3. Copilul rău - una din poveştile favorite ale ştiinţei

Cecitatea din naştere este în cea mai mare parte a cazurilor o ireversibilă lovitură a sorţii. Dar cecitatea emoţională pe care o voi descrie aici nu este din naştere. Ea este o consecinţă a refulării de sentimente şi amintiri care îl fac mai apoi pe individ orb faţă de unele legături dintre cauză şi efect. Această cecitate nu este ireversibilă, căci orice om poate decide în continuarea vieţii lui să-şi ridice refularea. Bineînţeles, el are atunci nevoie de ajutorul altuia, dar îl va găsi dacă este cu adevărat hotărât să se confrunte cu adevărul.

Faptul că un individ sesizează sau nu această şansă depinde într-o foarte mare măsură de ceea ce a fost copilăria lui:  s-a asemănat cu viaţa dintr-un regim totalitar în care nu este altă instanţă decât poliţia politică? Sau i s-a dat posibilitatea de a cunoaşte altceva decât cruzimea, aşa încât adult fiind să poată, plecând de la situaţia lui actuală, să se repoziţioneze la această experienţă pozitivă anterioară?

Confruntarea cu propria noastrã istorie nu numai că ne permite să deschidem ochii asupra copilului aşa cum continuă el să existe în fiecare dintre noi, dar reduce şi blocajul gândirii şi al sensibilităţii în general.
[…]

Din momentul în care un copil a trebuit să-şi folosească toate aptitudinile şi toată energia lui pentru acest proces de refulare, în care niciodată nu s-a putut simţi iubit sau protejat de cineva, el nu va fi capabil mai târziu nici să se protejeze şi nici să-şi organizeze viaţa la modul raţional şi productiv. El va plonja din nou într-un chin de relaţii distructive, se va lega de parteneri iresponsabili şi va suferi din cauza lor, dar nu există nici o şansă ca el să-şi dea seama că originea întregii lui suferinţe rezidă la proprii lui părinţi sau alţi educatori. Procesul de refulare făcut odinioară pentru a-şi asigura supravieţuirea împiedică această conştientizare, şi de această dată, el merge împotriva intereselor adultului. Ceea ce copilul a trebuit să-şi interzică să vadă – pentru a supravieţui – îi va fi – în multe cazuri – interzis să ia cunoştinţă de aceasta de-a lungul întregii lui vieţi.

Funcţia salvatoare a refulării din copilărie se schimbă ulterior în putere ucigaşă la adult. Căci dacă această mamă ajunsă infanticidă ar fi putut să-şi trăiască în mod conştient ura faţă de tatăl ei, ea nu ar fi trebuit să-şi refuleze emoţiile din copilărie, nu ar fi ucis. Ea ar fi ştiut cui îi era destinată ura ei atunci când s-a prăbuşit în disperare la telefon şi nu ar fi făcut ca ura aceasta să se plătească cu preţul copilului ei. Orbirea ei, altădată necesară, a făcut din ea o criminală, şi orbirea întregii societăţi a contribuit la situaţia ca această femeie să nu găsească ajutor. Căci, chiar după ani întregi de închisoare, sau după mulţi ani de psihoterapie cu tonalitate reeducativă ea nu va fi eliberată de ura ei latentă pentru tatăl ei, nici de angoasa de a fi o fetiţă care urlă şi trebuie să fie pedepsită. Ea riscă să repete gestul ei, să simtă iarăşi şi iarăşi nevoia irepresibilă de a-l elimina pe copilul care plânge şi care ea nu a putut niciodată să fie, şi aceasta atâta timp cât societatea, inclusiv terapeuţii, va fi dominată de frica de a pune în discuţie părinţii.

Mult din ceea ce învăţăm încă din copilărie şi ne este repetat de-a lungul vieţii este întreţinut de această frică. Ideea că copilul este o fiinţă sălbatică şi rea, din care noi putem face prin civilizaţia noastră ceva bun, se înscrie de asemenea în acest registru. Există o întreagă serie de opinii de acest ordin de care realitatea îşi bate joc şi care totuşi nu sunt uşor de schimbat pentru că ele justifică însuşi sistemul nostru de educaţie. Au fost construite pe aceste principii teorii adesea foarte complicate pe care le învaţă studenţii din toate universităţile şi care, câteva decenii mai târziu, ajunşi profesori, îi învaţă la rândul lor pe alţii, cu toate că s-a dovedit că sunt eronate. Am arătat în L’Enfant sous terreur că teoria pulsiunilor lui Freud şi viziunea sugarului crud la Melanie Klein merg exact în sensul concepţiei tradiţionale a copilului în pedagogie.

[…]

Când eu mă ridic contra acestei teze a cruzimii copilului, mi se opune de multe ori pretinsa lui sexualitate. Fără morala „pedagogiei negre”, un astfel de argument ar fi de neconceput. Căci această morală presupune că sexualitatea este ceva rău şi condamnabil. Psihanaliza nu pare a se fi eliberat până astăzi de aceste judecăţi de valoare. Deşi a făcut din sexualitatea infantilă dogma sa centrală, nu se ştie prea bine pe care definiţie a sexualităţii se bazează această afirmaţie ( pentru a se înţelege mai bine ceea ce urmează a se citi L’Enfant sous terreur pag.143 la 201). Literatura psihanalitică oferă diverse exemple care se referă la fenomene foarte diferite, în special curiozitatea şi senzualitatea copilului, nevoia de proximitate fizică, stimularea prin mângâieri, nevoia de tandreţe, de contact liniştitor şi reconfortant, de căldură fizică ce emană din celălalt, ca şi multiple senzaţii de plăcere aduse de propriul lui corp, inclusiv părţile genitale. Dar toate acestea nu au încă nimic de a face cu sexualitatea, chiar dacă adulţii, crescuţi odinioară în răceală, rigoare şi privaţiuni pe plan fizic, o numesc astfel. Pe vremea lui Freud, autoerotismul copilului era sever pedepsit pentru că adulţii proiectau asupra copilului sentimentele propriei lor „impurităţi” şi îi pedepseau pentru propriile lor fantasme interzise. Dar această nu înseamnă totuşi că autoerotismul, senzualitatea şi curiozitatea copilului se confundă cu sexualitatea.

