|
Pãrintele Fragmente din cartea: Despre autor
Răspunsul pe care îl dă la această întrebare fundamentală se bazează pe viziunea sa privind natura sacramentală a lumii: "Tot ceea ce există este darul lui Dumnezeu pentru om şi totul există pentru a-L face pe Dumnezeu cunoscut omului, pentru a face din viaţa omului comuniune cu Dumnezeu. Este iubire divină devenită hrană, devenită viaţă pentru om. Dumnezeu binecuvântează tot ceea ce El creează, iar în limbaj biblic aceasta înseamnă că El face din întreaga creaţie semn şi mijloc al prezenţei şi al înţelepciunii, al iubirii şi al revelaţiei Sale. «Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul» (Ps. 33,8)"... singura reacţie naturală a omului, căruia Dumnezeu i-a dat această lume binecuvântată şi sfinţită, este de a-L binecuvânta şi el pe Dumnezeu, de a-i mulţumi, de a vedea lumea aşa cum o vede Dumnezeu şi- în acest act de recunoştinţă şi adorare - de a cunoaşte, a numi şi a stăpâni lumea"(A.Schmemann – Pour la vie du monde). Acesta este motivul pentru care, părintele Alexander a trăit şi a iubit viaţa cu adevărat, cu bucurie şi cu recunoştinţă şi tocmai această bogăţie a vieţii a vrut s-o împărtăşească, s-o aducă şi celorlalţi. Născut în anul 1921 în Revel, Estonia într-o familie de emigranţi ruşi, la vârsta de şapte ani, se mută împreună cu familia sa în Paris, unde va împărtăşi viaţa comunităţii ruseşti existente acolo. Nefiind niciodată în Rusia şi refuzând, din principiu să meargă acolo în timpul regimului comunist, părintele Alexander s-a simţit, înainte de toate, rus, având o dragoste sinceră pentru ţara sa, dispreţuind regimul comunist, dar fiind încredinţat de revigorarea spirituală a acesteia. Activitatea lui A. Soljeniţîn a reprezentat, pentru el, tocmai renaşterea Rusiei. În Paris, a urmat cursurile şcolii ruseşti de cadeţi, după care s-a transferat la Liceul Carnot. Luând parte la slujbele din catedrala Sf. Alexander Nevsky, a început să iubească solemnitatea, sobrietatea şi profunzimea cultului ortodox. La începutul celui de-al doilea război mondial, a fost admis la Institutul Teologic Sfântul Serghie din Paris, unde a rămas timp de doisprezece ani, mai întâi, ca student, iar apoi, ca lector, între profesorii pe care i-a avut la Institut, se numără părintele Sergiu Bulgakov, pe care 1-a admirat şi l-a iubit, deşi nu i-a împărtăşit, niciodată speculaţiile sofiologice; A.V. Kartashev, coordonatorul lucrării sale de maşter despre teocraţia bizantină; părintele Cyprian Kern, care 1-a introdus în teologia liturgică, fiind şi duhovnicul său, dar şi părintele N. Afanasiev, care 1-a îndrumat spre o abordare euharistică a teologiei. Fiind un om cu vederi largi, nu s-a arătat reticent în faţa adevărului, indiferent de unde ar fi venit acesta şi i-a admirat pe mulţi oameni din afara lumii ortodoxe. El însuşi a fost foarte respectat în lumea creştină, după cum o arată şi titlurile care i-au fost acordate de şcolile şi universităţile de prestigiu din Statele Unite. În anul 1945 s-a căsătorit cu Juliana Onorguine, iar un an mai târziu a fost hirotonit preot de către arhiepiscopul Vladimr Tikhonitsky, al Exarhatului rus din Europa Occidentală, aflat sub jurisdicţia Patriarhatului din Constantinopol. Alături de activitatea sa pastorală desfăşurată în parohia rusească din Clamart, părintele Alexander a continuat să predea Istoria Bisericească la Institut. Preocuparea sa faţă de această disciplină n-a fost una pur academică, ci şi-a aflat originea în dorinţa lui arzătoare de a înţelege situaţia actuală a Bisericii, care în diaspora părea să fie în dezacord cu unitatea eclesiologică a Bisericii. Totuşi, el a înţeles că, deşi slăbită, Biserica era vie şi se exprima mai ales prin rugăciune. Aceasta, alături de eclesiologia euharistică a lui Afanasiev, cât şi influenţa mişcării liturgice occidentale i-au determinat definitiv viitoarea orientare. Frustrarea produsă de situaţia confuză a Bisericii din Europa, speranţa realizării unei viziuni mai consistente asupra Bisericii, lipsa de teologi din America, cât şi plecarea părintelui G. Florovsky în Statele Unite 1-au determinat pe părintele Alexander să se stabilească la New York. După retragerea părintelui George Florovsky de la conducerea Seminarului Sf. Vladimir, părintele Alexander a preluat în anul 1962, funcţia de decan al Seminarului, funcţie pe care a deţinut-o timp de douăzeci şi unu de ani, până la moartea sa. În timpul celor 31 de ani petrecuţi în Statele Unite, părintele Alexander s-a remarcat în trei domenii de activitate: ca profesor şi teolog, ca decan al seminarului şi administrator bisericesc. Ca profesor al seminarului, el a predat trei materii: Istoria Bisericească, Teologie Liturgică şi Teologie Pastorală.1 Nu era doar respectat, ci şi iubit de către studenţii săi, datorită calităţilor sale înnăscute de orator, priceperii sale de a acapara atenţia cu o exprimare vie şi spirituală a ideilor. Mare parte din ceea ce a predat poate fi regăsit în numeroasele sale cărţi şi articole. A scris despre o mare varietate de subiecte, impresionând prin reacţiile sale la evenimentele lumii creştine contemporane. S-a concentrat îndeosebi pe Teologia Liturgică, valoarea rugăciunii şi viaţa sacramentală a Bisericii. A publicat peste douăsprezece lucrări dintre care amintim: "Taine şi Ortodoxie", "Calea istorică a Ortodoxiei", "Introducere în Teologia Liturgică", "Pentru viaţa lumii", "Postul cel Mare", "Din apă şi din duh", "Euharistia - Taina împărăţiei". Prin activitatea sa a demonstrat lumii ortodoxe că cea mai fidelă, cea mai consistentă şi cea mai accesibilă expresie a credinţei se găseşte în viaţa liturgică şi că Liturghia îi descoperă omului, scopul real al existenţei sale." Ca decan al Seminarului Sf. Vladimir, a avut un rol esenţial în dezvoltarea acestei şcoli şi în transformarea ei într-un centru de studii ortodoxe recunoscut pe plan internaţional. Încă de la sosirea sa în Statele Unite, părintele Alexander s-a implicat în administraţia ecclesială a "Mitropoliei" Ortodoxe Ruse din America, după cum era cunoscută atunci. Cea mai mare realizare a sa în acest domeniu a fost obţinerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ruse din America, acordată de patriarhul de la Moscova în anul 1970. Contribuţia pe care şi-a dus-o în acest sens s-a datorat dorinţei sale de a unifica jurisdicţiile etnice ortodoxe din America de Nord.' Recunoscut prin calităţile sale de predicator, profesor şi preot, părintele Alexander a rămas în amintirea generaţiilor de creştini datorită viziunii sale asupra culturii contemporane, a vieţii bisericeşti şi a Liturghiei. Începând cu anul 1973, părintele Alexander a ţinut un jurnal personal în care a notat evenimentele, gândurile şi impresiile din ultimii zece ani ai vieţii sale. Acest jurnal constituie o pătrundere în cea mai intimă şi cea mai ascunsă parte a vieţii sale, o viaţă marcată de cariera profesorală, activitatea pastorală şi participarea activă la dialogul ecumenic. La puţin timp după moartea părintelui, survenită la 13 decembrie 1983, jurnalul a fost descoperit în biroul său. Imediat, a devenit un obiect de mare curiozitate şi speculaţie. Unii au sperat să pătrundă şi mai mult în viaţa şi gândirea acestei figuri carismatice, alţii au sperat să cunoască perspectiva unui iniţiat asupra vieţii bisericeşti şi a problemelor din viaţa sa. Jurnalul este, însă, unul spiritual, autobiografic, dar şi un caiet de schiţe care ar fi putut deveni viitoare eseuri sau cursuri." Scris în mare parte, în limba rusă şi franceză, jurnalul a fost tradus în engleză de către Juliana Schmemann, soţia părintelui Alexander şi a fost publicat la editura Seminarului Sf. Vladimir. Este evident faptul că cea mai mare parte a jurnalului a fost scris cu scopul de a fi publicat sau, cel puţin, ca o schiţă iniţială a unei cărţi ce urma să fie publicată. Cu toate acestea, publicarea jurnalului de către Juliana Schmemann la Sf. Vladimir, a fost un act de curaj. Jurnalul este alcătuit sub forma unui compediu de mini-eseuri pe teme extrem de variate precum: Liturghia, cultura modernă, literatura rusă, comunitatea emigranţilor ruşi, familie, slujbele şi Liturghiile anului bisericesc, sărbătoarea lui Lazăr şi a Floriilor, Bunavestire, Acatistul Maicii Domnului, copilăria petrecută în Paris şi profesorii de acolo, verile petrecute în Labelle şi frumuseţea de zi cu zi a naturii. Mai există şi alte aspecte ale Jurnalului care impresionează prin frumuseţea, profunzimea şi voioşia lor: muzica, literatura, plăcerea de a preda, mulţumirea adusă de aprecierile pozitive ale cărţilor sale, îndeosebi de aceia a căror credinţă era consolidată de ele. Există, însă şi aspecte mai puţin plăcute precum: efortul de a scrie, dificultatea de a asculta spovedaniile, dezamăgirea produsă de studenţi. Din punct de vedere lingvistic, jurnalul este caracterizat de întrepătrunderea a trei teme: legătura permanentă a părintelui Alexander cu cultura rusească, experienţele sale din Franţa şi studierea literaturii franceze, cât şi viaţa sa în America. Prima dintre acestea se referă atât la legătura de prietenie pe care părintele a avut-o cu scriitorul A. Soljeniţîn, la predicile transmise săptămânal de Radio Liberty pentru URSS, dar şi la încercările sale de a-i face pe emigranţii ruşi să înţeleagă nevoia de a-şi adapta liturghia lor la condiţiile existente în America, pentru a nu fi transformaţi într-o piesă de muzeu. În timpul Războiului Rece, Radio Liberty a transmis în Uniunea Sovietică predicile părintelui Alexander, fapt care a dus la creşterea popularităţii sale în Rusia. Soljeniţîn a fost unul dintre marii săi admiratori, iar atunci când în anul 1974 a fost