaşi loc: ea sapă stânca
şi sfârşeşte prin a o despica… Mai mult: caracteristica
acestor timpi este de a se apropia tot mai mult, orele se îngustează,
şi în curând întreaga zi se trăieşte
într-o reculegere permanentă ca şi cum am vedea pe Cel nevăzut (Ev 11,27). Atunci,
ce paradox, aceşti timpi binecuvântaţi mă scot din menghina timpului, acest „devorator al
popoarelor
[6]
” şi mă pun faţă în faţă
cu clipa prezentă, esenţă supremă. La acest moment
de care vorbim, eu sunt, pentru că a fi înseamnă
a fi prezent Prezentului, mobilizare a tuturor energiilor în momentaneitatea fiecărei clipe; este percepţia Iubirii
şi a Plenitudinii Fiinţei în momentul în care eternitatea
şi timpul se întretaie în clipa prezentă. De aceea cel care
trăieşte momentul prezent este în mod misterios totdeauna
în meditaţie, căci prezentul este eternitatea în timp; absenţa,
din contră, este ruptura originară, îndepărtarea de Sursă.
Prin Cristos, eternitatea întră în timp; cu cât cineva se uneşte
mai mult cu El, cu atât mai mult fiinţa lui se concentrează
în prezent. Nu există asceză mai puternică:
a trăi aici şi acum într-o coincidenţă deplină
cu secunda care este aici. Este calea regală a Ascultării
care nu este supunere servilă, ci locuire reciprocă a voinţei
umane şi a Voinţei Divine, în abnegaţia totală a
propriei mele voinţe. Esenţialul este aici. A fi în fiecare
clipă acolo unde Dumnezeu mă vrea şi a primi momentul
prezent ca pe un dar din mâinile Sale. Înseamnă a trăi conştient
şi a locui cea mai mică mişcare interioară sau exterioară… Această
supunere este nervul oricărei vieţi spirituale, căci
ea deschide porţile smereniei iar aceasta din urmă este chiar
fundamentul restaurării noastre, în radicalitatea iubirii şi
a asemănării cu Dumnezeu. Dacă smerenia lipseşte,
tot restul este inutil, spun Părinţii, şi Cristos însuşi
face din aceasta baza întregii sale învăţături încă
de la primele Lui cuvinte: „Pocăiţi-vă!” (Mr
4,17) Meditaţia
este chiar locul în care ne exersăm, prin abandonare şi coborâre,
la această coborâre după ce am fost pe nedrept înălţaţi
de orgoliul nostru. Dar important este ca aceasta să se trăiască
într-o conştientizare tot mai clară şi să rezulte
de aici o atitudine subiacentă pentru întreaga noastră viaţă,
aprofundată mereu. Nu
vom face niciodată experienţa Focului ceresc adus de Cristos
dacă nu recunoaştem cu toate fibrele fiinţei noastre
adâncimea înstrăinării noastre şi extraordinara tragedie
a existenţei noastre. Noi cunoaştem teroarea suferinţelor
noastre, dar pierderea noastră de identitate nu ne lasă nici
cea mai mică bănuială despre ceea ce este omul. Nu numai
refuzul constant de a accepta că ea reiterează astăzi
ceea ce Adam a făcut ieri, dar, mai mult încă, absenţa
totală a pocăinţei continuă să scufunde omenirea
într-o existenţă bestială. Cristos este respins şi
ridiculizat de către cei mai sfinţi dintre noi de
şapte ori pe zi; este redus la micile noastre vederi omeneşti
iar mesajul lui redus la o morală sau la o politică… Foarte
rar se întâmplă să fie vestit Cristos cu adevărat şi
esenţa Evangheliei Lui să fie cunoscută, şi cu atât
mai puţin trăită. Ceea ce propune El depăşeşte
atât de mult tot ceea ce putem noi concepe! Şi la toată lumea
îi este frică de El… Dar să
ne aşezăm înaintea feţei lui însângerate şi a noastră.
Îndelung. „În ce spaime trăiesc oamenii care se ştiu atinşi
mortal de o maladie incurabilă, de cancer de exemplu! Cu aceeaşi
oroare, şi uneori chiar mai mare, trăiesc unii prezenţa
în ei a patimilor păcătoase care îi separă de Dumnezeu.
Aceştia se recunosc cu adevărat mai răi decât toţi.