[…]
Aici e toată problema. Cu ce ochi privim? O mamă îşi priveşte copilaşul care plânge şi deliberează. Ori ea este convinsă că copilaşul trebuie să fie dresat. În fond, ea a învăţat de la propria sa mamă şi aceste lecţii precoce sunt cele mai eficace. Melanie Klein îşi privea copilul şi pe micuţii veniţi la consultaţie la ea bazându-se pe propria sa educaţie, şi nu putea, evident, să vadă nimic altceva decât ceea ce învăţase, şi ea, foarte devreme, de la propria sa mamă. Ginecologii, infirmierele şi părinţii îi privesc de când lumea pe nou-născuţii care plâng şi rămân la fel de orbi la faptul că aceste plânsete sunt expresia unor suferinţe psihice şi ar fi întrutotul evitabile.

Afirmaţia mea potrivit căreia copilaşul este inocent nu ţine de o utopie romantică şi nu decurge din nici o poziţie filosofică, ci din situaţia reală a copilului: el este fără apărare şi nu are încă simţul răspunderii faţă de celălalt, el nu datorează nimic nimănui. Acest fapt nu este contradictoriu faţă de constatarea că, aşa cum s-a observat adesea, copiii pot să se comporte foarte crud, la fel de crud cum alţii s-au comportat faţă de ei.
 […]
Adesea, unii părinţi angoasaţi mă întreabă dacă copiii nu învaţă violenţa de la televizor. Eu cred că un copil care nu poartă în el furie acumulată nu se interesează de emisiunile de violenţă şi de sadism. În schimb, copiii care nu au putut niciodată să se apere contra brutalităţilor sau a unor torturi subtile îndurate acasă sau care din alte motive, de exemplu, pentru a-şi cruţa un tată sau o mamă fragilă, nu pot niciodată să-şi exprime sentimentele lor, absorb cu aviditate filmele de violenţă. Dorinţele lor de răzbunare ascunse se satisfac în faţa micului ecran printr-un proces de identificare. Aceşti copii poartă deja în ei condiţiile distructivităţii ulterioare. Ea va izbucni sau nu după cum viaţa le va oferi sau nu altceva decât violenţa, cu alte cuvinte dacă vor întâlni martori salvatori pe drumul lor. În orice caz copilul nu învaţă cruzimea prin ceea ce vede (de exemplu la TV), ci prin ceea ce îndură şi prin ceea ce refulează.

[…]
În apropierea adulţilor învaţă copiii neiubiţi să urască, să-i tulbure pe alţii şi să îmbrace toate acestea cu minciuni şi ipocrizii. De aceea, odată ajuns adult, el pretinde că copiii au nevoie de norme şi trebuie să se sociabilizeze. Dar aceasta este deja o minciună, căci îi permite să fie admis în societatea adulţilor, o minciună care susţine toată pedagogia, şi psihanaliza de asemenea. Copilaşul nu cunoaşte minciuna, el este gata să ia cu totul în serios cuvinte ca adevăr, iubire, compasiune pe care le aude la catehism. Numai atunci când îşi dă seama că naivitatea lui îl face ridicol, învaţă el să disimuleze. Copilul dobândeşte prin educaţie schemele comportamentului distructiv pe care specialiştii îl vor prezenta apoi drept consecinţa unui instinct distructiv înnăscut. Dacă vreodată cineva îndrăzneşte să pună la îndoială această afirmaţie, este acuzat de naivitate şi este ridiculizat ca şi cum niciodată nu ar fi fost în contact cu copiii şi nu ar putea să ştie „cum te pot ei călca pe nervi”! Într-adevăr, cel puţin de la Sigmund Freud încoace, ar trebui să se ştie în cercurile „progresiste” că copiii vin pe lume cu pulsiunea de moarte şi ar putea să ne omoare pe toţi dacă „nu i-am pune la punct încă din start”.

[…]
Cea mai mare parte a oamenilor nu se interesează în nici un caz de chestiunea de a şti pentru ce un copil a devenit aceasta sau aceea. Când li se arată cauzele, violenţa tatălui sau închiderea în sine a mamei, ei declară: aceasta nu este o scuză pentru a fura! Fiecare dintre noi a avut problemele lui în copilăria sa, şi nu devenim criminali totuşi, şi în totalitate. Explicaţia acestor diferenţe de evoluţie  rezidă în gradul de afecţiune primit, dar acesta, ei nu vor să-l ştie. După părerea lor nu rămâne decât o singură chestiune: cum pot să-mi disciplinez copilul pentru ca el să devină cineva „aşa cum trebuie”, care nu minte, nu fură, nu face escapade? Auzim adesea spunându-se: copiii răsfăţaţi care au tot ce vor acasă încep să fure atunci când li se cere să muncească. Ar trebui să-i obişnuim să nu obţină nimic fără efort, să-i obişnuim foarte devreme cu duritatea existenţei, nu ar trebui să le satisfacem toate dorinţele, ar trebui să le fixăm limite, ar trebui, ar trebui… Când eu contest aceste luări de poziţie şi când spun de exemplu: copilul trebuie să aibă posibilitatea de a ne fixa limite atunci când cerem prea mult de la el, când îl maltratăm sau când îl umilim, mă lovesc de cea mai mare uimire. Sunt întrebată dacă am copii, dacă nu ştiu cât de răi pot fi copiii. Mi se reproşează că idealizez copiii ca şi cum nu aş fi văzut şi copii dificili la viaţa mea.

Cu toate acestea, bineînţeles că am întâlnit şi copii dificili, chiar în clinicile psihiatrice în care opuneau rezistenţă faţă de metodele educative cel mai subtil elaborate, de exemplu ne vorbind, refuzând hrana sau smulgându-şi părul pentru că nu era nimeni care să se intereseze cu adevărat de chinul lor şi să le înţeleagă suferinţa. Toată lumea se străduia să-i înveţe pe aceşti copii disciplina, să-i înveţe ceva pozitiv, să citească, să scrie, să vorbească, să mănânce, dar nimeni nu voia să ia cunoştinţă de drama existenţei lor. Discutând cu medici şi infirmiere, am fost frapată să constat că personalul care îi îngrijea şi medicii nu cunoşteau deloc situaţia familială şi istoria copiilor. Dar puţinul pe care mi-l spuneau era suficient pentru a ghici teroarea psihică pe care a trebuit să o îndure copilul fără ca oamenii care îmi povesteau istoria lui să-şi dea seama. Căci ceea ce eu numesc „infern” este întotdeauna în ochii lor lucrul cel mai normal de pe lume. Şi ei declară: dar atunci am deveni cu toţii psihotici, autişti sau muţi pentru că mulţi dintre noi au trăit lucruri asemănătoare. Se revine atunci la factorii biologici înnăscuţi care se încearcă de bine de rău să se corecteze prin măsuri educative sau medicamente.

