Alice Miller
1923– 2010

Fragmente traduse din ultima carte scrisă de Alice Miller,
Viata ta salvatã în sfârsit
(Ta vie sauvée enfin , Flammarion, 2008)

Fragmente traduse din cartea
CUNOASTEREA INTERZISÃ
(La connaissance interdite)
(aici)

Fragmente traduse din cartea
Le Drame de l'enfant doué
(Drame of the Gifted Child)
Drama copilului dotat
(aici)

Fragmente traduse pe site din cartea Ta vie sauvée enfin:

Prefata cãrtii - A spune copiilor adevãrul (aici)

SINELE ÎN EXIL
Depresia - fortat sã se însele pe sine
- partea I (aici) 27.06.2010
- partea a II-a (aici) 30.06.2010
- partea a III-a (aici) 02.07.2010
- partea a IV-a(aici) 03.07.2010

Răspunsuri la scrisorile cititorilor
4 iulie 2010 (aici)
5 iulie 2010 (aici)
7 iulie 2010 (aici)
9 iulie 2010 (aici)
10 iulie 2010 (aici)

PUTEM GĂSI „DE CE-ul” SUFERINŢEI NOASTR (aici)

Ce înseamnã martor salvator? (aici) - 15 iulie 2010

CUM SÃ GÃSIM UN BUN TERAPEUT? (aici) 15 iulie 2010

Alte răspunsuri la întrebările cititorilor - 2 august 2010 (aici)

Alte răspunsuri la întrebările cititorilor - 12 august 2010 (aici)

JURNALUL UNEI MAME (aici)

De pe coperta spate a cãrtii:


A NE SALVA VIAŢA: este o formă de datorie pe care o avem fiecare faţă de noi înşine. Mai degrabă decât să ne închidem în depresie sau, şi mai frecvent, în automistificarea şi negarea suferinţelor care ne-au fost aplicate pe durata copilăriei noastre, ne revine să căutăm să ne scoatem de acolo înţelegând care sunt adevăratele noastre nevoi.

A accepta să ne confesăm unui martor empatic, a învăţa să iubim copilul care am fost, a ridica refularea şi a ne trăi emoţiile (frică, indignare, mânie) îngropate, aceasta este calea prin care trece adevărata libertate interioară.

O carte-sumă a întregii gândiri a lui Alice Miller, pentru că dă socoteală de cercetările ei cele mai recente şi de eficacitatea metodei terapeutice pe care a pus-o la punct.

Cu click pe imaginea cãrtii ajngeti la descrierea cãrtii pe AMAZON.fr

Alice Miller s-a nãscut la 12 ianuarie 1923 la Lwow în Polonia.
Este doctor în filosofie, psihologie si sociologie, cercetãtor în domeniul copilãriei.
Alice Miller a practicat psihanaliza până în 1980, înainte de a se consacra în întregime cercetărilor ei asupra copilăriei. Tradusă în lumea întreagă, ea a publicat 13 cărţi, traduse în 30 de limbi, despre cauzele şi consecinţele relelor tratamente aplicate copiilor.

A murit recent, la 14 aprilie 2010, la vârsta de 87 de ani.

De pe site-ul personal al autoarei vedem cã a fost la dispozitia celor în nevoie de asistentã psihologicã - prin corespondentã - pânã în ultimele luni de viatã.

A fost o mare curajoasã prin pledoaria ei nepopularã în favoarea apãrãrii drepturilor copilului...

A fost o adevãratã CONSTIINTÃ...

Speranta ei cea mai dragã era cã într-o zi se va întelege cã a maltrata un copil are consecinte dezastruoase asupra devenirii lui si asupra societãtii întregi.

Mai multe despre A. Miler pe site-ul personal care ne-a rãmas de la ea:www.alice-miller.com

Cãrti scrise:

Le drame de l'enfant doué, Presses Universitaires de France, 1983

C'est pour ton bien, Aubier, 1985

L'enfant sous terreur, Aubier, 1986

Images d'une enfance, Aubier, 1987

La souffrance muette de l'enfant, Aubier, 1990

La connaissance interdite, Aubier, 1990

Abattre le mur du silence, Aubier, 1991

L'avenir du drame de l'enfant doué, Presses Universitaires de France, 1996

Chemins de Vie, Flammarion, 1998
Nouvelle édition mise à jour, Aubier mars 2008

Libres de savoir - Ouvrir les yeux sur notre propre histoire,
Flammarion, 2001

Notre corps ne ment jamais, Flammarion, 2004

Ta vie sauvée enfin, Flammarion, 2008



În româneste au apãrut, dupã câte stiu eu, douã traduceri din cãrtile scrise de Alice Miller:

Revolta trupului, la editura NEMIRA, 2006, se gãseste pe SCRIBD...
Desteptarea Evei ...? pe SCRIBD...

A spune copiilor adevãrul

Prefata cãrtii
Dacă am da crezare ideilor larg răspândite, copiii sunt lipsiţi de sensibilitate, suferinţele care li se aplică rămân fără consecinţe, sau au mai puţine consecinţe decât în cazul adulţilor, căci ei „sunt încă copii”. Până nu demult, era chiar autorizat să se opereze copii fără  anestezie. Excizia fetiţelor, circumcizia băieţilor, ca şi ritualuri de iniţiere sadice, sunt încă practicate în multe ţări. A bate un adult este calificat drept tortură, a bate un copil este măsură educativă. Nu arată limpede aceste fapte, prin ele însele, că creierul celor mai mulţi dintre oameni are o „leziune”, o gaură mare în locul în care ar trebui să-şi aibă sediul empatia, în special empatia faţă de copii? În fond, această simplă observaţie este suficientă pentru a demonstra că, copiii bătuţi păstrează sechele cerebrale ale acestora, căci aproape toţi adulţii sunt insensibili la violenţa practicată asupra copiilor! Pentru a-mi explica acest fenomen am vrut să ştiu de la ce vârstă estimează părinţii că ar putea să-şi „bată puţin” copiii pentru a-i învăţa să se comporte corect. Negăsind statistici în această chestiune, am comandat un sondaj, în 2002, o anchetă la un institut de sondaje: au fost întrebate o sută de mame, aparţinând la diverse clase sociale, ce vârstă avea primul lor copil atunci când au considerat necesar să-l „corijeze” prin palme date pe mâini sau la fund.

Răspunsurile au fost, după mine, foarte instructive: optzeci şi nouă de femei au răspuns, aproape unanim, că copilaşul lor avea în jur de optsprezece săptămâni, unsprezece nu-şi aminteau de momentul exact, dar niciuna nu a declarat că ea nu şi-a bătut niciodată copilul.

Rezultatele acestei anchete au fost publicate, în acelaşi an, în revista franţuzească Psychologies, dar nu au provocat nici o reacţie, nici uimire, nici indignare, ceea ce înseamnă, după părerea mea, că această practică este larg răspândită şi rareori pusă în discuţie. Or, eu nu pot decât să mă întreb: ce se petrece în creierul unui copil de această vârstă când primeşte lovituri cu palma? Chiar dacă acestea nu provoacă mari suferinţe corporale (cel puţin aşa presupunem încă), micuţul înregistrează că este atacat, şi aceasta tocmai de persoana care, îi spune instinctul lui, ar trebui să-l protejeze de atacuri. În creierul, încă insuficient format, al acestui copil, se va naşte o tulburare profundă, o problemă insolubilă: mama mea este ea protectoarea mea, cea care să mă apere de pericole, sau este ea însăşi un pericol? Un bebe este, evident, incapabil să răspundă la o asemenea întrebare. În consecinţă, optează pentru adaptare, el va considera brutalitatea ca pe ceva normal şi începe să înveţe violenţa. Vor subzista frica (de loviturile viitoare), neîncrederea şi tăgăduirea suferinţei.

Rămân, de asemenea, ceea ce eu am numit în cartea Libres de savoir (Liberi să ştim), blocajele de gândire: dezorientarea copilaşului conjugată cu tăgăduirea suferinţei, imprimă în adult o reticenţă – refuzul pur şi simplu, chiar – în a vedea problema pedepselor corporale exercitate asupra tinerilor. Aceste blocaje (şi frica care le susţine) îi împiedică să se întrebe asupra rădăcinilor sale. Aşa încât se respinge tot ceea ce ar putea să conducă la o reflecţie pe acest subiect.

După ştiinţa mea, nici filosofii, nici sociologii, nici teologii nu s-au întrebat, până azi, ce resimte un copilaş atunci când este agresat fizic, şi cum refularea acestor sentimente va influenţa asupra vieţii adultului şi a sistemului social în ansamblu. La lectura unei lucrări recente despre mânie, foarte documentată şi foarte bine scrisă, am fost frapată să constat cum autorul a evitat evident această temă. El descrie cu o minuţioasă precizie crimele săvârşite, de-a lungul istoriei umanităţii, de către mânia, descărcată asupra unor ţapi ispăşitori. Dar în aceste aproape patru sute de pagini nu vom găsi nici o indicaţie despre geneza acestui sentiment. Nu este menţionat nicăieri că mânia individului se naşte din cea, originară şi justificată, a copilaşului faţă de părinţii care îl bat, mânie a cărei exprimare imediată este reprimată, şi care, mai târziu se va descărca cu violenţă fără reţinere asupra unor nevinovaţi. Am putea să presupunem, din faptul că maltratarea copiilor este atât de larg răspândită, dar refularea şi tăgăduirea ei tot aşa, că acest mecanism (de apărare) se înscrie în natura umană, moderează suferinţele şi deci joacă un rol pozitiv. Cu toate acestea, doi factori – cel puţin – contrazic această teorie:

În primul rând, faptul că tocmai tratamentele rele şi negate se transmit generaţiei următoare şi că ciclul infernal al violenţei se va perpetua astfel.

În al doilea rând, faptul că readucerea în memorie a maltratărilor îndurate duce la dispariţia simptomelor patologice.

Ştim astăzi că, experienţa a dovedit-o, aducerea la zi, în prezenţa unui martor capabil de empatie a suferinţelor îndurate în copilărie duce la dispariţia tulburărilor fizice şi psihice (ca de ex. depresia). Trebuie, în consecinţă, să căutăm o formă de terapie radical diferită de metodele tradiţionale: căci numai confruntându-ne cu adevărul nostru dureros, şi nu întărind tăgăduirea, vom ajunge la libertate.

Acelaşi lucru este valabil, după mine, şi în privinţa terapiilor pentru copii. Am împărtăşit şi eu mult timp opinia, foarte răspândită, potrivit căreia copiii au nevoie să se iluzioneze şi să nege realitatea faptelor pentru că aceasta ar fi prea greu de îndurat. Dar astăzi sunt convinsă că, la fel ca în cazul adulţilor, cunoaşterea adevărului lor, a istoriei lor, îi protejează de maladii şi de tulburări psihologice. Or, pentru aceasta, ei au nevoie de ajutorul părinţilor lor.

Nenumăraţi copii, astăzi, prezintă tulburări de comportament, şi există o multitudine de programe terapeutice. Din nefericire, cele mai multe se bazează pe concepţii pedagogice potrivit cărora trebuie, şi se poate, învăţa copilul „dificil” să se adapteze şi să se supună. Este vorba deci de o terapie comportamentală, mai mult sau mai puţin reuşită, care ar consta dintr-un fel de „reparaţie” a copilului. Toate aceste metode uită – ignoră – că fiecare copil-problemă are o istorie, a îndurat răni aduse integrităţii lui, şi aceasta foarte devreme, încă înainte de vârsta de patru ani, într-o vreme în care creierul lui nu era încă complet format. Această istorie rămâne în general refulată.

Or, nu putem ajuta la modul real pe cineva rănit să se vindece dacă i se refuză vederea rănilor lui. Din fericire, un organism tânăr are şanse excelente de vindecare, şi aceasta este valabil şi în cazul rănilor psihice. Primul pas al tratamentului ar trebui deci să constea în acceptarea aflării rănilor, în luarea lor în serios şi în încetarea negării lor. Nu este vorba aici de „reparaţia” unui copil „perturbat”, ci de tratarea rănilor lui, arătându-i empatie şi transmiţându-i informaţii exacte.

Pentru dezvoltarea lui emoţională, pentru a ajunge la o maturitate autentică, copilul are nevoie de mai mult decât să ştie să se comporte ca băiat sau faţă bine adaptat (ă). Pentru a se apăra, mai târziu, de depresie, de tulburări de conduită alimentară şi/sau de căderea în toxicomanie, el are nevoie să acceadă la propria lui istorie. Cred că, în cazul copiilor bătuţi la o vârstă fragedă, eforturile educative sau terapeutice cele mai bine intenţionate sunt sortite eşecului dacă este trecută sub tăcere umilirea îndurată atunci. Adică atunci când îl lăsăm pe copil singur cu durerea lui. Pentru a sfărâma această solitudine (şi faptul de a-şi purta singur secretul), părinţii ar trebui să-şi găsească curajul să-şi recunoască greşelile. Toată situaţia s-ar schimba atunci. Ei pot, de exemplu, să-i vorbească copilului şi să-i spună calm:

„Noi te-am bătut când erai încă mic pentru că aşa am fost educaţi şi credeam că facem bine. Abia acum am aflat că n-ar fi trebuit niciodată să acţionăm aşa, şi ne pare rău că ţi-am produs o umilire şi suferinţe. Nu vom mai face aşa ceva. Aminteşte-ne, te rog, această promisiune dacă riscăm să o uităm. Pedepsele corporale sunt deja interzise prin lege în şaptesprezece ţări. Pentru că s-a înţeles, în cursul acestor ultime decenii, că un copil bătut trăieşte în frică, creşte în teama constantă de loviturile care ar putea să vină. Multe din aceste funcţii normale sunt lezate din cauza aceasta. Printre altele, mai târziu, el nu va şti să se apere dacă este agresat, sau va reacţiona, sub şoc şi din cauza fricii, cu o violenţă nemăsurată. Un copil înfricat are dificultăţi în a se concentra asupra lecţiilor, atât acasă cât şi la şcoală. Atenţia lui este orientată mai puţin asupra lecţiei cât asupra comportamentului profesorului sau a părinţilor lui, pentru că nu ştie niciodată când le va derapa mâna. Comportamentul adulţilor îi va părea total imprevizibil, prin urmare va trebui să se pună în permanenţă în gardă. Acest copil îşi pierde încrederea în părinţii lui, care ar trebui să-l protejeze de agresiunile altuia şi nu să-l agreseze ei înşişi. Or, un copil care nu are încredere în părinţii lui se simte în nesiguranţă şi izolat, căci toată societatea ia partea părinţilor şi nu pe cea a copiilor.”

Aceste informaţii date de părinţi nu sunt o revelaţie pentru copil, căci corpul lui ştie toate acestea demult. Dar curajul părinţilor şi decizia lor de a nu se mai eschiva din faţa realităţii faptelor vor avea, incontestabil, asupra lui un efect binefăcător, eliberator şi durabil. În plus, ei îi vor oferi copilului un exemplu important, nu prin discursuri frumoase, ci prin comportamentul lor: ei vor fi dat dovadă astfel de curaj şi de respect faţă de adevăr şi faţă de demnitatea copilului, mai degrabă decât de violenţă şi de lipsă de stăpânire de sine. Cum fiecare copil învaţă în funcţie de comportamentul părinţilor şi nu în funcţie de spusele lor, o asemenea recunoaştere nu poate fi decât benefică. Secretul pe care copilul îl purta în singurătate va fi numit şi inserat în relaţia lor, care poate de acum să se bazeze pe respectul reciproc şi nu pe exercitarea autoritară a puterii. Rănile până acum tăcute se pot cicatriza pentru că nu mai rămân stocate în inconştient. Atunci când copiii astfel informaţi ajung mamă sau tată la rândul lor, ei nu mai riscă să fie în mod irezistibil împinşi, de rănile refulate, să reproducă comportamentul adesea foarte brutal sau pervers al propriilor lor părinţi. Recunoaşterea şi regretul părinţilor a şters aceste istorii tragice şi le-a golit de forţa lor periculoasă de acţiune.

Comportamentul părinţilor lor a fost pentru copilul bătut şcoala violenţei, şi orice persoană care lucrează într-o grădiniţă de copii ar putea să mărturisească aceasta dacă îşi permite să spună ceea ce vede: puştiul bătut acasă îi bate pe cei mai slabi, şi aici ca şi în familie. Acolo, el va fi pedepsit pentru că l-a bătut pe fratele mai mic, şi el nu înţelege absolut nimic din mersul acestei lumi. Nu aceasta a învăţat el de la părinţii lui? Astfel se naşte foarte devreme o dezorientare ale cărei manifestări îl vor califica pe copil drept „perturbat” şi el va fi trimis în terapie. Dar nimeni nu îndrăzneşte să atace rădăcinile acestei perturbări, ceea ce ar fi un demers logic.

Terapia prin joc, când este aplicată de terapeuţi sensibili, poate desigur să-l ajute pe copil să se exprime şi să capete încredere, în cadrul unui spaţiu protejat şi constant. Dar cum terapeutul asterne tăcere asupra primelor răni îndurate, copilul rămâne în general singur cu ceea ce a trăit. Nici profesioniştii cei mai talentaţi nu pot să-l scoată din această izolare dacă, din grija de a-i proteja pe părinţi, ezită să ia în seamă ceea ce copilul a îndurat la o vârstă fragedă. Dar nu trebuie ca ei să-l facă pe copil să le vorbească despre aceasta, căci copilul, speriat, se va teme imediat că părinţii îl vor pedepsi. Terapeutul trebuie să vorbească cu părinţii şi să le explice de ce aceste conversaţii ar putea fi eliberatoare, pentru ei înşişi şi pentru copiii lor.

Bineînţeles, această propunere nu va fi acceptată de toţi părinţii, chiar dacă sunt sfătuiţi s-o facă. Unii vor găsi această idee ca grotescă şi vor crede că terapeutul este naiv, nu ştie cum se pot preface copiii şi cum ştiu să-i exploateze cu drăgălăşenie pe părinţi. Nu trebuie să ne mirăm de acest fel de reacţii, căci cea mai mare parte a părinţilor văd în copiii lor pe proprii lor părinţi şi le este frică să recunoască o greşeală pentru că, odinioară, fiecare greşeală risca să atragă sancţiuni grele. Dacă ei se cramponează cu înverşunare de masca perfecţiunii, probabil că ei nu se vor schimba niciodată.

Dar îmi place să cred că nu toţi părinţii sunt incorigibili, sau d-l sau d-na ŞTIE-TOT. Cred că mulţi dintre ei, în pofida fricii lor, vor renunţa bucuros la jocul atot-puterii; că ei au demult dorinţa de a-i ajuta pe copiii lor dar, până în prezent, nu ştiau cum, căci recunoaşterea adevărului îi angoasa. Aceşti părinţi vor ajunge, fără îndoială, mai uşor să ridice „secretul” şi reacţia copilului lor le va arăta efectul pozitiv al acestui gest. De atunci înainte ei vor constata prin ei înşişi că o recunoaştere sinceră a greşelilor lor este de o sută de ori mai eficace decât a le predica despre valori de la înălţimea autorităţii lor: aceasta îi va conferi adultului o autoritate veritabilă, pentru că va fi fondată pe credibilitate. Orice copil are, bineînţeles, nevoie de o astfel de autoritate pentru a-şi putea găsi reperele în lume. Un copil căruia i s-a spus adevărul, care nu a fost învăţat să considere ca licită minciuna şi cruzimea, se poate dezvolta liber, ca o plantă într-un pământ bun în care rădăcinile lui nu vor fi roase de dăunători(minciunile).

