Plimbarile noastre, care au început din dorinta de a fi împreuna, au devenit o parte importanta din viata noastra. Culorile schimbatoare ale toamnei, prima zapada a iernii, mirosurile care însoteau fagaduinta primaverii, sunetul incredibil si neîncetat al valurilor spumegânde ale oceanului, o simpla poteca de sat unde puteam intui viata de familie printre ferestrele împodobite cu perdelute, un fermier care trecea, ducând-se agale catre casa dupa truda zilei, degustarea laptelui proaspat de vaca... toate acestea au devenit o parte din noi, o parte a dezvoltarii noastre împreuna, o parte integranta din esenta vietii noastre laolalta – fara sa o marturisim vreodata, fara sa o gândim vreodata, pur si simplu traind-o. O simpla raza de soare care strapungea linistea paraclisului nostru îl facea pe Alexander nespus de fericit si îsi petrecea timpul descriindu-i frumusetea. Fara doar si poate, nu eram deloc orbi în fata frumusetii create de om pe care o puteam vedea în orase precum Venetia, Roma sau Paris. Toate au fost niste comori pe care le-am iubit. Am lasat copiilor nostri mostenire dragostea si respectul pentru natura, iar pentru ei este un fel de a fi si o parte din felul în care vad lucrurile.

Chiar si sa vorbesc despre acestea mi se pare ciudat deoarece, pentru noi, ele sunt foarte naturale!

Timpul trecea si petreceam înca o vara în Granville, Normandia. Într-o buna zi, de la fereastra cabanei noastre, am vazut-o pe micuta Anya, straduindu-se sa tina bine galetusa ei plina de nisip, în timp ce doi batausi mai mari încercau sa i-o smulga din mâini. Înainte de a avea sansa sa reactionam, l-am vazut pe Serge, pe atunci în vârsta de patru ani, iesind din casa, strigând din toti rarunchii singurul cuvânt pe care îl stia în franceza: „NON!” Arata atât de înspaimântator si de periculos încât atacatorii fugira, iar Anya a fost salvata de fratele ei mai mic. Cu o alta ocazie, probabil dupa un an sau doi, Serge se juca cu un prieten, când dintr-o data nici tu Serge, nici tu prieten. Alexander si cu mine am mers si am cautat peste tot, am strigat, eram disperati. Dupa multe ore baietii au reaparut. „Unde ati fost?” „În padure si ne-am ratacit.” „Stii ca nu trebuia sa fi mers fara sa-ti fi cerut voie.” „Dar Nicky mi-a spus sa merg!” Sa refuzi un prieten era de neconceput. Si pâna în ziua de astazi, la cincizeci de ani dupa întâmplarea aceea, sotia lui Serge, Mania, înca se plânge de neputinta lui de a spune nu.

Tocmai aceasta neputinta a fost destinul lui Alexander (si al meu). De-a lungul vietii, Alexander a fost foarte cautat de prieteni, studenti, colegi, chiar si de strainii care aveau nevoie de cineva sa-i asculte „numai o secunda”. El se plângea foarte rar, lua totul asa cum era, dar în jurnalele lui se poate vedea cum acestea îl secau de puteri si cum îi goleau viata de timp, neramânându-i deloc pentru sine. Odata, l-am întrebat: „Si cine este aproapele meu?” „E atât de simplu,” a raspuns el, „e cel care se afla în fata ochilor tai chiar acum, în acest minut.”

Aproape întotdeauna petreceam sfârsitul de saptamâna în casa parintilor mei din Clamart. Ajungeam la apartamentul lor micut împreuna cu Vava, copiii si o multime de bagaje. Pentru mine, era ca în rai. Parintii mei se ocupau de îngrijirea copiilor, mâncarurile apareau pe masa fara ca eu sa ma îngrijorez despre cum si cât de mult. Eram înconjurati de dragoste, caldura si libertate. Parintii mei îi adorau pe copii si ne iubeau si pe noi. Mama putea sa-si petreaca ore întregi discutând despre credinta, biserica, filosofie si sensul vietii cu Alexander, care, la vârsta de douazeci si cinci - doua zeci si sase de ani, era un ascultator întelept si niciodata nu trecea cu vederea reflectiile mamei sau ale oricui altcuiva. Îmi amintesc de întrebarea mamei, pe când aveam sapte ani: „Asculta, te gândesti vreodata la sensul vietii sau esti doar prea simpla?” Nici în ziua de azi nu uit cum am stat sub tufa de liliac, gândind-ma la sensul vietii, si cum am plâns amarnic pentru ca nu aveam nici cea mai vaga idee!)