Aceste tentative, oricât de sincere şi bine intenţionate pot fi, conţin riscul unui traumatism suplimentar şi de sporire a deznădejdii copilului care, în pofida tuturor eforturilor, rămâne neînţeles – şi rămâne aşa atâta timp cât cruzimea faţă de copii nu va fi pe deplin recunoscută.
[…]
Reacţiile la noile descoperiri reflectă nu numai formarea, ci şi drama inegalităţii şanselor: un copil iubit îşi vede oferite nu numai iubirea, ci şi posibilitatea de a şti şi inocenţa: datorită acestui dar, el va şti să-şi găsească calea toată viaţa lui. Un copil rănit este lipsit de toate pentru că este privat de iubire. El nu ştie ce este iubirea, el confundă în continuu crima cu fapta bună, minciuna şi adevărul. El se va lăsa deci mereu indus în eroare.

Această confuzie am văzut-o şi în cursul discutării unui caz concret între specialişti: o femeie care nu suferise în copilăria ei nici un exces de exigenţe în privinţa sa şi fusese foarte iubită a găsit un copil autist de nouă ani pe care l-a adoptat apoi. Ea i-a oferit multă căldură şi contact fizic, l-a susţinut, a confirmat mereu ceea ce simţea el, a ştiut să-i înţeleagă nevoile, să vadă şi să-i înţeleagă semnele. În braţele ei copilul a învăţat să-şi manifeste sentimentele, să-şi simtă furia contra a ceea  ce a trebuit să trăiască până atunci şi a descoperit iubirea. El a devenit un tânăr sănătos, inteligent, foarte vesel şi foarte deschis.
Am povestit această istorie într-un grup de specialişti în autism. Cei care erau medici au declarat că autismul este o boală neurofiziologică incurabilă, că evoluţia în acest caz arăta că nu fusese vorba într-adevăr de autism şi că eram în prezenţa unui fals diagnostic. Psihologii, terapeuţii din grupul familial şi analiştii au afirmat de partea lor că această poveste era o simplificare grosieră pentru că ei cunoşteau numeroase cazuri de autism în care ani întregi de psihoterapie nu au schimbat cu nimic situaţia – ceea ce nu-mi e ste deloc greu să cred şi eu. Ei au adăugat că o poveste de acest gen nu putea să aducă nici un ajutor părinţilor de copii autişti, că aceasta le-ar da, dimpotrivă, sentimente de culpabilitate pentru că nu toţi părinţii erau în măsură să consacre atâta iubire şi atâta timp copilului lor. În general, părinţii mai aveau şi alţi copii, trebuiau să-şi facă serviciul şi nu erau decât fiinţe umane. Eu am spus că îmi părea indiferent să ştiu dacă oamenii simţeau sentimente de culpabilitate sau nu, din moment ce era vorba de descoperirea unui adevăr de această importanţă.

Povestea băiatului de nouă ani mi-a confirmat ceea ce bănuiam deja de multă vreme: autismul la un copil este reacţia la mediul lui şi foarte adesea singura reacţie încă posibilă. Cât despre a şti dacă el se vindecă sau nu, totul depinde de ceea ce noul mediu reuşeşte să înţeleagă din adevăratul lui trecut. Reacţiile specialiştilor dovedesc cât de dificil de găsit era acest mediu nou. Rezistenţele lor îi împiedicau să înţeleagă cât de mult ne poate ajuta această istorie în relaţia cu copiii noştri.

Câţiva ani mai târziu am auzit vorbindu-se de cazuri similare, chiar dacă erau încă rare, de vindecare de copii autişti. S-a pus chiar la punct o tehnică, „tehnica braţelor”, care voia să ţină seama de nevoia copilului pierdut, izolat, alienat lui însuşi, de a fi ţinut în braţe. Din nefericire, această tehnică a fost asociată cu măsuri educative, şi în aceasta îmi pare că rezidă marele pericol. Din clipa în care mama a obţinut încrederea copilului ţinându-l în braţe şi îi impune cerinţe educative, copilul va face tot ce îi stă în putinţă pentru a nu mai pierde niciodată afecţiunea mamei. S-a constat într-adevăr că aceşti copii obţineau rezultate strălucite în clasă. Dar eu ştiu cu certitudine că aceasta nu implică acolo o vindecare reală de când am scris prima mea carte, în 1979. Proximitatea fizică şi psihologică a mamei pentru copilul autist poate face desigur minuni, cu condiţia ca ea să renunţe la exigenţele educative, altfel se cade din nou în drama copilului dotat, şi exact faţă de această situaţie a căutat copilul să se apere prin autismul lui.

Teoriile-scuturi
(Cum a trãdat Freud adevãrul descoperit de el)

Opiniile cele mai arzător apărate sunt în general opiniile care nu sunt juste, dar care concordă cu sistemul de educaţie (A se vedea mai ales partea a treia a cărţii lui Alice Miller L’Enfant sous terreur în sprijinul celor formulate aici). Erijând în dogme aceste afirmaţii false, individul se protejează de o trezire dureroasă. Teoriile freudiene ale sexualităţii infantile, ale complexului lui Oedip şi ale pulsaţiei de moarte îndeplinesc aceleaşi funcţii. Freud a descoperit originea, prin tratamentele sale încă bazate pe hipnoză, că toate pacientele lui şi toţi pacienţii lui au fost copii maltrataţi şi că ei îi povesteau propria lor istorie în limbajul simptomelor (S. Freud, 1896). Comunicându-şi descoperirea făcută de el psihiatrilor în 1896, el s-a pomenit absolut singur cu această cunoaştere pe care nici unul dintre colegii lui specialişti nu voiau s-o împărtăşească cu el. el n-a suportat mult timp această izolare. Câteva luni mai târziu, în 1897, el şi-a calificat relatările de abuzuri sexuale care i-au fost făcute de către pacientele şi pacienţii săi drept pure fantasme ce rezultă din primele dorinţe pulsionale. Marele somn al umanităţii, tulburat pentru puţină vreme, putea acum să se continue.