Am încercat să testez această idee pe câţiva prieteni, i-am întrebat ce cred despre aceasta, atât pe părinţi cât şi pe copii. Am constatat că am fost foarte adesea prost înţeleasă, că interlocutorii mei credeau că eu le cer părinţilor să se scuze. Copiii replicau că ei ar trebui să-şi poată ierta părinţii etc. Dar nu aceasta am vrut să spun: când părinţii se scuză, copiii pot avea sentimentul că ceea ce se aşteaptă de la ei este tocmai iertarea, pentru descărcarea părinţilor de sentimentele lor de culpabilitate, pentru a-i elibera de ele.

Or, nu este vorba despre aşa ceva. Ceea ce eu propun este o informaţie care va confirma ceea ce ştie corpul copilului, şi se va centra pe trăirea acestuia din urmă. Ne focalizăm asupra copilului, asupra sentimentelor şi nevoilor lui legitime. Când acesta constată că părinţii lui se interesează de ceea ce simte el în faţa abuzului lor de putere, el trăieşte o mare uşurare, şi de asemenea, într-un fel, impresia că i s-a făcut dreptate.

Nu este vorba de iertare, ci de evacuarea secretelor care au săpat prăpăstii. Este vorba de construirea unei noi relaţii, bazată pe încrederea reciprocă, şi de ruperea solitudinii în care se afla până atunci copilul bătut.

Partea a II-a din Prefatã - postatã 26 iunie 2010

Atunci când părinţii au recunoscut că au produs răni, se va putea vedea cum multe încurcături se repară şi se produce un fel de proces de vindecare spontană. Desigur, acest gen de rezultate pozitive se aşteaptă de la activitatea terapeuţilor, dar ei nu pot să-l realizeze fără ajutorul părinţilor. Dacă aceştia i se adresează copilului cu bunăvoinţă şi respect, şi recunoscându-şi sincer greşelile, fără să spună: „Tu ne-ai împins la aceasta prin comportamentul tău”, multe lucruri se vor schimba. Copilul a primit modele care îl pot ghida, nu s-a încercat derobarea de la realitate prin încercarea de a-l „corija” pentru ca el să placă mai mult părinţilor lui, i s-a arătat că adevărul poate fi exprimat prin cuvinte, a căror virtute curativă este perceptibilă. Şi mai ales: odată ce părinţii şi-au recunoscut vina, el nu mai are de ce să se simtă vinovat pentru greşelile lor. Or, acest gen de sentimente de culpabilitate se află la originea unui mare număr de depresii ale adultului.

Copiii care au putut simţi, prin aceste discuţii, că părinţii lor au luat în serios rănile şi sentimentele lor şi le-au respectat demnitatea sunt mai bine protejaţi si de aspectele nocive ale televiziunii decât cei care poartă în ei dorinţe de răzbunare refulate, inconştiente, contra părinţilor lor şi, din această cauză, se identifică cu scenele de violenţă văzute pe micul ecran. Nu prin interdicţii – aşa cum preconizează oamenii politici – îi vom împiedica să se „delecteze” cu ceea ce le oferă televiziunea.

În schimb, copiii informaţi cu privire la rănile îndurate la o vârstă fragedă vor avea fără îndoială o privire mai critică asupra acestui gen de filme sau îşi vor pierde interesul foarte repede. Poate chiar vor discerne sadismul subiacent al autorilor acestor filme cu mai multă uşurinţă decât mulţi adulţi hotărâţi să ignore suferinţele copilului bătut care au fost. Aceştia, în multe cazuri, se lasă fascinaţi de scenele de violenţă fără să se îndoiască de faptul că sunt în mod abuziv aduşi să consume deşeurile emoţionale ale unei vieţi pe care cineastul le prezintă sub numele de „artă” şi o vinde bine, neştiind că este vorba de propria lui istorie.

Acest lucru mi-a apărut foarte clar în timp ce ascultam un interviu al unui regizor american celebru care arată în filmele lui monştrii oribili şi practici sexuale brutale cu flagelări. El declara acolo că, datorită tehnicii moderne, el putea face să se înţeleagă că iubirea are multe feţe şi că flagelarea era, şi ea, o formă de iubire. Unde, când şi de către cine i-a fost inculcată în copilăria timpurie această filozofie înspăimântătoare? El nu părea să aibă nici cea mai mică idee în acest sens, şi va fi aşa, probabil, până la sfârşitul zilelor lui. Cu toate acestea, ceea ce el concepe ca fiind arta lui îi permite să-şi povestească propria istorie, suprimând-o, în acelaşi timp, din memoria sa. Această orbire are, evident grele consecinţe sociale.

Vârsta cea mai propice pentru a le vorbi copiilor despre rănile care le-au fost produse se situează între patru şi doisprezece ani, deci înainte de pubertate. După adolescenţă, interesul pentru acest subiect se va diminua probabil. Apărările contra amintirii suferinţelor precoce riscă să fie deja solid construite, cu atât mai mult cu cât aceşti copii, aproape de vârsta adultă, au şanse să devină în curând părinţi la rândul lor şi, intraţi în rolul celui puternic, să uite astfel definitiv neputinţa lor de altădată. Dar şi aici există excepţii şi, în plus, viaţa persoanei adulte comportă momente în care, oricare ar fi amploarea reuşitelor lui actuale, o maladie fizică îl constrânge să se întrebe asupra copilăriei lui. Aproape toate scrisorile pe care le primesc pe site-ul meu de pe Internet povestesc acelaşi gen de istorii: „Eu nu am fost maltratat(ă), dar totuşi de multe ori bătut(ă) şi chinuit(ă). Cu toate acestea am reuşit să-mi întemeiez o familie, am copii, un job bun etc. Or, acum, sufăr de depresii, de dureri, de insomnii şi nu ştiu de ce. Este posibil ca acestea să aibă vreo legătură cu copilăria mea? Dar toate acelea sunt foarte departe, eu nu-mi amintesc aproape nimic din acea vreme.”

Nu de puţine ori se întâmplă ca oameni care îşi pun astfel de întrebări şi caută să le răspundă îşi descoperă adevăratul lor Sine, istoria copilului maltratat şi a suferinţelor lui negate. Ei încep să trăiască cu adevăratele lor sentimente fără să fugă de ele şi, de multe ori, sunt uimiţi să găsească, pe această cale, eliberarea. Ei îi dau copilului care au fost ceea ce părinţii lui nu i-au dat niciodată: permisiunea de a-şi cunoaşte adevărul lui, de a trăi cu el, de a-l admite şi de a înceta să fugă de el. Cum, în prezent, îşi cunosc adevărul lor, ei nu mai au nevoie să-şi înşele sau anestezieze corpul cu ajutorul drogurilor, al medicamentelor, al alcoolului sau al teoriilor care sună bine. Îşi regăsesc energiile pe care până atunci au trebuit să le mobilizeze pentru ca să fugă de ei înşişi.

SINELE ÎN EXIL
Depresia – forţat să se înşele pe sine

Scriitorul rus Anton Cehov se numără, încă din tinereţea mea, printre autorii mei favoriţi. Îmi amintesc exact cum, la vârsta de şaisprezece ani, am devorat Camera nr. 6, plină de admiraţie pentru privirea pătrunzătoare şi simţul psihologic al lui Cehov, dar mai ales pentru curajul lui de a vedea şi de a arăta adevărul, fără a-i cruţa pe nici unul, oricare ar fi fost, din cei pe care i-a demascat ca nemernici.

Mult, mult mai târziu am citit Scrisorile lui, ca şi multe biografii, şi am găsit acolo informaţii despre copilăria lui. Am remarcat astfel cum curajul lui de a înfrunta adevărul ajungea la limită atunci când vorbea despre tatăl lui. Iată ce scrie Elsbeth Wolfheim, autorul unei biografii a lui Cehov, despre copilăria lui:

„Vexaţiunile şi umilirile nu îi reveneau numai la şcoală, el suferea mai ales din cauza rigorilor casei părinteşti. Tatăl lui Cehov era brutal, irascibil şi îşi trata familia cu o severitate extremă. Copiii erau snopiţi în bătaie aproape zilnic, ei trebuiau să se scoale dimineaţa la orele 5, să ajute în magazin înainte de a merge la şcoală şi după ce se întorceau de acolo, aşa încât nu aveau timp să-şi facă lecţiile. În plus, iarna era îngrozitor de frig în acest magazin de la subsol, până şi cerneala îngheţa. Cei trei fraţi serveau clienţii până seara târziu, alături de ucenici care erau şi ei bătuţi de patronul lor şi, de multe ori, adormeau în picioare de epuizare. Tatăl […] se angajă cu o înflăcărare fanatică în viaţa bisericii, conducea corul şi îi obliga pe copiii lui să cânte în cor.”

Cehov scria într-o zi că se simţea ca într-o colonie penitenciară cântând în acest cor, iar într-o scrisoare adresată fratelui său: „Despotismul şi minciuna au otrăvit copilăria noastră, până într-atât încât îţi face greaţă şi ţi-e frică să-ţi aminteşti”. El şi-a permis foarte rar acest gen de afirmaţii şi s-a străduit toată viaţa lui, cu preţul a grele sacrificii financiare, să asigure bună-starea tatălui său. Nimeni din anturajul lui nu bănuia sacrificiile psihice pe care şi le impunea reprimând adevărul lui propriu, căci această atitudine era unanim considerată ca o virtute. Cu toate acestea, negarea adevăratelor sentimente provocate de o maltratare extremă necesita multă energie, şi nu este deloc străină de faptul că Cehov a fost atins, încă de tânăr, de tuberculoză şi a suferit de asemenea de depresii severe, care în acea vreme erau numite melancolie. El a murit la vârsta de patruzeci şi patru de ani.

La lectura cărţii, recent apărute, a lui Ivan Bunin ([…]) am aflat că reflecţiile mele au fost confirmate de Cehov însuşi. Bunin citează acest elogiu ditirambic pe care Cehov îl face părinţilor lui, în timp ce ştia fără îndoială cu certitudine că această imagine nu corespundea realităţii:

„Tatăl meu şi mama mea sunt pentru mine singurele fiinţe de pe pământ pentru care aş face orice. Dacă într-o zi voi ajunge pe culmi, aceasta va fi opera mâinilor lor, sunt oameni minunaţi, iubirea fără margini pe care o poartă copiilor lor este, prin ea însăşi, mai presus orice elogiu, şterge toate lipsurile.”

Potrivit lui Bunin, Cehov ar fi afirmat  în mai multe rânduri faţă de prieteni:

„Nu am călcat Porunca a Patra.”

A trăda astfel propria cunoaştere a faptelor nu are nimic excepţional. Mulţi oameni nutresc astfel, de-a lungul vieţii, judecăţi total eronate despre părinţii lor, sub acţiunea acestei frici refulate care este, în realitate, cea a copilului foarte mic faţă de părinţii lui. Ei plătesc această trădare prin depresii sau maladii grave care îi vor duce la o moarte prematură. La cei care se sinucid se constată aproape întotdeauna că evenimente cu conotaţie de cruzime trăite în copilărie au fost, fie total negate, fie niciodată recunoscute ca atare. Aceste persoane nu voiau să ştie nimic despre suferinţele îndurate la o vârstă timpurie, şi trăiau într-o societate, decisă şi ea, să le ignore. Şi aceasta nu s-a schimbat deloc în zilele noastre. De unde această uimire manifestată de fiecare dată când, de exemplu, un star adulat se sinucide şi, se aflăm atunci, că suferea de depresii. El sau ea avea tot ceea ce dorea, se repetă din toate părţile, ce îi lipsea aşadar?

Am fost deosebit de frapată de distanţa dintre realitatea negată şi faţada „fericită”, văzând un documentar despre cântăreaţa Dalida, care a suferit mult timp de depresii şi s-a sinucis la vârsta de cincizeci şi patru de ani. Documentarul prezenta numeroase interviuri cu persoane care, după toate aparenţele, o cunoşteau foarte bine şi o iubeau, îi erau foarte apropiate, în viaţa profesională sau în cea privată. Toate, fără excepţie, au afirmat că depresiile şi suicidul lui Dalida au fost pentru ele o enigmă totală. Şi se auzea mereu repetându-se:”Ea avea tot ceea ce în mod normal ne dorim: frumuseţe, inteligenţă, un succes enorm. Atunci pentru ce aceste depresii recurente?”

Această interogaţie a întreg anturajului lui Dalida m-a făcut să iau cunoştinţă de solitudinea, în special interioară, în care fără îndoială a trăit, în pofida nenumăraţilor ei admiratori. Credeam că s-ar putea găsi o explicaţie a suicidului cântăreţei în istoria copilăriei ei, dar nici unul dintre participanţii la acea emisiunea n-a evocat această parte din viaţa ei. Am făcut cercetări pe Internet şi am găsit ceea ce se spune totdeauna de fapt: că Dalida a avut o copilărie fericită şi părinţi iubitori. Rămâne totuşi o întrebare care nu a fost pusă: ea a fost crescută la călugăriţe, or cum a trăit ea aceasta?

Ştiu, după multele mele lecturi despre aceste internate, că nu de puţine ori copiii sunt acolo victime ale violenţei sexuale, fizice sau psihice, în care ei trebuie să vadă semne de iubire şi de solicitudine. Ei învaţă, astfel, să accepte minciuna ca pe un lucru normal. Ştiu, de asemenea, că instituţiile religioase se opun încercărilor de a dezvălui situaţia scandaloasă care domneşte în şcoli. Cea mai mare parte a victimelor fac totul pentru a uita supliciile îndurate în copilărie, cu atât mai mult cu cât ştiu că au puţine şanse să găsească, în societate, „martori lucizi” care să ia suferinţa lor în serios. (Martorul lucid poate juca în viaţa unui adult rolul „martorului salvator” din jurul copilului. Înţeleg prin aceasta o persoană care cunoaşte repercusiunile lipsei de îngrijiri şi ale maltratării în primii ani de viaţă. Din această cauză, ea va putea să acorde asistenţă acestor oameni răniţi, arătându-le empatie şi ajutându-i să-şi înţeleagă mai bine sentimentele – incomprehensibile pentru cei în cauză – de frică şi de neputinţă provenite din propria lor istorie. Şi să le permită astfel să-şi perceapă mai liber opţiunile lor de care, astăzi adulţi fiind, pot să dispună.). Într-adevăr, numai indignarea altuia va putea să-i ajute să resimtă propria lor indignare şi să se revolte contra minciunii. Dar dacă această asistenţă lipseşte aproape cu desăvârşire, dacă toate autorităţile se dovedesc solidare cu minciuna, depresia va fi, ca să spunem aşa, impusă.

Nu ştiu dacă Dalida a cunoscut o astfel de soartă: reflecţiile mele sunt, în acest caz precis, pur speculative şi trebuie să fie considerate ca supoziţii. Este în afara oricărei îndoieli, după mine, faptul că depresiile unei femei, care a cunoscut o astfel de reuşită,dezvăluie o suferinţă negată din copilăria ei.

Multe staruri celebre au fost, în fond, extrem de singure. După exemplul lui Dalida, ele nu au fost niciodată înţelese pentru că ele însele erau incapabile să se înţeleagă. Şi erau incapabile să se înţeleagă pentru că au crescut într-un mediu total insensibil la suferinţa copiilor. Ele erau admirate încă din copilărie, dar aprecierea performanţelor nu are nimic de a face cu iubirea şi înţelegerea. Tragedia acestei copilării, care nu a fost niciodată asimilată şi contra căreia singurul scut era succesul, se repetă cu publicul. Ele caută înţelegere prin succes, îşi dau multă osteneală pentru a-l obţine şi a place cât mai multor oameni. Dar atât timp cât nu ajung să înţeleagă deznădejdea copilăriei lor, adulaţia mulţimilor nu le hrăneşte. Şi cum starul neagă, tocmai această suferinţă, el nu o poate asimila şi rămâne, ca un copil, însetat după iubirea şi empatia mamei sale. În ciuda strălucitei lui cariere, viaţa lui rămâne goală de sens, pentru că el rămâne străin lui însuşi. Şi el rămâne străin lui însuşi pentru că vrea să uite total ceea ce i s-a întâmplat în primii ani ai vieţii lui. Cum societatea întreagă funcţionează după această schemă, starul nu poate  fi înţeles de nimeni şi suferă de solitudine, inclusiv atunci când mulţimile aleargă la spectacolele lui. Suicidul îi pare a fi singura ieşire. Acest angrenaj ne spune foarte mult despre mecanismele depresiei.

Postare 30 iunie 2010

Această negare, atât de larg răspândită, a suferinţelor îndurate la începutul vieţii noastre are consecinţe funeste. Imaginaţi-vă că aţi vrea să întreprindeţi o excursie şi că faceţi o entorsă după câţiva paşi. Chiar dacă încercaţi să ignoraţi durerea şi să continuaţi, pentru că vă bucuraţi la ideea acestei plimbări, tovarăşii dumneavoastră îşi vor da seama mai devreme sau mai târziu că şchiopătaţi. Dumneavoastră le veţi povesti ce s-a întâmplat, ei vor înţelege de ce şchiopătaţi şi vă vor sfătui să vă trataţi.

Cu totul altfel se întâmplă cu rănile din copilărie, care joacă în viaţa unei fiinţe umane acelaşi rol ca şi entorsa de la începutul plimbării. Nu le putem alunga „luându-le cu filosofia”, ele vor determina tot mersul nostru, cu diferenţa, totuşi, că în general nimeni nu le va acorda atenţie. Societatea întreagă acţionează, oarecum, la unison cu cel care suferă şi nu poate povesti ce i s-a întâmplat. Cel care a fost rănit în integritatea lui nu are pe de altă parte, foarte probabil, amintiri. Dacă se află toată viaţa lui printre oameni care nu acordă nici o importanţă traumatismelor copilăriei, el va juca jocul. Viaţa lui se va desfăşura aproape ca plimbarea unui excursionist care şi-a făcut o entorsă încă de la primii paşi, dar nu vrea să o sesizeze şi se comportă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă, totuşi, el întâlneşte pe cineva care are cunoştinţă de efectele pe termen lung ale traumatismelor survenite în primii ani, el va avea şansa să renunţe la negarea lor şi, astfel, să-şi poată cicatriza rănile.

Mulţi oameni nu au avut niciodată această şansă. Celebrităţile, mal ales, au fost adesea înconjurate de admiratori care nu se îndoiau de nimic, şi dintre care nimeni nu decela, nu voia să deceleze chiar, deznădejdea interioară a idolului lor. Mulţi dintre ei visau să cunoască ei înşişi un astfel de succes şi nu înţelegeau de ce idolul lor nu părea să-şi savureze propriul succes. Un individ deosebit de dotat poate de asemenea să-şi utilizeze talentul pentru a-şi consolida sistemele de apărare contra adevărului şi a-l îndepărta de sine şi de ceilalţi. Există multe cazuri de acestea. să ne gândim la destinul fermecătoarei Marilyn Monroe, plasată de către mama sa într-o instituţie, violată la vârsta de nouă ani, apoi, de la reîntoarcerea în familie, hărţuită sexual de către tatăl ei vitreg. De-a lungul întregii ei vieţi ea nu a avut încredere decât în farmecul ei, aşa încât depresia şi drogurile au ajuns să o târască spre moarte. Vorbind despre copilăria ei, ea a spus următoarele, cuvinte mult citate pe Internet: „Eu nu eram o orfelină. Un orfelin nu are părinţi. La orfelinat toţi ceilalţi copii nu mai aveau părinţi. Eu încă aveam o mamă. Dar ea nu mă voia. Îmi era ruşine să spun asta celorlalţi copii…”

De acest angrenaj fatal sunt scutiţi cei care, în copilăria lor, au îndurat un traumatism non cauzat de părinţi. Ei au mai multe şanse să găsească empatie la cineva, pentru că fiecare îşi poate imagina ce înseamnă să fii ostatic în mâna teroriştilor, redus la o terifiantă neputinţă, sau încă să fii crescut într-un lagăr. Pentru ca sechelele unei astfel de trăiri să poată fi vindecate, trebuie ca societatea să ne ofere „martori lucizi”.