Astfel se concentrează în ei o mare energie de rugăciune şi
de pocăinţă
[7]
.” Cu cât ne apropiem
mai mult de Cristos, cu atât mai mult luăm cunoştinţă
de îndepărtarea noastră de El şi de nivelul la care suntem
purtători ai răului sub toate formele lui. Cel mai mic lucru
pe care-l facem este amprentat de orgoliu,
dincolo de cel mai mic detaliu al acţiunii sau al comportamentului
nostru, se strecoară inconştient dorinţa de a fi văzut.
Iar de când începem să ne dăm importanţă
se deschide în noi abisul neantului. Dumnezeu este dat afară… Prima
condiţie pentru vindecare este recunoaşterea şi acceptarea
deplină. Departe de a căuta în meditaţie nu ştiu
ce puteri sau daruri, trebuie să intrăm acolo şi să
ne apropiem de Dumnezeu ca şi ultimul dintre păcătoşi
şi să nu aşteptăm altceva decât iertarea Lui.
Cel care intră în Lumina acestui mister nu se mai lamentează
din cauza „relelor” meditaţii
în care nimic nu merge, în care totul se seamănă cu ariditatea
unui deşert sau cu harababura unui bâlci. El ştie despre ce
este vorba acum. N-a spus Domnul profetului Osea că îl va conduce pe Israel în pustie şi în
locuri aride pentru a-i vorbi inimii lui şi pentru a face legământ
de credinţă cu el? (Osea 2,16-22)
Dar numai după ce l-a despuiat, prin suferinţă, de toţi
dumnezeii falşi cu care se înşela… Faptul că nu ne vedem
păcatul este un bun test pentru detectarea imensităţii
orgoliului nostru! Nimeni nu este niciodată fără păcat,
oricine pretinde contrariul este un mincinos, spune sfântul Ioan (1Io
1,8). Tocmai aceasta este tragic: că nu avem nici măcar cunoştinţă
de impuritatea funciară a gândurilor noastre, a privirilor, a cuvintelor,
a dorinţelor noastre… Viaţa noastră
nouă începe cu această
conştientizare şi cu pocăinţa pe care aceasta o
declanşează în noi. Sfâşierea interioară până
la lacrimi la vederea păcatului nostru este măsura progresului
nostru pe cale. În afară de aceasta nu există maturitate spirituală,
căci problema nu este de a adăuga la viaţa noastră
exerciţii de meditaţie sau rugăciuni, ci de a restructura
toată viaţa noastră până la rădăcina tuturor
facultăţilor noastre şi până în centrul fiinţei
întregi. Este o ruptură fundamentală… Dar
dacă această recunoaştere a păcatului nostru ne
face să suferim adânc, ea nu trebuie să provoace în noi nici
o culpabilitate, care nu este decât orgoliu dezamăgit. Ba
dimpotrivă, aceasta ne comunică ceva despre bucuria
cerească, căci „nu există mai mare bucurie în ceruri
decât aceea când un păcătos se pocăieşte”
spune Cristos, şi un sentiment de pace necunoscut vreodată
ne invadează. Cristos a venit pentru cei bolnavi şi El aleargă
spre cei care-l cheamă să le panseze rănile; în schimb,
El este neputincios, chiar inutil pentru cei care îşi imaginează
că nu au nevoie de iertare (Luc 18,9-14). Dacă nu am dragoste nu sunt nimic Tocmai această
iubire nebună a lui Dumnezeu pentru om caracterizează meditaţia.
„meditaţia este explozia Iubirii” spune Krishnamurtî care se referă totuşi la o cu totul
altă tradiţie! Iubirea este semnul oricărei
meditaţii autentice, esenţa ei chiar, şi a medita înseamnă
mai întâi a te învălui cu mantaua Iubirii pentru a te lăsa
pătruns de ea. De aceea, pentru a relua o expresie a Terezei
de Avila, nu trebuie atât să ştii
mult despre meditaţie, cât mai ales să iubeşti mult.
Nici o tehnică nu va duce nicăieri dacă nu este susţinută
pe de-a întregul de Iubire. A medita înseamnă
a iubi, înseamnă a scrie o istorie de Iubire după modelul
Bibliei, înseamnă a ne oferi corpul nostru ca loc al acestei istorii
sfinte… Numeroşi
sunt cei care meditează pentru tot felul de raţiuni, repliaţi
asupra lor înşişi ca şi persoana cochetă în faţa
oglinzii ei, aflată la pândă în aşteptarea efectelor
care ar putea îmbunătăţi frumuseţea ei… şi
numeroase sunt organismele mercantile care nu cer mai mult decât să
se îmbogăţească pe socoteala unei asemenea dorinţe!