Orice persoană care se află confruntată cu realitatea relelor tratamente aplicate copiilor şi care observă la alţii amploarea refulării şi negării acestor experienţe, este profund zguduită de aceasta, pentru că este forţată să se întrebe: cum a fost aceasta în cazul meu? Dacă oameni care au fost evident victime ale relelor tratamente pot să nege aceasta până la acest punct, cum aş putea avea eu certitudinea că memoria mea nu mă înşală? Problema i s-a pus şi lui Freud, atât timp cât încă era receptiv la întrebări şi nu se înarmase cu teorii pentru a se apăra de ele. El lua în considerare diferitele ipoteze, între altele şi o violentă punere sub acuzare a tatălui care transpare dintr-o scrisoare adresată lui Fliess:

„Din nefericire propriul meu tată era unul din aceşti perverşi, el este cauza isteriei fratelui meu( ale cărui stări sunt în ansamblu procese de identificare) şi a unora dintre surorile mai mici ale mele. Frecvenţa acestui tip de legătură îmi dă adesea de gândit (scrisoarea 120, in S. Freud, 1986, p.245).”.

Este la îndemâna fiecăruia să-şi dea seama de angoasele pe care le fac să se nască în el astfel de acuzaţii în privinţa propriului tată. Aceste gânduri comportau cu siguranţă un pericol mult mai mare cu o sută de ani în urmă. Poate că Freud ar fi găsit forţa de a-şi verifica ipoteza în cazul tatălui său, doar dacă exista în apropierea lui cineva care să-l susţină. Dar chiar şi prietenul lui cel mai intim, Wilhelm Fliess, s-a arătat a fi impermeabil la revelaţia lui Freud. În schimb, fiul lui, Robert Fliess, a devenit mai târziu psihiatru şi analist; el a publicat trei lucrări, care din nefericire încă nu au fost traduse în engleză, în care el aduce elemente foarte instructive despre abuzurile sexuale comise de părinţi asupra propriilor copii. A fost nevoie de două decenii pentru ca Robert Fliess să-şi dea seama că la vârsta de doi ani, şi el a fost vistima abuzului sexual din partea tatălui său şi că aceasta coincidea exact cu momentul în care Freud s-a abătut de la adevăr.  Robert Fliess a făcut publică propria istorie, relatând-o în cartea sa pentru că era convins că tatăl lui l-a împiedicat pe Freud să se angajeze mai înainte în dezvoltarea teoriei despre traumatismele din copilărie. După tot ceea ce s-a petrecut, crede fiul, aceasta ar fi provocat la Wilhelm Fliess prea multe sentimente de culpabilitate (R. Fliess, 1973). Este dificil de judecat din exterior exactitatea acestei presupuneri.

Noi avem o serie întreagă de alte explicaţii posibile despre modul în care Freud a trădat adevărul în 1897. Toate prezintă un punct comun: acela de a atribui acest demers plin de consecinţe unui aspect sau altuia din viaţa privată a lui Freud.

Se poate ca toţi aceşti factori să fi jucat un rol mai mult sau mai puţin important şi chiar ca ei să se fi consolidat reciproc. Dar toată eficacitatea lor rezidă în imperativul: „Tu nu vei observa nimic”, care ne împiedică şi astăzi să vedem ce la fac părinţii copiilor lor. În pofida puterii acestui imperativ, a existat deja un anumit număr de terapeuţi, ca Şandor Ferenczi şi Robert Fliess, care au încercat să se elibereze de această influenţă. Dar fără a repune în discuţie proprii părinţi, fără angoasele şi suferinţele pe care le generează renunţarea la iluziile noastre, fără ajutorul şi susţinerea altora care ar vrea, şi ei, să-şi surmonteze orbirea sau care au reuşit deja aceasta, nu ai nici o şansă să ajungi la această autonomie şi la această limpezime de vedere. De aceea nu este, în fond,  de mirare că (deşi foarte nefericit) Sigmund Freud a cedat acum nouăzeci de ani în faţa acestui imperativ, angoasei lui şi refulării ei.

Wilhelm Reich a făcut mai târziu acelaşi lucru: a dezvoltat o teorie destinată să-l ajute să se apere de suferinţa copilului care a fost altădată, supus prea devreme la abuzuri sexuale constante. În loc să trăiască durerea de a fi înşelat de adulţi în care avem încredere şi de a fi trebuit să accepte situaţia fără să se poată apăra, Wilhelm Fliess a susţinut toată viaţa sa, până la psihoză: eu am vrut aceasta, de aceasta avea nevoie şi de aceasta orice copil are nevoie!

Înţelegerea noastră în privinţa lui Reich şi a lui Freud nu trebuie totuşi să ne împiedice să ne dăm seama că prin teoria pulsiunilor, Freud a cauzat mult rău umanităţii. În loc să ia în serios propria sa deznădejde, el s-a protejat de ea cu ajutorul teoriilor. În măsura în care, colac peste pupăză, a întemeiat o şcoală şi a transformat tezele lui în dogme, el a instituţionalizat negarea care a dat minciunilor pedagogiei o pretinsă legitimitate ştiinţifică. Într-adevăr dogmele freudiene au retuşat din nou concepţia, foarte răspândită, cum că copilul ar fi prin natură rău şi că adultul ar trebui să-l educe spre bine. Această concordanţă perfectă cu pedagogia i-a adus, la rândul ei, un mare prestigiu psihanalizei în societate, şi falsitatea dogmelor ei a trecut mult timp neobservată.

Aceste teorii îşi găsesc atâta susţinere în pedagogie încât nici măcar mişcarea femeilor nu a decelat eroarea. Aşa încât teoria pulsiunilor a putut fi considerată, chiar şi de către femeile angajate, ca un progres şi nu ca o negare a relelor tratamente aplicate copilului.