Un copil maltratat de părinţii lui, în schimb, va rămâne în general, la vârsta adultă, lipsit de martor şi, din această cauză, izolat: nu numai de ceilalţi, ci şi de el însuşi căci a refulat adevărul şi nimeni nu-l ajută să perceapă realitatea din copilăria lui. Societatea se instalează, de fapt, de partea părinţilor. Fiecare ştie că aşa este şi, prin urmare, nu va îndrăzni să abordeze adevărul lui. Dacă totuşi o terapie reuşeşte să-i permită să trăiască şi să-şi exprime mânia, el se va afla, în multe cazuri, confruntat cu ostilitatea întregii lui familii şi a prietenilor lui, pentru că a spart un tabu, şi pentru că această transgresiune îi înspăimântă pe ceilalţi. Adesea, anturajul va lupta prin toate mijloacele împotriva celui în cauză pentru a-şi păstra intactă propria lui refulare.

Puţini foşti copii maltrataţi sunt în stare să suporte aceste agresiuni şi să se resemneze cu o dezaprobare mai degrabă decât să-şi trădeze propriul adevăr. Cu toate acestea, cum dinamica emoţională a acestor procese este astăzi mai bine cunoscută, ne este permis să sperăm că lucrurile se vor schimba, şi că, datorită constituirii de grupuri mai bine informate, oamenii vor avea mai puţin să se teamă de o solitudine totală.

La drept vorbind, oamenii conştienţi de aceste mecanisme sunt încă puţini, inclusiv printre profesionişti. Dacă, de exemplu, cineva se interesează de viaţa Virginiei Woolf şi caută informaţii pe Internet, psihiatri renumiţi îi vor spune că ea era „bolnavă mintal” şi că tulburările ei nu aveau nici o legătură cu abuzurile sexuale ale fraţilor ei vitregi, pe care le-a îndurat, ani întregi, când era copil. Deşi, în scrierile ei autobiografice, Virginia Woolf a descris de o manieră impresionantă ororile din copilăria ei ([…]), astăzi încă se neagă relaţia dintre aceste teribile traumatisme şi stările depresive ulterioare.

Ea era de aceea ignorată, cu atât mai mult, încă din timpul vieţii. Scriitoarea îşi citea textele în cercurile literare pe care le frecventa, dar solitudinea ei a rămas întreagă, căci nici ea, nici anturajul ei, nici măcar soţul ei Leonard (aşa cum o atestă amintirile soţiei lui),  nu sesizau greutatea rănilor primite în copilăria ei. Ea era înconjurată de oameni care îi împărtăşeau vederile artistice şi le susţineau, şi nu îşi înţelegea ea însăşi sentimentul de profundă solitudine. Această situaţie poate duce la suicid, căci solitudinea actuală face constant să reapară starea de abandonare, sinonimă cu pericolul de moarte, trăit de către micul copilaş.

Acum câţiva ani a apărut, sub formă romanţată, o exhaustivă biografie a lui Jean Seberg (Alain Absire, Jean S., Fayard, 2004), actriţă care a jucat rolul principal în multe filme, adesea foarte cunoscute, ca Bonjur Tristesse sau Au bout de souffle. Pasionată de teatru încă din copilăria ei, Jean Seberg a suferit mult din cauza atitudinii rigide şi moralizatoare a tatălui ei, protestant luteran, pe care mai târziu îl va idealiza. Atunci când, liceană fiind, a fost aleasă, dintre miile de candidate, pentru primul ei film, Sainte Jeanne, el a copleşit-o cu admonestări în loc să-i împărtăşească bucuria. Îi ţinea predici, în numele iubirii părinteşti, de fiecare dată când ea avea un succes. Ea nu a recunoscut niciodată în sinea ei cât de mult o rănea atitudinea tatălui ei, dar suferea din cauza supărărilor pe care i le provocau bărbaţii de care îşi lega viaţa şi care corespundeau întotdeauna unui anumit model.

Bineînţeles, nu se poate spune că Jean Seberg şi-a ratat viaţa din cauza caracterului tatălui ei. Ci negarea suferinţei provocate de acest tată a antrenat depresiile grave care au atins-o în repetate rânduri. Această negare i-a dominat viaţa şi a împins-o să se ataşeze în continuu de tipul de bărbaţi care nu o înţelegeau şi nu o respectau. Repeta compulsiv alegerile ei autodistructive pentru că nu voia să ia cunoştinţă de sentimentele pe care i le provoca atitudinea tatălui. De îndată ce un bărbat se comporta faţă de ea într-un mod nedistructiv, ea îl părăsea. Ea aspira din toată fiinţa ei ca într-o zi tatăl ei să-i arate stimă pentru toate succesele ei. Dar el nu avea pentru ea decât critici.

Jean Seberg era vizibil total inconştientă de tragedia din copilăria ei, altfel nu ar fi devenit sclava alcoolului şi a tutunului şi nu s-ar fi sinucis. Multe staruri au cunoscut acelaşi destin, au sperat să scape, de adevăratele lor sentimente, pentru a sfârşi prin a se suprima sau a muri din cauza unei supradoze. Am putea cita nume ca Elvis Presley, Jimi Hendrix sau Janis Joplin.

Viaţa (şi moartea) acestor idoli ai vremii lor atestă că depresia nu este o suferinţă legată de prezent, în care s-au împlinit toate visele lor, ci că ea se datorează ruperii de propriul Sine, care a fost abandonat foarte devreme, fără să fi fost niciodată jelit, care nu avea dreptul să trăiască. Totul se petrece ca şi cum, prin intermediul depresiei, corpul ar protesta contra acestei infidelităţi faţă de sine, contra minciunilor, a deconectării de adevăratele lui sentimente, căci el nu poate trăi fără sentimente autentice. El are nevoie de libera circulaţie a emoţiilor, în continuă schimbare: mânie, tristeţe, bucurie… Când acestea sunt blocate în depresie, corpul nu mai poate funcţiona normal.

Pentru a-l obliga totuşi să funcţioneze, se recurge la tot felul de mijloace: drog, alcool, produse farmaceutice, refugiul în muncă. Totul şi orice pentru a nu avea de înţeles revolta corpului, pentru a evita să aflăm că sentimentele nu ne omoară, ci, dimpotrivă, ar putea să ne elibereze din închisoarea numită depresie. Ar putea, desigur, să existe riscul ca aceasta din urmă să revină dacă reîncepem să ignorăm sentimentele şi nevoile noastre, dar cu timpul vom şti din ce în ce mai bine cum să ne comportăm în privinţa lor. Pentru că sentimentele ne învaţă istoria copilăriei noastre, ele ne devin comprehensibile, nu mai avem a ne teme de ele aşa ca în trecut, frica se diminuează şi noi suntem mai bine înarmaţi contra unei noi faze depresive. Dar pentru a putea accepta ca aceste sentimente să iasă la iveală, trebuie să încetăm să ne temem de părinţii noştri interiorizaţi.

Postare 2 iulie 2010

Ideea de a nu fi fost iubiţi de părinţii noştri este, cred eu, insuportabilă pentru cei mai mulţi oameni. Or, cu cât faptele merg mai mult în sensul acesta, cu atât ei se cramponează de iluzia de a fi fost iubiţi. Ei se cramponează de asemenea de sentimentele lor de culpabilitate, însărcinate să le confirme că este din vina lor, din cauza defectelor şi a insuficienţelor lor, dacă părinţii nu i-au tratat cu afecţiune. În depresie, corpul se răscoală împotriva acestei minciuni. Atunci, în multe cazuri, moartea, sau cel puţin o moarte simbolică sub forma unei asfixii a sentimentelor, pare preferabilă durerii de a trăi deznădejdea copilaşului care, pentru părinţii lui, reprezintă numai o posibilitate de satisfacere a ambiţiei lor sau o eliberare pentru sentimentele de ură acumulate în adâncul lor.

Toată lumea ştie că depresia se numără printre maladiile cele mai răspândite ale vremii noastre. Media îi întreabă adesea pe specialişti despre cauzele ei şi diferite metode de tratament, dar cel mai adesea inima problemei pare să fie găsirea medicamentului psihotrop potrivit fiecărui bolnav. Psihiatrii afirmă că vom putea pune la punct produse care nu dau dependenţă şi lipsite de efecte secundare. Pe scurt, problema pare a fi rezolvată. Dar dacă soluţia este atât de simplă, de ce atâtea persoane deprimate? Există printre acestea şi persoane care refuză să ia medicamente. Dar printre cei care înghit medicamente, există şi cazuri care recad mereu în depresie şi, în pofida a decenii de psihanaliză, a psihoterapiilor de toate felurile sau a sejururilor petrecute în clinică, ei nu ajung să se elibereze de depresie. Ce anume caracterizează o depresie? În principal pierderea oricărei speranţe şi a energiei, o mare oboseală, anxietatea, lipsa de iniţiativă şi de interes pentru ceva. Accesul la propriile sentimente este blocat. Toate aceste simptome se pot manifesta simultan sau izolat, chiar şi la acelaşi individ care, în exterior, dă impresia că funcţionează bine, se arată chiar performant la locul de muncă, ba chiar, adesea, practică o activitate terapeutică şi încearcă să-i ajute pe alţii. Dar este incapabil să-şi vină lui însuşi în ajutor. Pentru ce?

Am descris, în cartea Le Drame de l’enfant doué (Drama copilului dotat), cum unele persoane reuşesc să se ferească de depresie, trăindu-se ca fiind cineva „grandios” – universal admirat – sau prin realizări extraordinare. Şi am observat că aceasta se poate întâmpla chiar şi în cazul unor psihanalişti sau psihoterapeuţi: oameni care, prin însăşi formaţia lor, învaţă să-i înţeleagă  pe alţii dar nu să se înţeleagă pe ei înşişi.. Am căutat cauza acestor situaţii în istoria copilăriei lor, şi am arătat că cei care aleg această meserie au învăţat foarte devreme să simtă deznădejdea mamei şi a tatălui lor, să fie atent la ei renunţând la propriile sentimente şi nevoi. Depresia este preţul pe care adultul îl va plăti pentru această abnegaţie. El s-a întrebat mereu ce aşteaptă ceilalţi de la el, şi în consecinţă nu numai că şi-a neglijat propriile sentimente şi nevoi originare, dar nici măcar nu şi le cunoaşte. Corpul, totuşi, le cunoaşte şi ţine ca individul care îl locuieşte să-şi poată trăi propriile şi autenticele sentimente şi să-şi acorde dreptul să le exprime. Dar pentru oameni care, în frageda copilărie, au fost folosiţi pentru a răspunde nevoilor părinţilor lor, aceasta nu merge de la sine. Mulţi dintre ei îşi pierd, în cursul existenţei lor, cu totul contactul cu copilul care au fost. Ei nu l-au avut niciodată cu adevărat, dar, cu trecerea anilor, contactul a devenit şi mai dificil. Pe de altă parte, necazurile şi deficienţele fizice tot mai multe, legate de vârstă, îi fac să trăiască situaţia de slăbiciune a copilului. Se vorbeşte atunci de depresia datorată bătrâneţii, considerând că trebuie acceptată ca ceva natural.

Dar nu este aşa. O femeie sau un bărbat care îşi cunoaşte istoria nu va deveni neapărat depresiv la vârsta înaintată. Şi chiar dacă traversează faze depresive, îi va fi suficient să lase să iasă la suprafaţă adevăratele lui sentimente pentru a triumfa asupra depresiei. Căci, la orice vârstă, depresia nu este nimic altceva decât fuga din faţa tuturor sentimentelor care ar putea să ne facă să retrăim rănile din copilărie. Cel în cauză se află atunci faţă în faţă cu un vid interior. Dacă suferinţele psihice trebuie să fie evitate cu orice preţ, nu mai rămâne, în fond, mare-lucru  pentru a întreţine vitalitatea. Omul poate să se  afirme prin performanţe mari pe plan intelectual, şi în acelaşi timp să ducă, lăuntric, o biată existenţă de copil non dezvoltat emoţional. Şi aceasta se poate întâmpla la orice vârstă.

Depresia, care reflectă acest vid interior, este, aşa cum am spus, rezultatul evitării tuturor emoţiilor legate de rănile primilor ani de viaţă. În consecinţă, o persoană depresivă se va afla aproape incapabilă să trăiască chiar şi sentimente conştiente. Afară numai dacă, sub impactul unui eveniment exterior, ea nu se află brusc debordată de sentimente care îi rămân absolut incomprehensibile, pentru că istoria veridică, non idealizată, a copilăriei lui îi este necunoscută, şi atunci această erupţie de emoţii va fi trăită ca o catastrofă. Pacienţii spitalizaţi pentru un tratament psihoterapeutic sunt auziţi spunând în continuu că nu trebuie să-şi amintească de copilăria lor, că nu vor găsi acolo răspunsuri, că trebuie la urma urmei să uite totul şi să se adapteze la noua situaţie. Atitudine foarte caracteristică: din grija de a evita orice provocare a pacienţilor, li se interzic vizitele familiei. În majoritatea cazurilor, ideea că o asemenea întâlnire ar putea, tocmai din cauza puternicului impact emoţional, să aibă un efect stimulator asupra pacientului, încă nu a pătruns în aceste instituţii. Consecinţele acestor metode sunt adesea tragice, aşa cum arată, de exemplu, corespondenţa dintre scriitorul Paul Celan şi soţia lui: interzicându-i-se sistematic acesteia să vină să-l vadă la clinică, nu s-a realizat decât accentuarea solitudinii lui şi agravarea bolii.

Postare 3 iulie 2010

Istoria regelui Ludovic al II-lea al Bavariei reprezintă un mod spectacular de a-şi denunţa, la modul inconştient, solitudinea lumii întregi şi de a-şi povesti drama copilăriei lui. El a construit palate somptuoase în care n-a locuit niciodată. A trăit unsprezece zile în unul dintre ele, iar în celelalte nici n-a pus piciorul. Aceste edificii prestigioase au fost construite cu cea mai mare grijă şi cu cele mai moderne tehnici ale vremii. Nenumăraţi turişti le vizitează, unii le admiră, alţii le califică zeflemitor drept kitch-uri, sau, văd în ele produsele bizare ale unei minţi bolnave. Căci, încă din timpul vieţii, Ludovic al II-lea a fost declarat „schizofren” – un diagnostic ce persistă până astăzi şi care nu explică nimic în realitate. Sau stipulează că un comportament absurd rezultă dintr-o patologie genetică şi deci că este inutil să căutăm acolo un sens.

Înarmaţi cu această explicaţie înşelătoare, vizitatorii parcurg sălile luxoaselor castele pe care un rege „bolnav” a pus să fie construite cu banii supuşilor lui. Or, nimeni, după toate aparenţele, nu şi-a pus încă întrebarea: ce s-a întâmplat la începutul acestei vieţi? De ce acest om a pus să se construiască castele fără să locuiască în ele? Ce voia el să exprime prin aceasta? Voia el să povestească o istorie pe care corpul lui o înregistrase şi o cunoştea bine, dar pe care conştiinţa lui a trebuit să o dea la o parte pentru că este interzis să aduci acuzaţie propriilor părinţi?

Ludovic, care era primul născut, a fost supus, încă de la naştere, unei educaţii rigide care a făcut din el un copil solitar, însetat de iubire şi de contacte umane. Acest băiat ultrasensibil nu găseşte afecţiune lângă părinţii lui, care îl consideră idiot şi îl lasă pe mâinile servitorilor. Alături de aceştia va primi el pâinea care i se refuză la castel pentru a învăţa să-şi disciplineze foamea. El nu este în măsură să înţeleagă că asemenea metode de educaţie sunt pur şi simplu sadice, şi retrimit la copilăria părinţilor. Chiar dacă, mai târziu, adultul va ajunge să înţeleagă aceasta, faptul acesta nu-i va ajuta deloc, pentru că corpul lui cere ca istoria să fie resimţită, emoţiile refulate trăite. Dar pentru Ludovic al II-lea, de-a lungul întregii lui vieţi, acest lucru a fost imposibil: de unde comportamentul lui absurd, botezat „schizofrenie”. Regele, aşa cum se cuvine, îşi respecta părinţii. N-a putut niciodată să-şi permită să aducă la lumină sentimentul lui de frustrare, cel mult îşi descărca uneori mânia asupra servitorilor. Neputinţa non asimilată a copilului care, trăind în lux, este condamnat să moară de foame, nu va lăsa să subziste în el decât frica.

Această frică va naşte solitudinea lui. La vârsta adultă el evită relaţiile umane, suferă de coşmaruri, se teme să nu fie atacat pe neaşteptate de cineva. Este foarte probabil ca această teamă să se bazeze pe evenimente realmente survenite în copilăria lui. Căci regele îşi trăia sexualitatea în secret, se trimiteau fotografii cu băieţi frumoşi care credeau că sunt aleşi pentru a servi drept modele pentru desenele de nuduri. Dar odată tânărul ajuns în apartamentul regelui, acesta abuza de el. Este puţin plauzibil ca autorul unor astfel de  fapte să nu fi îndurat el însuşi abuzuri sexuale. Suntem deci înclinaţi să credem că Ludovic al II-lea a fost victimă, în copilărie, a violenţelor sexuale. Nu neapărat înfăptuite de cineva din familia lui. Ştim,  pe de altă parte, din Jurnalul lui Jean Heroard, medic al regelui Franţei Ludovic al XIII-lea, că doamnele de la curte se jucau cu sexul micului Delfin (Alice Miller, L’enfant sous terreur, p.153).

Toate acestea nu ar fi trebuit să conducă neapărat la „schizofrenie” dacă, crescând, viitorul Ludovic al II-lea ar fi găsit pe cineva care să-l ajute să discearnă că atitudinea părinţilor lui era crudă şi să-l ajute să se revolte faţă de aceasta. Pentru aceasta, Ludovic ar fi trebuit să-şi recunoască mânia sau, mai târziu, să se întrebe ce simte făcând să se construiască castelele lui. Fără îndoială, voia, în mod inconştient, să exprime sub formă creatoare ceva ce nu avea, cu nici un preţ, dreptul să gândească conştient: şi anume că, atunci când era copil, în ciuda cadrului luxos, a trebuit să trăiască ca şi cum nu avea nici o valoare. Părinţii lui nu aveau ochi pentru el, nu îi recunoşteau talentele (tatăl nu îl considera destul de interesant ca să-l ia în promenadele lui), nici măcar nu îl hrăneau suficient, aşa încât trebuia uneori să părăsească castelul pentru a găsi, la ţărani, ceva cu ce să-şi astâmpere foamea.