Pentru tata cuvântul îndoiala nu exista. El iubea viata, natura, îsi iubea (chiar îsi adora) sotia, familia si biserica. Putea sta ore în sir lânga o fereastra unde plantase niste bignonia si rochita-rândunicii. Se bucura sa priveasca petalele acelei flori delicate desfacându-se încet si aratându-si adevarata slava lumii, pentru câteva ore pretioase. Si-a petrecut viata într-o stare de bucurie binecuvântata, fara sa tina seama de greutatile incredibile si de o dificultate tot mai mare în a respira. El era liber într-un mod extraordinar, absolut.

Ce s-ar mai putea adauga acelor ani minunati petrecuti în Franta înaintea plecarii în America? Acei ani au fost ca o introducere pentru viata noastra din noua lume unde Alexander avea sa-si manifeste vocatia si misiunea de a-L sluji pe Dumnezeu în America.

 

Institutul Sfântul Serghie era condus de un grup de profesori care faceau ca lucrurile sa functioneze fara prea mari eforturi de a atrage tinerii si fara sa accepte prezenta cuiva nou care, Doamne fereste, ar putea aduce schimbare, sau idei noi, sau ar putea schimba modul în care functiona Institutul. Nu încurajau vreun contact cu studentii sau cu lumea din jur. Majoritatea nu recunosteau nimic valoros, cu exceptia a ceea ce fusese în Rusia înainte si ceea ce ar trebui sa fie astazi si pentru totdeauna. Membrilor tineri din corpul profesoral nu le era îngaduit sa participe la niciun consiliu, acesta fiind rezervat doar celor ce erau „nucleul cetatii universitare”.

La vremea aceea, profesorul George Florovsky emigrase în Statele Unite si era directorul unui mic seminar din New York City. Seminarul Sfântul Vladimir  functiona în câteva apartamente apartinând Seminarului Teologic Unitarian, o scoala protestanta. Florovsky preda, predica si era uimit de potentialul incredibil al lucrarii misionare pe care o întrevazuse în Biserica Ortodoxa din America. I-a scris lui Alexander, invitându-l acolo. În acelasi timp, Alexander fusese invitat sa predea Istoria Bisericii de Rasarit la Universitatea Oxford din Anglia.

Fara nicio ezitare, Alexander a ales America. Era tânar, energic si plin de zel misionar. Pentru mine, ideea de a-mi parasi parintii si de a pleca atât de departe era un dezastru! Dar niciodata nu mi-a trecut prin minte sa ma lupt cu un curs al vietii care venea de la sine, nici sa merg împotriva curentului, nici sa-l opresc sau sa ramân în ceea ce era, în mod evident, o viata fara perspective pentru Alexander si familia noastra. Nu era o dovada de ascultare sau de sacrificiu din partea mea. Alexander si cu mine eram întru totul una, iar decizia de a ne muta în Statele Unite a fost decizia noastra. Hotarându-ne sa plecam, reactiile din Paris si în casele parintilor nostri au fost destul de neplacute, la început. „Chiar plecati în America, în tara dolarilor, o tara fara cultura, departe de prieteni si cei dragi?” Familiile noastre s-au întristat foarte mult. Pe copiii îi iubeau ambele perechi de bunici, dar la final, niciunii n-au încercat sa ne convinga sa ramânem.

Cunosteau dorinta lui Alexander de a duce o viata activa ca preot si profesor. Reactia Institutului n-a facut altceva decât sa întareasca hotarârea noastra de a pleca în America, mai ales de vreme ce parintele George Florovsky descria în scrisorile lui, atât de veridice si pline de viata, activitatea misionara care ne astepta. Alexander ramase întotdeauna recunoscator profesorilor de la Institutul Sfântul Serghie, dar stia foarte bine ca fortele lui erau neexploatate si ca, la cei douazeci si opt de ani, era dornic sa munceasca.