exilat, unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut a fost acela de a-i cere părintelui Alexander să-1 viziteze în Ziirich, unde locuia, în anii care au urmat, s-au întâlnit adeseori, în Ottawa sau Vermont. în timpul primei lor întâlniri, au petrecut mai multe zile într-o cabană montană în apropiere de Ziirich: "Soljeniţîn este, cu siguranţă un intelectual rus", "Nu voi putea să-mi dau seama de importanţa acestor zile decât mult mai târziu" (Luni, 17 iunie 1974). Prietenia lor a fost caracterizată şi de unele animozităţi datorate pasiunii obsesive pentru Rusia a lui Soljeniţîn. Deşi, în public, părintele Alexander l-a apărat adeseori, în particular, gândea destul de diferit: "Discuţiile avute cu Soljeniţîn mi-au evidenţiat diferenţa esenţială dintre noi. Pentru el, există doar Rusia. Pentru mine, Rusia ar putea dispărea, ar putea muri şi nimic nu s-ar schimba în viziunea mea asupra lumii" (Luni, 20 ianuarie 1975). Departe de orice naţionalism, părintele Alexander se concentra asupra misiunii sale - soarta Bisericii în Occident. După alte patru zile petrecute cu Soljeniţîn, părintele Alexander scria "Comoara lui este Rusia şi numai Rusia, a mea este Biserica" (Luni, 12 mai 1975), reflectând la cuvintele Mântuitorului: "Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta". Interesul său pentru cultura franceză (mama şi fratele său geamăn locuiau în Paris) a fost ţinut viu de vizitele frecvente făcute în Franţa şi de lectura autorilor francezi. Îi plăcea să citească atât poezie franceză, cât şi rusă, din care putea să recite pe de rost timp de mai multe ore în şir, fără să obosească. Era un cititor împătimit, astfel citea nu doar poezie, ci şi lucrări de fîlosofie, de politică sau despre ideile şi teoriile contemporane. Interesele şi pasiunile sale erau universale. în poezie, vedea o frumuseţe transcedentală, fără a încerca să se regăsească în ea, după cum făceau romanticii, îi plăcea Baudelaire şi înclinaţia lui spre ideal; îi plăcea Voltaire şi Rimbaud, însă nu a căutat, niciodată, moralitatea în artă. în poezie şi în literatură, în general, vedea cuvântul rostit, cuvântul care exprima viaţa. Îi plăcea să citească caietele lui Gide şi ale lui Leautand; îi plăceau biografiile, lucrările despre Talleyrand, Proust, despre viaţa altor oameni, urmărind în ele evoluţia vieţii umane, a suferinţei şi a bucuriei. Toate aceste lucrări îl apropiau de alte fiinţe umane, de varietatea destinelor umane şi se cufunda în ele. Limbajul avea, pentru el, o importanţă deosebită, mai mare decât cea a muzicii sau a artelor vizuale, îi plăceau străzile, oraşele, casele, perdelele şi ferestrele, cimitirele, cafenelele, ziarele - tot ce reflecta viaţa umană. în cele din urmă, s-a dedicat pe deplin Ortodoxiei din America, deşi era adeseori, nemulţumit de faptul că ortodocşii americani (îndeosebi, cei convertiţi) deveniseră obsedaţi de aspectele exterioare. Din punctul lui de vedere, anumite practici monastice, cinstirea exclusivă a icoanelor sau alte experienţe spirituale excentrice îi îndepărtau pe oameni de la adevărul esenţial al comunităţii euharistice. Una dintre caracteristicile majore ale naţiunii americane este diversitatea de origine. Sloganul "E Pluribus Unam" a prezentat, întotdeauna, atât un scop, cât şi o realitate. America este locul de întâlnire a unor oameni şi culturi extrem de diferite. Fiecare american este un imigrant. De la jumătatea secolului al cincisprezecelea şi până astăzi, întâlnirile dintre diferitele popoare europene, africane şi indiene au creat o „lume noua”. Expediţiile, comerţul, cuceririle, colonizările, sclavia şi activitatea misionară de peste Oceanul Atlantic au iniţiat un amplu proces de relaţii, schimburi şi conflicte între oamenii aparţinând diferitelor culturi, rase şi religii. De-a lungul a patru secole, America a primit imigranţi din toate colţurile lumii, în mijlocul acestor grupuri de imigranţi, nostalgia ţării de origine, a limbii, a obiceiurilor şi a culturii s-a accentuat în rândul generaţiilor ulterioare. Religia însăşi a devenit unul dintre cele mai importante simboluri ale apartenenţei etnice. Contactul cu alte naţiuni şi religiile acestora părea o ameninţare, fapt care a dus la un conflict deschis în timpul aplicării politicilor care apărau cultura tradiţională. Credinţa trebuia să fie apărată prin păstrarea limbii şi a tradiţiilor din ţara de origine, în felul acesta, religia şi etnicul s-au contopit. Aceasta este şi situaţia creştinilor ortodocşi din America. Părintele Alexander Schmemann a evidenţiat pericolul identificării etnice a Bisericii, mai ales, asupra pericolului de a considera creştinismul un refugiu al identităţii, închizând astfel Biserica în spatele zidurilor etnice, în acelaşi fel, Ortodoxia poate deveni, pentru convertiţi, un semn al identităţii şi, în consecinţă, să fie redusă la o ideologie. Părintele Alexander a atras atenţia asupra crizelor - jurisdicţionale, parohiale şi liturgice generate în lumea ortodoxă, de o Americă pluralistă. Desigur, el a recunoscut faptul că aspectul uman al creştinismului necesită recunoaşterea, aprecierea naţionalităţilor şi a culturilor în care Biserica s-a localizat în timp şi spaţiu. El a criticat, cu toate acestea, situaţia confuză a jurisdicţiilor etnice care statorniceau mai mulţi episcopi în zonele de interferenţă etnică. S-a arătat, de asemenea, circumspect în privinţa degradării bisericilor americane la statutul de subordonare faţă de autoritatea mitropolitană exercitată din afara ţării şi a susţinut traducerea slujbelor liturgice în limba engleză. O altă consecinţă negativă a pluralismului religios şi etnic american este problema relativismului. Contrar opiniei generale, pluralismul nu înseamnă relativism, ci respectarea valorilor, a atitudinilor şi a credinţelor celorlalţi, în timp ce relativismul îi ignoră pe ceilalţi, pretinzând că diferenţele sunt lipsite de importanţă, tocmai pentru că sunt nişte probleme personale.' America este, prin excelenţă, o ţară democratică în care 'Viaţa, libertatea şi căutarea fericirii" sunt drepturi constituţionale. Americanii înşişi trăiesc cu o viziune maximalistă asupra viitorului care ar trebui să aducă o depăşire a tuturor problemelor şi pericolelor. Părintele Alexander Schmemann vorbeşte în acest sens despre o mentalitate utopică a americanilor. Utopia, spune el, este promisiunea sau ideea că istoria, ca întreg, şi existenţa umană, ca destin personal se îndreaptă spre perfecţiune şi desăvârşire, spre o rezolvare a tuturor crizelor existente. Utopia se regăseşte şi în cultura politică a societăţii actuale, care este nutrită nu neapărat de minciuni, ci de mesaje utopice, de marile promisiuni conform cărora trebuie să trăim Les lendemains qui chantent ("o zi de mâine fericită"). Replica stranie a acestei mentalităţi este cea de-a doua tendinţă fundamentală a vremurilor de azi, şi anume, cea a Evadării. Lumea noastră de azi nu este doar a celor care trăiesc cu aspiraţii utopice, ci şi a celor care încearcă să evadeze. Evadarea îşi află rădăcinile în ideea că răul este absolut. Cel care are o astfel de idee simte că nu mai poate trăi într-o societate decăzută şi vrea să se elibereze, vrea să nu mai intre în contact cu ea. Această tendinţă de evadare se manifestă şi în religie, luând formele cele mai variate. Oamenii întorc spatele acestei lumi şi se cufundă în orice altceva. Nu-l pot găsi pe Dumnezeu pe Broadway, în New York, astfel că sunt nevoiţi să-l caute în munţii din India, în vreun ashram, în diferite experienţe spirituale, în cultul unui guru. Consensul dintre Utopie şi Evadare este acela că viaţa, felul în care trăim acum este imposibil, intolerabil. Este pentru prima dată în istorie când cultura este negată de ambele părţi. Pentru utopici, cultura este ceva are trebuie înlăturat, dispreţuit şi judecat. Doar viitorul va fi glorios. Pentru cei care fug de realitate, cultura trebuie să fie părăsită, să fie respinsă şi să fie privită depreciativ. Ambele ideologii sunt înrădăcinate, înainte de toate, în credinţa creştină, în dualismul existenţial fundamental al abordării creştine a lumii. (fragment extras din prefata cartii) Fragmente din cartea: Jurnalul părintelui Alexandru Schmemann Luni, 29 ianuarie 1973 Ieri, venind cu trenul dinspre Wilmington, Delware, mă gândeam: "Iată-mă, un om în vârstă de 52 de ani, preot şi teolog de peste un sfert de veac - ce înseamnă toate acestea? Cum aş putea, oare, să-mi explic desluşit ce înseamnă toate acestea şi este necesară o astfel de lămurire?" În urmă cu 25 de ani când viaţa mea de acum abia începea, mi se părea ca aş fi putut foarte uşor să-mi pun ordine în gânduri. Mă gândeam că nu aş fi avut nevoie decât de puţin timp liber pentru a o face. Dar acum, după 25 de ani, când, fără îndoială că cea mai mare parte a vieţii mele a trecut deja, văd mai puţin limpede ca oricând. Dar ce-ar trebui „să explic"? îmbinarea uimitoare dintre repulsia profundă şi mereu crescândă vis-a-vis de discuţiile şi dezbaterile interminabile asupra religiei, de afirmaţiile superficiale, sentimentalismul religios, falsele interese bisericeşti, mărunte, inutile şi în acelaşi timp un simţ al realităţii tot mai accentuat. Chiar ieri am simţit această realitate în timp ce mă îndreptam spre biserică, pentru Liturghie, dis-de-dimineaţă, printre copacii desfrunziţi de frigul iernii; iar apoi o oră minunată petrecută în biserica goală, înainte de Liturghie. Acelaşi sentiment dintotdeauna al timpului umplut de eternitate, de o bucurie deplină şi sfântă. Am sentimentul că avem nevoie de biserică, tocmai pentru ca această experienţă a realităţii să existe. Acolo unde biserica nu mai este un simbol, o taină, ea devine o caricatură