Chiar dacă cunoaştem bine copilăria unui ins, este foarte rar să se vadă stabilirea unei legături cu suferinţele adultului. Se va vorbi despre o soartă tragică, fără a se vrea să se înţeleagă natura acestei tragedii. După toate aparenţele, nimeni, din viaţa lui Ludovic al II-lea, nu s-a întrebat şi nu l-a întrebat asupra sensului profund al castelelor. Şi astăzi, în pofida numeroaselor filme făcute despre „nefericitul” rege, nimeni, după cum se vede, nu a căutat în copilăria lui sursa aşa-zisei lui „schizofrenii”. Numeroşi cercetători, cu toate acestea, analizează detaliile construcţiilor lui şi publică cărţi pe această temă. Ne interesăm enorm de roadele nebuniei. Dar naşterea ei rămâne înconjurată de o tăcere profundă, căci nu putem înţelege geneza acestei maladii fără a dezvălui absenţa iubirii şi cruzimea  părinţilor. Şi aceasta îi înspăimântă pe majoritatea oamenilor, căci s-ar expune riscului de a se gândi la propriul lor destin.

Frica copilului neglijat, tiranizat chiar, în faţa adevăratei feţe a părinţilor lui, ne conduce la automistificare şi astfel la depresie. Nu numai unii dintre noi, ci aproape toţi, societatea întreagă, care crede că farmacopeea a rezolvat definitiv problema. Dar cum ar fi aceasta posibil? Majoritatea celor care s-au sinucis, din cei pe care i-am evocat eu, luau medicamente, dar corpul lor nu s-a lăsat păcălit şi a refuzat o viaţă care nu era o viaţă. Majoritatea oamenilor şi-au îngropat istoria copilăriei în adâncurile inconştientului şi, fără îndrumare, vor avea dificultăţi, chiar dacă vor vrea să acceadă la originile lor. Pentru a demasca himerele şi a se elibera de sub jugul moralei tradiţionale, ajutorul profesioniştilor le este necesar. Dar dacă aceştia se mulţumesc să prescrie medicamente, ei contribuie la betonarea fricii şi fac şi mai dificil accesul la propriile sentimente, ale căror facultăţi eliberatoare vor rămâne neutilizate.

Personal, îmi datorez trezirea în principal picturii libere. Dar aceasta nu înseamnă că se poate preconiza pictura ca remediu pentru depresie. Nicolas de Stael, al cărui talent îl iubesc mult, a pictat trei sute cincizeci şi patru de tablouri mari în ultimele şase luni de viaţă. El trăia în Antibes, lucra, departe de familie, cu îndârjire pentru opera sa, apoi „s-a aruncat de pe terasa care, în aceste ultime şase luni, a fost atelierul lui de lucru, s-a aruncat în moarte” (Nicolas de Stael, Editions du Centre Pompidou, 2003). Avea patruzeci şi unu de ani. Talentul lui, pe care atâţia pictori îl invidiau, nu l-a ferit de depresie. Câteva chestiuni poate că ar fi fost suficiente pentru a-l incita să reflecteze. Pictura lui, talentul lui nu au fost niciodată recunoscute de către tatăl lui, care fusese general înainte de Revoluţia rusă. Poate că de Stael , în disperarea lui, spera totuşi să reuşească într-o zi să picteze TABLOUL care să-i aducă stima şi iubirea tatălui său. Poate că există o legătură între munca încrâncenată pe care şi-a impus-o la sfârşitul vieţii şi această deznădejde. Numai pictorul însuşi ar putea să facă această distincţie, dacă întrebările cruciale nu au fost interzise. Atunci poate că ar fi ajuns să sesizeze că consideraţia parentală nu depindea de înalta performanţă a fiului, ci pur şi simplu de capacitatea părintelui de a aprecia calitatea unui tablou.

În cazul meu, elementul decisiv a fost că eu nu am încetat să-mi pun aceste întrebări. Am lăsat ca tablourile mele să-mi povestească istoria mea dispărută, în realitate numai mâna mea era la lucru, mâna mea care ştia tot dar aştepta ca eu să fiu gata să trăiesc sentimentele copilului mic. Şi vedeam în continuu acest copil pe care părinţii l-au folosit, dar pe care niciodată nu l-au văzut, respectat sau încurajat, şi care trebuia să-şi ascundă creativitatea în adâncul lui pentru a nu fi pedepsit, pentru ca aceasta să nu furnizeze un motiv în plus de pedeapsă.

Tablourile nu trebuie analizate din exterior. Nu înseamnă să-i facem un serviciu pictorului. Operele lui pot, totuşi, să trezească sentimente în el însuşi. Dacă el îşi permite să le trăiască şi să le ia în serios, el se poate apropia de el însuşi şi poate surmonta bariera principiilor morale. Îi va deveni posibil să se confrunte cu trecutul lui şi cu părinţii lui interiorizaţi, să poarte asupra lor o privire nouă – determinată de o conştientizare crescândă şi nu de o frică infantilă.

Dacă, într-adevăr, pot simţi ceea ce îmi face rău şi ceea ce mă bucură, ceea ce mă zbârleşte sau chiar mă înfurie, dacă ştiu de ce am nevoie şi ce refuz cu orice preţ, atunci mă cunosc destul de bine pentru a-mi iubi viaţa şi a o găsi interesantă, independent de vârstă sau de statutul meu social. Atunci nu risc deloc să simt într-o zi nevoia de a-mi pune capăt existenţei, doar dacă îmbătrânirea, slăbirea crescândă a capacităţilor fizice, nu induc astfel de gânduri. Dar chiar şi atunci, fiinţa umană va şti că ea a trăit viaţa ei autentică, viaţa ei proprie.

Răspunsuri la scrisorile cititorilor

Introducere
Sunt întrebată adesea de unde îmi iau certitudinile, pe ce mă sprijin pentru a contesta opinii bine stabilite, pentru că nu aparţin nici unei şcoli, secte sau vreo comunitate de credinţă care de obicei conferă în mod fals oamenilor siguranţa că ei sunt în adevăr. Eu nu cred, recunosc, decât în fapte, în cele pe care pot să le verific personal. Cunoaşterea acestor fapte o datorez miilor de scrisori pe care, de la apariţia cărţi, în 1979, Drame de l’enfant doué (Drama copilului dotat), le-am primit de la cititorii cărţilor mele, în care îmi povestesc istoria lor. Mi-ar fi plăcut de multe ori să reacţionez la aceste povestiri, şi regret din suflet că nu am putut s-o fac, în esenţă din motive de timp. Aş fi dorit de asemenea să comunic aceste mărturii, cuvântul celor care sunt victime ale maltratării copiilor, dar nu eram autorizată să fac aceasta, aceste scrisori erau confidenţiale.

Numai în cursul anului 2005 mi-a venit ideea să instalez pe site-ul meu de pe Internet o cutie cu scrisori în care să public, cu permisiunea autorilor, scrisori de interes general, cu răspunsurile mele. Aceste persoane au găsit astfel un loc în care să se exprime liber, şi să caute împreună cum să se elibereze de consecinţele tragice ale tratamentelor proaste îndurate în copilăria lor. Nu voi publica aici decât câteva din răspunsurile mele, scrisorile iniţiale figurând, împreună cu titlul şi data lor, la rubrica „Courrier des lecteurs” de pe site-ul meu.

Cea mai mare parte a scrisorilor se caracterizează printr-o frapantă negare, aproape totală, a realităţii, relatând în acelaşi timp adesea puternice dureri morale sau fizice aproape de neconceput a căror natură, în pofida anilor de terapie, n-a fost realizată niciodată. Scrisorile sunt aproape totdeauna scrise din punctul de vedere al părinţilor, care nu puteau suporta, fără să vorbim măcar de a iubi, copilul care erau. Nici o frază, în schimb, pentru a se plasa din perspectiva copilului: ea se exprima numai prin suferinţele adultului de astăzi, prin simptome fizice, depresii, idei de suicid şi obsedante sentimente de culpabilitate. Mi se explică mereu că ei nu au fost un copil maltratat, nici un copil bătut, cu excepţia poate a câtorva palme fără importanţă, sau lovituri de picior întâmplătoare, pe care le-au meritat de fapt pentru că erau adesea cu totul insuportabili şi îi scoteau pe părinţi din fire. Ei (autorii scrisorilor) mă asigură de multe ori că în fond ei erau copii iubiţi, dar ai căror bieţi părinţi erau surmenaţi, nefericiţi, depresivi, rău informaţi, alcoolici chiar, şi au crescut fără iubire. Nimic de mirare, aşadar, că îşi pierdeau atât de uşor răbdarea şi aveau mâna atât de grea. Trebuia să-i înţelegem. Ar fi vrut, din toată inima, să-i ajute pentru că îi iubeau şi le era milă de ei. Dar în zadar şi-au dat toată osteneala imaginabilă, nu au reuşit niciodată să-i scoată din depresiile lor şi să-i facă fericiţi.

Rezultă de aici un torturant şi irepresibil sentiment de culpabilitate. Ei se află continuu în faţa unei întrebări: Ce vină am comis eu? Pentru ce nu reuşesc să-mi salvez părinţii din suferinţa lor? Îmi dau toată osteneala. Nu am succes nici cu terapeuţii mei. Ei îmi spun să profit de părţile bune ale vieţii, dar eu nu reuşesc, şi mă simt vinovat şi din cauza aceasta. Ei spun că eu trebuie să devin în sfârşit adult, să încetez să mă simt o victimă, este deja mult timp de când nu mai sunt copil, trebuie să mă decid în sfârşit să întorc pagina şi să nu mă mai frământ. Ei îmi spun să nu caut să imput altuia vina, altfel ura va ajunge să mă sufoce. Îmi spun să iert în sfârşit şi să trăiesc în prezent, altfel voi deveni un pacient „borderline” – un „caz limită” – sau mai ştiu eu ce. Dar cum să ajung acolo? Bineînţeles, nu vreau să-mi acuz părinţii, îi iubesc şi le datorez viaţa. Le-am dat destule grijuri. Cum să mă debarasez de sentimentele mele de culpabilitate? Ele se agravează mai mult atunci când îmi bat copiii. Este teribil, nu mă pot împiedica s-o fac, ei nu încetează să mă scoată din răbdări. Mă urăsc pentru aceste explozii irezistibile de violenţă, mă detest când sunt cuprins(ă) de aceste mânii oarbe. Cum să le combat? Pentru ce trebuie eu să mă urăsc în mod constant şi să mă simt vinovat(ă)? Pentru ce nici unul din terapeuţii aceştia nu mi-a venit în ajutor? De ani întregi urmez sfaturile lor, cu toate acestea nu reuşesc să mă desfac de sentimentele mele de culpabilitate şi să mă iubesc, aşa cum ar trebui.

Iată răspunsul meu la una din scrisorile ce menţiona toate elementele de mai sus:

„În prima dvs scrisoare îmi spuneaţi că nu aţi fost un copil bătut, şi îmi scrieţi în prezent că v-aţi maltratat teribil câinele, pentru că aţi fost un copil rău. Cine v-a învăţat să vă vedeţi astfel? Nici un copil nu-şi martirizează câinele dacă n-a fost el însuşi grav maltratat. Există, în schimb, o mulţime de oameni care au această imagine despre ei înşişi şi se prăbuşesc sub sentimentele lor de culpabilitate pentru a nu vedea vina părinţilor lor, temându-se că vor fi pedepsiţi dacă vor deschide ochii. Dacă cărţile mele nu v-au ajutat să înţelegeţi aceasta, eu nu mai pot face nimic pentru dvs. Nu veţi putea să vă veniţi în ajutor decât dacă veţi înceta să vă protejaţi părinţii de sentimentele dvs legitime. De atunci, nu veţi mai fi în mod irezistibil împins să-i imitaţi detestându-vă, copleşindu-vă cu injurii şi considerându-vă un monstru.”

Cum poate cineva să se iubească dacă, foarte timpuriu, a fost învăţat că nu este demn să fie iubit? Dacă este bătut pentru ca să devină altul decât este? Dacă i se inculcă, că pentru părinţi el este o povară şi nu o bucurie şi, în sfârşit, că nimic de pe lume nu va putea disipa aversiunea şi mânia părinţilor lui faţă de el? Dacă ei mă urăsc astfel, îşi spune el, sigur este vina mea. El se simte vinovat, vrea să se amelioreze, dar este zadarnic căci părinţii trăiesc şi îşi descarcă furia asupra copilului lor, furia, pe care au fost forţaţi să şi-o reţină şi s-o reprime, faţă de propriii lor părinţi. Copilul a servit numai de catalizator.

Odată ce am înţeles cu adevărat aceasta, încetăm să mai aşteptăm iubire de la Tata şi/sau Mama. Ştim pentru ce aceasta a fost şi rămâne imposibil. Atunci, ne vom autoriza să vedem cum am fost trataţi în copilăria noastră şi să simţim cât am suferit din cauza aceasta. În loc să continuăm să ne lăsăm înduioşaţi de ei, să-i înţelegem şi să ne culpabilizăm, începem să acordăm asistenţă copilului care am fost. Se va naşte în noi iubire pentru acest copil – pentru că am îndeplinit condiţia necesară, am deschis ochii asupra tragediei trecutului. Este sfârşitul minimizării suferinţelor noastre, venirea unei abordări respectuoase a acestor suferinţe şi a copilului. Astfel se vor deschide porţile, închise până atunci, spre noi înşine. Dar ele nu se vor deschide în nici un caz dacă îi spunem cuiva: „Trebuie să te iubeşti pe tine.” El se va simţi debordat de acest gen de sfaturi, este prea mult să-i ceri dacă lui nu îi este încă permis să ştie ce a fost realmente copilăria lui şi pentru ce adevărul este atât de dureros.

O terapie reuşită ar trebui să permită această schimbare de perspectivă şi, totodată, refacerea vechilor modele de gândire. Dacă reuşim să simţim într-adevăr cât am suferit, copil fiind, din cauza comportamentului părinţilor noştri, empatia pentru părinţi dispare, în general, fără lupte interioare, şi se întoarce spre copil. Dar pentru a ajunge la această schimbare de optică, avem nevoie de un martor care să se situeze total de partea copilului şi să nu se teamă să condamne faptele părinţilor. Un autentic „martor lucid” ne poate ajuta să facem faţă, fără negare, trecutului nostru, pentru ca să putem în sfârşit să ne separăm de el, fără sentimente de culpabilitate. Datorită cunoaşterii istoriei noastre şi a sentimentelor noastre învăţăm să cunoaştem persoana care suntem, şi să-i dăm ceea ce are absolută nevoie, dar pe care nu le-a primit niciodată de la părinţii noştri: iubire şi respect. Acesta este scopul terapiei de punere la zi.

Citez mai jos răspunsul meu, datat 28 august 2006, unei cititoare care m-a întrebat ce înţeleg prin „terapie de punere la zi”, o metodă care s-a dovedit eficace pentru mine şi pentru alţii.

„Numesc „terapie de punere la zi” cea care îl ajută pe pacient să ia cunoştinţă de istoria dureroasă şi refulată a copilăriei lui, însoţită de trezirea sentimentelor trăite în acea perioadă, pentru ca să nu mai aibă a se teme de pericolele care altădată îl ameninţau la modul real, dar care astăzi nu mai există. De atunci, pacientul nu mai are nevoie să se teamă şi să reproducă, fără ştirea lui, ceea ce i s-a întâmplat în primii ani de viaţă, căci în prezent el ştie şi, în prezenţa terapeutului, martor comprehensiv, a putut să reacţioneze acolo cu mânie şi tristeţe. El va înceta să se mai trateze fără iubire, să se culpabilizeze, să-şi dăuneze prin tot felul de adicţii, căci, în prezent, a putut să dezvolte empatie pentru copilul care a suferit aspru din cauza comportamentului părinţilor săi. Adultul va fi mai bine înarmat pentru a face faţă pericolelor susceptibile să-l ameninţe, căci, acum, el înţelege şi gestionează mai bine fostele lui frici.

Acest mod de acţiune este exact la opusul formelor de tratament, oricare ar fi acestea (yoga, meditaţie, gândire pozitivă etc), care vizează dobândirea unui alt comportament sau a unei stări de mai bine. În aceste metode se evită sistematic subiectul copilăriei. Produce frică. O frică omniprezentă în societate, care se înrădăcinează, după părerea mea, în frica fostului copil bătut, frica de următoarea chelfăneală dacă se hazardează să perceapă cruzimea părinţilor săi.

Teoriile psihanalizei au fost şi ele construite pe aceeaşi frică. Astfel, analizanţi şi analişti rămân, adesea decenii întregi, împiedicaţi într-un labirint conceptual, suferă în permanenţă de sentimente de culpabilitate pentru că le-a fost atât de dificil părinţilor să-şi înţeleagă copilul „perturbat”. Şi în multe cazuri nici măcar nu ştiu că ei au fost copii grav maltrataţi. Ei  vor putea să-şi dea seama, poate, de aceasta cu o psihoterapeută cliniciană, dar aceasta depinde de ce ştie ea despre propria ei viaţă şi despre primii ei ani. Eu am redactat o listă de întrebări şi răspunsuri ( vezi Cum să găsim un  bun terapeut?) susceptibilă să indice persoanei care caută ajutor elementele asupra cărora să se informeze înainte de a se angaja.”

Bineînţeles, aceste femei şi aceşti bărbaţi se află în prezent în faţa multor probleme faţă de care s-au eschivat până atunci. Eu caut, prin răspunsurile mele, să-i ajut să se orienteze în noua lor situaţie şi să găsească „martori lucizi", comprehensivi, capabili să-i asiste pentru ca să poată face, din această cunoaştere proaspăt dobândită, utilizarea cea mai profitabilă.

Postare 7 iulie 2010

Trebuie să-mi confrunt familia cu adevărul meu?

Confruntarea cu părinţii este de multe ori necesară cu titlu de verificare a faptelor, dacă încă suntem înclinaţi să negăm realitatea. Dar odată ce ea a fost limpede percepută şi trăită, confruntarea directă nu este absolut necesară. Dacă o dorim arzător, aceasta poate fi şi în speranţa secretă de a fi comis o eroare de apreciere sau când între timp părinţii s-au schimbat, deci vor da dovadă de înţelegere cu condiţia să li se explice totul aşa cum se cuvine. Se crede adesea că ne vom simţi mai puternici în faţa părinţilor în vârstă şi slăbiţi. Aceasta se poate întâmpla, dar nu întotdeauna. Frica de părinţii violenţi care îl macină pe copilul mic rămâne, latentă, la adult, şi ne poate însoţi toată viaţa. A o trăi conştient, a-i înţelege fundamentul şi, datorită acestora, a o surmonta, este sarcina terapiei. Dacă, în acest cadru, reuşim la aceasta, rar se întâmplă să mai dorim să ne confruntăm cu părinţii. Pe de altă parte, conflictele cu surorile şi fraţii vor fi adesea evitate, în special dacă suntem capabili să acceptăm şi respectăm fricile lor personale, ştiind din propria experienţă cât de tenace poate fi frica.

Putem să ne învingem propria frică, putem ridica propria negare, dar nu pe cele ale surorilor şi fraţilor noştri. Dacă ei nu vor să parcurgă calea de eliberare noi nu putem face nimic. Este dureros să nu găsim în ei „martori lucizi”, dar trebuie să învăţăm să acceptăm şi aceasta, acesta este destinul nostru. Cu timpul, vom găsi poate prieteni care au trăit o istorie similară şi vor putea să devină martorii noştri.