Am primit imediat biletele pentru calatoria peste ocean cu vaporul Regina Maria, am aplicat pentru pasapoarte, am primit si vizele.

În schimb, în timp ce depuneam dosarul de viza pentru Statele Unite la Ambasada Americii din Place de la Concorde, un agent l-a contactat pe Alexander, întrebându-l daca nu ar dori sa intre în legatura cu o agentie guvernamentala (cum? poftim?) în cazul în care ei ar fi avut nevoie de vreo informatie din partea noastra. Alexander si cu mine eram buimaciti, nu puteam întelege ce însemna aceasta propunere. Dar, pentru orice eventualitate, refuzaram. Mai târziu, pe când deja traiam în SUA, am aflat despre CIA si am înteles ca ni se oferise de fapt sa devenim o sursa de informatii, cel mai probabil, datorita originii noastre si a legaturii cu emigrantii rusi.

O alta pozna se petrecu la fotograf, unde am mers sa facem pozele pentru pasaport. Masha, care avea trei ani, n-a vrut cu niciun chip sa stea nemiscata, tipând terorizata la vederea figurii misterioase de sub gluga mare si neagra din fata unui aparat care facea clicuri. „Masha, daca nu stai linistita, noi toti vom pleca în America si pe tine te lasam aici!” În poza din pasaportul ei a aparut o fata mânioasa, neiertatoare.

Pe cât de repede a venit furtuna, pe atât de repede a si trecut. Si iata, Statuia Libertatii ne întâmpina în departare. Era 13 iunie 1951. Nu aveam nici cea mai vaga idee unde urma sa ne petrecem prima noapte si, de fapt, nici ceilalti nu stiau! Unchiul meu, Serge Gagarine, fratele mai mic al mamei, ne-a întâmpinat împreuna cu sotia lui, Elisabeth. Nu îl vazusem de cincisprezece ani, dar era nasul meu si tineam foarte mult unii la altii. Ne-a vazut când înca eram la bordul vaporului care se misca lent în port si ne striga: „Vava si-a gasit fiul!” Aceasta veste minunata a fost prima veste care ne-a întâmpinat la sosire.

În jurnalul rusesc de la Paris, într-un anunt mic, statea scris: „Daca cineva o cunoaste pe Alexandra Staretzkaya, îl rog sa-l anunte pe fiul ei în Trieste, Italia.” Au mai trecut opt ani pâna când Vava s-a reîntâlnit cu fiul ei care fusese trimis din Italia în Australia. Mai întâi a venit în America si, de acolo, a aplicat pentru o viza ca sa plece alaturi de fiul ei. Desi viza i-a fost refuzata de trei ori, a primit-o într-un final, în 1959, iar saga de paisprezece ani a Vavei cu familia noastra lua sfârsit odata cu plecarea ei în Australia.

Sa ne întoarcem la sosirea noastra. Unchiul meu ne duse la Seminarul Sfântul Vladimir unde primiram camera unui student în care se gaseau patru paturi de campanie.

Nu aveam dolari, aveam foarte putine cunostinte de limba engleza (de fapt, eu nu o vorbeam deloc la acea vreme). Dupa o gustare improvizata si dupa ce copiii adormisera, am luat un taxi pâna la familia Gagarine, iar eu am explodat: n-am fost primiti de nimeni din partea Seminarului, era deja iunie si era foarte cald, scoala se terminase, am primit numai o camera mica cu paturi de metal, cu saltele tari si fara cearsafuri. Ce se va întâmpla mâine? Plângeam atât de tare încât bietul Alexander nu stia ce sa faca. Repeta într-una: „Îti voi cumpara o rochie frumoasa mâine!” O ROCHIE? Pentru ce? Nu voiam o rochie. Voiam sa merg acasa!

Ce a urmat? În ziua urmatoare ni s-a spus ca vom fi gazduiti pâna la toamna când se va deschide seminarul la ferma Tolstoi în Valley Cottage. Asa ca am plecat si, întradevar, acolo era o ferma si o slujba pentru Alexander, la scoala parohiala, ca profesor pentru copii care participau la tabara de vara. Aveam si eu de lucru ca supraveghetor al taberei. Anya si Serge au luat si ei parte, iar Masha m-a urmat pretutindeni. Dormeam cu totii în camera „Mitropolitului”. Aveam unde sta, aveam de mâncare si ne aflam la tara. Pe atunci, Alexander avea douazeci si noua de ani, iar eu douazeci si sapte.