oribilă a ei însăşi. Vineri 9 martie 1973 … Mi-e teamă că motivul este cât se poate de evident: „s-a îngropat în activitate". Şi acesta este tocmai lucrul care trebuie evitat. Omul devine incapabil de a vedea lucrurile în perspectivă, de a se detaşa, de a îndepărta neliniştea şi lucrurile mărunte care îi împovărează viaţa şi îi pot devora inima. De fapt, cauza este aceeaşi aroganţă care încearcă să mă convingă că totul depinde de mine, totul mă priveşte pe mine. Şi atunci „eu"-l umple întreaga realitate şi începe prăbuşirea. Greşeala majoră a omului modern este identificarea vieţii cu activismul, cu gândirea etc. şi de aici incapacitatea de „a trăi" pur şi simplu, adică de a simţi, de a preţui, de a trăi viaţa ca dar veşnic. Să păşeşti spre gară în lumina primăverii sub stropii de ploaie, să poţi vedea, să simţi, să priveşti o rază de soare ce odihneşte pe un perete - toate acestea constituie realitatea vieţii. Ele nu sunt împrejurări ale activismului sau ale gândirii, nu sunt doar un fundal insignifiant, ci sunt motivul pentru care cineva acţionează şi gândeşte. Doar în această realitate a vieţii, Dumnezeu Se revelează iar nu în acte şi gânduri. Din această cauză, Julien Green are dreptate când afirmă: „Totul este altundeva" - „Singurul adevăr stă în leagănul ramurilor desfrunzite". La fel se întâmplă şi în comunicare. Nu se comunică prin discuţii şi polemici. Cu cât comunicarea este mai profundă şi mai însufleţită cu atât este mai puţin condiţionată de cuvinte. Mai mult, ne temem de cuvinte, fiindcă ele pot risipi comuniunea, pot îndepărta bucuria. Am simţit aceasta în ajunul Anului Nou, stând în mansarda lui Adamovich din Paris. Auzisem că îi plăcea să discute despre evenimente lipsite de importanţă. Adevărat. Dar nu pentru că nu am fi avut despre ce să vorbim, ci pentru că între noi se realiza tocmai această comunicare. De aici şi dezaprobarea mea faţă de conversaţiile „profunde" şi, mai ales, spirituale. A stat de vorbă Hristos cu cei doisprezece apostoli mergând pe drumurile din Galileea? Le-a rezolvat El problemele şi dificultăţile? Creştinismul este continuarea acestei comunicări, realitatea, bucuria şi eficacitatea ei. „E bine să fim aici." Afară, o frumoasă zi de primăvară! E aproape zăpuşeală. Mi-am petrecut toată ziua acasă, la birou. Fericire. Sâmbătă, 10 martie 1973 Despre tristeţe Ieri, am discutat cu o femeie nespus de tristă. Soţul ei a părăsit-o. Fiul ei s-a alăturat unor hippy, a abandonat şcoala şi a plecat de acasă. Fiica ei, în vârstă de doisprezece ani, este deprimată şi ea. Totul este fără noimă. Femeia şi-a pierdut interesul pentru meseria ei. întuneric deplin, o stare de blasfemie. Pe măsură ce vorbeam, simţeam tot mai limpede caracterul demonic al tristeţii. Simţeam acceptarea ei, acceptarea voită a blasfemiei. Am simţit, de asemenea, neputinţa şi insuficienţa psihiatriei şi a psihanalizei. Nu au nici o şansă de a-i scoate pe oameni din acest întuneric „dacă lumina din voi este întuneric...". I-am spus: „Poţi face un singur lucru: renunţă la blasfemie, ieşi din această minciună, din această renunţare. Nu poţi face mai mult, dar acesta este începutul". Miercuri, 14 martie 1973 O zi minunată de primăvară. Şi atunci când sunt singur - precum am fost ieri în Harlem, când am întârziat la tren - fericire, plenitudine, bucurie. ….. Joi, 22 martie 1973 Ieri şi astăzi, micuţa Sasha Schmemann a stat la noi. "Un copil, o pasăre, o floare... cuvinte ce-mi plac". Unde nu este întristare după Dumnezeu, pace, amintirea tainicei lumini, preţuirea bucuriei, acolo nu este Dumnezeu. Poate fi evlavie , dar nu există Dumnezeu. De unde vine, oare, neliniştea aceasta îngrozitoare care-i macină pe oameni? Luni, 26 martie 1973 Ispita idolilor M-am gândit astăzi la toate acestea: la nivelul scăzut al vieţii bisericeşti, la fanatism, la lipsa de toleranţă şi înrobirea atâtor oameni. Suntem înghiţiţi de un "Nou Ev Mediu" în sensul unei noi ere barbare. Mulţi oameni ai bisericii optează pentru Ferapont (Ferapont este adversarul spiritual al vârstnicului Zosima din romanul Fraţii Karamazov scris de Dostoievski . El este un ascet incult, rigid şi obsedat de diavol ce-l condamnă pe Zosima pentru că învăţa dragostea smerită şi bucuria.) şi mai rău decât aceasta îl iubesc. E uşor să-l iubeşti, deoarece cu el totul este limpede. "Limpede" este faptul că toate lucrurile superioare, mai complexe şi mai greu de înţeles devin o ispită care trebuie înlăturată. Ar fi trebuit să înţelegem de mult că, în această lume, există religie fără Dumnezeu, religie ca un centru al tuturor idolilor ce-l stăpânesc pe omul căzut, o religie care constituie justificarea acestor idoli. Şi de aici veşnica întrebare: ce-i de făcut? Dacă cineva rămâne în sistem, chiar dacă nu vrea, îl acceptă odată cu toate metodele sale. Iar dacă cineva îl părăseşte - ca profet sau acuzator - cade în aroganţă şi mândrie. Mă simt chinuit şi împărţit între toate acestea. Vineri, 30 martie 1973 Împărtăşirea experienţei Doar punând pe hârtie, înţelegem cât de mult timp pierdem fără rost, câtă frământare există, nedemnă de atenţia noastră, lipsită de importanţă şi care, totuşi, ne devorează timpul şi inimile. Zilele acestea mă aflu într-o stare de epuizare totală şi simt repulsie faţă de toate sarcinile pe care trebuie să le îndeplinesc. Mă uit la televizor cu pasivitate. Dar în acelaşi timp, când citesc dimineaţa, mă simt iarăşi inspirat. Am avut întotdeauna sentimentul că atunci când citesc, mi se revelează ceva esenţial. Ca şi cum altcineva ar citi în locul meu! Marţi am ţinut un curs despre „Polyeleos" şi miercuri, un altul despre caracterul cosmic al Fecioarei Măria. Iar ieri -joi - despre spovedanie şi căinţă. Când cineva ia notiţe, scrie cărţi sau articole, nu i se revelează nimic, spre deosebire de momentul în care cineva vorbeşte. Este evident faptul că în creştinism „Sfânta Scriptură" are o importanţă vitală. Hristos nu a scris. Iar tot ce s-a scris - Biblia, etc. - reprezintă consemnarea „experienţei"; nu a experienţei individuale, ci a experienţei supra-individuale, chiar cosmice, eccleziale şi eshatologice. Se greşeşte adesea crezându-se că educaţia se face la nivel ideologic. Nu! Educaţia este întotdeauna o împărtăşire a experienţei. Cat de jalnic, cât de sec şi cât de banal este jocul mediului academic şi al notelor de subsol. Oamenii nu sunt convinşi de raţionamente; se aprind ori nu. … În timpul slujbei, stând la altar, m-am gândit: încă din copilărie mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii în acea atmosferă, acea muzică şi acea stare - pare a fi aceeaşi clipă neştirbită: altarul, preotul în veşminte pascale, tămâierea, aceeaşi melodie veselă, umilă şi tristă a Postului Mare „Doamne Miluieşte". Puţin mai târziu, corul a cântat: „O, Tu, care Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină..." Cântau încet, cu grijă, dirijaţi de o tânără. Şi iarăşi, minunatul "Tristeţe este întru ale mele, Lumina mea." In ceasul cel de pe urmă, ceea ce rămâne din viaţă este o imagine unică a aceluiaşi altar, a aceloraşi gesturi şi a unei melodii neîntrerupte. Nu există nimic mai bun; cu adevărat o revelaţie. Cu o zi în urmă, am auzit în Buffalo o istorisire uimitoare, relatată de părintele Thaddeus Wojcik, despre o femeie din parohia sa, o văduvă sobră şi cinstită, mamă a doi copii. Fără urmă de isterie, exaltare sau sentimentalism, ea a povestit cum, în timpul slujbei, a văzut altarul şi preotul într-o lumină orbitoare. A durat doar câteva momente. O bucurie greu de descris a istorisirii relatate de preotul însuşi cu atâta evlavie, claritate şi sinceritate. De la Buffalo am călătorit singur, cu autobuzul, timp de trei ore, până la Toronto. Am călătorit de-a lungul lacului, care era atât de larg precum marea. Ploua; treceam printre sate, printre căsuţe. Ici-colo, câte o forsythia gălbuie începea să înflorească, îmi place să intru în legătură cu vieţile umane umile, în simplitatea şi liniştea lor. Doar în aceste vieţi, Dumnezeu se revelează. Vineri, 6 aprilie 1973 Fericirea nu are nevoie de cuvinte
Ce este fericirea? Fiecare oră, fiecare cafea de dimineaţă pe care o savurez împreună cu L., două-trei ore de linişte seara. Nici o discuţie „specială". Totul este limpede şi ,de aceea, atât de bine! Dacă am încerca să definim esenţa acestei fericiri, am face-o în moduri diferite; am putea chiar să ne certăm! Cuvintele mele i s-ar părea nepotrivite şi viceversa. Neînţelegere! Şi fericirea noastră ar păli. Cu cât ne apropiem mai mult de esenţa unui lucru cu atât avem mai puţină nevoie de cuvinte. În veşnicie, în împărăţia lui Dumnezeu, doar cuvintele „Sfânt, Sfânt, Sfânt" vor mai fi necesare, doar cuvinte de laudă şi de mulţumire, doar rugăciunea şi lumina desăvârşirii şi a bucuriei. Din această cauză, singurele cuvinte de care avem nevoie şi care au un înţeles adânc nu sunt cele despre realitate (discuţii), ci acelea care sunt reale în sine, care sunt tocmai simbolul, existenţa şi misterul realităţii. Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea, arta... a fost cândva o vreme când teologia era acel „cuvânt al lui Dumnezeu", nu doar cuvinte despre Dumnezeu, ci cuvinte dumnezeieşti, o revelaţie. Ce este rugăciunea? Este aducerea aminte de Dumnezeu, simţirea prezenţei Sale şi bucuria pe care ne-o dă această prezenţă, întotdeauna, oriunde, în toate. … Luni, 14 ianuarie 1974 Sâmbătă, am sărbătorit la Wappingers Falls ziua de naştere a lui Anya. O seară de iarnă foarte răcoroasă. Fiecare copac, fiecare ramură erau acoperite de zăpadă şi peste toate un apus de soare uluitor. Demult n-am mai văzut atâta frumuseţe. Şi această frumuseţe glăsuieşte dar noi uităm să o ascultăm. Zilele acestea mă aflu într-o dispoziţie creatoare. Scriu în cartea mea despre botez un paragraf despre aspectul morţii în botez (imaginea morţii), un paragraf care m-a oprit din scris de mai bine de un an de zile. De obicei soluţia, deblocarea nu vine de la mine, ci îmi este oarecum revelată din afară. Este întotdeauna un sentiment minunat. Ieri, înainte de Liturghie, am împărtăşit-o la spitalul Mt. Vernon, pe mama lui David Drillock , în vârstă de 72 de ani, care a suferit o operaţie dificilă, întruchiparea unui creştinism umil, aproape subconştient, o credinţă vădită, puritatea şi bucuria. Nici o teorie, ci totul despre care teologii scriu cu atât de multă greutate, muncă şi argumente, începi să te gândeşti cât de mare este păcatul comis împotriva acestor oameni de către profesioniştii religioşi, obsedaţi de virtutea şi disputele lor. Este adevărat, oamenii umili nu sunt preocupaţi câtuşi de puţin de acestea. Slavă Domnului! Miercuri, 16 ianuarie 1974 Leautand este un om care îşi „povesteşte" cu multă exactitate viaţa de zi cu zi. După o vreme (15 volume), ne-am împrietenit. Nu sunt de acord cu el şi nici nu avem acelaşi fel de a gândi. Este destul de straniu, chiar uimitor, cum poţi ajunge să iubeşti un om doar pentru ceea ce este. Scrie în aşa fel încât începe să-mi pară rău că n-am fost eu însumi parte a vieţii lui, nici el parte a vieţii mele. Dar îmi este indiferent faptul că nu am ocupat nici un loc în viaţa lui Hegel sau a lui Kant. Darul vieţii se află în proporţie inversă cu darul ideilor. Sâmbătă, 19 ianuarie 1974 Negarea schimbării „Criza istorică a Ortodoxiei". Din punct de vedere istoric, Ortodoxia a fost dintotdeauna mai mult decât o biserică, şi anume, o lume ortodoxă, un fel de univers ortodox. Orice schimbare de situaţie generează în această lume o reacţie negativă, o negare a schimbării, o reducere a ei la rău, la ispită şi la constrângere demonică. Această reacţie nu se datorează loialităţii, credinţei sau dogmei - care rămân aceleaşi, indiferent de schimbări, în realitate, lumea ortodoxă nu mai este atât de interesată de dogme sau de conţinutul credinţei. Este mai degrabă o negare a schimbării ca mod de viaţă. O nouă situaţie este rea tocmai pentru că este nouă. Această negare a priori nu permite o înţelegere a schimbării, o evaluare a ei în contextul credinţei, o „întâlnire" realistă cu ea. Renunţare şi negare, nu înţelegere, întrucât lumea ortodoxă s-a schimbat şi se schimbă în mod inevitabil, trebuie să recunoaştem drept prim simptom al crizei, o schizofrenie profundă, care a pătruns mentalitatea ortodoxă: viaţa într-o lume ireală, inexistentă, caracterizată drept reală şi existentă. Conştiinţa ortodoxă n-a remarcat căderea Bizanţului, reformele lui Petru cel Mare, revoluţia; n-a remarcat revoluţionarea gândirii, a ştiinţei, a modului de viaţă... Pe scurt, n-a remarcat istoria. Această negare a semnificaţiei procesului istoric n-a slujit cauza ortodoxiei, în loc să înţeleagă schimbarea, şi în acest fel, să vină în întâmpinarea ei, ortodoxia s-a văzut copleşită de ea. Oamenii s-au refugiat la Sf. Părinţi, Typikon, catolicism, elenism, spiritualitate, un mod de viaţă bine definit, oriunde altundeva. In mare parte, s-a fugit. Să fugi sau să negi este mai drastic decât să afirmi. Este mai uşor să te agăţi de vechiul calendar, de litera legii, de teamă şi de o defensivă furibundă. Această luptă cu istoria, care îşi urmează cursul în mod inevitabil, provine din incapacitatea de a ajunge la o înţelegere cu antinomia esenţială a creştinismului: „în această lume, dar nu din această lume" şi de a înţelege că lumea ortodoxă este din această lume. Proclamarea acestui lucru ca absolut constituie o trădare. Plătim preţul crizei ortodoxiei pentru că am creat atât de mulţi idoli, sute de idoli. Nu am integrat niciodată lumea noastră ortodoxă în „imaginea trecătoare a lumii". Acum când această lume ortodoxă se distruge, încercăm să o regenerăm. Suntem preocupaţi de soarta multor patriarhale, de supravieţuirea muntelui Athos; ne ocupăm de Bizanţ şi de textele bizantine, atât de importante pentru teologi. Suntem înghiţiţi de multe jurisdicţii, toate etalând diferite canoane, încercăm să cucerim occidentul cu ceea ce avem mai slab în moştenirea noastră. Această aroganţă, mulţumire de sine şi acest triumfalism pompos sunt înfricoşătoare. Şi poate că cel mai înspăimântător este faptul că prea puţini oameni văd, simt şi ştiu asta. Oamenii sunt îngroziţi de decăderea lumii, dar nu îndeajuns de mult de cea a ortodoxiei. Condamnăm ereziile, încălcarea canoanelor, păcatele altora, şi toate acestea, într-o perioadă în care esenţa ortodoxiei, Adevărul ei, ar putea fi auzite poate pentru prima dată în istorie ca o salvare. Ceea ce ne rămâne este să credem că Dumnezeu nu poate fi pângărit. Ceea ce rămâne este aceeaşi întrebare chinuitoare: Ce-i de făcut? Luni, 21 ianuarie 1974 Citind despre scriitori şi despre mediul academic, am ajuns la o concluzie destul de plăcută, şi anume aceea că nu am suferit niciodată de carierism: n-am trimis niciodată vreo carte cu semnătura mea, nici n-am căutat recenzii de carte. Am evitat întâlnirea oamenilor influenţi care m-ar fi putut ajuta în „carieră". N-am impus nimănui cărţile, articolele sau convingerile mele. Pot spune cu mâna pe inimă că nu sunt nici mândru de asta, nici nu încerc să-mi etalez umilinţa. Nu! Cred că adevăratul motiv este dorinţa mea de a nu fi legat de ceva şi o dorinţă tainică de libertate. Ieri, în drum spre Wilmington, Delware, unde urma să ţin o conferinţă, mi-a venit în minte următorul gând. Citeam jurnalul lui Mircea Eliade şi mi-am dat seama că nu sunt câtuşi de puţin interesat de religiile orientale, care l-au pasionat atât de mult pe Eliade şi pe cei apropiaţi lui. Gândirea şi gusturile mele sunt complet imune la acestea. Consider că întâlnirea dintre Occident şi Orient este necesară (visul lui Eliade) şi lucrurile despre care scrie sunt demne de remarcat, dar nu le regãsesc în Tibet, India si în alte locuri. mã simt sufocat de aceste lumi misterioase si înspãimântãtoare, în ciuda caracterului lor cosmic si eliberator. ….. Miercuri 23 ianuarie 1974 Mă simt descurajat. Nu în chestiunile familiale. Pot spune că sunt foarte fericit - alături de familia şi de copii mei. Dar în chestiunile legate de Biserică, situaţia ei, implicarea mea mă simt descurajat. Devin alergic la conţinutul pseudo religios al Bisericii şi al vieţii ei care mi se pare a fi tot mai mult o denaturare a ortodoxiei şi a creştinismului, în acelaşi timp sunt implicat şi absorbit total de acestea: telefoane, scrisori, discuţii şi întâlniri. Toate acestea nu sunt nici autentice, nici reale; se află în afara realităţii lui Dumnezeu, a omului, a lumii şi a vieţii. Simt cum inima mea tânjeşte după acel „dincolo". Dar nu văd nici o ieşire. Să plec? încotro? Nu pot părăsi Biserica - Biserica este viaţa mea. Am convingerea că ortodoxia este Adevărul şi Mântuirea şi mă cutremur când văd ce se oferă sub masca ortodoxiei, ce le place oamenilor din ea, pentru ce trăiesc ei şi ce văd în ortodoxie cei mai buni ortodocşi. „Mântuieşte-te pe tine însuţi şi vei mântui mii în jurul tău". Fiecare se mântuieşte în felul său; mântuirea constă în împlinirea vocaţiei. Dar ce se întâmplă când împrejurările nu permit această mântuire; când implicarea, activitatea resping nivelul la care mântuirea este posibilă? Joi 24 ianuarie 1974 Sunt aproape de sfârşitul cărţii lui Mircea Eliade Fragments of a Journal. Este în mare parte adevărată dar în acelaşi timp greşită, în lumea noastră, orice religie fără Hristos (fie ea creştinism sau ortodoxie) este un fenomen negativ chiar înspăimântător. Orice contact cu o religie de acest fel este periculos. Ea poate fi studiată pentru o mai bună înţelegere a creştinismului sau a lui Hristos. Dar o astfel de religie nu poate aduce mântuirea, indiferent de modul cum este înţeleasă ea. Pentru creştinii din vechime, Trupul lui Hristos se află pe altar, pentru că El este în mijlocul lor. Pentru creştinii de azi, Hristos este aici, deoarece Trupul Lui se află pe altar. Pare o analogie dar în realitate între primii creştini şi noi există o diferenţă esenţială. Pentru ei totul constă în cunoaşterea şi iubirea lui Hristos. Pentru noi, totul este dorinţa de a fi luminaţi. Primii creştini se împărtăşeau pentru a-L urma pe Hristos, pe când astăzi Hristos nu este singurul motiv al împărtăşirii. Este ora trei după amiază. Copii ies de la Şcoală şi brusc mi-am reamintit bucuria pe care o simţeam la încheierea orelor de şcoală. Libertate, chiar Şi soarele pare mai strălucitor, un sentiment aproape dureros al vieţii, al tinereţii şi al fericirii. Vineri, 8 februarie 1974 Am petrecut şase zile în însorita Californie Deşi am fost extrem de ocupat (şapte conferinţe despre Soljeniţîn, întâlniri, cine, conversaţii), ceea ce m-a impresionat în timpul şederii mele au fost: lumina de sărbătoare, cerul şi oceanul albastru, un oraş alb şi cireşii în floare. De câte ori am fost în Sân Francisco am avut impresia că este un paradis. Mulţimi de oameni au participat la conferinţe. Pierdusem legătura cu această mulţime de emigranţi ruşi, dar brusc am fost impresionat de feţele lor minunate, de cultura lor autentică şi de rădăcinile lor puternice. Luni, 11 februarie 1974 In această dimineaţă, de la ora şase până la ora opt, am aşteptat la rând să-mi umplu rezervorul de benzină, într-o beznă totală. Am petrecut două ore minunate, fascinat de lumea oamenilor simpli, de graba dimineţii şi de mozaicul de culori al vieţii. Aveam o carte la mine, dar nu am citit. Am preferat să admir. Zilele acestea o mulţime de ştiri despre Soljeniţîn. Marţi, în Washington, unde urma să ţin o conferinţă