Unii reuşesc să-şi surmonteze frica de părinţii atotputernici şi ameninţători scriindu-le scrisori pe care nu le vor trimite niciodată. Ei pot astfel să dea cuvântul copilului mic care au fost, fără umbra unei cenzuri, şi, prin scrisul lor să lase să iasă şi să resimtă, pentru prima dată, dezamăgirea amară, mânia neputincioasă, indignarea vehementă şi în cele din urmă tristeţea infinită care, de decenii, au fost condamnate la tăcere. O confruntare cu părinţii nu poate înlocui acest eveniment.

Vă doresc mult succes în terapia dvs.
(7 iulie 2005)

Frica de adevăr

După câte se vede nu am reuşit să vă trezesc indignarea şi să vă încurajez la revoltă. Dvs scrieţi mereu ca o fetiţă cuminte, cu o indulgenţă plină de filozofie. Descrieţi foarte clar faptele. Dar fără să resimţiţi nimic. Emoţional, aşteptaţi mereu, este evident, iubirea părinţilor dvs. Încercaţi să-i înţelegeţi, reprimaţi sentimente ca mânia şi indignarea, şi trăiţi în frica panică a copilului mic în faţa brutalităţii părinţilor. Cu toate acestea, vă puneţi întrebări. Poate că aceste rânduri sunt începutul unei rebeliuni care ar fi trebuit să izbucnească demult, pe care corpul dvs o aşteaptă ca să se elibereze, cu ajutorul unei sănătoase şi legitime furii, de kilogramele de prisos. Dvs arătaţi fără ambiguitate că toleranţa dvs faţă de părinţii dvs şi completa absenţă de revoltă şi de mânie vă distrug viaţa şi vă obligă să purtaţi în corpul dvs greutatea crimelor lor. Aceste 130 de kg nu sunt altceva decât povara tratamentelor rele aplicate acestei fetiţe delicate, inteligentă şi trează.

PS. Scrisoarea dvs de astăzi prin care îmi spuneţi că aţi fost leoarcă de transpiraţie timp de o oră în care aţi vrut să mi-l descrieţi pe tatăl dvs ca pe un monstru, îmi confirmă ipoteza.
(21 iulie 2005)

Ce este terapia?

Niciodată nu este prea târziu să punem întrebări terapeutei, căci răspunsurile ei arată în ce măsură ea a atins scopul la care aspirăm. Dacă, aşa ca dvs, vrem hotărât să descoperim adevărul despre copilăria noastră, avem nevoie de o asistenţă (îndrumare, accompagnement în franceză) care să permită aceasta şi, în nici un caz, care să vă arunce în nesiguranţă în timpul acestui demers. O terapeută care trăieşte încă în frica infantilă de părinţii ei interiorizaţi şi care îşi neagă traumatismele nu va putea să vă furnizeze această asistenţă. Formaţiile răspândite în mod obişnuit în profesie nu protejează, în acest domeniu, de mecanismele de apărare.

Veţi găsi pe site-ul meu de pe Internet sugestii de întrebări susceptibile să vă ajute să vedeţi dacă terapeuta dvs a ajuns la autenticitatea şi la libertatea interioară de care aveţi nevoie pentru a căuta, împreună cu ea, realitatea dvs proprie. Ultimele mele articole publicate pe site (de ex. Le chemin le plus long), conţin, de asemenea, multe sfaturi care pot să vă faciliteze căutarea unui terapeut eficace. Totuşi, mai multe scrisori recent primite mă determină să descriu cu mai multă precizie ceea ce înţeleg eu printr-un proces terapeutic reuşit. Trebuie, totuşi, să subliniez că concepţia mea se distanţează de ideile general admise şi nu va fi profitabilă decât persoanelor ferm decise să facă cunoştinţă cu copilul care au fost şi hotărâte ca nimic să nu le oprească pe această cale.

Dacă mi s-ar cere să afişez lista condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească o terapie eficace, aş spune aşa:

1. Terapeuta ia la modul total partea fostului copil rănit. Ea se indignează de ceea ce i s-a făcut, arată aceasta şi nu-şi disimulează sentimentele în spatele ecranului neutralităţii. Aceasta îi permite pacientului să acceadă la sentimentele lui, şi, în paralel, realitatea copilăriei lui va ieşi la suprafaţă din ce în ce mai clar.

2. Problemele actuale suscitând emoţii puternice favorizează de asemenea actualizarea realităţii copilăriei. Vederea acestei lumi permite înţelegerea intensităţii emoţiilor de astăzi (declanşatori).

3. Datorită acestei continue interacţiuni dintre prezent şi trecut, ajungem la o cunoaştere a istoriei noastre şi a identităţii noastre, care va aduce un sentiment de sigurantã niciodată trăit până acum.

4. Odată dobândită capacitatea de a integra vechile sentimente şi de a evalua pozitiv declanşatorii, prezenţa terapeutului devine superfluă.
(24 iulie 2005)

Pentru ce maltratăm copiii?

Copiii sunt maltrataţi pentru că părinţii lor au fost ei înşişi maltrataţi şi, din punct de vedere emoţional, neagă acest fapt. Ca şi dvs, de altfel. Dacă nu ar fi aşa, nu aţi pune această întrebare, căci, din punct de vedere intelectual cel puţin, păreţi a cunoaşte răspunsul. Vă doresc mult curaj şi să reuşiţi să vedeţi limpede!
(10 septembrie 2005)

Maltratarea sugarilor

Înţeleg foarte bine că sunteţi indignat şi terifiat din cauză că sunt maltrataţi sugarii. Aceste sentimente m-au condus să întreprind cercetările mele, să scriu cărţile mele şi să deschid site-ul de pe Internet. Am constatat repede, cu uimire, că foarte puţini oameni se interesează de acest subiect declarat tabu, şi nu am găsit nicăieri o ureche atentă. Atunci când, recent, am vrut să scriu un articol despre o mamă care şi-a ucis cei nouă nou-născuţi, nici un ziar nu a acceptat să-l publice. Şi atunci când, apropo de cazul Jessica, am vrut să arat rădăcinile infanticidului, ziarele întrebate s-au comportat ca nişte preoţi înspăimântaţi. Chiar şi când m-am adresat Vaticanului nu am reuşit mai mult să trezesc compasiune pentru sugarii bătuţi. M-am lovit de o indiferenţă totală.

În 1980 am publicat, în cartea C’est pour ton bien (Este spre binele tău), sfaturi de educaţie date în secolul al XIX –lea: părinţii erau invitaţi să inculce bunele maniere copiilor lor încă din primele zile de viaţă, „prin admonestări corporale”. Mă aşteptam ca aceasta să împingă toată societatea să-şi pună întrebări, dar nu s-a produs nimic de genul acesta. Am comandat un studiu statistic în Franţa pentru a şti ce procentaj de mame îşi bat copiii şi ce vârstă aveau aceşti copii atunci când i-au bătut prima dată. Publicarea rezultatelor nu a suscitat nici o reacţie.

Aceste diferite experienţe m-au învăţat că ceea ce dvs consideraţi ca o conduită normală faţă de un bebe, şi anume dorinţa de a-l proteja, constituie, vai, o excepţie. Este, evident, de regulă să creşti copilaşii aruncându-le palme şi producându-le frică şi suferinţe. Pentru ce? Numai pentru că aşa ne-au făcut părinţii noştri în copilăria noastră, băgându-ne în cap această absurditate: „Este spre binele tău”. Nu mai rămâne decât să-ţi descarci mânia refulată asupra propriilor copii. Aveţi dreptate: cu cât copilul este mai mic, cu atât adultul se simte mai dominant, şi cu atât speră să poată, astfel, să uite amintirile, înmagazinate în corpul lui, maltratările îndurate la începutul vieţii lui.

Este necesar şi urgent să întreprindem o acţiune de mare anvergură pentru informarea populaţiei. Poate că aveţi o idee despre modul cum am putea s-o transpunem în fapt. Din nefericire, aceasta nu interesează aproape pe nimeni, căci aproape toată lumea a fost bătută ca bebe şi i s-a inculcat ideea că loviturile i-au făcut bine. Cea mai mare parte a oamenilor continuă să creadă aceasta, adesea de-a lungul întregii vieţi, şi să-şi crească copiii aşa cum ei înşişi au fost educaţi. Ei evită astfel să ia cunoştinţă de faptul că, la vremea la care erau mici copii fără apărare, au fost maltrataţi. Ei nu vor mai ales să ştie că de fiecare dată când ridică mâna asupra copilului lor, şi ei îl maltratează, şi îi cauzează prejudicii pentru toată viaţa, fie şi numai prin distrugerea capacităţii de empatie şi de a gândi fără blocaje.
(22 octombrie 2005)

Mânie reprimată

Depresia vă arată că dvs vă reprimaţi sentimentele cele mai puternice. Dacă luaţi antidepresive vă reprimaţi şi adevărul dvs. Vă iubiţi părinţii, şi noaptea, simţiţi mânie – este bine că încă sunteţi capabil de aceasta. sper că terapeuta dvs va putea să vă ajute să înţelegeţi cine merită mânia dvs şi pentru ce. Dacă copilul îngropat în dvs, victimă a comportamentelor crude, se simte însoţit de un martor curajos, nu veţi mai avea nevoie de medicamente şi veţi fi în măsură să simţiţi şi să înţelegeţi cauzele suferinţei dvs.
(9 ianuarie 2006)

Iertarea, o manipulare a sentimentelor

Întrebarea dvs este foarte importantă, ea conţine totuşi naiva idee că noi am putea manipula sentimentele noastre fără a le imputa cuiva. Dar nu este aşa. Dvs spuneţi ceea ce toată lumea repetă, ceea ce toţi am învăţat de la părinţii noştri, la şcoală, la biserică şi chiar de la cei mai mulţi terapeuţi: trebuie „să întoarcem pagina”. Un program frumos, incontestabil: a ordona urii să dispară şi să nu mai revină niciodată. Dorim să întoarcem pagina şi să trăim în pace. Fiecare dintre noi ar vrea aceasta şi ar fi ceva magnific dacă lucrurile ar funcţiona astfel. Dar, din nefericire, nu este aşa. Absolut deloc. Pentru ce ? Pentru că mânia, ca toate celelalte emoţii, nu se lasă comandată, nici manipulată. Ea ne dictează lucrurile, ea ne forţează să o resimţim şi să-i înţelegem cauzele. Mânia poate izbucni de fiecare dată când cineva ne-a rănit, şi noi nu-l putem împiedica s-o facă. Căci corpul nostru nu poate „întoarce pagina” şi ne somează să-l ascultăm.

Putem totuşi încerca să ne reprimăm mânia. Consecinţele acestui fapt vor fi: maladii, toxicomanii, criminalitate. Dacă nu vrem să ne simţim mânia legitimă, pentru că le-am iertat deja părinţilor noştri până şi cele mai grele maltratări, vom constata în curând, spre surpriza noastră, că le-am produs copiilor noştri, sau altor persoane, aceleaşi suferinţe pe care ne-au făcut părinţii noştri să le îndurăm. Dacă am ajuns în sfârşit oneşti cu noi înşine, nu vom mai afirma că am acţionat „pentru binele lor” (cu alte cuvinte, că loviturile sunt bune pentru educaţia lor). Din nefericire, aceasta o declară majoritatea părinţilor, şi de aceea societatea noastră este atât de ipocrită.
(21 ianuarie 2006)

Odată ce ştim, cum să trăim cu aceasta?

Întrebarea dvs mi-a fost pusă de multe ori, poate nu atât de clar. I-am întrebat întodeauna pe interlocutorii mei dacă ar prefera să facă cale întoarsă dacă ar putea din nou să trăiască la fel ca înainte, fără să ştie. Până în prezent, niciunul nu mi-a răspuns da. Mulţi mi-au spus că, desigur, aveau mai puţini „prieteni”, dar în schimb aceştia erau adevăraţi, oameni care, şi ei, seanalizeazã, care sunt mai puţin pe defensivă în reacţiile lor, nu sunt în mod irezistibil împinşi să dea sfaturi peremptorii şi sunt capabili să-şi exprime sentimentele cu toată sinceritatea. Comunicarea a devenit mult mai simplă şi mai uşoară. Majoritatea corespondenţilor mei îmi spun că nu ar vrea niciodată să se întoarcă la starea în care erau despărţiţi de Sinele lor. În acel timp, ei se simţeau singuri, chiar şi în mijlocul unei mulţimi de oameni. Astăzi, aceasta li se întâmplă mult mai rar, căci îşi cunosc mai bine istoria lor, se cunosc mai bine pe ei înşişi.
(25 ianuarie 2006)

Întrebările unor elevi de la o clasă

1. Ce gen de tratament provoacă, după toate probabilităţile, un traumatism la copil?

Lipsa de respect, exploatarea afectivă, ignorarea sentimentelor şi nevoilor copilului, lovituri, dispreţ, luări în derâdere, intimidări. Printre altele.

2. Care sunt tulburările provocate de traumatizare? Şi cum se manifestă aceasta în comportamentul copilului?

Un copil traumatizat acasă urmează încă de la grădiniţă, apoi la şcoală, modelul distructiv pe care l-a învăţat acasă. El arată lipsă de securitate şi frică, sau îşi camuflează aceste sentimente prin agresivitate. În ambele cazuri, un educator lipsit de empatie va vorbi despre o „proastă conduită” şi va răspunde la ea cu pedepse, care vor agrava frica. Este destul de rar să întâlnim educatori care au curajul să vadă tratamentele proaste aplicate de către părinţi şi să le vorbească despre ele, pentru a-i informa despre consecinţele catastrofale pe care acestea le vor avea asupra copilului lor, adeseori marcat pe viaţă.

3. Cum, fie că suntem cadre profesionale, fie că nu, putem decela, după comportamentul copilului, dacă a îndurat traumatisme?

Este uşor de recunoscut, cu condiţia să vrem să vedem. În schimb, dacă ne este frică de propriile amintiri refulate, ne întoarcem privirea şi avem tendinţa să dăm pedepse, şi astfel să intensificăm fricile.

4. Care sunt interlocutorii posibili pentru victima traumatismelor?

Există multe servicii de ajutor social în copilărie şi alte instituţii, dar eu nu cunosc niciuna care să ia fără echivoc partea copilului. Persoanelor care lucrează acolo le este în general atât de frică de proprii părinţi, încât încearcă să-i explice copilului maltratat că faptele părinţilor lor sunt de înţeles, creând astfel victimei sentimente de culpabilitate în loc să o protejeze de o cruzime de neînţeles. Cum ar putea un puşti să înţeleagă că este martirizat pentru singurul motiv că tatăl lui/sau mama lui neagă calvarul propriei lor copilării, idealizându-şi părinţii şi, în mod inconştient, reproduc comportamentul acestora faţă de copilul lor!

5. Cum trebuie să se poarte membrii familiei sau ai anturajului pentru a-l ajuta?

Este foarte rar ca cineva din anturaj să aibă curajul să-i arate copilului maltratat că serveşte de ţap ispăşitor. Totuşi, aceasta ar fi de o importanţă crucială pentru viitorul lui. Dacă această susţinere îi lipseşte, copilul se simte vinovat şi mai târziu, odată adult, se va răzbuna pe propriii lui copii – la rândul lui în mod inconştient.

6. Există măsuri de prevenţie recunoscute împotriva traumatizării copiilor? Şi dacă da, care sunt acestea?

Orice copil are nevoie de respect, de protecţie, de afecţiune, de sinceritate şi de înţelegere, printre multe alte lucruri. Ansamblul tuturor acestora îl numim iubire. Dar părinţi care nu au primit niciodată şi care au fost făcuţi să ia cruzimea drept iubire sunt incapabili să se iubească pe ei înşişi şi să-şi iubească copiii, doar dacă, ulterior, le-a fost dat să sesizeze că ceea ce au cunoscut ei nu era iubire. Descoperirea propriului adevăr este prima etapă a unui proces de conştientizare, şi, astfel, permite trezirea empatiei şi a capacităţii de a iubi, în privinţa sa şi a copiilor lui.

7. Ce ar trebui să facă, după dvs., membrii anturajului pentru a evita la maximum orice risc de traumatizare?

Ar fi util să se organizeze, pentru părinţii unui nou-născut, întâlniri cu persoane care nu îşi neagă adevărul şi pot să le arate de ce are un bebe nevoie. Empatia se poate într-adevăr învăţa, dar pentru aceasta trebuie să avem modele. Această facultate de comunicare nu ne va fi transmisă de prieteni plini de sfaturi bune, dar care vreau să „corijeze” copilul. Este absolut necesar ca tinerii părinţi să fie luminaţi cu privire la cauzele tratamentelor proaste. Noi plănuim să organizăm pe site-ul meu de pe Internet un serviciu telefonic la dispoziţia mamelor care simt că, în disperarea lor, îşi vor bate bebelusul. Ar trebui să le explicăm acestor femei la telefon că, de fapt, dacă sunt atât de furioase în acest moment, nu sunt contra copilului lor, ci contra propriilor lor părinţi, care, atunci când ele erau mici, le-au umilit, le-au aruncat în deznădejde, fără să le permită vreodată să se apere. În prezent, această mânie ia drept ţintă propriul lor copil, dar nu trebuie să-i dea curs, căci aceasta ar avea, pentru el, grave consecinţe, pe care le va purta toată viaţa. Nu este adevărat că -aşa cum ne repetă ziarele - lipsa de timp, stresul şi sărăcia conduc la maltratare şi la lipsă de iubire. Suferinţele din propria lor copilărie – şi numai ele – sunt cele care fabrică părinţi violenţi şi inconştienţi de ceea ce fac.
(6 noiembrie 2006)

Postare 9 iulie 2010

Copilărie ştearsă

Dvs scrieţi: „De data aceasta vrea să mă deschid, să descopăr în sfârşit ce s-a petrecut în sufletul meu în timpul acestor nouă ani de întuneric. Mi-ar place atât de mult să ştiu, în acelaşi timp fiind aproape sigură – pentru ce, nu am nici o idee -, că aceasta ar fi prea greu de purtat.” Pentru ce, aşadar, nu aveţi nici o idee, în timp ce aţi relatat foarte clar situaţia, teribila deznădejde din copilăria dvs, respingerea, totala abandonare”. Reiese din descrierile dvs că ştiţi mult în acest sens, dar nu vreţi să conştientizaţi, nu vreţi să vedeţi că este adevărat, pentru că, copil fiind, eraţi moartă din cauza aceasta. Vă temeţi mereu de această durere, ca şi cum aţi fi încă mică. Dar dvs nu mai sunteţi mică. O ştiţi, şi vreţi să acceptaţi această durere, din iubire pentru copiii dvs dar şi - din fericire - pentru fetiţa mică care aţi fost odinioară, căreia nimeni nu i-a adus afecţiune şi înţelegere, şi care, din această cauză, a trebuit să înveţe să nu simtă nimic. În prezent, vreţi să vă deschideţi sentimentelor dvs şi, fără nici o îndoială, veţi ajunge acolo. Sper că veţi reuşi să faceţi ceea ce ar fi trebuit să facă mama dvs: să descopere cine eraţi, această fetiţă inteligentă, deşteaptă, avidă să trăiască, şi să se bucure că ea era această bogată personalitate. Pentru mult timp, mult prea mult, v-aţi tratat aşa cum v-a tratat mama dvs. Nu-i de mirare că nu-i mai suportaţi prezenţa. Sper că într-o zi mânia dvs va ieşi la suprafaţă, şi ea va fi perfect justificată.
(26 aprilie 2006)

În afara pericolului

„Toate acestea nu sunt simplu de făcut”, scrieţi dvs. Vă cred, dar aş vrea să adaug că această treabă este bună şi absolut necesară. Şi veţi reuşi. Vă întrebaţi dacă în mod obişnuit oamenii au amintiri atât de precoce. Nu, deloc, eu aud foarte rar lucruri de acest gen. În schimb, de regulă oamenii îşi banalizează amintirile rele, şi dvs o faceţi, vârtos. Aveţi treizeci şi nouă de ani şi abia acum realizaţi, acum câteva zile (!), că mama dvs nu este o „superwomen” şi că nu este perfectă. Unde aţi trăit până în această zi? Multele dvs dependenţe de aceasta sau de aceea v-au îndepărtat atât de mult de realitate? Dvs ştiţi totuşi multe lucruri, dar vă este interzis să trageţi concluziile. Pentru ce? Aţi fost bătut, scrieţi dvs, din cale afară în copilăria dvs, vă alergau prin toată casa. Ce aţi făcut dvs din această cunoaştere ca ea să nu ducă la o explozie de mânie? După cum spuneţi, pe drept cuvânt, în prezent sunteţi adult şi nu vă mai pot snopi în bătaie. De ce vă temeţi, aşadar, astăzi?