Mulţi oameni încă cred că dacă unii psihanalişti sunt desprinşi de realitate, imprecişi şi puţin fiabili, aceasta nu trebuie să i-o atribuim lui Freud, care ar fi fost, totuşi, în definitiv, un inventator genial. Se afirmă aproape acelaşi lucru apropo de C.J.(? n.t.) Jung – părinţii sunt idealizaţi pe cheltuiala  „fiilor” lor şi a „fiicelor” lor. Dar nu aceştia au inventat psihanaliza, „tatăl” este cel care, erijând în dogmă negarea adevărului, a făcut atât de dificilă pentru „fiii” şi „fiicele” lui simpla uzare de ochii şi de urechile lor. Ei aveau puţine şanse să demonstreze falsitatea afirmaţiilor lui cu ajutorul experienţei lor, pentru că o dogmă nu se infirmă. O dogmă trăieşte din angoasa pe care o au adepţii ei de a nu mai face parte din grup. Ea îşi trage puterea din această angoasă, şi tocmai această putere face ca bărbaţi şi femei să poată „lucra” treizeci până la patruzeci de ani zilnic cu pacienţi fără să-şi dea seama că aceştia din urmă au fost victime al relelor tratamente în copilăria lor, aşa încât pacienţii nu mai pot accede la adevărul lor.

Interpretarea bazându-se pe cuvintele, pe asociaţiile şi speculaţiile pe baza „fantasmelor” pacienţilor, fără a se interesa de arierplanul real al copilăriei, rezultatele nu numai că sunt lipsite de precizia şi de fiabilitatea necesare, dar rămân neverificabile.

Eu estimez, în ce mă priveşte, că faptul de a fi erijat în dogmă teoria pulsiunilor trebuie să-i fie imputat însuşi fondatorului psihanalizei. Atunci când un om defineşte ca pe o mare inovaţie ştiinţifică refuzul de a privi adevărul în faţă şi întemeiază o şcoală care îi întreţine pe membrii ei în orbire, nu mai este vorba de o problemă personală. Este o atingere adusă intereselor umanităţii, chiar dacă este o atingere adusă inconştient. Dar totul este la locul lui pentru a o face posibilă. Ar mai exista ea dacă oamenii ar fi conştienţi de situaţia lor, de istoria lor şi de responsabilitatea lor?

În cursul acestor ultimi ani, eu am învăţat mai mult decât în tot restul vieţii mele despre situaţia copilului în sânul societăţii noastre, şi despre blocajele gândirii şi sensibilităţii la persoanele care au primit o formaţie psihanalitică. Aceste blocaje fac adesea ca pacienţii să fie supuşi unui tratament foarte lung care nu face de cât să întărească culpabilizarea anterioară a copilului, ceea ce nu poate genera decât depresii. Ieşirea cea mai favorabilă din aceste stări depresive cronice este oferită de decizia de a deveni tu însuţi psihanalist: întărirea negării prin teorii care protejează de adevăr poate atunci să se continue – dar de data aceasta pe cheltuiala altora.

Pe nedrept i se atribuie psihanalizei calificativele de „progresistă” şi „revoluţionară” la care ea ţine tot atât de mult cât la dogmele ei. Un tânăr nu ar accepta deloc, astăzi, să audă spunându-i-se de către un bunic de nouăzeci de ani ce este acela progres. În schimb el îl primeşte de la analistul lui în numele lui Freud, fără să-şi dea seama că poziţiile pe care le restabileşte pe seama lui sunt vechi de nouăzeci de ani cel puţin şi nu au fost niciodată revizuite de atunci, pentru că o dogmă nu se modifică. Or, tocmai prin influenţa psihanalistului asupra pacienţilor lui se răspândeşte impactul acestor dogme, chiar în afara mediilor specializate, şi astfel împiedică ele accesul la realitate.

Aud adesea spunându-se că îi datorăm psihanalizei descoperirea relelor tratamente aplicate copiilor. Asemenea erori permit să apreciem confuzia care domneşte în acest domeniu. Căci psihanaliza, dimpotrivă, a frânat şi frânează încă accesul la această cunoaştere. Cu toate acestea, u mă mir de această confuzie: mie însămi mi-a trebuit mult timp până să o decelez. Sigur că eu nu credeam în dogme, dar eu nu am înţeles, totuşi, funcţia pe care ele o îndeplinesc: eu nu am înţeles că ele interzic luarea în seamă cu seriozitate a faptelor noi şi recunoaşterea erorilor trecute.

[…]

Teoria pulsiunilor şi gravele consecinţe pe care ea le antrenează nu sunt decât câteva exemple, printre atâtea altele, ale negării realităţii. Societatea a vrut totdeauna să se protejeze de cunoaşterea relelor tratamente aplicate copiilor. În secolul al XVIII-lea a fost la modă, pentru un anumit timp, să se scrie autobiografii. Ceea ce aflăm din aceste povestiri din copilărie este consternant. Dar este foarte semnificativ că moda a trecut repede şi că acestea au fost înlocuite de lucrări de psihologie şi de sociologie şi mai ales de teorii pedagogice înşelătoare şi devastatoare. Pedagogul Carl-Heinz Mallet studiază în cartea pasionantă pe care a publicat-o în 1987 o întreagă serie de texte pedagogice pentru a denunţa efectul criminal al acestor teorii.  Mult din ceea ce răul pe care-l facem copiilor ar fi absolut evitabil dacă societatea noastră de adulţi, părinţi, medici, profesori, lucrători sociali şi alţii ar fi mai bine informaţi cu privire la situaţia copilului, la urmările relelor tratamente aplicate şi mai ales la realitatea concretă.

Momentul în care mi-am dat seama că teoriile psihanalitice împiedicau, şi ele, difuzarea acestei informaţii, şi contribuiau astfel la situaţia ca aceste rele tratamente aplicate copiilor să nu fie recunoscute, a marcat o mare cotitură în viaţa mea.

 Argumentaţia lui Freud n-ar fi cunoscut niciodată un asemenea succes dacă majoritatea oamenilor nu ar fi crescut în aceeaşi tradiţie.

[…]

Înainte de publicarea primei mele cărţi, am susţinut o conferinţă despre facultatea de adaptare a psihanaliştilor şi despre ceea ce se poate prezuma despre istoria copilăriei lor. După conferinţă am fost întrebată: „Nu credeţi totuşi la modul serios că totţi psihanaliştii au fost copii maltrataţi?” Am răspuns: „Eu nu pot să ştiu, nu pot decât să presupun. Dar aş spune că nu poţi fi psihanalist din momentul în care ai luat cunoştinţă de faptul că ai fost, ca atâţia alţii, un copil maltratat .i nu mai ai nevoie să negi acest fapt. Pentru că teoriile psihanalitice îşi pier atunci tot sensul lor.”