despre Soljeniţîn, la Universitatea americană, am aflat ştirea arestării sale, iar în ziua următoare, a expulzării sale în Elveţia. Noaptea 1-affl văzut la televizor în timp ce cobora din avion. Am o singură dorinţă: ca Soljeniţîn să rămână el însuşi, lucru destul de dificil în occident. Să fii emigrant este mult mai greu decât să rămâi în ţara ta. Dacă S. mi-ar cere sfatul, ce să facă în exil, i-aş spune că Rusia, care l-a expatriat, nu este Rusia, după cum nu este nici cea „de peste hotare". Rămâi ceea ce eşti. Fii responsabil; nu te identifica cu nimeni şi cu nimic din occident. După ce am ascultat azi dimineaţă o spovedanie, m-am gândit cât este de uşor să dai altora sfaturile pe care ar trebui să le urmezi tu însuţi. Sâmbătă, 16 februarie 1974 O credinţă puternică diminuează intensitatea problemelor, în acele rare momente, când prin religie se ajunge la Dumnezeu, nu mai există probleme deoarece Dumnezeu nu este o parte a lumii, în acele momente, lumea însăşi devine viaţă în Dumnezeu, întâlnire şi comuniune cu El. Lumea nu devine Dumnezeu, ci o viaţă fericită şi îmbelşugată cu Dumnezeu. Aceasta este mântuirea lumii pregătită de către Dumnezeu. Şi este împlinită de fiecare dată când credem. Biserica nu este o instituţie religioasă, ci prezenţa în lumea aceasta a unei lumi eliberate. Insă Biserica este adeseori stânjenită de probleme care sunt inexistente şi vătămătoare în credinţă. „Spiritualitate", „îmbisericire" - concepte ambigui şi periculoase. De multe ori oamenii pe care îi ştiam interesaţi de spiritualitate aveau o gândire îngustă, erau intoleranţi, plictisitori şi ursuzi, acuzându-i pe alţii că nu sunt suficient de spirituali. Ei reprezentau esenţa propriei lor conştiinţe, nu Hristos, nu Evanghelia, nu Dumnezeu. Lângă ei nu creşte nimeni; din contra, se închide în sine. Mândrie, egocentrism, mulţumire de sine şi îngustime a spiritului; dar atunci care este folosul spiritualităţii? Cineva mi-ar putea răspunde că aceasta nu este adevărata spiritualitate, ci una falsă. Dar atunci unde putem găsi spiritualitatea autentică? - Poate că în deşert sau în chiliile singuratice ale mănăstirii. Cu toate acestea, spiritualitatea întâlnită în biserică mă sperie. Nu poate fi ceva mai rău decât religiozitatea profesională, învârtirea între degete a mătăniilor în timpul pălăvrăgirii din biserică, tot cortegiul de suspine şi ochi plecaţi mi se par extrem de false. Miercuri, 20 februarie 1974 Ziua de ieri a fost pentru mine extrem de plăcută. La ora patru, Nikita Struve m-a sunat din Paris, după ce petrecuse două zile împreună cu Soljeniţîn. N.S. mi-a spus că Soljeniţîn vrea să mă întâlnească, deoarece simte că suntem „înrudiţi". I-au plăcut textele radiofonice despre Gulag. Struve: "este un superom". Joi, 21 februarie O cercetare interioară - acesta este sensul, scopul acestui jurnal; nu atât o dorinţă de a consemna totul, ci un fel de vizită în mine însumi, deşi destul de scurtă. Eşti aici? Da. Slavă Domnului. Şi astfel nu mai sunt complet absorbit în agitaţia din fiecare zi. In adâncul sufletului, ceea ce mă chinuie nu este activitatea în sine, ci o nesiguranţă interioară legată de ceea ce fac, de rolul pe care trebuie să-l joc. E greu de crezut cât de mult îmi displace acest rol, oarecum impus mie de împrejurări. Frica de moarte vine din prea multă agitaţie şi nelinişte, nu din fericire. Când ne agităm prea mult şi, brusc, ne reamintim de moarte, ni se pare cu totul absurdă, oribilă. Dar atunci când ajungem la pace şi la fericire, privim moartea şi o acceptăm într-o altă manieră. Pentru că moartea se află la un nivel mult mai înalt şi pare înfricoşătoare doar atunci când este asociată frământărilor lipsite de importanţă. Când suntem fericiţi cu adevărat, simţim în inima noastră prezenţa veşniciei, aşadar fericirea este deschisă morţii' Sunt asemănătoare pentru că amândouă ating veşnicia. Când suntem tulburaţi, nu mai există veşnicie, şi de aceea neliniştea respinge moartea. „Odihnească-se în pace..." - adică în moarte, după cum înţelege un om fericit. Prezenţa în biserică ar trebui să fie precum o eliberare. Dar în tonalitatea bisericii contemporane, viata bisericii nu eliberează, ci îl încorsetează, îl înrobeşte şi îl slăbeşte pe om. Acesta începe să fie interesat de vechile şi noile calendare, de ceea ce fac episcopii şi simulează o bunătate mieroasă. Mare parte din aşa-numita literatură spirituală este de calitate îndoielnică, în loc să-l înveţe pe om să privească lumea prin viziunea Bisericii, în loc să transforme viziunea omului despre sine şi viaţă, acesta se simte obligat - pentru a fi „spiritual" - să se îmbrace într-o haină de evlavie impersonală şi murdară, în loc să ştie cel puţin că există bucurie, lumină, sens, veşnicie, omul devine iritat, intolerant, rău şi acumulează o îngustime a spiritului. Nici măcar nu se căieşte de toate acestea pentru că toate provin din această „îmbisericire", pe când sensul religiei constă în luminarea vieţii, în raportarea ei' la Dumnezeu şi transformarea ei în comuniune cu Dumnezeu. Luni, 25 februarie 1974 Începutul Postului Mare. Am petrecut zilele de sâmbătă şi duminică în Endicott, New York. O impresie plăcută lăsată de slujbe şi oameni. După zile întregi de nelinişte interioară, o soluţionare: nu te mai răzvrăti, nu ai unde pleca. Biserica este trupul şi sângele tău; eşti legat de Biserică prin preoţia ta. Duminica seara vecernia Iertării la seminar. Joi, 28 februarie 1974 Ieri am săvârşit prima Liturghie a darurilor mai înainte sfinţite, înainte de Liturghie, două ore de spovedanii. Aceeaşi impresie: îngustarea spiritului prin evlavie şi din această cauză, ceea ce aud nu este o mărturisire a păcatelor, ci a „dificultăţilor" care n-ar trebui să ne preocupe, încerc întotdeauna să-i chem pe oameni să trăiască mai deschis, la un nivel mai înalt. Azi dimineaţă am predicat despre păcat - o restaurare a tainei pocăinţei, adevăratei sale dimensiuni eccleziale şi eshatologice. Cât de departe este această dimensiune de viziunea comună a spovedaniei care conduce la o explorare plictisitoare a sinelui. Câtă agitaţie inutilă în Biserică şi cât de puţin aer, cât de puţină linişte şi lumină. Astăzi am predicat pe marginea epistolei din Duminica Floriilor - Filipeni 4:4 „Bucuraţi-vă în Domnul şi iarăşi zic: bucuraţi-vă". Ce chemare! Zile însorite ce anunţă primăvara. Vineri, j martie 1974 (JulienGreen-Jurnal) Joi, 7 martie 1974 Am petrecut două zile în Syosset, la o întâlnire Sinodului Episcopal. Episcopii au slujit Liturghia darurilor. Au cântat atât de frumos împreună şi cu atâta simplitate. Am fost impresionat de ataşamentul lor faţa de Biserică, o loialitate fermă, un fel de umilinţă. Nu înţelegem întotdeauna şi nici nu ne gândim la aceasta, dar ne bucurăm în Biserică în măsura în care o păstrăm". Acesta este Vechiul Testament şi păstrare a amintirii. Este atât de importantă pentru că este aşa de profundă. Sunt recunoscător pentru că fără ea, cum ar putea oamenii să fie inspiraţi - să se aprindă? Sâmbătă, 9 martie 1974 O liturghie minunată alături de episcopul Gregory* al Alaskăi. După o zi liniştită în care am lucrat acasă, am luat cina la fiul meu (Serge). Seara târziu, Anya, Tom şi copiii lor au fost cu noi. Frumuseţea şi adevărul micilor detalii ale vieţii, bucuriile mărunte - primăvara timpurie a acestui an. M-am gândit la toate acestea în timp ce mergeam spre biserică şi mi-am amintit versul: "O! martie minunat, plin de primăvară, melancolie şi făgăduinţe, tu îmi dai nădejde..." Marti, 12 martie 1974 „Domnul este păstorul meu...". Puterea rugăciunii, atunci când zic către Domnul: eu nu pot, dar Tu poţi; ajută-mă; atunci când ştiu cu toată fiinţa mea că „Fără Mine nu veţi putea face nimic...". Miercuri, 13 martie 1974 Ieri am discutat îndelung cu N. Mi-a spus că doi oameni - o fată pe care o iubea şi încă cineva, s-au îndepărtat de el pentru că nu credea în Dumnezeu într-un „mod ortodox". Mi-a explicat reticenţa lui faţă de Biserică; incapacitatea lui de a accepta credinţa aşa cum este ea trăită în Biserică, impermeabilitatea sa la învăţăturile Bisericii. Este un tânăr vesel, plin de lumină, bunătate, şi doritor de linişte. Ce-aş putea să-i spun unui astfel de om sau, mai bine zis, cum aş putea apăra un creştinism în care Hristos este ascuns vederii de o mulţime inexplicabilă de obstacole şi tabuuri? Acei oameni care au darul vieţii, simţul religios al vieţii, adeseori nu mai au nevoie de o „religie" care sa umple un gol, să îndepărteze frica. Acest fel de religie lipsită de viaţă şi de bucurie îi dezgustă pe oameni, îndeosebi pentru că perspectiva ei asupra vieţii este adeseori răutăcioasă, necruţătoare şi critică. „Bucuraţi-vă mereu. Mulţumiţi pentru toate..." Se aude aceasta îndeajuns de limpede în creştinismul nostru, obosit şi rănit de propria-i istorie? Duminică, 17 martie 1974 Zilele acestea am reuşit să mai scriu la cartea mea Of Water and Spirit. Mă simt atât de inspirat şi de bucuros atunci când pot lucra la ceea ce îmi place, atunci când ating "singurul lucru necesar". Ieri, am călătorit până la Yonkers. Nu am vrut să merg, îmi începusem ziua într-o dispoziţie proastă. Pe drumul spre biserică, însă, ploaia şi urâţenia familiară a şirurilor de case sărăcăcioase mi-au schimbat starea de spirit. Brusc, am simţit cât era de păcătoasă lipsa mea de entuziasm, o adevărată trădare. Aceasta este slujba mea - indiferent dacă sincronizarea este bună sau rea. După aceasta, întreaga zi a fost plăcută şi plină de lumină. Seara, slujba Crucii. Mă simţeam, în continuare, înălţat şi luminat pe dinăuntru. Acesta este adevărul întreg, singura biruinţă. Am simţit-o cu atât de multă intensitate. O zi minunată de primăvară, în New York pe Fifth Avenue steaguri uriaşe se mişcă în bătaia vântului. O sărbătoare în cer, în aer, între oameni. Ieri am slujit Liturghia darurilor în East Meadow şi am vorbit despre Soljeniţîn. Biserica era plină. Am împărtăşit din două potire. Un sentiment minunat al comuniunii cu realitatea Bisericii. Azi dimineaţă, la seminar, am vorbit despre pocăinţă şi a fost una din rarele ocazii în care am fost pe deplin mulţumit. După-amiază am scris câteva ore despre Botez - cu multă bucurie. Seara am petrecut o oră împreună cu Koblosh* şi Hubiak - un sentiment minunat de înfrăţire, comuniune, prietenie. De ce scriu toate acestea? Pentru că este important să conştientizez cât de multe îmi dă Dumnezeu şi să ştiu cât de păcătoasă este deznădejdea, îmbufnarea, lipsa de veselie. Privind mulţimea din Biserică, mi-am zis: „...ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor" (Matei 11:25). Complexitate, snobism, sentimentalitatea ieftină a parohiilor sofisticate - simplitatea neprefãcută a unei parohii clasice americane. ….. Marţi, 12 octombrie 1976 Întâlniri, discuţii, telefoane. Am obosit tot plângându-mă, dar un lucru este clar: în această tensiune şi agitaţie continuă, este imposibil să lucrez! „Părinte, când putem vorbi?" N-am nici o scăpare, asta este. Evanghelia de azi: „prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre" (Luca 21:19). Zile senine şi răcoroase. Sursa falsei religii este incapacitatea de a te bucura, sau mai degrabă, respingerea bucuriei, pe când bucuria este esenţială, deoarece este rodul prezenţei lui Dumnezeu. Nu poţi să nu te bucuri, ştiind că Dumnezeu există. Doar puse în legătură cu bucuria, friica de Dumnezeu şi umilinţa sunt drepte, autentice, fructuoase, în lipsa bucuriei, ele devin demonice, cea mai profundă denaturare a oricărei experienţe religioase. O religie a fricii. Religia falsei umilinţe. Religia vinei. Toate sunt nişte ispite, nişte capcane - foarte puternice într-adevăr, nu doar în lume, ci şi în sânul Bisericii. Oamenii „religioşi" privesc bucuria, adeseori, cu suspiciune. Izvorul principal al tuturor este „sufletul meu se bucură în Domnul..." Frica de păcat nu ne mântuieşte de el. Bucuria în Domnul mântuieşte. Un sentiment de vinovăţie sau moralismul nu ne eliberează de această lume şi de ispitele ei. Bucuria este temelia libertăţii în care suntem chemaţi sa rămânem. Unde, cum şi când s-a denaturat aceasta tonalitate a creştinismului - sau, mai degrabă, unde, cum şi de ce au ajuns creştinii imuni la bucurie? Cum, când şi de ce, în loc să uşureze oamenii suferinzi, Biserica a ajuns să-i intimideze şi să-i înspăimânte? Oamenii vin mereu şi cer sfaturi (astăzi de la ora 7:30 dimineaţa, spovedanii, discuţii, patru oameni cu probleme, fără să mai pun la socoteală întâlnirile de mai târziu) şi o slăbiciune sau o falsă ruşine nu mă lasă să-i spun fiecăruia dintre ei: „nu am nici un sfat să-ţi dau Am doar o bucurie vlăguită, dar, pentru mine,neîntreruptă. O vrei?". Nu, nu o vreau. Ei vreau să discute despre „probleme" şi să vorbească despre „soluţii"- Nu, n-a existat o victorie mai mare a diavolului înlume, decât această religie „psihologizată". Există orice în psihologie. Un singur lucru este de neînchipuit, imposibil: Bucuria! Miercuri, 13 octombrie 1976 Întâlnire la facultate cu prezentarea rapoartelor întocmite de către delegaţii noştri participanţi la conferinţa teologilor ortodocşi din Atena. M-am gândit ce vremuri ciudate, cât de multe se născocesc -reducerea Ortodoxiei la „Sfinţii Părinţi" şi „spiritualitate". Sunt transformaţi într-o caricatură, în idoli, într-un panaceu, remediu al tuturor răutăţilor. Triumful sectar din zilele noastre al lui „doar"! Doar Sfinţii Părinţi, doar „dobrotolubie", doar typikon. Plictiseală, mediocritate şi lipsă de seriozitate. Azi dimineaţă, în timp ce mergeam spre biserică, m-am gândit la prostie. Cred că este rodul cel mai înfiorător al păcatului originar. Se spune despre diavol că este inteligent. Nu, adevărul este că diavolul este foarte prost, iar nerozia lui este tocmai sursa puterii sale. Dacă ar fi fost inteligent, n-ar mai fi fost diavol; s-ar fi căit de mult timp şi „s-ar fi acoperit cu cenuşă". Să te ridici împotriva lui Dumnezeu este, înainte de toate, o mare prostie. Esenţa răului: mândrie, invidie, ură, goana după libertate („a fi precum zeii") stă în prostie, era prost, la fel ca şi Lenin şi Mao. Doar un prost poate fi stăpânit total de o idee, de o pasiune, prostia, fiind o simplificare, este foarte puternică. ….. Sâmbătă, 24 decembrie 1977 Ajunul Crăciunului. M-am întors acasă după o slujbă destul de lungă. O zi minunată. Masha şi familia ei se află la noi zilele acestea. O linişte sărbătorească Mâine, după petrecerea de Crăciun, plecăm, pentru câteva zile, la New Orleans. Vineri, 30 decembrie 1977 Am început să citesc The Meaning of Anxiety scrisă de Rollo May. Vreau să înţeleg întregul univers al psihoterapiei care îi obsedează pe atâţia oameni în zilele noastre. Vreau să-mi verific aversiunea instinctivă, convingerea că aceasta este incompatibilă cu creştinismul, cu credinţa, îmi amintesc criza pe care am avut-o între anii 1935-1936 (aveam 14-15 ani). A fost anxietate? Şi dacă a fost anxietate, cum m-am vindecat? Oricum, nu m-a ajutat psihoterapia care îi îndeamnă pe oameni să „se descarce", deoarece eu, timp de mai multe luni, cu un efort incredibil, nu am arătat nimic nimănui, nu am discutat despre asta. Am ascuns totul. Chiar şi acum o văd în acest fel: Dumnezeu m-a părăsit, Dumnezeu s-a întors! Am, uneori, sentimentul că m-am rugat doar atunci. De atunci, n-am mai avut o criză de acest fel. Astăzi, am avut un vis îngrozitor, de neînţeles: mâncăm şi, în spatele ferestrei, am văzut trei spânzurători de care atârnau trei oameni. Unul dintre ei se mişca ameninţător. Ce este aceasta? Dar când m-am trezit, orice frică dispăruse. Soare pe acoperişuri, în apartament, în toate, prezenţa şi în ea - bucuria vieţii. Mă gândesc, uneori, că sunt un om foarte rece, indiferent şi superficial care vrea doar linişte. Este greşit să vrei linişte şi pace? Este greşit să ai o aversiune interioară faţă de conversaţiile „religioase”, agitaţia „religioasă", organizarea „vieţii religioase"? În acelaşi timp, o aversiune faţă de orice spiritualism, budism sau ieşire din istorie. Aş vrea să exprim cu onestitate, simplitate şi claritate care este credinţa mea - dar îmi este imposibil! In primul rând, nu este bine conturată în mintea şi conştiinţa mea. Un lucru este clar: coordonatele de bază ale acestei credinţe sunt: pe de o parte, dragostea pentru lume, pentru tot ce mi s-a dat (natură, oraş, istorie, cultură); pe de altă parte, convingerea că această dragoste este direcţionată spre acel „dincolo" („totul este altundeva") pe care îl revelează această lume. în această revelare constă esenţa, chemarea şi frumuseţea lumii. Dar acestea sunt doar coordonate şi întrebarea esenţială rămâne: ce să fac, cum să trăiesc în lume - cu Dumnezeu şi în Dumnezeu - cu lumea, adică cu dragoste? Care este esenţa creativităţii umane? Deoarece cu Dumnezeu, omul îşi creează viaţa sa şi, astfel, împărăţia lui Dumnezeu. Sâmbătă, 31 decembrie 1977 … Dar totul este luminat de soare. Samuel episcopul copt mi-a spus că, în Cairo, se află opt milioane de locuitori. Desigur că nu pot fi hrăniţi decât de tehnologia occidentală. Numai că, hrănindu-i, le ucide sufletele, transformându-i în această mulţime amorfă - şi îi vrea o democraţie! Am sentimentul ciudat că, mai devreme sau mai târziu, toate acestea vor începe să distrugă Occidentul ca vis amăgitor. Orientul vechi, neclintit este pe moarte - datorită dimensiunii sale. În minţile oamenilor, poate fi înlocuit doar de utopie. Iar utopia este amăgire, înfiorător! Cât de absurde mi se par, după o plimbare de zece minute în Cairo, toate discursurile liberalilor despre „săraci" şi „minorităţile" din America şi cele ale stângiştilor francezi despre viaţa „insuportabilă" şi necesitatea urgentă de schimbare! Dacă socialismul n-ar fi fost o credinţă întoarsă spre sine ca şi cum ar fi fost împărăţia lui Dumnezeu, ar fi putut constitui o soluţie. Adevărul socialismului este dispreţuirea „profitului" ca principiu esenţial de viaţă. Falsitatea lui constă în ideea profitului colectiv, în aspectul material al scopului final şi în înstrăinarea lui de veşnicie. Sâmbătă, 11 februarie 1978 Ieri şi astăzi, m-am cufundat în lumea total necunoscută (mie) a creştinismului copt. Prima impresie: este viu şi edificator, îmi amintesc călătoria din anul 1971 pe care am făcut-o în Orientul Mijlociu şi impresia pe care mi-a lăsat-o - ceva convenţional, muribund, înlănţuit în trecut - existenţa unei lumi inexistente. Ierarhi lipsiţi de viaţă. Teamă. Minciuni.Corupţie. Anul trecut, l-am întâlnit, în Los Angeles, pe Sanctitatea Sa Papa Shenouda al III-lea, PatriarhulBisericii Copte. Brusc - impresia unei vieţi autentice, a deschiderii spirituale. Iar acum, în Cairo, fac cunoştinţă cu realitatea coptă. În Egipt, există aproximativ şase milioane de copţi! Iar această Biserică, în ciuda persecuţiilor (bizantină, arabă, turcă), în ciuda învecinării cu islamul, în ciuda izolării sale, a haosului spiritual şi politic din Orientul Mijlociu, este reînnoită şi vie! Dimineaţa, o recepţie la reşedinţa patriarhului. Am discutat despre chestiuni esenţiale precum Biserica, modalităţi de unificare, misiune, Africa, tinerii. Am vizitat o catedrală nouă, grandioasă, seminarul, tipografia, palatul patriarhal. Mare parte din toate acestea sunt lipsite de gust, datorită secolelor de ghetou. Seara, am fost martorul unui eveniment extraordinar. In catedrală, şapte mii de oameni îl ascultă - ca în fiecare vineri - pe