Dacă vă autorizaţi să simţiţi cât rău v-au făcut părinţii dvs, prin exigenţele lor nemăsurate, prin lipsa totală de înţelegere, lăsându-vă singur noaptea, bătându-vă, sufocându-vă sentimentele conştiente (care din fericire supravieţuiesc în corpul dvs), atunci veţi avea şanse să vă desprindeţi foarte repede de dependenţele dvs. Ele sunt preţul pe care a trebuit să-l plătiţi, ca şi copil, pentru a vă menaja să nu vedeţi cum erau în realitate părinţii dvs, cât de distructiv era comportamentul lor faţă de dvs. Altfel, aţi fi fost aspru pedepsit. Dar dvs nu mai sunteţi un copil, şi puteţi de acum să vă deschideţi ochii mari, ştiind că nu mai sunteţi în pericol.
(27 aprilie 2006)

Frica de frică

Amintirile nu pot fi comandate, nici prin meditaţie, nici prin training autogen. Şi ceea ce aţi obţinut forţându-vă, nu vă va folosi în orice caz la nimic. Pentru a vă apropia de copilul care eraţi şi pentru a-i împărtăşi suferinţa, veţi putea încerca să vă interogaţi corpul dvs dacă el se manifestă prin tulburări. În ce constă „maladia” dvs? Puteţi să o descrieţi? Puteţi spune care sunt emoţiile care însoţesc apariţia simptomelor dvs? Frica? Ruşinea? Mânia? Încercaţi să purtaţi dialogul cu corpul dvs  în scris, de preferinţă în poziţie culcată. Şi dacă, în cele din urmă, vă decideţi să urmaţi o terapie, citiţi, în prealabil, chestionarul meu. Dacă vă este frică să-i puneţi viitorului dvs terapeut întrebările pe care le sugerez eu, păstraţi-vă calmul în faţa acestei frici, sondaţi acest sentiment, el vă va învăţa poate mai mult despre prima dvs copilărie decât amintirile invocate cu forţa, sub formă de imagini dar neînsoţite de emoţii sau de examene neurologice. Nu trebuie să vă temeţi de frica dvs, ea are întotdeauna un motiv, îngropat în copilărie şi care nu se dezvăluie decât dacă nu fugim de sentimentele noastre, ci le luăm în serios. Nimeni nu are dorinţa de a simţi cât era de terifiat, când era foarte mic copil, de tinerii lui părinţi atunci când aceştia îşi ieşeau din sărite, strigau la el, îl băteau şi peste toate astea îi spuneau că dacă se supărau pe el, era numai din vina lui. Dar adult fiind, el poate regăsi acest gen de scenă oriunde: este suficient să privească în jurul lui pe stradă. Numai că, în acest caz, sentimentele corespunzătoare (amintirile) lipsesc în general.
(1 iulie 2006)

Puterea refulării

Bineînţeles, dvs aţi refulat cea mai mare parte a evenimentelor, era necesar, altfel nu aţi fi supravieţuit acestui infern. Dar este inutil de căutat o masă de amintiri. Ţineţi-vă de una singură, de exemplu aceasta: aveţi paisprezece ani, sentimentele dvs se trezesc, cum este de regulă la pubertate, simţiţi viaţa palpitând în dvs, şi iată că apare mama dvs, care vă atrage atenţia contra Diavolului, cu singurul scop de a nu avea să vă reamintiţi traumatismele refulate. Şi iată-vă sacrificată pe acest altar, dvs şi vitalitatea dvs.

Or dvs reproduceţi în prezent, şi în mod repetat, acest comportament al mamei dvs. Faceţi progrese, vă simţiţi plină de viaţă, dar refuzaţi să vă permiteţi aceasta, căci, ca la paisprezece ani, vă supuneţi vocii mamei dvs. Încercaţi să lucraţi, cu răbdare, plecând de la acest exemplu, şi veţi vedea că Diavolul nu va veni să vă ia. Ba dimpotrivă, dvs îl veţi alunga. Definitiv.
(9 iunie 2006)

Călăii de mâine?

Mailul dvs se bazează pe o neînţelegere. Eu am subliniat în repetate rânduri că, din punctul meu de vedere, orice călău a fost odată o victimă, dar, bineînţeles, nu orice victimă este sortită să devină un călău. Numai cei care neagă suferinţele din copilăria lor, le banalizează, le iau în râs, sunt în pericol să ajungă călăi. Dacă putem lua aceste suferinţe în serios, nu simţim nevoia de a ne răzbuna contra altuia. Oamenii care, în copilăria lor, au fost înconjuraţi cu afecţiune, au beneficiat de o atenţie pozitivă, nu poartă în ei potenţialităţi distructive, nu sunt bombe cu explozie întârziată şi au empatie pentru ei înşişi şi pentru ceilalţi. Dar cum, în general, maltratările rămân ocultate, pentru că sunt negate, şi pentru că copilăria este adesea idealizată, auzim adesea afirmându-se că există indivizi distructivi a căror copilărie a fost fericită. După părerea mea, este total imposibil. Numai conştientizarea emoţională a ceea ce am trăit în primii noştri ani de viaţă şi empatia pentru copilul care am fost ne feresc de reproducerea oarbă a supliciilor îndurate altădată şi care rămân active în inconştientul nostru.
(16 iunie 2006)

Miracolul

Povestirea dvs m-a bulversat. Nu este de mirare că după o copilărie atât de atroce aţi avut probleme în relaţia de cuplu şi în relaţia cu copiii dvs. Atunci când am învăţat foarte devreme să suportăm în tăcere acte de cruzime, continuăm pe această cale şi, mai mult, considerăm că aceasta este normal. Dar este un miracol că dvs aţi pătruns(ghicit) sistemul, că vedeţi, auziţi şi sunteţi hotărâtă să spuneţi ceea ce vi s-a făcut. Este ceva deosebit de rar. Într-adevăr, aşa cum de mii de ori am constatat: cu cât oamenii au fost mai groaznic maltrataţi, cu atât îşi apără mai energic părinţii şi caută cu obstinaţie să-i înţeleagă, poate în speranţa de a primi de la ei, în pofida a toate, puţină iubire. Dvs, în schimb, păreţi să vă fi eliberat de această nevoie irepresibilă. Chiar dacă, uneori, trebuie încă să suportaţi recidive (speranţa?). În prezent, ştiţi destul de mult despre aceasta ca să vă mai lăsaţi amăgită. Vă doresc întâlniri fericite în viitor, oameni demni de dvs şi care au învins, cel puţin parţial, frica înrădăcinată din copilăria lor.
(17 iunie 2006)

Alergii

 De fapt, dvs aţi găsit deja răspunsul la întrebările dvs. După toate aparenţele, există emoţii pe care nu sunteţi capabilă să le acceptaţi, poate pentru că sunt prea dureroase sau pentru că vă este frică să spuneţi NU şi să pierdeţi pe cineva, urmare a acestui refuz. Dar corpul dvs spune NU sub formă de alergie, şi el nu va mai fi constrâns la aceasta de îndată ce dvs vă veţi autoriza să trăiţi emoţiile temute. Veţi ajunge acolo desigur într-o zi, după tot ceea ce aţi reuşit deja. Acordaţi-vă timp. A vă desensibiliza îmi pare contra-productiv. Tocmai sensibilitatea dvs recucerită v-a condus să vedeţi clar acolo, şi din acest fapt să vă recăpătaţi sănătatea. Această alergie este, încă o dată, limbajul corpului dvs. De îndată ce veţi fi învăţat să-l înţelegeţi, ea va dispare.
(4 iulie 2006)

Jocul de-a baba-oarba

Sunt foarte fericită să aflu că cărţile mele vă pot fi utile în activitatea dvs profesională. Câte confuzi şi câte suferinţe noi ar putea fi evitate dacă medicii s-ar informa despre cauzele bolilor. Uneori, ar fi suficientă o singură discuţie pentru a declanşa procesul de autovindecare la un pacient. Căci numai corpul posedă puterea de vindecare, şi nu medicamentul. Dacă, fie şi numai o singură dată, medicul ar întreba o persoană suferindă de astm, de alergii, de tulburări digestive sau de boli de piele, despre copilăria lui, de exemplu, dacă a fost bătut sau brutalizat (bruscat, criticat cu asprime) într-un fel, în cea mai mare parte a cazurilor, istoria maltratărilor ar veni direct la lumina zilei – o istorie care, adesea, rămânea îngropată timp de decenii. Şi toată dezvoltarea simptomelor s-ar clarifica îndată. Totodată ar fi pus la lumină acest sentiment de neputinţă, înrădăcinat în copilăria lui, care îl tulbură pe cel în cauză de zeci de ani, în timp ce raţiunile(motivele) lui au dispărut demult. Din nefericire medicii dau înapoi din faţa ideii de a pune astfel de întrebări, şi preferă să prescrie medicamente, care sufocă şi aruncă în confuzie ştiinţa corpului. Industria farmaceutică intră în joc. Zilnic, nenumărate publicităţi pentru Valium, Viagra şi antidepresive invadează calculatoarele şi îmbrobodesc milioane de oameni. Oameni bolnavi de copilăria lor, cărora li se refuză dreptul de a şti de ce suferă pentru că societatea întreagă se eschivează de la acest subiect şi pentru că personalul profesional din sănătate participă la acest joc de-a baba-oarba. Dacă un bărbat este afectat de impotenţă sexuală, corpul lui îi spune că el îşi reprimă emoţii puternice contra acelei femei, contra femeilor în general sau contra mamei lui, deşi el crede că le iubeşte. De îndată ce el poate să-şi trăiască aceste sentimente „negative” şi află motivul reprimării lor, impotenţa lui dispare. Dar dacă ia Viagra, el se îndepărtează mai mult de sentimentele lui şi se va vedea mai devreme sau mai târziu confruntat cu alte simptome. În consecinţă, el bate pasul pe loc, în loc să se oprească şi să-şi pună întrebări. Medicii ar putea să aducă un ajutor considerabil dacă ar fi pregătiţi, de partea lor, să-şi pună întrebări despre propria lor viaţă.
(7 iulie 2006)

Postare 10 iulie 2010

Grupuri de susţinere pentru foşti copii bătuţi

Ideea că un grup poate să vă ajute să o descoperiţi pe mica A. şi să vă facă s-o iubiţi îmi pare excelentă. Nu înţeleg cum, urmând o terapie de cinci ani, dvs aţi realizat abia acum câteva luni că aţi fost un copil maltratat. Ce aţi făcut în aceşti cinci ani? Scrisoarea dvs mi-a dat impresia că în prezent dvs ştiţi cu exactitate ceea ce căutaţi, care este problema dvs, aşa încât vedeţi foarte repede dacă un grup vă convine sau nu. Şi în acest ultim caz, încercaţi un altul. Nu aveţi de ce să vă temeţi că nu veţi mai putea „funcţiona” dacă descoperiţi adevărul dvs. Nu am venit în lume ca să funcţionăm, ci ca să trăim. Şi avem nevoie pentru aceasta de contactul cu istoria noastră, cu emoţiile primilor noştri ani şi cu rădăcinile noastre. Dacă învăţaţi să vă înţelegeţi sentimentele, îi veţi înţelege mai bine pe soţul dvs şi pe fiul dvs. Vă urez forţa de a împlini ceea ce, pe bună dreptate, v-aţi promis.
(17 iulie 2006)

Carenţe

Dvs îmi scrieţi: „Nu am avut întotdeauna o imagine pozitivă despre părinţii mei, dar, retrospectiv, nu pot decât să constat că ei au fost întotdeauna buni cu mine, binevoitori şi prevenitori. Nu din cauza circumstanţelor, ci din cauza modului meu de a privi, de atâta timp eu nu mi-am dat seama de aceasta. Eu nu am avut niciodată o viziune pozitivă despre ceilalţi şi despre ceea ce mă înconjoară, şi, în consecinţă, întotdeauna ei mi-au părut străini şi ameninţători”.

Evident, dvs consideraţi neîncrederea dvs ca fiind din vina dvs şi nu ca efectul comportamentului care v-au făcut neîncrezătoare. Această optică pare să vă ajute şi nu-mi revine mie să vă corijez.

În schimb, aş vrea să vă mulţumesc pentru contribuţia dvs importantă, căci, după cum se vede, nu s-a văzut destul de clar, în această corespondenţă cu cititorii mei, că eu situez printre tratamentele rele lipsa de îngrijire şi faptul de a neglija nevoile de contact şi de stimulare a copilului foarte mic. Aveţi absolută dreptate să subliniaţi faptul că primele luni au o influenţă determinantă, căci în această perioadă de viaţă ar trebuie să se formeze ceea ce numim încrederea originară, şi ea nu se poate forma decât dacă părinţii sunt prezenţi.
(18 iulie 2006)

Copilul neglijat(abandonat)

Când un copil este neglijat (abandonat), el trăieşte o ameninţare existenţială, el nu se poate descurca absolut singur, şi integritatea lui psihică este şi ea în pericol atunci când trebuie să devină altul decât este, să-şi reprime adevăratele emoţii, mânia şi disperarea lui, şi să surâdă pentru a obţine un pic de afecţiune. Aceasta generează enorm de multă frică, şi poate că astăzi puteţi, pentru prima dată,, să o simţiţi conştient, pentru că, în prezent adult fiind, nu mai sunteţi expus acestui pericol. Nu sunteţi obligat să plăceţi , puteţi lăsa să apară la suprafaţă adevăratele dvs sentimente, şi să le arătaţi – dar numai unor oameni care sunt, şi ei, capabili să înţeleagă şi sunt prieteni sinceri. Dacă simţiţi că nu merge, că celuilalt îi este frică de adevăratul dvs Sine, simţiţi cum urcă vechea frică existenţială a copilului care trebuia să renunţe la el însuşi pentru a fi „iubit”. Nu este prea greu de înţeles, dar această frică se va disipa poate dacă dvs rămâneţi fidel sentimentelor dvs şi căutaţi să le înţelegeţi. Un copil neglijat nu-şi poate permite aceasta, dar un adult da. Şi dacă rămâne fidel lui însuşi, el nu se va mai simţi niciodată neglijat(abandonat).

Maltratată, sau este numai în capul meu?

Dvs scrieţi: „Eram mică, dormeam în patul meu, când tatăl meu m-a lovit cu centura, ceea ce m-a trezit. De atunci, am un somn foarte agitat. Nici astăzi nu ştiu pentru ce m-a bătut. El arunca de multe ori cu pantofii după mine sau după sora mea. Când ne făceam lecţiile el ne supraveghea şi ne lovea totdeauna peste cap când făceam o greşeală.” La citirea acestor rânduri, oricine va vedea limpede că aţi fost un copil grav maltratat. Nu veţi putea să vă eliberaţi de efectele acestei situaţii decât dacă nu o mai puneţi la îndoială. Dar se pare că încă sunteţi departe de asta, şi de aceea vă lăsaţi maltratată de „prietenii” dvs, ca şi cum aţi fi încă un copil fără apărare. Ceea ce nu sunteţi în nici un caz. Sunteţi o femeie adultă, inteligentă, dar blocată, ferecată în frica dvs şi în negarea dvs. Fraza dvs nesigură o dovedeşte: „Mă întreb dacă această imagine masculină care de atâţia ani s-a imprimat în capul meu nu ar putea (!!) să aibă o legătură cu tatăl meu şi deci cu copilăria mea. Toţi ex-amicii mei au fost toxicomani, agresivi, în închisoare  sau psihotici. Toţi m-au maltratat , apoi au pretins că este din vina mea şi m-au părăsit.” Aceste două pasaje din scrisoarea dvs arată că dvs vă daţi perfect seama de situaţia dvs, dar încă vă este frică să exprimaţi adevărul căci, inconştient, vă temeţi să nu fiţi bătută, încă o dată, de tatăl brutal şi de prietenii dvs care îi seamănă. Nu este nici un motiv să vă expuneţi acestor pericole. Nu depinde decât de dvs să părăsiţi imediat un bărbat care prezintă trăsături de comportament similare celor pe care le are tatăl dvs. Aceasta implică, totuşi, ca dvs să luaţi cu totul în serios ceea ce ştiţi despre părinţii dvs, şi să încetaţi să vă eschivaţi de la aceasta. Astăzi, nu mai sunteţi sub ameninţarea unor astfel de pericole, doar dacă vă băgaţi dvs acolo pentru a vă păstra imaginea bună a părinţilor dvs.
(26 iulie 2006)

Cum să spun suferinţa mea părinţilor mei?

Vă sfătuiesc să nu încercaţi, cu nici un preţ, să vorbişi cu părinţii dvs. Corpul dvs vă pune în gardă, pe bună dreptate, contra acestui demers. Nu putem aştepta de la oameni care nu aveau nici o milă de copilul lor să se arate mai umani şi mai inteligenţi cu vârsta. La nouăzeci de ani, tatăl dvs încă îşi manifestă răutatea fără ruşine. Corpul dvs nu vrea acest fel de discuţie şi caută să vă protejeze de noi răni. El are dreptate. Luaţi mesajele lui în serios.

