Fragmente selectate din volumul
Preotul Profesor Alexander Schmemann
PENTRU VIAŢA LUMII.
Sfintele Taine şi Ortodoxia,
Editura BASILICA a Patriarhiei Române
Bucureşti 2012
trad. pr.prof. Aurel Jivi
Alte fragmente din scrierile lui
Alexander Schmemann pe site aici
VIAŢA
LUMII
„Omul
este ceea ce mănâncă.” Cu această afirmaţie,
filosoful materialist german Feuerbach a crezut că a pus
capăt tuturor speculaţiilor „idealiste” despre natura
umană. De fapt, însă, el exprima, fără să
o ştie, cea mai religioasă idee despre om. Pentru că,
mult înainte de Feuerbach, aceeaşi definiţie a omului
a fost dată de Biblie. În relatarea biblică despre Creaţie,
omul este prezentat mai întâi ca o fiinţă înfometată,
şi întreaga lume, ca hrană a sa. … Omul trebuie să
mănânce pentru ca să trăiască; el trebuie
să primească lumea în trupul său şi să
o transforme în propriul sine, în trup şi sânge. El este,
într-adevăr, ceea ce mănâncă, şi întreaga
lume apare ca o atotcuprinzătoare masă de ospăţ
pentru om. Şi această imagine
a ospăţului rămâne în tot cuprinsul Bibliei imaginea
centrală a vieţii.
Este imaginea vieţii de la crearea ei şi, la fel, imaginea
vieţii la sfârşitul şi împlinirea ei: „… ca voi
să mâncaţi şi să beţi la masa Mea în
împărăţia Mea”.
Am început
cu această temă, aparent secundară a hranei – secundară
din punctul de vedere al marilor „teme religioase” ale vremii
noastre -, pentru că însuşi scopul acestui eseu este
să răspundă, dacă este posibil, la întrebarea:
despre care viaţă vorbim,
ce viaţă predicăm, proclamăm şi vestim
atunci când, în calitatea noastră de creştini, mărturisim
că Hristos a murit pentru viaţa lumii? Care este viaţa
care constituie atât motivaţia, cât şi începutul şi
ţelul misiunii creştine?
Răspunsurile
care s-au dat urmează două modele generale.
Există aceia dintre noi pentru care viaţa, atunci când
este discutată în termeni religioşi, înseamnă viaţă
religioasă. Şi această viaţă
religioasă este o lume în sine care există separat de
lumea seculară şi de viaţa ei. Este lumea „spiritualităţii”,
şi în zilele noastre ea pare să dobândească tot
mai multă popularitate. Chiar şi standurile de carte
din aeroporturi sunt pline cu antologii de scrieri mistice. Misticismul
elementar este titlul uneia dintre ele. Pierdut şi derutat
de zgomotul, graba şi frustrările „vieţii”, omul
acceptă cu uşurinţă invitaţia de a intra
în sanctuarul lăuntric al sufletului său şi de
a descoperi acolo o altă viaţă şi de a se
bucura de „ospăţul spiritual” aprovizionat din plin
cu hrană spirituală. Această hrană spirituală,
crede el, îl va ajuta. Îl va ajuta să-şi redobândească
pacea sufletească, să rabde cealaltă viaţă,
pe cea seculară – să accepte necazurile ei, să
ducă o viaţă plenară şi evlavioasă,
să-şi păstreze zâmbetul, toate într-un mod profund,
religios. Şi astfel misiunea constă aici în convertirea
oamenilor la această viaţă „spirituală”, în
a-i face „religioşi”.
Există
o mare varietate de accente şi chiar de teologii în cadrul
acestui model general, de la populara redeşteptare a credinţei,
la interesul sofisticat pentru doctrine mistice ezoterice. Dar
rezultatul este acelaşi: viaţa „religioasă” o face
pe cea seculară – viaţa mâncării şi a băuturii
- irelevantă, o lipseşte de orice înţeles real,
cu excepţia celui de a fi un exerciţiu de pietate şi
răbdare. Şi cu cât „ospăţul religios” este
mai spiritual, cu atât mai seculare devin reclamele luminoase
de neon: „Mănâncă”, „Bea”, pe care le vedem de-a lungul
şoselelor noastre.
Dar
există şi cei pentru care afirmaţia „pentru
viaţa lumii” pare să însemne în chip firesc
„pentru mai buna viaţă a lumii”. „Spiritualiştii”
sunt contrabalansaţi de către activişti, cu siguranţă
ne aflăm astăzi departe de optimismul simplu şi
euforia „Evangheliei sociale”. Toate implicaţiile existenţialismului
cu neliniştile lui, ale neo-ortodoxiei cu concepţia
sa pesimistă şi realistă despre istorie au fost
asimilate şi li s-a acordat consideraţia cuvenită.