Ceea ce eu presupuneam, s-a întărit mai apoi, atunci când am aflat că existau analişti care nu păstrau nici cea mai mică amintire din primii şaptesprezece ani de viaţă a lor şi nu vedeau nimic surprinzător în aceasta. Sub efectul unei refulări atât de masive a propriei copilării şi a adolescenţei facem totul – şi suntem forţaţi la aceasta -  pentru a nu regăsi propriile suferinţe prin intermediul suferinţelor pacienţilor. Freud a furnizat mijloacele de a ne dota în acest sens, şi analiştii în deznădejde recurg la aceste mijloace ca un toxicoman la drog. Preţul acestui drog este cecitatea lor psihică.

O jurnalistă mi-a povestit cum un psihiatru la pensie, fost medic-şef al unui mare aşezământ de îngrijire, i-a spus: „Nu este nevoie să ne agităm atâta cu privire la relele tratamente aplicate copiilor; ceea ce voi numiţi rele tratamente, un copil le supravieţuieşte fără mare dificultate, copiii sunt adevăraţi virtuozi ai supravieţuirii.” Asupra acestui ultim punct, medicul avea incontestabil dreptate, drama este că el nu cunoştea după cum se vede preţul acestei supravieţuiri. El nu ştia că a plătit şi el însuşi acest preţ şi l-a făcut şi pe alţii să-l plătească. Timp de patruzeci de ani, el a prescris pacientelor şi pacienţilor medicamente şi le-a împărţit cu dărnicie cuvinte bune, fără să înţeleagă vreodată că gravele tulburări psihotice pe care le observa zilnic nu erau nimic altceva decât tentativa de a exprima în limbajul simptomelor relele tratamente şi dezorientarea din copilărie.

Elisabeth Trube-Becker, medic legist, afirmă (1987) că, după ultimele cercetări, pentru un caz de abuz sexual înfăptuit asupra unui copil care este semnalat, trebuie să numărăm încă cincizeci de cazuri nesemnalate. Dacă adăugăm la aceasta relele tratamente fizice şi psihice care nu sunt înainte de toate de natură sexuală, ajungem neapărat la concluzia că crimele comise contra copiilor sunt categoria de crime cea mai frecventă. O altă concluzie conduce inevitabil la descoperirea înspăimântătoare că milioane de specialişti (medici, jurişti, psihologi, psihiatri şi lucrători sociali) se ocupă de consecinţele acestor delicte fără să-şi dea seama, sau fără a avea dreptul de a spune, ori despre ce ar fi vorba.

Când privesc toate acestea cu un ochi lucid, nu pot să nu mă bucur că nu sunt condamnată să încremenesc într-o statuie de sare şi că am posibilitatea, ca individ al epocii moderne, să denunţ fără răgaz faptele distructive şi patogene, să-i provoc chiar pe unii dintre contemporanii mei la o luciditate sporită.

Elisabeth Trube-Becker pare a fi şi ea hotărâtă să facă uz de această posibilitate. Ei nu –i este frică să vorbească limpede şi să spună pe nume faptelor cu care se confruntă în fiecare zi. Ea nu a recurs la teorii obscure, nici la ideologii complezente proprii pentru mascarea adevărului.

[…]

Eu mi-am dat seama prin propriul meu exemplu în cursul terapiei mele, la fiecare confruntare interioară cu părinţii mei, sentimentele de culpabilitate care mi-au fost inculcate întăreau refularea, îmi barau accesul la realitate şi blocau posibilitatea de a-mi simţi suferinţa. Sentimentele nu au ieşit la iveală decât din momentul în care am putut să pun în discuţie pretinsa mea culpabilitate. Şi numai atunci când am putut să simt că fără să fi comis eu însămi vină, am fost dispreţuită de părinţii mei, că nu m-au luat în serios şi nici nu m-au văzut aşa cum eram, am înţeles ceea ce s-a întâmplat. Am înţeles că nu puteam eu să le dau simţul responsabilităţilor lor, că nu stătea în puterea mea, atunci când eram bebe, să-i fac pe părinţii mei capabili de iubire. Singurul lucru care îmi stătea în putere era să le arat că pot să-i servesc, că puteau să mă exploateze şi că voi reacţiona la toate acestea întotdeauna surâzând. Viaţa nu-mi oferea atunci altă posibilitate.

De când am înţeles funcţia de blocaj a acestor sentimente de culpabilitate, mi-am dat seama că ele apar întotdeauna şi mă împiedică să dorm atunci când un fragment de amintire traumatizantă reiese la suprafaţă. A doua zi aveam tendinţa de a nega din nou ceea ce eu însămi descoperisem în ajun. Sau uitasem cu adevărat, sau mă simţeam obligată să neg, sau mă simţeam oribil de rău la ideea că aş putea gândi ceva atât de groaznic despre proprii mei părinţi. Legea care opera atunci era exact aceeaşi ca cea care l-a forţat pe Freud să-şi trădeze descoperirea.

 Mulţi terapeuţi observă adesea această rezistenţă la părinţii lor şi o interpretează, în mod greşit, ca dovadă că realitatea nu este posibil de stabilit. În cele din urmă, pacientul însuşi nu ştie exact dacă este vorba într-adevăr de amintiri sau numai de fantasme. Lupta interioară a copilului pentru a păstra imaginea de tată bun sau mamă bună este adesea atât de puternică încât nu numai pacientul, ci şi toţi membrii anturajului sunt victime ale confuziei. Ideea lui Freud, potrivit căreia s-ar ajunge să se inventeze lucruri mai rele decât realitatea trăită, mi-a cauzat şi mie multe ravagii. Eram foarte dispusă să cred că toate semnele mă înşelau, că toate acelea nu au fost atât de teribile şi că numai presupunerile mele erau rele şi injuste. Cum aş fi vrut ca psihanaliza să fie în adevăr, pentru că aş fi vrut să păstrez iluzia de a fi avut părinţi care mă iubeau.