patriarh, în faţa lui, se află o măsuţă încărcată cu sute de bileţele pe care sunt notate întrebări. El alege cinci sau şase dintre ele şi răspunde cu multă simplitate şi profunzime (despre semnificaţia cuvintelor „Doamne miluieşte"; despre moartea unei mame - „unde este ea acum?"; despre o fată în vârstă de cincisprezece ani - „ar putea merge la mănăstire de acum?"; despre cineva care promisese că va lucra în şcoala bisericii dacă îşi va lua examenele şi nu şi-a ţinut promisiunea, etc.). Apoi, predică despre ispitele lui Hristos în pustie, din nou - autentic, plin de viaţă, pastoral, plin de substanţă. Unde altundeva în lumea ortodoxă mai poţi vedea şi trăi aşa ceva, dialogul direct dintre patriarh şi credincioşi? După amiază, o vizită la piramide. Mă bucur că am mers; nu poţi vizita Cairo fără să le vezi. într-un fel anume, nu m-au impresionat. În mintea mea, înţeleg de ce sunt interesante, impunătoare, de o frumuseţe deosebită. Dar pentru mine, sunt moarte, nu-mi aparţin; este trecutul răscolit pentru turişti. Doar deşertul este viu şi autentic în timp ce piramidele şi Sfinxul sunt nişte amintiri moarte ale unei mândrii de mult apuse. Ziua de azi a fost extraordinară: am vizitat, în deşert, trei mănăstiri păstrătoare ale tradiţiei neîntrerupte de la Sfântul Antonie ce Mare, Sfântul Macarie, etc. La una din ele, se află sarcofagul Sfântului Efrem Sirul. Uimitor cât de viu este totul: călugări adevăraţi! în viaţa mea, am văzut doar imitaţii, jocuri ale vieţii monahale, false, stilizate; şi, mai ales, vorbe fără rost despre monahism şi spiritualitate. Dar, aici, sunt ei într-un deşert adevărat. Un fapt eroic, autentic. Mulţi călugări tineri. Nici o reclamă, nici o broşură despre spiritualitate. Nimeni nu ştie nimic despre ei, dar, lor, nu le pasă. Sunt uluit. Am mii de întrebări, dar trebuie să le aleg. Această călătorie în deşert va rămâne în amintirea mea ca ceva plin de lumină. Duminică 12 februarie 1978 Dimineaţa - vechiul Cairo. Liturghia în Biserica Coptă. Impresia a ceva confuz. Pe de o parte, este, fără îndoială, alexandrină - totul este ascuns şi văzut prin perdele. Uşile împărăteşti sunt foarte mici, iar, în altar, preotul săvârşeşte ceva aparţinând unei alte lumi. Slujeşte foarte încet acompaniat de o melodie bisericească foarte lungă, inimitabilă. Pe de altă parte, mă bucur de absenţa oricărui bizantinism. Cvartalul copt din vechiul Cairo este un ghetou cu intrări secrete în Biserică. Simţi obiceiul de a te ascunde, de a te simţi urmărit, de a trăi în tine însuţi. Mănăstirea femeilor este liniştită, însorită, veselă. De jur împrejur, se întinde vechiul Cairo dificil de descris. Mişună de oameni ce sunt plini de viaţă, dar şi prinşi în acest haos total. După cină, m-am plimbat sub un soare fierbinte. Mizeria, zgomotul, străzile extrem de aglomerate sunt greu de descris. Şi, peste tot, o sărăcie înfiorătoare. Toată lumea vinde ceva, dar o face apatic, fără speranţă. Nici o siguranţă în viitor (îmbunătăţirea modului de viaţă), deoarece nu există speranţă. Fatalism: al sărăciei? Al Islamului? Să mai supravieţuim încă o zi, stăm, fumăm, mai discutăm. Hainele lor sunt extrem de sărăcăcioase. Peste tot, bătrâni arabi stau ghemuiţi pe jos într-un fel de apatie. Dar sunt destul de prietenoşi când le ceri informaţii. O lume complet diferită. Te întrebi: ar trebui să încerce cineva să le schimbe modul de viaţă cu unul occidental? Dacă rămân cum sunt, vor muri de foame. Pentru arabi, pentru copţi, nu se întrevede vreun viitor. Realitatea constă în încercarea de a supravieţui, îi înţelegi pe aceia care intră la mănăstire. Lumea este o încercare de a supravieţui. Cât de departe suntem de „universul cosmic", „eshatologie", „acţiune", „misiune" ... Mă gândesc la Islam, la rolul său hotărâtor pe care 1-a avut în istorie, în general şi în istoria creştinismului, în special. Luni, 13 februarie 1978 Ultima seară, ultimul apus de soare în Cairo. Şi, ca de obicei, sunt trist. Când sosesc, număr zilele până la plecare. Iar apoi, totul - oraşul cu atmosfera lui de nedescris, oamenii, lumina - devine parte din inima mea. Nu mi-ar plăcea să trăiesc aici. Nu-mi place Orientul. Aici, îmi dau seama că Occidentul este locul de baştină. Roma şi, mai ales, Parisul sunt mult mai aproape decât Atena, Istambulul, Palestina, Cairo… .... Sfatul episcopilor către aceşti preoţi tineri: "cu calm, cu dragoste, cu răbdare". Nu simt nevoia să lupt ci doar dorinţa de a mă îndepărta tot mai mult. Nu din laşitate, ci din convingerea că ar fi imposibil să faci o aluzie la scopul acestei lupte. Să faci aluzie la bucuria - discret, iar nu în gura mare; la frumuseţe şi smerenie discretă, niciodată, evidentă; la bunătatea care nu se laudă pe sine. „Veniţi la Mine ... şi Eu vă voi odihni pe voi" - cum se împacă aceasta cu nesfârşitul, asurzitorul „noi declarăm, noi pretindem, noi protestăm". În consecinţă, mă simt slab, leneş, nedisciplinat - mă gândesc: „cine sunt eu ca să vorbesc?" Mă tem de activismul tinerilor de la seminar care vreau atât de mult să fie preoţi, să călăuzească. Mi se pare că nu este nevoie de aceasta - pentru că, dacă omul ar înţelege ceea ce eu numesc bucurie sau dacă L-ar iubi pe Hristos, măcar puţin, s-ar întoarce la El şi nimic altceva n-ar mai conta. Dacă nu, nimic nu va ajuta. Totul începe cu o minune, nu cu discuţii. Sunt obosit de zgomotul şi intrigile meschine care înconjoară Biserica, de atmosfera sufocantă, de lipsa liniştii, a ritmului, a tot ce este prezent în Evanghelie. Poate că din această cauză îmi place biserica goală, unde Biserica vorbeşte prin tăcere, îmi place să o ascult înainte şi după slujbă, îmi place tot ce pare a fi „între două lucruri" (să merg la slujbă într-o dimineaţă însorită, să privesc un apus de soare, să stau în tăcere), ceea ce pare lipsit de importanţă, dar care, pentru mine, este aceea fisură prin care luceşte o rază de lumina. Doar în aceste clipe, mă simt viu, întors spre Dumnezeu; doar în ele, simt pulsul „celeilalte" lumi. Am simţit aceasta în timp ce stăteam în garaj şi schimbam un cauciuc. Am admirat oamenii de pe strada care se îndreptau spre casă, ducând sacoşe cu cumpărături; şi, mai devreme, o mamă însoţită de doi băieţi, toţi trei îmbrăcaţi destul de sărăcăcios, dar festiv, luminaţi de soarele ce se apropia de asfinţit. De ce îmi place atât de mult? Eu, cel mai insensibil om (a zis L.!) simţeam nevoia să plâng. De ce sunt atât de convins că mă aflu în legătură cu „absolutul", care dăruieşte bucurie şi credinţă deplină, stânca de care se sparg toate problemele? Luni, 17 aprilie 1978 Am recitit cartea „The Life of Turgheniev" scrisă de către Zaitsev. îmi place secolul al XTX-lea atât cel rusesc, cât şi cel occidental. Este perioada în care, pe de o parte, a început să apară experienţa, ideea, dorinţa unei „abundente" (rodul creştinismului), iar apoi, pe de altă parte, această abundenţă a început să se descompună. Secolul nostru trăieşte, negând această abundenţă, afirmând pars pro toto, fiecare fiind preocupat de sine, o „reducere" mărginită şi negativă. Patosul epocii noastre este lupta cu răul, cu lipsa totală a unei idei sau a unei viziuni a binelui pentru care se luptă. Aşadar, lupta devine un scop în sine, pe când lupta ca scop devine, în mod inevitabil, negativă. Lumea este plină de oameni care luptă împotriva răului. Ce caricatură diabolică. Necredincioşi precum Turgheniev sau Cehov mai cunoşteau „binele", lumina şi puterea lui în timp ce acum, chiar şi credincioşii, poate că mai ales ei, cunosc doar răul. Ei nu înţeleg că teroriştii de toate felurile despre care citim în ziare în fiecare zi, sunt rezultatul acestui crez: declararea unei lupte este scopul şi conţinutul vieţii lor. Le lipseşte cu desăvârşire orice experienţă convingătoare a binelui. ….. Joi 30 noiembrie 1978 Se împlinesc treizeci şi doi de ani de la hirotonirea mea întru preot! In legătură cu cartea lui F.Giroud şi ceea ce s-a scris / se scrie despre tragedia din Guyana (fragmente din scrisorile trimise lui Jim Jones de către câţiva membrii ai sectei, precum şi câteva concluzii ale revistei Novel Observateur). M-am gândit: care este greşeala fatală a istoriei creştine? Nu este, oare, faptul că, din punct de vedere logic şi metodologic, creştinismul este considerat a-şi avea obârşia în religie precum „particularul" în „general", adică: creştinismul este redus la religie chiar şi atunci când este considerat realizarea, împlinirea religiei. Pe de altă parte, creştinismul, în esenţa lui, nu este atât de mult realizarea cât negarea şi desfiinţarea religiei, revelarea acesteia drept cădere, drept efectul şi expresia esenţială a păcatului originar. Oamenii zilelor noastre se întorc spre religie, dar nu spre creştinism, iar Guyana, Moon, etc. sunt doar câteva simptome. Cineva mă va întreba: „Nu este, oare, negarea religiei, adică a sacralităţii şi a contemplării chintesenţa Reformei de la Luther până la Calvin şi Karl Barth?" Nu. Iar dovada acestui „nu" o constituie faptul că sectele radicală (precum cea a lui Jones) s-au născut în interiorul protestantismului. De ce? Pentru că protestantismul, intenţionând să purifice creştinismul de influenţa păgână a anihilat eshatologia creştinismului. Hristos nu a înlăturat moartea şi suferinţa, ci le-a călcat în picioare, adică le-a schimbat radical din interior, a transformat înfrângerea în biruinţă, le-a „preschimbat"; astfel, El a „preschimbat' religia, dar n-a distrus-o. A transfigurat-o nu doar prin umplerea ei cu un conţinut eshatologic, ci şi prin revelarea religiei, prin transformarea ei în taina împărăţiei lui Dumnezeu. Păcatul religiei - mai precis, religia ca păcat - nu constă în sentimentul şi experienţa sacrului, ci