Însă credinţa fundamentală despre creştinism,
ca fiind mai întâi de toate acţiune, a rămas
intactă şi de fapt a dobândit mai multă tărie.
Din acest punct de vedere creştinismul a pierdut pur şi
simplu lumea. Şi lumea trebuie recâştigată. Misiunea
creştină, deci, constă în a ajunge din urmă
viaţa, care a luat-o pe căi greşite. „omul „mâncător”
şi „băutor” este luat foarte în serios, aproape prea
în serios. […] Cărţilor despre mistică şi
spiritualitate le corespund, în acest plan, cărţi despre
„Religie şi viaţă” (sau societate, sau urbanism,
sau sex…). Şi totuşi întrebării de bază
nu i s-a dat răspuns. Care este această viaţă
pe care noi trebuie să o redobândim pentru Hristos şi
să o facem creştină? Care este, cu alte cuvinte,
ţelul final al tuturor acestor fapte şi acţiuni?
Presupunând
că am atins cel puţin unul dintre aceste ţeluri,
ce am „câştigat” atunci? Întrebarea poate părea naivă,
dar nimeni nu poate acţiona în mod real fără a
cunoaşte nu numai înţelesul acţiunii, ci şi
pe cel al vieţii înseşi în numele căreia acţionează.
Omul mănâncă şi bea, omul luptă pentru libertate
şi dreptate, pentru a fi viu,
pentru a avea plenitudinea vieţii.
Dar ce este aceasta? Ce este viaţa vieţii înseşi?
Care este conţinutul vieţii veşnice? Într-un final,
în cadrul unei analize finale, noi descoperim în mod inevitabil
că, în sine şi prin sine, acţiunea nu are sens.
Atunci când toate comitetele şi-au îndeplinit misiunea, când
toate documentele au fost distribuite şi toate ţelurile
practice realizate, ar trebui să urmeze o bucurie desăvârşită.
Dar de ce ne bucurăm? Dacă nu ştim pentru ce, rămâne
aceeaşi dihotomie între religie şi viaţă,
pe care am observat-o şi în soluţia „spiritualistă”.
Fie că „spiritualizăm” viaţa noastră, fie
că „securizăm” religia noastră, fie că invităm
oamenii la un ospăţ spiritual, sau pur şi simplu
ne alăturăm lor la unul secular, viaţa adevărată
a lumii, pentru care ni se spune că Dumnezeu L-a dat pe Fiul
Său cel Unul Născut, (Ioan 3:16), rămâne în mod
iremediabil dincolo de cuprinderea noastră.
...
„Spiritual” contra „material”,
„sacru” contra „profan”, „supranatural” contra „natural” – acestea
au fost, timp de secole, singurele tipare şi categorii inteligibile
ale gândirii şi experienţei religioase.
… nicăieri în Biblie nu găsim dihotomiile care pentru
noi sunt cadrul evident al tuturor abordărilor religiei.
În Biblie, hrana pe care omul o mănâncă, lumea din care
trebuie să se împărtăşească pentru a
trăi îi este dată de Dumnezeu şi îi este dată
ca şi comuniune cu Dumnezeu.
Lumea, ca hrană a omului, nu este ceva „material” şi
limitat la funcţii materiale, diferită. Deci opusă
funcţiilor specific „spirituale” prin care omul este legat
de Dumnezeu. Tot ceea ce există este darul lui Dumnezeu pentru
om, şi totul există pentru a-L face pe Dumnezeu cunoscut
omului, pentru a face din viaţa omului comuniune cu Dumnezeu.
Este iubirea divină devenită hrană, devenită
viaţă pentru om. Dumnezeu binecuvântează
tot ceea ce El creează, iar în limbaj biblic
aceasta înseamnă că El face din întreaga creaţie
semn şi mijloc al prezenţei şi al înţelepciunii,
al iubirii şi revelaţiei Sale. „Gustaţi şi
vedeţi ce bun este Domnul”. (Ps. 33,8)
…A numi un lucru înseamnă a arăta înţelesul şi
valoarea pe care i le-a dat Dumnezeu, a-l cunoaşte ca venind
de la Dumnezeu şi a-i cunoaşte locul şi funcţia
în cosmosul creat de Dumnezeu… În Biblie, a-L binecuvânta pe Dumnezeu
nu este un act „religios” sau „cultic”, ci chiar un
mod de viaţă….