Dar experienţa arată că acest comerţ este joc al
diavolului şi că Narcis care îşi sculptează propria
sa statuie o va vedea într-o zi prăbuşindu-se în neant sub
povara orgoliului lui… Constatarea este clară, experimentală,
aproape un fapt de laborator: nu există realizare
de sine, nici vindecare durabilă a omului fără iubire.
Din contră: se ştie acum după ani întregi de practică
că terapiile exclusiv psihologice sau dând acces la stări
de conştiinţă deschid spre o nostalgie inconsolabilă,
ducând chiar la leziuni fiziologice, şi că singurul factor
terapeutic este Iubirea, pentru că numai Ea atinge profunzimea
omului! Totuşi, este adevărat, efecte pot fi dobândite, şi
sunt numeroase, pe toate planurile, pe calea meditativă pe care
am descris-o, începând cu vindecări multiple ale corpului şi
ale sufletului, până la trezirea unei conştiinţe total
necunoscute şi transfigurarea totală a fiinţei; dar cel
care face din aceasta scopul lui cade în ultimul dintre fachirisme… Pot cunoaşte şi deţine toate secretele
puterii omeneşti, „dacă nu am Iubire nu sunt decât o aramă
sunătoare sau un chimval răsunător…Aceasta nu-mi foloseşte
la nimic” (1 Co 13,1)… chiar dacă aceasta face mult zgomot! ... Realitatea
mea profundă este Iubirea, şi cu cât mă afund mai mult
în Iubire, cu atât mai mult sunt.
Rădăcinile, fundamentul fiinţei mele, este Iubirea (Ef 3,17; Rom 5,5). Acolo sunt iluminat încă de pe acum
iar meditaţia nu este cale de cucerit, ci
deschidere spre Iubirea care este în cel mai adâncul din mine. A medita
înseamnă a iubi, căci Dumnezeu nu vrea alt răspuns la
Iubirea Lui decât iubirea noastră,
locuire reciprocă a conştiinţelor, transparenţă
a conştiinţei divine pentru conştiinţa umană
şi viceversa. O pătrundere reciprocă infinită a
lui Dumnezeu şi a omului. Iubirea caută Iubirea şi îşi
ajunge sieşi. Această creştere a unuia
la celălalt nu este niciodată terminată, este
o unire transformatoare continuă. Când iubirea pătrunde prin
natura noastră umană, ea deschide în ea (natura umană)
posibilităţi infinite de a iubi la rândul ei, şi de a
înainta la nesfârşit spre asemănarea divină. Tocmai
în această reciprocitate iubitoare constă sfinţenia,
conştiinţă abisală în contact cu Persoanele divine
unde se trezeşte şi creşte persoana umană. Disperările
noastre se risipesc atunci şi faţa noastră începe să
se transfigureze; devenim noi înşine, începem să trăim
din plin… Dar înainte
de a fi iluminare, Iubirea este purificare. Lui Dumnezeu care nu încetează
să-l caute pe om şi să coboare în sărăcia cea
mai extatică până la a adopta un corp pentru a fi egalul lui,
a trăi chinurile crucii şi ale infernului pentru a putea spune
inimii omului un „Te iubesc” necondiţionat, „Tu eşti totul
pentru Mine”, eu nu pot decât să-i
dau un acord fără rezervă sau…să-L
refuz, căci fiecare are dreptul
de a alege şi mortalitatea. Cu condiţia să o facă
conştient! Dar cel care spune „da” intră într-o mişcare
de acceptare a toate, necondiţionată şi anticipată,
inclusiv umilire, respingere sau lipsă de importanţă,
moarte pe propria cruce, aşa cum am spus. Căci
trebuie să se moară faţă de dependenţa de sine
pentru a depinde de Altul. În afara Ta accept să nu fiu nimic.
Vreau să fiu prin Tine şi pentru Tine. Sărăcie totală.
Renunţare la proprietate.
[1]
S.Tyszkieniez, Orientalia
Christiana Analecta:Theophane le Reclus. Roma.
[2]
Aurobindo, Le yoga des
oeuvres. Paris
[3]
Vom regăsi cu uşurinţă aceste importante teme şi
la Părinţii Bisericii. Expresiile citate sunt din sfântul
Irineu şi din sfântul Augustin.
[4]
Graf Durckheim, Pratique de la voie intérieure, Paris, p.47 şi 53
[5]
Tradiţia le clasează după
cum urmează: lăcomia, pofta, avariţia, tristeţea
(care include şi invidia), mânia, lenea spirituală, slava
deşartă şi orgoliul.
[6]
Aforismele Părinţilor deşertului
[7]
Sofronie, Sa vie est la mienne. Paris, p.166 |