6. Preţul ridicat al minciunii

De ce este atât de greu să descrii adevărata situaţie a unui copilaş în realitatea ei? De fiecare dată când încerc s-o fac, mi se opun argumente care toate servesc la a ne feri de privirea acestei situaţii direct în faţă, la a o face invizibilă sau a o califica, în cel mai bun caz, drept pur „subiectivă”. Persoana în cauză este întotdeauna subiectivă, se spune. Ea nu cunoaşte decât nedreptatea pe care a îndurat-o, ea nu ştie pentru ce i s-a făcut nedreptatea, şi aceasta mai ales în situaţia în care este vorba despre un copil. Ce poate să înţeleagă un copil? Cum ar putea fi el în măsură să judece situaţia în ansamblul ei, de exemplu să sesizeze suferinţa părinţilor lui şi să-şi dea seama că el i-a provocat la violenţă? Se caută şi se găseşte întotdeauna o parte de culpabilitate la copil. Este motivul pentru care nu se vorbeşte despre rele tratamente aplicate copiilor decât în cazurile de violenţă extremă, şi atunci cu restricţii; şi de aceea, pe de altă parte, imensul evantai al relelor tratamente psihice este luat în considerare cu un ochi sceptic, sau chiar total negat. Vocile victimelor sunt reduse la tăcere de îndată ce încearcă să se facă auzite şi adevărul, tot adevărul obiectiv al faptelor, rămâne în obscuritate.

Consecinţele absurde pe care le poate avea acest fapt au putut fi văzute cu ocazia unui articol din magazinul Stern din 1987. atunci când fiul generalului nazist Hans Frank, unul dintre criminalii notorii ai regimului, guvernator al Poloniei din 1939 până în 1945, a condamnat clar faptele tatălui său, fără a înfrumuseţa nimic, fără a ierta sau a relativiza, şi fără a se judeca pe sine însuşi vinovat pentru această depoziţie, el a provocat un val de furie şi de indignare. Cititorii au scris, printre altele: „Orice ar fi făcut Hans Frank, fapta lui cea mai ruşinoasă este incontestabil aceea de a-l fi zămislit pe acest monstru pervers de fiu.” Într-adevăr: „Oricine ar fi putut, ar fi trebuit chiar, să scrie acest articol, dar nu fiul. Aceasta făcând, el reacţionează la fel de inuman ca şi tatăl lui odinioară.” Se consideră deci drept oribil şi inuman ca un fiu de criminal vinovat de genocid să nu fie gata să-şi idealizez tatăl, să ascundă adevărul şi să se trădeze pe sine.

Opinia publică nu este cu siguranţă locul cel mai favorabil în care o confruntare cu proprii părinţi să poată fi dusă la modul fructuos. Pentru a face să se retrăiască sentimentele din copilărie, ne trebuie un martor lucid şi nu ura acumulată şi niciodată integrată a foştilor copii bătuţi care, ajunşi adulţi, se identifică complet cu autorii crimelor. A înfrunta un asemenea public fără protecţie, cu sentimentele tale din copilărie, poate echivala cu un fel de autopedepsire, pe care o cauţi pentru că te simţi, cu toate acestea, vinovat să exprimi o critică şi pentru că te resemnezi la reacţiile de ură ca la o pedeapsă meritată. Mulţi fii şi fiice eşuează în încercările lor de confruntare fie pentru că se expun cruzimii publicului, aşa cum odinioară erau expuşi părinţilor lor inconştienţi şi insensibili, fie pentru că ei încearcă să obţină favoarea publicului asigurându-şi cititorii că ei iartă tot părinţilor lor care i-au maltratat.

Totuşi, după declaraţiile lui Niklas Frank, problema lui nu era o problemă de reglare de conturi în acest articol, nici de catharsis individual; era vorba pur şi simplu de un gest politic. El voia să arate ce a făcut tatăl lui, şi alţii ca şi el, fără cel mai mic scrupul şi întăriţi mult de cuvinte găunoase. Articolul lui era susceptibil să-i ajute pe unii indivizi să vadă minciunile care ne înconjoară şi trec neobservate, atât ne sunt de familiare. Dar chiar dacă aceasta a reuşi în câteva cazuri, mulţi au încercat să reprime adevărul prin tot felul de mijloace, mergând până acolo încât să ia partea tatălui masacrator contra fiului său.

Ceea ce este dramatic, este că această represiune nu ar fi nici măcar necesară, căci puterea adulţilor asupra copilului, instaurată de milenii, este atât de mare încât funcţionează perfect fără nici o sancţiune suplimentară. În generaţia mea, copiii au învăţat să se identifice complet cu perspectiva părinţilor şi să nu opună niciodată în discuţie. La toţi scriitorii celebri pe care îi cunosc, se observă că în ciuda unor gesturi de revoltă, ei îşi apără părinţii de reproşurile pe care li le fac ei înşişi. Adesea, reproşurile în privinţa părinţilor sunt legate de angoasele de moarte nu numai din cauza ameninţărilor reale, ci şi pentru că, pentru un mic copilaş, este un risc mortal să piardă iubirea celei mai apropiate dintre persoanele de referinţă. Şi astfel vechea angoasă refulată se menţine la dult şi semnalele de alarmă înregistrate încă de la vârsta fragedă rămân de multe ori active o viaţă întreagă.

Eu am învăţat de la un băiat de doisprezece ani că un copil de această vârstă se poate solidariza cu totul cu un adult, în timp ce – contrar adultului – el încă are latitudinea de a constata în mod lucid fapte inacceptabile. Scena se petrecea într-un restaurant. Băiatul mă asculta timp de un moment în timp ce discutam cu un coleg despre noua lege care tocmai fusese promulgată în cantonul din Zurich cu privire la pedepsele corporale. Amândoi eram revoltaţi că aceste pedepse, care fuseseră interzise, au fost reinstaurate în 1985 prin intermediul clauzei: „Dacă învăţătorul este provocat de copil”. Noi amândoi estimam că această formulă legitima din nou relele tratamente, căci învăţătorul putea totdeauna să pretindă că a fost provocat de copil, şi verificarea acestei afirmaţii ar ţine numai de instanţele şcolare şi nu de cele tribunale. Or, se ştie că şcoala îi protejează şi acoperă de cele mai multe ori pe dascăli.