…Fructul oprit este imaginea lumii care este iubită doar
pentru ea însăşi, iar mâncarea este imaginea vieţii
înţeleasă ca scop în sine… Omul a iubit lumea, dar ca
scop în sine, şi nu ca transparenţă spre Dumnezeu.
Şi omul a făcut acest lucru într-un mod atât de consecvent,
încât aceasta a devenit ceva care pluteşte „în aer”. Este
firesc pentru om să experieze lumea ca opacă, şi
ca pătrunsă de prezenţa lui Dumnezeu. Pare firesc
a trăi o viaţă care să nu fie mulţumire
pentru darul lui Dumnezeu, care este lumea. Pare firesc a nu fi
euharistic.
Lumea este o lume căzută pentru că s-a îndepărtat
de conştiinţa că Dumnezeu este totul în toate.
Acumularea acestei lipse de cinstire faţă de Dumnezeu
este păcatul originar care vatămă lumea. Chiar
şi religia acestei lumi căzute nu o poate vindeca sau
răscumpăra, pentru că a acceptat restrângerea lui
Dumnezeu la o zonă numită „sacră” („spirituală”,
„supranaturală”), opusă lumii, care este „profană”.
Ea a acceptat secularismul atotcuprinzător care încearcă
să sustragă lumea de la Dumnezeu.
Dependenţa firească a omului de lume era menită
să fie transformată în mod constant într-o comuniune
cu Dumnezeu, în care se află toată viaţa Omul era
menit să fie preot al unei euharistii, aducând lumea în dar
lui Dumnezeu, şi prin această dăruire el urma să
primească viaţa ca un dar. Dar în lumea căzută
omul nu are puterea preoţească de a face acest lucru.
Dependenţa lui de lume devine un circuit închis, şi
capacitatea lui de a iubi este abătută de la ţinta
ei. el încă iubeşte, este încă înfometat. El ştie
că este dependent de ceva ce este dincolo de el. totuşi
dragostea şi dependenţa lui se raportează doar
la lumea în sine. El nu ştie că a respira poate fi comuniune
cu Dumnezeu. El nu-şi dă seama că a mânca poate
însemna a primi viaţă de la Dumnezeu, mai mult decât
în înţelesul ei fizic. El uită că lumea, aerul
ei, mâncarea ei, nu pot aduce viaţă prin ele însele,
ci doar în măsura în care sunt primite şi acceptate
pentru Dumnezeu, în Dumnezeu şi ca purtătoare ale darului
divin al vieţii. luate în sine, ele pot produce doar aparenţa
vieţii.
Atunci când vedem lumea ca un scop
în sine, totul capătă o valoare în sine şi, prin
urmare, pierde orice valoare, pentru că doar în Dumnezeu
se găseşte înţelesul (valoarea) a toate, şi
lumea este plină de sens doar atunci
când ea este „sacrament” al prezenţei lui Dumnezeu.
Lucrurile tratate doar ca lucruri în sine se distrug pe ele însele,
pentru că doar în Dumnezeu au ele viaţă. Lumea
naturii, separată de izvorul vieţii, este o lume muribundă.
Pentru cel care consideră că hrana în sine este izvorul
vieţii. mâncarea este comuniune cu această lume muribundă,
este comuniune cu moartea. Hrana în sine este moartă, este
viaţa care a murit şi de aceea trebuie păstrată
în frigidere, ca şi un cadavru.
… Omul a pierdut viaţa euharistică, el a pierdut viaţa vieţii înseşi,
puterea de a o transforma în Viaţă. El a încetat să
fie preotul lumii, şi a devenit sclavul ei.
…păcatul „originar”
nu constă în primul rând în aceea că omul „nu s-a supus”
lui Dumnezeu; păcatul este că omul a încetat să
fie înfometat de Dumnezeu şi numai de El, a
încetat să-şi vadă întreaga viaţă depinzând
de înţelegerea întregii lumi ca sacrament al comuniunii cu
Dumnezeu. Păcatul nu a constat în aceea că omul
şi-a neglijat datoriile religioase. Păcatul a constat
în aceea că omul a cugetat la Dumnezeu în termenii religiei,
adică opunându-L pe Dumnezeu vieţii. Viaţa
neeuharistică a omului într-o lume neeuharistică este
adevărata lui cădere. Căderea nu constă
în faptul că el a ales lumea în locul lui Dumnezeu, că
a stricat echilibrul dintre material şi spiritual, ci că
a făcut lumea să fie materială,
el care era menit să o transforme în „viaţă în
Dumnezeu”, plină de sens şi de duh.