În copilăria dvs, nu s-a aflat nimeni care să vadă întinderea suferinţelor dvs. Corpul dvs a dezvoltat aşadar acest sindrom ca să i se acorde atenţie, dar aceasta nu a folosit la nimic. În prezent doriţi, şi este foarte de înţeles, să aşterneţi toate acestea pe hârtie, pentru ca părinţii dvs – în sfârşit, în sfârşit – să vă privească. Dar ei nu o vor face deloc. Tot ceea ce scrieţi atestă aceasta: ei nu au înţeles nimic. În schimb veţi putea să-i scrieţi fetiţei mici care aţi fost, şi acum să vă arătaţi pentru ea acest „martor salvator” care i-a lipsit cumplit de mult. Scrieţi-i tot ceea ce vă amintiţi, spunând cât de teribil a fost, şi întrebaţi-o cum se simţea atunci când, după ce primea o chelfăneală, ea trebuia să-şi ceară scuze. Zugrăviţi în acest dialog toată enormitatea acestor brutalităţi, lăsaţi să explodeze mânia dvs şi autorizaţi-vă să simţiţi oroarea din faţa comportamentelor inumane. Se poate ca influxul emoţiilor să antreneze o agravare temporară a tulburărilor dvs, dar, foarte probabil, ele vor dispărea cu timpul, din moment ce veţi exprima în cuvinte indignarea dvs şi veţi continua dialogul cu fetiţa. Când acest copil va fi găsit în dvs pe cineva căruia să-i vorbească, ea nu va mai avea nevoie să recurgă la acest limbaj de simptome corporale, ea va putea folosi cuvinte, pe care numai dvs singură le veţi auzi pentru că dvs vreţi să le auziţi şi plecaţi urechea.
(2 august 2006)

Imaturitate politică

Din nefericire, odată cu sfârşitul războiului nu a luat sfârşit şi maltratarea copiilor. Majoritatea oamenilor consideră mereu că bătaia copiilor este o metodă de educaţie adecvată şi nu se întreabă pentru nimic în lume cu privire la consecinţele acestor fapte. Ei vorbesc cu un ton lejer despre „chelfăneli” pe care evident le-au primit (pentru că este ceva pretins „normal”), şi care sunt menite să le „facă bine”. Este frapant să vezi că, în diversele dezbateri despre perioada nazismului, nimeni nu întreabă cum au fost crescuţi copiii care, ajunşi mari, au aderat de bună voie, şi şi-au adus participarea la sistemul hitlerist. Se admite deci astăzi că această educaţie „normală” nu putea provoca degradare. Când evocăm naivitatea tinerilor angajaţi voluntar în armata germană (au fost cazuri şi cu prilejul Primului Război mondial), se menţionează în treacăt că ei erau „abia ieşiţi din copilărie”. După toate aparenţele, s-a uitat deja că printre cei orbi din punct de vedere politic nu se aflau numai tineri, ci şi milioane de adulţi, printre care şi scriitorul Gerhardt Hauptmann şi filosofi ca Martin Heidegger. Dacă aceste milioane de indivizi au devenit, aproape fără excepţie, brutali, este aşa, după părerea mea, pentru că ei au fost dresaţi pentru supunere cu ajutorul chelfănelilor, şi această educaţie si-a dat roadele. Odată ajunşi adulţi, ei n-au mai fost şocaţi de cruzimea planurilor lui Hitler. Unii au profitat inconştient de ocazie pentru a-şi răzbuna, asupra ţapilor ispăşitori, îngrozitoarele pedepse încasate de la părinţii lor, şi au devenit călăi activi de fiinţe umane nevinovate. Alţii au rămas pasivi, privitori orbi. Foarte puţini oameni, vai, se autorizează să sesizeze această dinamică, căci majoritatea, foşti copii bătuţi, se tem mereu de cele mai rele pedepse dacă şi-ar permite să perceapă cruzimea propriei lor educaţii şi să resimtă suferinţa copilului fără apărare care au fost. Ei se scutesc de această frică atât timp cât se mint pe ei înşişi, cred că au meritat loviturile şi că deci, în copilăria lor, „totul era în ordine”. Astăzi, facem cu uşurinţă lecţii de morală unor bătrâni atunci când aflăm că ei, pe când erau tineri, s-au angajat în S.S. Dar nimeni nu-i întreabă: „Cum v-aţi simţit în căminul părintesc? Aveaţi dreptul să protestaţi contra pedepselor absurde? Aveaţi măcar dreptul să percepeţi că acestea erau absurde şi brutale? De unde vine această frică de a recunoaşte ceva ce nu era, poate, decât produsul educaţiei voastre dar niciodată al deciziei voastre libere? Pentru că, poate, în educaţia voastră totul viza să vă întipărească supunerea, interzicându-vă să decideţi în mod liber?” Astfel, tot ceea ce s-a petrecut înainte de pubertate a rămas ocultat. Viaţa pare să înceapă la cincisprezece ani, şi copilăria, care ar putea furniza atâtea explicaţii şi ne-ar putea trezi, rămâne un subiect necunoscut. Or, ea este o mină de învăţăminte, pe care ar trebui s-o explorăm pentru a ne feri de viitoarele consecinţe ale cecităţii şi ale naivităţii politice. În mod incontestabil, aceasta devine astăzi urgent.
(19 august 2006)

Alte răspunsuri la întrebările cititorilor - 2 august 2010

A înţelege sentimentele copiilor voştri

Toate felicitările mele. Lucrarea nu este gata, dar dvs aţi îndeplinit partea cea mai importantă, aţi stabilit contactul cu dvs. înşivă şi cu istoria dvs, acum demersul nu mai poate fi ratat. Teama dvs de a nu „vă putea face ascultată” de copilul dvs. ţine iarăşi, fără îndoială, de istoria copilăriei dvs. Căci copiii pe care nu-i neliniştim nu simt nevoia să ne neliniştească.. Atunci când sunt mici, trebuie să-i luăm în braţe când trecem strada şi mai târziu putem să-i învăţăm  multe lucruri fără să le producem frică. Cu cât mai mult decriptaţi astăzi atitudinile părinţilor şi educatorilor dvs şi simţiţi limpede cât de mult v-au făcut să suferiţi, cu atât veţi trăi mai liberă şi veţi avea mai puţine dificultăţi în a înţelege sentimentele dvs şi pe cele ale copiilor dvs.  Nu desconsiderăm, nu terorizăm şi nu maltratăm propriii noştri copii decât atâta timp cât negăm că am fost maltrataţi în primii ani şi considerăm loviturile primite ca pe o binefacere. Iată un pericol de care, după toate aparenţele, dvs nu mai sunteţi ameninţată.
(8 februarie 2006)  

Nu există catedre despre sursele maltratării

Cred că este important să facem să fie cunoscute pe scară largă raţiunile care le-au împins pe generaţiile precedente să-şi maltrateze copii. În pofida numărului considerabil de victime, nu există, în lumea întreagă, nici o catedră consacrată studiului acestui fenomen. Cum eu citesc de ani întregi istorii ale foştilor copii maltrataţi şi măsor întinderea consecinţelor grave pe termen lung a acestor brutalităţi, cred că este urgent, de datoria noastră prioritară, să informăm societatea că a bate copiii mici, înseamnă să ne expunem, toţi, unor mari pericole. Noi putem pune capăt ignoranţei părinţilor şi putem face să dispară frica copilului ajuns adult de a vedea şi spune pe nume faptelor pe care aceştia le-au botezat „educaţie”, şi frica de a fi pedepsiţi dacă îndrăznim să vorbim despre aceasta în mod deschis.
(11 februarie 2006)

Maladiile şi simptomele ca limbaj al corpului

Istoria dvs mă face să mă gândesc la Franz Kafka şi la romanul său Metamorfoza. Cum poate un copil inteligent, extrem de dotat, să  reuşească să trăiască, fără să cadă bolnav,  lângă o mamă fără măsură de posesivă, hotărâtă să controleze totul, şi alături de un tată care refuză categoric orice comunicare? Tulburările fizice sunt singurul limbaj autentic care îi rămâne. Dar relatarea pe care mi-aţi făcut-o despre istoria dvs numără cincizeci de pagini şi corpul dvs va continua să vă preseze să luaţi în serios suferinţele din primii dvs ani şi să aplecaţi urechea la copilul care aţi fost. Totuşi, aveţi dreptate când spuneţi că aveţi absolută  nevoie de cineva care să vă asiste, nu puteţi coborî singur în infernul în care aţi trăit. Cum să-l găsiţi? Descrierea dvs cu privire la mentalitatea terapeuţilor actuali este probabil foarte fidelă: se crede a fi aproape o piesă de teatru  în care spectatorul îşi va regăsi propriile lui experienţe. Dar aceasta nu rezolvă problema dvs. Aveţi nevoie de cineva care să se intereseze de istoria dvs , căci  îşi cunoaşte propria lui istorie şi va lucra de bună voie cu dvs. Puteţi să prospectaţi, să testaţi terapeuţii în funcţie de ceea ce propun eu în chestionarul meu, sau le puteţi da să citească istoria copilăriei dvs şi să decideţi apoi dacă vreţi şi puteţi avea încredere în această persoană. S-ar putea ca dvs să toleraţi foarte uşor ignoranţa pentru că, foarte devreme, aţi fost programat pentru toleranţă. Dar dacă vă ghidaţi prin raport cu reacţiile la istoria dvs nu riscaţi nimic. Încercaţi să înţelegeţi semnalele de deznădejde ale corpului dvs şi nu-l mai trataţi aşa cum v-a tratat mama dvs.

Un mare număr de oameni trăiesc ca dvs, dar nu pot să formuleze aceasta atât de clar ca dvs. Dvs suferiţi din cauza ataşamentului faţă de părinţii care v-au maltratat, vă simţiţi vinovat pentru ceea ce v-au făcut, şi aceasta vă consumă energiile care vă rămân.

Vă urez succes în căutarea unui terapeut, şi mult curaj pentru a îndrăzni să vă puneţi întrebări. Dar trebuie s-o faceţi. Şi sper că veţi găsi pe cineva capabil să accepte. În această aşteptare, puteţi încerca, noaptea, când căutaţi în zadar somnul, să-i povestiţi mamei dvs cum vă simţiţi în prezent şi ce simţiţi astăzi faţă de dânsa. Dar şi ceea ce, în copilăria dvs, aţi fi vrut să-i spuneţi fără să fi îndrăznit vreodată, atâta frică vă inspira. Puteţi, de asemenea, să-i scrieţi tatălui dvs, sau unui terapeut imaginar, fără să trimiteţi aceste scrisori. Sentimentele se vor manifesta de îndată ce vă veţi adresa direct acestor persoane. Şi astăzi nu veţi mai fi pedepsit pentru asta. Vă veţi elibera din închisoarea în care aţi vegetat atâta timp, care v-a barat drumul vieţii adevărate, bogată şi plină de sens, la care aveţi dreptul. 
(1 martie 2006)

Iertarea – o fugă înainte

Ştim, prin mama dvs, că aţi fost bătut când eraţi mic. Dvs nu puteţi să vă amintiţi suferinţele, niic cele fizice, nici cele morale, ale micii fiinţe constrânse să-şi refuleze durerea. Dar prin intermediul sclerozei în plăci, corpul dvs poate să le trezească atunci când un eveniment actual vă aminteşte acest trecut (de exemplu sentimentul, când vă simţeaţi într-o deznădejde adâncă, că nimeni nu vă înţelege). Dacă analistul dvs nu ia însuşi acest fapt în consideraţie, încercaţi să găsiţi un alt terapeut căruia nu-i va mai fi frică de istoria dvs.

Ceea ce analistul dvs v-a sfătuit este, după părerea mea, exact ceea ce ne face bolnavi, sufocând mânia legitimă. Iertarea poate aduce o uşurare temporară întrucât ea atenuează torturantele sentimente de culpabilitate. Iertând relele tratamente, avem impresia că suntem un copil cuminte, deci iubit. Or, corpul ţine la adevărul lui.

Personal, eu am făcut, încă din copilăria mea, tot ce a depins de mine pentru a-mi înţelege părinţii, şi timp de decenii întregi mi-am continuat, ca majoritatea analiştilor fără îndoială, eforturile „cu succes”. Cu toate acestea, exact aceasta m-a împiedicat să descopăr copilul pe care l-au făcut să sufere. Pe acest copil nu-l cunoşteam. Absolut de loc. Nu cunoşteam decât suferinţa părinţilor mei, pe cea a pacienţilor mei şi a prietenilor mei, dar nu vedeam niciodată suferinţa mea. numai când am renunţat să înţeleg copilăria părinţilor mei ( pe care de altfel ei nu voiau s-o cunoască), am devenit capabilă să simt toată întinderea suferinţelor şi a fricilor mele. Apoi am descoperit încet-încet trecutul meu îndepărtat şi am început să înţeleg destinul meu. Şi atunci, numai atunci, au dispărut simptomele mele fizice, care de atâta timp încercau în zadar să-mi expună adevărul meu, în timp ce îmi ascultam pacienţii şi începeam, prin intermediul istoriei vieţii lor, să presimt ce li se întâmplă copiilor bătuţi. Am înţeles că eu am fost trădătoare faţă de mine însămi. Asemenea atâtor analişti, nu ştiam cine sunt eu în realitate, căci fugeam de mine însămi şi credeam că astfel îi pot ajuta pe alţii. Astăzi, cred că pentru a înţelege pe ceilalţi, trebuie ca în prealabil să mă înţeleg pe mine.
(5 martie 2006)

Copilul trebuie să creadă în iubirea mamei lui

Îmi imaginez cu uşurinţă că scrisoarea mea v-a şocat, dar m-am simţit autorizată, obligată chiar, să vă produc un şoc, pentru a vă face să ieşiţi din această letargie. Orice copil îşi iubeşte mama, şi trebuie să creadă în iubirea ei pentru a putea supravieţui. De aceea interpretează el cea mai rea cruzime ca semn de iubire. Dar dacă marele D. reuşeşte să intre în vorbă cu micul D., el îi va explica câteva lucruri, şi micul D. va înţelege, fără nici o îndoială. Dar este nevoie de timp, uneori de mult timp.

Mi s-a părut indispensabil să vă confrunt atât de energic cu realitatea. Nu mă mir de marea dvs admiraţie pentru Thomas Mann. Poate că el v-a ajutat, cu idealizarea lui despre sine însuşi, să fugiţi de realitatea dvs. Dar dvs nu aveţi nevoie de aceasta, întrucât căutaţi adevărul dvs şi nu vreţi să renunţaţi la el. Şi de aceea aţi căzut atât de grav bolnav. Dar sunteţi deja pe calea cea bună pentru a vă elibera de depresia dvs.

Cum să mă eliberez fără să cad?

 Pot să înţeleg că vă este greaţă citind cărţile mele, căci se pare că ele vă arată un drum care vă înspăimântă: şi anume să luaţi în braţe fetiţa mică care aţi fost, să o protejaţi de cruzii ei părinţi care o băteau fără milă, şi să încetaţi să vă credeţi obligată să-i iubiţi pe oamenii care l-au rănit atât de grav pe acest copil (de care în prezent numai dvs singură sunteţi responsabilă). Acest demers vă produce frică. or această frică este o consecinţă a gravelor maltratări pe care le-aţi îndurat. Cine n-ar fi înspăimântat în faţa acestei istorii? Dar dvs puteţi să o combateţi.

Dvs nu vă puteţi ajuta mama, ea singură ar putea, cu condiţia să vrea. Şi dvs, dacă vreţi ca viaţa dvs să aibă sens, nu mai aveţi dreptul să-l trădaţi pe copilul care a suferit atât sub jugul acestei mame şi acestui tată brutal. Căci această copilă nu vă are decât pe dvs.
(14 martie 2006)

Alăptare prelungită

Întrebare dvs mi-a fost pusă de multe ori şi răspunsul meu a antrenat, în general, neînţelegeri întrucât tot ceea ce scriu se bazează pe observaţie şi nu pe o ideologie oarecare. Să nu uităm că orice copil vrea să se conformeze dorinţelor mamei lui. Dacă el simte că mama lui este însingurată şi are imperios nevoie, emoţional şi sexual, de o alăptare prelungită, el se va comporta – în unele cazuri până la vârsta de şapte ani – în aşa fel încât să-i dea impresia mamei că are absolută nevoie de sânul ei. Atunci, după mine, ea nu cunoaşte adevărata nevoie a copilului, cea de autonomie, în beneficiul dorinţelor ei. Se riscă astfel să se facă ratate şansele pe care viaţa i le prezintă copilului tocmai pe la doi, trei sau patru ani, de a-şi dezvolta conştiinţa de sine, şi se poate instala o dependenţă, aproape pe viaţă, faţă de mamă. Ca întotdeauna, trebuie verificat, şi aici, în ce măsură comportamentul nostru a fost marcat de propria noastră copilărie (mama) -  spre exemplu dacă am fost exploataţi – şi până la ce punct ne simţim liberi să recunoaştem adevăratele nevoie ale copilului. În unele triburi, pe care multe femei le admiră şi le iau de model, copiii sunt alăptaţi mult timp pentru a se evita o nouă sarcină. Dar odată cu apariţia unui alt copil, cel mare este înţărcat de azi pe mâine lăsat în treaba lui, şi mama se consacră cu totul nou-născutului. Oare nevoile copilului căuta ea să le satisfacă timp de trei sau patru ani, sau pe ale sale proprii?
(16 martie 2006)

Iubire utopică

Dvs nu v-aţi ucis sentimentele, absolut deloc, altfel scrisoarea dvs nu m-ar fi mişcat atât. Eu am impresia că, contrar a ceea ce se petrece la mulţi oameni, intelectul dvs nu este instrumentul unei fugi, ci constituie forţa dvs. Şi dacă autorizaţi să faceţi uz pe deplin de ea veţi reuşi să vă eliberaţi de deznădejdea dvs, şi anume renunţând la iubirea dvs autodistructivă  pentru tatăl dvs şi rednd-o fetiţei pe care părinţii au ignorat-o, au înşelat-o şi amăgit-o atâta.

Poate că credeţi că niciodată nu vă veţi putea desprinde de această iubire, că este mai tare decât dvs. este ceea ce cred multe femei care, într-un fel, persistă în a trăi în copilăria lor şi îşi refuză să devină adulte. Dar vă înşelaţi. Adult fiind, sunteţi mai puternică decât această iubire şi vă puteţi degaja de ea când veţi fi înţeles că nu mai aveţi nevoie de ea. Altădată, în copilăria dvs, eraţi tributară acestei iubiri: condamnată fiind să crească între un tată-vitreg brutal şi o mamă ipocrită, această iubire utopică pentru tatăl dvs era indispensabilă sufletului dvs. astăzi, ea vă distruge şi vă încurcă. Pentru ce ar trebui (obligatoriu) să iubiţi un tată care v-a tratat ca şi cum n-aţi fi existat, v-a produs atâta suferinţă, v-a distrus stima de sine? Nu îi datoraţi iubire. Numai această mânie pe care o reprimaţi pentru a fi o fată bună şi în pofida a orice, în sfârşit recunoscută şi iubită de cineva care, evident, este incapabil să iubească. Dar această subordonare vă distruge demnitatea şi vă plonjează în frică de fiecare dată când  legaţi o nouă relaţie. Motivul care vă face să vă temeţi acolo este reconsiderarea iubirii pentru tatăl dvs. Pe bună dreptate.
(26 martie 2010)

Eliberaţi copilul vostru interior de sentimentele de culpabilitate

Scrisoarea dvs este tulburătoare, întrucât enunţă foarte limpede ceea ce mulţi oameni simt, dar nu îndrăznesc să exprime. La sfârşit, dvs întrebaţi: „Ce pot eu face, în afară de a percepe şi a integra, a încorpora în fiinţa mea, geamătul şi plânsetele copilului din mine?” Răspunsul meu vă va şoca probabil, dar eu nu pot să vă spun decât ceea ce cred: nu este suficient să percepi  copilul în lacrimi continuând în acelaşi timp „să iubeşti” părinţii care i-au cauzat suferinţele. Majoritatea oamenilor îşi impută lor înşişi vina pentru comportamentul crud al părinţilor, de care rămân foarte ataşaţi. Aceasta făcând, ei îl trădează pe copilul în lacrimi şi îl predau pentru totdeauna părinţilor lui, în loc să-l pună la adăpost, să-l protejeze de ei.