Conversaţia noastră despre legea referitoare la pedepsele corporale îl interesa vizibil pe acest tânăr pe care nu-l cunoşteam, dar care era aşezat la aceeaşi masă ca şi noi, şi el a intervenit brusc spunând: Există totuşi cazuri în care elevul îl provoacă într-adevăr pe profesor, şi atunci el trebuie pedepsit. Noi l-am întrebat dacă avea în minte un caz de acest ordin şi el a răspuns afirmativ. Văzuse un asemenea caz foarte recent în clasa lui. Un elev a perturbat cursul şi a trebuit să fie dat afară din clasă. Eu mă interesam de ce s-a întâmplat înainte de aceasta. Interlocutorul nostru îşi aducea aminte foarte bine: profesorul îl acuzase pe elev de o faptă comisă nu de acesta din urmă, ci de un alt coleg. Elevul acuzat nu voia să-şi denunţe camarazii, dar a protestat în mai multe rânduri pentru nevinovăţia lui. Profesorul nu voia să-l creadă. Elevul era foarte amărât din cauza aceasta. Eu am declarat că aceasta trebuie să fie cauza provocării ulterioare. Băiatul a fost foarte indignat de cele spuse de mine şi a spus: un profesor poate să se înşele şi să facă o greşeală. Trebuie să-l înţelegem şi nu să ne arogăm dreptul de a-i deranja cursurile.

Această apărare categorică a adultului nu este cu siguranţă excepţională la elevii buni tot aşa ca şi înţelegerea în privinţa părinţilor. Citatul următor demonstrează până la ce grad de negare şi de dispreţ de sine poate merge această înţelegere:

„Mama mea rămânea mereu aceeaşi în modul ei de a fi. Nu era în natura ei să-şi manifeste tandreţea pe care o purta în inimă, ea nu mă răsfăţa şi nu îmi trecea cu vederea nici o abatere de la conduită, dar nici nu mă înspăimânta prin schimbări de dispoziţie sau prin accese de violenţă, ea îmi dădea sentimentul că nimeni de pe lume nu mă iubea mai mult decât ea. Drept recompensă supremă, atunci când dădeam dovadă de o virtute extraordinară, puteam spera la un sărut pe frunte, şi acesta exercita un efect atât de profund asupra mea încât tatăl îşi dădea imediat seama de aceasta când intra în cameră.

Mama mea nu mă pedepsea decât rareori, dar se străduia întotdeauna să mă facă să-mi recunosc greşelile, şi era un bun predicator întrucât era mereu ruşinat şi gata de pocăinţă. Îi sunt şi astăzi recunoscător pentru această atitudine, căci ea m-a învăţat să-mi curăţ astfel conştiinţa de aceste resturi care pot fi atât de dăunătoare pentru deschiderea personalităţii. Când era întra-adevăr o situaţie de ispăşit, eram legat timp de oră de piciorul unei mese sau al unui scaun; nu mă lega decât cu un simplu fir, dar respectul meu pentru mama era atât de mare încât nu aş fi îndrăznit niciodată să rup acest fir; şi ea nu mă elibera din aceste lanţuri chiar dacă cineva venea în vizită tocmai atunci. Sau atunci ea îmi fixa pe cap, după mărime prostiei făcute, o pereche de urechi lungi de măgar confecţionate din hârtie cartonată, şi eu trebuia să le port la masă, la prânz şi seara.

Când bunul meu tată sosea pentru masă, bineînţeles, vedea aceste urechi de măgar cu mai multă uşurinţă decât sărutul de pe frunte şi ştia să dea atunci nobilelor lui trăsături o expresie atât de îngrijorată încât eram pătruns până în adâncul sufletului meu. Într-o zi în care tatăl meu avea capul înfăşat din cauza unei dureri de dinţi, această expresie m-a emoţionat până la lacrimi. Bietul tata! El suferea şi peste toate acestea trebuia ca fiul lui să-i producă o asemenea ruşine. Nu am putut să înghit nici o bucăţică de mâncare, deşi se servea un sufleu de tăiţei pregătit după adevărata reţetă bavareză, dar mama mea nu-mi lua jos boneta de măgar.”

Datorez acest citat unui cititor pe care nu-l cunosc şi care adăuga în scrisoarea sa că el găsea acolo o ilustrare groaznică a exactitudinii tezelor mele. El se referea, presupun, la ideea mea cum că adultul păstrează amintirea umilirilor pe care le-a îndurat ca măsuri necesare luate spre binele lui, şi rămâne, cu trup şi suflet, ataşat de ideea că el a fost iubit de părinţii care l-au torturat.

Chiar şi oameni care au dovedit lumii întregi valoarea inteligenţei lor au sucombat acestei erori menţinând ascunsă şi închisă la două rânduri conştiinţa adevăratei lor cunoaşteri. Arthur Schopenhauer scria de exemplu apropo de tatăl lui:

„Excelentul meu tată era… un om aspru şi violent, dar de o integritate şi de o corectitudine ireproşabile, de o indestructibilă fidelitate, dotată în plus de o intuiţie minunată în probleme comerciale. Nu găsesc deloc cuvinte ca să exprim tot ceea ce îi datorez… De aceea voi păstra în adâncul inimii mele, cât voi trăi, conştiinţa meritelor şi binefacerilor inexprimabile ale acestui tată care a fost cel mai bun dintre toţi şi amintirea lui îmi va rămânea sfântă…”

Acest tată „care a fost cel mai bun dintre toţi” îi scria într-o zi fiului său Arthur, atunci în vârstă de doisprezece ani:

„Aş vrea ca tu să înveţi să te faci plăcut altora… Cât despre a sta drept când mergi sau când stai: te sfătuiesc să ceri cuiva să se ocupe de tine şi să te lovească în clipa în care neglijezi acest lucru esenţial. Astfel au procedat fiii de prinţ şi nu s-au temut să îndure o scurtă suferinţă pentru a nu părea bolnăvicioşi toată viaţa lor. Nimic nu poate fi mai util. (Arthur Schopenhauer, 1987)”.

Un copil căruia nu-i este frică nu-şi gârboveşte spatele la masă. Dar un copil care  a trebuit să primească „cu iubire” loviturile şi reproşurile unui tată „aspru şi violent”  riscă să păstreze toată viaţa un spate încovoiat pentru că aceasta rămâne singura expresie a angoasei lui. Loviturile aplicate corpului nu corijează poziţia deficitară a spatelui. Dar ele pot să o transforme într-o carapace foarte dreaptă care nu mai exprima adevărul victimei, ci minciuna noului călău pe care alţii l-au făcut să se nască.

---