Dar, vestea cea bună adusă
de creştinism este că Dumnezeu nu l-a părăsit
pe om în exilul său, în starea primejdioasă a unei năzuinţe
lipsite de sens. El l-a creat pe om „după inima Sa” şi
pentru Sine, şi omul s-a zbătut în libertatea sa pentru
a găsi răspuns la misterioasa foame din el. În acest
moment al totalei neîmpliniri, Dumnezeu a acţionat în mod
decisiv: în întunericul în care omul bâjbâia căutându-şi
Paradisul pierdut, El a trimis lumină. El a procedat astfel
nu ca într-o acţiune de salvare, pentru a-l recupera pe omul
rătăcit: aceasta s-a făcut mai degrabă pentru
împlinirea a ceea ce El a făgăduit dintru început. Dumnezeu
a acţionat astfel pentru ca omul să-L cunoască
cu adevărat şi să înţeleagă încotro îl
mână foamea sa.
Lumina pe care a trimis-o Dumnezeu
a fost Fiul său: lumina nestinsă care mereu a luminat
întunericul vieţii dar care acum s-a văzut în toată
strălucirea ei.
Înainte ca Hristos să fi venit,
Dumnezeu îi făgăduise omului că Îl va trimite.
El a făcut aceasta în chip major grăind prin proorocii
lui Israel, dar şi îl alte multe chipuri prin care El a comunicat
cu omul. În calitate de creştini, noi credem că El,
care este adevărul atât despre Dumnezeu cât şi despre
om, oferă pregustări ale Întrupării Sale în orice
adevăr, chiar fragmentar. Credem, de asemenea, că Hristos
este prezent în orice căutător al adevărului. Simone
Weil a spus că o persoană care fuge de Hristos, dacă
se îndreaptă spre ceea ce este adevărat, aleargă
de fapt drept în braţele Lui.
Multe dintre adevărurile despre
Dumnezeu au fost revelate de asemenea şi în lunga istorie
a religiei, şi acest lucru este vădit pentru creştini
prin referire la dreptarul adevărului, Hristos. În marile
religii, care au dat formă aspiraţiilor umane, Dumnezeu
face să cânte o orchestră care, departe de a fi deplin
armonizată, produce totuşi uneori o muzică plină
de profunzime.
Creştinismul
este însă, într-un sens profund, sfârşitul
oricărei religii…
… De fapt, nicăieri în Noul
Testament, creştinismul nu este prezentat ca un cult sau
ca o religie. Religia este necesară acolo unde există
un zid despărţitor între Dumnezeu şi om. Dar Hristos,
care este atât Dumnezeu cât şi Om, a dărâmat zidul dintre
om şi Dumnezeu. El a inaugurat o nouă viaţă,
nu o nouă religie.
...
Acest eseu este scris de către
un ortodox şi din perspectiva Bisericii Ortodoxe. Dar nu
este o carte despre Ortodoxie aşa cum sunt scrise şi
înţelese astăzi cărţile despre Ortodoxie.
Există o abordare „apuseană” a Răsăritului,
pe care ortodocşii înşişi au
Acceptat-o. astfel, Ortodoxia este
prezentată, de obicei, ca specializată în „misticism”
şi „spiritualitate”, ca un refugiu tuturor celor care sunt
însetaţi în înfometaţi de „ospăţul spiritual”.
Bisericii Ortodoxe i s-au desemnat locul şi funcţia
de Biserică „liturgică” şi „sacramentală”,
prin urmare indiferentă, mai mult sau mai puţin,
faţă de misiune. Dar toate acestea sunt greşite.
Poate că ortodocşii n-au reuşit să vadă
implicaţiile reale ale „sacramentalismului” lor, dar înţelesul
lui fundamental cu siguranţă nu este acela al evadării
într-o „spiritualitate” atemporală, departe de lumea anostă
a „acţiunii”. Tocmai acest înţeles adevărat ar
vrea autorul acestor rânduri să-l descopere şi să-l
împărtăşească cititorilor săi.
Însă existenţa unor biserici
minunate, cu „slujbe de miezonoptică”, cu icoane şi
procesiuni, cu o liturghie care pentru a fi săvârşită
corespunzător are nevoie de nu mai puţin de 27 de cărţi
liturgice voluminoase – toate acestea par să contrazică
ce s-a spus mai sus despre creştinism, ca „sfârşit al
religiei”. Este el astfel în realitate? Şi dacă nu,
care este sensul tuturor acestora în lumea reală în care
trăim şi pentru a cărei viaţă Dumnezeu
L-a dat pe Fiul Său?
fragmente selectate din primul capitol al cărţii, capitol
intitulat VIAŢA LUMII
Am impresia cã este postatã pe Internet pe SCRIBD
prima editie a cãrtii...