 

 

 

Chiar în vara urmatoare, în 1952, am mers la Lac Labelle în Muntii Laurentian din Québec, Canada. Iar mai înainte am petrecut o luna în Long Island pentru ca viata la tara, natura si salbaticia erau elemente de netagaduit ale vietii sau, cel putin, asa credeam noi. Pâna azi, Mashei, fiicei mele celei mici, îi place sa-si aminteasca cum, pe când era copil, era sigura ca toti îsi petreceau o luna pe malul oceanului si altele doua pe lac. Gândea ca asa e firesc sa fie. Si asa si era pentru noi pe atunci si astazi este la fel pentru copiii, nepotii, stranepotii si stra-stranepotii mei care continua sa mearga cu totii la Labelle vara.

 

 

Viata noastra în New York City era plina de descoperiri zilnice. Era atât de diferita fata de cea din Paris. Acolo traisem într-o atmosfera protejata: familia, biserica, emigrantii rusi care umpleau orasul. Educatia mea, la Collège Saint Marie, fusese deschisa si plina de cultura.

Educatia lui Alexander, în afara anilor de la lycéeul francez, a fost înclinata mai mult înspre valorile rusesti, dar el fusese întotdeauna interesat de toate culturile si citea si absorbea cu aviditate literatura multor popoare. Era într-o legatura zilnica cu teologi si gânditori rusi si cunostea stradaniile lor de a-si vedea continuata misiunea.

Parintele Sergei Bulgakov, de exemplu, profesor de dogmatica, a avut un grup de ucenici care erau aproape la fel de atasati ca o secta în privinta teoriei despre „sophia” a parintelui. Parintele Sergei fusese operat de cancer la corzile vocale si nu putea vorbi decât prin aparatul de amplificare a vocii. Când slujea Liturghia în zilele de sarbatoare la Institut, participa un grup de barbati si femei care îl urmau aproape cu adulatie. Nici Alexander, nici eu nu am împartasit un astfel de cult, desi eram destul de constienti de extraordinarul talent creativ al acestui om sfânt, care înca este studiat îndelung si se bucura de o foarte mare apreciere. Îmi aduc aminte în detaliu una dintre aceste slujbe dintr-o dimineata la începutul iernii, când înca era întuneric afara, într-o biserica neîncalzita. Parintele Sergei era în vesminte de un albastru deschis – nu putea purta niciun fel de haine groase. Era o figura foarte transparenta, slujind pe Dumnezeu complet detasat: era deja „acolo,” în Împaratie. Întreaga atmosfera a Institutului era patrunsa de însemnatatea „realitatii de dincolo.” Toata lumea era usor înfometata si ne era foarte, foarte frig.

În New York City nimanui nu-i era foame sau frig, cel putin nu la Seminar. Ne-a luat ceva timp sa întelegem acest lucru. Dificultatile financiare si administrative de la Sfântul Vladimir pareau sa existe din pricina unei abordari nerealiste a problemelor Bisericii. În Paris, bisericile erau sarace, niciun preot de parohie nu putea sa se întretina fara sa lucreze în afara parohiei. Institutul Sfântul Serghie era pur si simplu lipsit de orice mijloace materiale, mai ales în timpul razboiului, când Alexander a trebuit sa învete cu bandaje pe mâini pentru ca avea degeraturi, foarte dureroase, care îi produceau mâncarimi.

Nu prea exista caldura, iar salile de curs erau înghetate pur si simplu. Cum am spus mai devreme, cel mai frumos aspect al vietii noastre a fost lipsa oricaror griji! Pur si simplu nu existau bani, asadar era firesc sa fii detasat.

Viata era o succesiune de mici minuni, un dar neasteptat, un pachet de „atentii” din S.U.A. Aceste clipe le-am pastrat amândoi în fiinta noastra, pentru totdeauna. Recomand sincer o viata traita asemeni „crinilor câmpului” – o abordare nu doar în duhul evanghelic dar si foarte mângâietoare!