în imanentizarea sacrului, în identificarea lui cu lumea creată. Lumea este creată pentru comuniunea cu Dumnezeu, ca o înălţare spre Dumnezeu; este creată pentru spiritualizare, dar ea nu este „Dumnezeu" şi de aceea spiritualizarea înseamnă şi depăşirea lumii, eliberarea de ea. Astfel, lumea este o „taină". Greşeala fatală a protestantismului constă în faptul că, răzvrătindu-se împotriva imanentizării creştinismului în timpul Evului Mediu, el a respins „taina", nu doar religia ca păcat şi cădere, ci şi natura religioasă a creaţiei însăşi. Greşeala constă în afirmaţia că Biserica este totalitatea „celor mântuiţi", însă mântuiţi individual, astfel încât fiecare mântuire nu înseamnă nimic pentru lume, nu împlineşte nimic în lume; mântuirea lumii nu se realizează în mântuirea fiecărui om. Cu alte cuvinte, Biserica devine o sectă -o sectă obsedată de mântuirea ca atare, fără vreo legătură cu lumea sau cu împărăţia lui Dumnezeu. Renunţând la cosmologie, protestantismul renunţă, de fapt, la eshatologie, deoarece omul nu mai are alt simbol, altă taină, adică nici o altă cunoaştere a împărăţiei lui Dumnezeu decât lumea; aşadar, mântuirea unui om este, întotdeauna, mântuirea lumii, cunoaşterea Bisericii ca prezenţă a „noii creaţii". Această experienţă de „a fi mântuit" - pentru că nu are un alt conţinut decât acela de „a fi mântuit" - este, în mod inevitabil, umplută cu orice conţinut. Cel mântuit trebuie „să mântuiască". O sectă este întotdeauna activă şi maximalistă, o sectă trăieşte cu entuziasmul de a fi mântuită şi de a mântui. Din moment ce a fi mântuit sau a fi un mântuitor nu are nici un orizont cosmic sau eshatologic, nici o adâncime spirituală, nici o cunoaştere spirituală a lumii sau a împărăţiei lui Dumnezeu, ţelul, obiectivul mântuirii devine răul sau păcatul de care omul trebuie eliberat, a cărui anihilare va aduce mântuirea. Acesta poate fi alcoolul, tutunul capitalismul sau comunismul; poate fi, în realitate orice! La acest nivel, o sectă conduce spre moralitate, spre evanghelia socială sau spre „rugăciunea de la micul dejun" a bancherilor care, dacă simt că sunt mântuiţi, vor deveni nişte bancheri, nişte capitalişti mai buni etc. „Cauza!" în cele din urmă, o sectă este transformată, la acest nivel, într-o agenţie (biserici, sinagogi, alte agenţii) - filantropică, umanitară, anti-rasistă etc. Chiar şi la acest nivel, o sectă poartă cu sine temeliile unui radicalism. Identificând răul cu ceva concret, tangibil şi, de obicei, negativ, absolutizând acest rău concret, o sectă mobilizează cu uşurinţă oamenii împotrivă şi nu pentru.Însăşi experienţa de a fi mântuit, de a trage o linie de demarcaţie între cei mântuiţi, adică cei buni şi cei nemântuiţi, face viaţa unei secte, să spunem aşa, negativă, direcţionată spre acuzare şi condamnare. Chiar şi sentimentul permanent al vinei specific protestantismului contemporan; o căinţă publică neîntreruptă oferită lumii a treia, minorităţilor sau săracilor se naşte din nevoia de a avea o conştiinţă curată - trăsătura de bază a „celor mântuiţi". Denunţând Biserica, societatea albilor sau altceva, dar nu pe sine, cel mântuit se simte bun. La nivel inferior, acest radicalism devine evident şi este concluzia logică a sectei. Dacă protestantismul individualizează mântuirea şi o transformă într-o mântuire personală, golind-o de conţinutul ei cosmic şi eshatologic, îl face pe om să se simtă singur, neliniştit, despărţit de lume, de istorie şi de împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, în mod paradoxal, secta devine o eliberare de singurătate, însă cu preţul diluării personalităţii în sectă, în cult. O sectă este strânsă în jurul unui mântuitor, a unui lider. Puterea lui este înrădăcinată în slăbiciunea sectei. El stabileşte Cauza", el conduce lupta, el ştie. îndreaptă-ţi dorinţele spre el! Aşadar, într-o lume pe deplin secularizată, adică desacralizată şi „dez-eshatologizată", apare mântuitorul: Moon, Jones, etc. Şi nouă sute de oameni stau aliniaţi lângă un butoi cu arsenic pregătiţi să moară! Totul se leagă. „Aveţi grijă cum umblaţi". Duminică, 17 mai 1981 Revin la ceea ce am scris joi, la falsitatea şi teama care fac munca mea de la seminar atât de dificilă ... De unde vine falsitatea? Din stilul psihologic al Ortodoxiei - un stil destul de necunoscut mie, nu doar naturii mele, dar şi percepţiei mele asupra Ortodoxiei. Nu sunt un aşa numit „evlavios". Nu numai că mă simt străin, dezgustat de amestecul dulceag care constituie stilul Ortodoxiei şi pe care studenţii noştri îl acceptă cu atâta uşurinţă, dar sunt obligat să trăiesc în acest stil, adică - falsitate, manierism, o nevoie de a mă preface. De aici teama, o teamă înfiorătoare că voi fi surprins, că oamenii vor vedea prin mine ceea ce sunt eu cu adevărat. Mă simt „acasă", sunt eu însumi doar atunci când vorbesc. Mi se pare unicul meu talent. Restul - spovedanii, îndrumări, sprijin spiritual - urmează exemplul altcuiva şi, din această cauză, este împovărător. Sunt mereu surprins că le vorbesc nu doar studenţilor, ci şi mie. în timpul prelegerilor, nu fac nici un compromis cu conştiinţa mea, pentru că altcineva vorbeşte în mine. Adeseori, sunt surprins: ei bine, aşa este? Aceasta este credinţa sau învăţătura Bisericii! Câteodată, simt nevoia să mă ridic şi să zic: „Fraţilor şi surorilor, tot ce am să vă spun, tot ce am să vă mărturisesc se află în prelegerile mele. Nu am altceva, deci vă rog nu mai căutaţi altceva la mine". In toate celelalte, nu poate fi vorba că mint, însă nu am „darul" de a fi original. Poate că aceasta a vrut Sf. Pavel să spună când a zis că Dumnezeu nu l-a trimis să boteze, ci să „propovăduiască Evanghelia". Din această cauză, totul este atât de dificil în timpul anului. Sufletul meu se ascunde de oameni şi tot ce fac, cu excepţia „propovăduiţii Evangheliei", este extrem de dificil. Joc un rol şi nu pot să mă opresc a-l mai juca. ,Părinte, învaţă-mă să trăiesc o viaţă spirituală". Aici încep toate problemele mele, cu această spiritualitate despre care vorbesc toţi. Aici sunt orb şi surd. Nu am nici un „talent spiritual". Spiritualitatea a devenit o disciplină academică şi nimeni nu mai zâmbeşte la titlul „spiritualitate 101". Comunicatul bisericesc al parohiei franceze din Paris este încărcat cu citate din Filocalie. Cunosc oameni care merg regulat la Londra pentru a se spovedi mitropolitului Anthony Bloom, deoarece el este duhovnicul lor. Un student de la noi a scris o disertaţie de 300 de pagini despre „Singurătatea în Tradiţia Ascetică" ş.a. Aici, mă lovesc de un fel de perete - nu numai pentru că intuiţia mea îmi spune că acest student este stăpânit de teama de singurătate şi de o dorinţă puternică de prietenie şi de dragoste; nu pentru că nu am văzut rezultate palpabile ale acestei îndrumări spirituale; din contră, am văzut câteva eşecuri spirituale - dar pentru că socotesc greşită această alegere a spiritualităţii ca lucru în sine (Ding am Sich) cu un (sau mi separe mie?) narcisism rafinat. „Fiţi precum copiii ...". Dar sunt copiii spirituali? Pe de altă parte, nu a cucerit creştinismul lumea cu copilăria lui? Creând „teologia morală" şi „spiritualitatea", nu a început creştinismul să o piardă? Spiritualitatea se poate dobândi în budism sau de la numeroşi William James, însă bucuria inocentă a copilului se poate găsi doar în creştinism. Cu cât vin mai des la spovedanie, cu atât mai intens studiază (!) spiritualitatea, cu atât mai puternică este frenezia religioasă pe care eu o detest. ... Miercuri 2 iunie 1982 Maximalismele fanatice, întunecate (montanism, donatism, bogomilism, hiliasm, Vechii Credincioşi şi alţii) şi-au făcut apariţia încă de la începutul creştinismului. De la bun început şi până în zilele noastre: apocalipse, tot felul de Ferapont. Este probabil, normal pentru creştinism; poate, pentru religie, în general. Motivul este ambiguitatea creştinismului. Creştinismul este ambiguu prin definiţie: pe de o parte, „... atât a iubit Dumnezeu lumea ..."; pe de altă parte „nu iubiţi lumea, nici ceea ce este în ea". Această antinomie esenţială nu numai că nu a fost niciodată transformată într-o experienţă existenţială; într-o înţelegere a vieţii, într-un ideal al vieţii de către creştinismul ortodox şi istoric (Sfinţii Părinţi, Biserica, etc.), dar a fost refuzată. Biserica s-a organizat -acoperită cu aur şi cruci de argint, mitre, icoane; s-a lărgit şi s-a îmbogăţit; a devenit un mod de viaţă; dar -şi aici, se află paradoxul - i-a chemat pe toţi „să nu iubească această lume şi ceea ce se află în ea", ignorând, ca să zicem aşa, dragostea lui Dumnezeu pentru lume („Atât a iubit Dumnezeu lumea"). Dacă „Dumnezeu aşa a iubit lumea" nu este pus în legătură cu „nu iubiţi lumea", devine un maximalism negativ şi o adevărată erezie, însă Biserica nu mai este capabilă să discearnă această erezie, deoarece cheia acestui discernământ (şi o voi repeta până la moarte) se află în esenţa eshatologică a creştinismului. Aceasta înseamnă să discernem - aici şi acum, în mijlocul nostru -împărăţia viitoare în bucuria lui Hristos care S-a înălţat la cer „nefiind despărţiţi de cei care te iubesc", ci rămânând alături de ei, în transfigurarea mistică a lumii şi a făpturii. Erezia tuturor maximalismelor este refuzarea „iubirii care biruie teama". Aceasta este dată şi deschisă pentru cei care îl iubesc - „zicând acelora care L-au iubit pe El: Sunt cu voi şi nimeni nu vă va sta împotrivă". De aici şi cele două impasuri ale creştinismului contemporan: iubirea „acestei lumi" (adică, fără „nu iubiţi lumea") şi dispreţuirea lumii (adică, fără „şi Dumnezeu atât a iubit lumea"). Două impasuri, două apostazii, două erezii. (Fragmente din cartea: |