Dvs nu aţi fost niciodată, şi nu sunteţi nicicând, vinovată de toxicomania şi de conduitele de fugă ale părinţilor dvs! Niciodată! Încercaţi să vă eliberaţi de sentimentele de culpabilitate cu care v-au încărcat. Nu ţine de responsabilitatea copilului să-şi schimbe părinţii. Ei singuri sunt capabili de aceasta, cu condiţia să vrea.
(21 aprilie 2010) 

Alte răspunsuri la întrebările cititorilor -12 august 2010

Pentru ce sunt ei atât de rari?

 Fără îndoială, nu există astăzi decât puţini oameni care nu iau medicamente, nu fumează şi nu beau alcool. Majoritatea contemporanilor noştri încearcă, prin aceste diverse mijloace, să-şi procure o stare de bine artificială care va îndepărta sentimentele dezagreabile, mai degrabă decât să caute să le înţeleagă.

Cum ar putea ei, în aceste condiţii, să descrie semnificaţia lor, cum ar putea s-o dorească? Cum vor descoperi că aceste sentimente sunt prietenii lor şi vor să-i ducă pe urma adevăratului lor Sine? Numai experienţa poate să-i informeze în acest sens. Dvs aţi făcut această experienţă şi constataţi că, spre imensa dvs surpriză, calitatea vieţii dvs s-a ameliorat simţitor. Dar nu puteţi explica aceasta cuiva care se află sub influenţa a ceea ce ne oferă industria farmaceutică, el nici măcar nu vă va asculta şi îşi va „iubi” părinţii până când va interveni o criză: atacuri de panică, o depresie gravă sau amândouă.  Desigur, şi contra acestora dispunem de tot felul de remedii, de mijloace care se pretind „eficace”. În acest context, a avea o inteligenţă strălucită nu serveşte la nimic, dimpotrivă, unii pot chiar s-o utilizeze în maniera unui drog pentru a-şi masca adevărul lor. Pentru ce o fac? Pentru că sunt mişcaţi de frica cumplită a copilului ascuns în ei de a primi lovituri dacă văd acest adevăr şi îndrăznesc să-l exprime.

De aceea, la întrebare: „Pentru ce atât de puţini oameni vor să-şi dezvăluie istoria lor?”, eu voi răspunde emiţând ipoteza că o majoritate zdrobitoare a populaţiei mondiale se compune din oameni care au fost bătuţi în prima lor copilărie.
(22 iunie 2006)

O încercare de explicare a originilor

Pentru copilul mic, părinţii lui sunt dumnezei atotputernici, atotştiutori şi iubitori. Întotdeauna. Dacă el face experienţe care contrazic această viziune, dacă tatăl iubitor urlă şi loveşte, el va încerca „să-şi explice”, acuzându-se pe sine, pentru a păstra intactă imaginea acestor divinităţi, imagine care îi este necesară pentru a supravieţui. Găsesc acest demers în multe doctrine teologice şi filosofice de asemenea, străduindu-se să perpetueze această imagine infantilă a lui Dumnezeu. Pentru ce tatăl iubitor şi-a sacrificat fiul şi l-a lăsat crucificat? Pentru a ne elibera de păcatele noastre. Pentru ce, imediat după Creaţie (naşterea), ne-a interzis Cunoaşterea, înainte chiar ca fiinţa umană să fi „păcătuit”? Cu siguranţă pentru binele nostru. Noi nu avem nevoie să-i înţelegem raţiunile, întrucât noi credem în iubirea lui. pentru ce acceptă el să existe războaie, rele tratamente aplicate copiilor şi masacre, dacă este atotputernic şi ar putea să ne vină în ajutor? Pentru că suntem răi şi nu merităm mai bine. Am putea continua astfel şi am putea să facem din aceasta un cântec frumos pentru copii. Dar aceasta nu are nimic de a face cu realitatea unui adult în clar cu sentimentele lui, şi care nu este obligat să trăiască cu contradicţii flagrante.
(22 iunie 2006)

Nu putem să plăcem la toată lumea

A spune unui copilaş, la grădiniţă, că este răspunzător de ulcerul de stomac al doicii lui, este pur şi simplu de neconceput. Poate că aceasta din urmă a trebuit, copil fiind, să audă acest gen de afirmaţii şi să le suporte în tăcere pentru a nu risca să fie pedepsită. Dar dvs nu aveţi nevoie să plăceţi acestui gen de colegi, întrucât dvs ştiţi ce faceţi şi reacţiile copiilor vă confirmă, pe de altă parte, că aţi procedat bine. dacă vă situaţi de partea copilului, veţi fi poate atacată de unii dintre colegii dvs, dar veţi şti pentru ce, şi aceasta, vă va da forţa de nu vă lăsa în nesiguranţă. Vă urez curajul de a rămâne fidelă sentimentelor dvs.
(29 ianuarie 2006)

Ce-i de făcut?

Scrisoare dvs, tot ceea ce vă autorizaţi să vedeţi şi nevoia dvs de a difuza aceste cunoştinţe atât de necesare, mi-au făcut o mare plăcere dar m-au şi uimit întrucât o atitudine atât de clară este foarte rară. Capacităţile de care daţi dovadă sunt în general împiedecate de frica fostului copil bătut de părinţi, ca şi de imensul ataşament pe care li-l poartă. Eu am încercat în cartea  Libres de savoir, să explic geneza acestei cecităţi emoţionale, atât de larg răspândită, prin formarea blocajelor de gândire din prima copilărie. Dar dvs păreţi să fi scăpat de această soartă şi vreţi cu adevărat să ştiţi cum v-a marcat copilăria dvs. Ce anume v-a permis să vă păstraţi această sănătoasă curiozitate? Aţi avut „martori salvatori” competenţi care v-au dat forţa de a vedea maltratările?

Întrebaţi unde aţi putea găsi oameni cu care să legaţi un dialog despre constatările dvs. Eu nu ştiu, dar nu mă îndoiesc că îi veţi întâlni de îndată ce vă veţi fi regăsit pe dvs şi veţi fi adus la lumină istoria dvs. Atunci nu vă veţi mai lăsa niciodată păcălită de minciuni sau de cuvinte frumoase. Internetul, poate, vă va servi în căutarea dvs.
(9 mai 2006)

Izgonirea sentimentelor de culpabilitate

Dvs păreţi a fi parcurs deja un drum lung şi ştiţi deja multe lucruri despre copilul care aţi fost. Puteţi aşadar să vă daţi seama de ceea ce ne ţine şi de ceea ce putem face. Cu cât veţi dovedi mai multă empatie pentru acest copil, cu atât mai repede el vă va povesti, prin intermediul corpului şi al viselor dvs, teribilele lui suferinţe atunci când, nu numai că era maltratat, dar era şi făcut să creadă că era din vina lui şi când îi era interzis să vadă cine erau adevăraţii vinovaţi. Ascultaţi cu atenţie toate mesajele lui, şi nu uitaţi să-i explicaţi, neobosit, că el era victimă a maltratărilor şi că nu există nici o, absolut nici o justificare a ceea ce a fost făcut să îndure. În acest fel, copilul ascuns din dvs va găsi în sfârşit „martorul lucid” care îi va permite să devină un adult cu sensibilitatea trează.
(12 iunie 2006)

Copilăria mea fără martori

Dvs aţi avut o copilărie îngrozitoare. Este tragic că nimeni nu s-a aflat alături de dvs pentru a vă confirma aceasta, aşa încât aţi fost în mod constant hrănită cu minciuni. Dar în prezent aţi avut buna idee de a scrie la această adresă, şi veţi găsi mulţi martori capabili de empatie, şi care se vor indigna de comportamentul părinţilor dvs. Prin intermediul acestei scrisori, aţi decis să deveniţi dvs înşivă „martorul dvs lucid”, şi este exact ceea ce puteţi face cel mai bine. dvs descrieţi copilăria dvs cu multă claritate şi sensibilitate, în timp ce mânia şi amărăciunea dvs faţă de atâta brutalitate, de sete de putere şi de prostie par să fie încă blocate. Nu-i de mirare. Aţi fost condamnată, timp de atâţia ani, să vă reprimaţi emoţiile puternice, întrucât nu era nimeni, în anturajul dvs,  să vadă situaţia dvs  sub jugul unei mame grav perturbată. În prezent, vedeţi aceasta, şi sper ca terapeutul dvs să poată să vă ajute să reuşiţi în sfârşit să trăiţi aceste emoţii cărora, altădată, a trebuit să le baraţi drumul. Aveţi darul de a vă exprima limpede, nu vă mai lăsaţi privată: nu vă mai lăsaţi dusă cu pluta. Este aproape miraculos cum aţi reuşit să pătrundeţi edificiul de minciuni al mamei dvs: tocmai datorită curajului dvs de a înfrunta adevărul veţi putea să vă veniţi în ajutor. Vă doresc să vă păstraţi pe calea vederii clare a lucrurilor.
(30 iulie 2006)

A învinge frica

Dvs scrieţi: „Am impresia că îmi creez probleme acolo unde nu sunt. Îmi fac reproşuri când văd nenorocirile altora iar eu mă tracasez pentru mărunţişuri.” Cine spune aceasta? Dvs v-aţi identificat atât de complet cu optica părinţilor dvs încât, fără ştirea dvs, vă minimizaţi suferinţele din copilăria dvs? Dacă vă face bine să scrieţi, încercaţi să stabiliţi prin scris un dialog cu fetiţa care eraţi, întrebaţi-o cum se simţea când primea palme. Îşi aminteşte ea pentru ce i se „tăbăcea pielea”? În acest mod ,veţi ajunge poate să intraţi în contact cu emoţiile dvs puternice, dar blocate. Sunt convinsă că veţi reuşi, căci, se vede că vreţi aceasta. Dacă, această aspiraţie se combină cu frica de părinţii dvs, nu este nimic de mirare, este ceva de regulă.  Dar în orice caz, dvs păreţi să vă căutaţi, neobosit, deci, această frică, o veţi învinge într-o zi. Toate urările mele pentru succesul apropiat.
(3 august 2006)

Vise în locul amintirilor

Dvs scrieţi: „Cu toată voinţa din lume, eu nu-mi amintesc maltratări concrete. Dar îmi amintesc că am trăit coşmaruri înfiorătoare, care mi-au urmărit nopţile timp de ani întregi.” Dar visele dvs sunt amintirile dvs. Ele vă povestesc, de o manieră pur genială, şi cu o rară precizie, ceea ce aţi îndurat în vremea când eraţi un copil întrutotul dependent de părinţii dvs, şi pe care, de decenii întregi, refuzaţi cu orice preţ să le ştiţi (nici o maltratare!). Visele dvs povestesc contrariul a ceea ce afirmaţi: ele vorbesc de ameninţare continuă, de cerinţe nemăsurate şi de înşelătorie nesfârşită. Dvs nu aveţi de căutat în memoria dvs scene concrete, în mod vădit corpul dvs ştie totul. Ceea ce vă lipseşte este compasiunea faţă de băieţelul însărcinat să-şi salveze părinţii pe cheltuiala propriei sale vieţi (adevăratele lui sentimente). Vă lipseşte indignarea fără margini faţă de aceşti părinţi care voiau să-l facă pe băiatul lor să poarte povara gravelor lor perversiuni şi căutau să-i rătăcească inima.

Astăzi, totuşi, adevăratele dvs sentimente par încă incapabile să palpite în dvs (mânia şi dezgustul), fie şi aproape imperceptibil, cu ezitare, cu teamă (nu fără motiv, bineînţeles), dar în autenticitatea lor. Şi aceasta vă dă şansa, privilegiul adultului, de a vă putea recupera „inima”.

Numai că prin această scrisoare, dvs rupeţi singurătatea şi tăcerea care v-au fost impuse. Vă deschideţi altora, persoane capabile de empatie, şi ieşiţi astfel din ceaţa şi din negarea în care copilul amăgit era condamnat să trăiască, în pofida inteligenţei lui. Începeţi să vă vedeţi viaţa, să faceţi, datorită viselor dvs, lumină asupra istoriei dvs.
(5 august 2006)

Eu am puterea

Îmi scrieţi că, în pofida copilăriei groaznice, dvs sunteţi în prezent capabilă să trăiţi aşa cum v-aţi dorit dintotdeauna, că v-aţi eliberat de sentimentele de culpabilitate şi că puteţi accepta să simţiţi mânia, când este motivată, de exemplu faţă de părinţii dvs. Această eliberare, o datoraţi incontestabil faptului că nu mai aveţi, ca pe timpul copilăriei dvs, să vă temeţi de părinţii dvs, şi, contrar a ceea ce fac majoritatea oamenilor, aţi încetat să-i priviţi cu milă, căci aveţi curajul de a vedea clar cum v-au tratat. Dar de unde aveţi curajul de a vă încrede în percepţiile dvs şi de a nu vă mai lăsa păcălită, în timp ce aceasta este aproape de regulă la majoritatea copiilor maltrataţi? S-ar putea ca, atunci când eraţi mică, nu aţi fost singură cu ceea ştiaţi, căci aţi avut susţinerea fraţilor şi surorilor dvs mai mari, ei înşişi grav maltrataţi de părinţii dvs? Sinuciderea fratelui dvs este un indiciu în acest sens. Ce credeţi dvs despre supoziţia mea?
(6 august 2006)

Fratele ca „martor lucid”

Iubirea sinceră şi solicitudinea fratelui dvs – „martor lucid” – v-au salvat integritatea, adică capacitatea dvs de a discerne cruzimea mamei dvs şi de a lucra ulterior asupra afectelor ei. Copiii maltrataţi privaţi de martor sunt reduşi de această situaţie să accepte cele mai rele torturi, să le considere ca normale, chiar ca semne de iubire şi de afecţiune, pentru că ei nu au nici o posibilitate de comparaţie. Eu nu cred în miracole, nici în diavol, toate îşi au o cauză, şi binele şi răul. Dvs aţi avut noroc în nenorocirea dvs.
(9 august 2006)

Lacrimi silenţioase

Dvs aveţi şansa de a şti să pictaţi, multe lucruri vi se vor dezvălui de la sine. Este inutil să faceţi eforturi pentru a afla elementele particulare – în orice caz aceasta nu se face la comandă. Lăsaţi-vă surprins, savuraţi pur şi simplu activitatea picturală. Vă urez să găsiţi multă plăcere în aceasta. Acest lucru nu este incompatibil cu lacrimile care ţâşnesc, şi ele, în aceste momente. Aceste lacrimi vă pot aduce o eliberare, căci ele arată că dvs intraţi în contact cu adevăratele dvs sentimente şi emoţii. Culorile trezesc emoţiile cele mai vii.
(17 august 2006)

Maladia drept mijloc?

Da, dacă nu există alt mijloc, copilul maltratat trebuie să se exprime prin boală. Dvs, din fericire, vedeţi contextul şi nu negaţi suferinţele din copilăria dvs. Faptul este rar la bolnavii atinşi de un cancer. Dar dvs nu reuşiţi să accedeţi la mânia dvs, scrieţi-vă. Încercaţi să vă reprezentaţi scena următoare: sunteţi aşezat la masă, şi alături de dvs se află doi uriaşi care vă bagă ceva în gură. Ei vă spun că veţi muri dacă nu înghiţiţi lucrul acela. Dvs îi credeţi căci ei sunt înarmaţi. Dvs nu vreţi să muriţi, deci vă străduiţi să ingeraţi lucrul murdar, inclusiv uleiul de ricin. Poate că veţi putea atunci să vă simţiţi mânia şi să încetaţi să vă menajaţi părinţii care v-au supus, fără nici o milă, la asemenea suferinţe.

Ceea ce este tragic este că vi s-a interzis să vă exprimaţi mânia. Şi frica dvs de părinţii dvs v-a făcut bolnav pentru că ea v-a separat de emoţiile puternice ale dvs. Acum, totuşi, aveţi şanse de a vă recăpăta sănătatea căci vă căutaţi mânia  şi veţi sfârşi, fără nici o îndoială, prin a o găsi. Căci astăzi, nici o pedeapsă nu vă mai ameninţă dacă vă arătaţi a fi gata să ştiţi şi să simţiţi barbaria cu care v-au tratat părinţii dvs. Maladia dvs nu vă mai lasă nici o îndoială asupra chestiunii – sau poate că da?
(27 august 2006)

Cine este pervers?

Mă bucur că visele dvs au întreprins să vă ghideze. După părerea mea, copilul de pe genunchii dvs nu este altul decât dvs. Este minunat că vreţi să vă consacraţi lui, este suficient pentru a vă vindeca. Dar dvs sunteţi în continuu deranjată, în această lucrare importantă, de perversitatea mamei dvs – şi ca un copil, dvs credeţi tot ceea ce vă spune. Cioburile de sticlă pe care le împrăştiaţi sunt minciunile şi falsificările mamei dvs – din teama de pedeapsă, în stare de veghe dvs nu sunteţi încă capabilă să le ghiciţi(pătrundeţi), dar în vise dvs împrăştiaţi acest venin. Personajul cu adevărat pervers din viaţa dvs, este mama dvs. Această otravă, ea v-a făcut s-o înghiţiţi încă din zorii vieţii dvs. Acum, va trebui să o vomitaţi, până când toate aceste minciuni, puneri în gardă şi poveştile cu babau să fie expulzate. Atunci nu veţi mai crede aceste naivităţi şi vă veţi ocupa de copilul care vă spune clar cine sunteţi şi unde este locul dvs. Şi că nu sunteţi singură în această căutare. Există şi alte persoane care îşi caută adevărul lor. Dar îl veţi găsi numai atunci când veţi avea curajul de a vedea că ceea ce credeaţi imposibil era realitatea.
(2 noiembrie 2006)

PUTEM GĂSI „DE CE-ul” SUFERINŢEI NOASTRE

Pentru a surmonta efectele maltratării

Emoţiile reprimate din copilărie – de exemplu frica şi mânia – rămân înmagazinate în corpul nostru şi pot provoca la adult tulburări mai mult sau mai puţin grave. Putem să suferim de depresie, de accese de panică, să prezentăm reacţii violente faţă de copiii noştri, fără să avem cunoştinţă de adevăratele cauze ale deznădejdii noastre, ale fricii sau ale furiei noastre. Dacă le cunoaştem, nu vom mai cădea bolnavi pentru că vom şti că Tata sau Mama nu ne mai ţin sub puterea lor şi nu mai pot să ne bată.

În cele mai multe cazuri, nu cunoaştem rădăcinile suferinţei noastre căci – în principal pentru a proteja creierul copilului – o amnezie completă ne-a făcut să pierdem amintirea bătăilor primite. Dar această amnezie se va dovedi a fi funestă căci va deveni cronică şi ne va fi dificil să ne găsim reperele. Deşi ne cruţă de amintirile teribile, ea nu poate să împiedice marile simptome, ca de exemplu frica, îndârjită să ne semnaleze pericole care nu mai există. Altădată, aceste pericole era cu totul reale, de exemplu atunci când o mamă îşi bătea fetiţa de şase luni pentru „a o învăţa să asculte” ca ceilalţi. Fetiţa a supravieţuit loviturilor, dar poate că va suferi de probleme cardiace la vârsta de patruzeci şi şase de ani.

Vom înghiţi medicamente timp de ani de zile, dar nimeni (nici bolnavul, nici medicul) nu-şi pun întrebarea: unde este pericolul pe care corpul nu încetează să-l semnaleze? El se ascunde în istoria copilăriei, dar toate porţile care ar putea să ne permită să-l aducem la lumină par ermetic ferecate. Nimeni nu încearcă să le deschidă; dimpotrivă, facem imposibilul pentru a nu avea să ne confruntăm cu trecutul nostru şi insuportabilele lui orori care ne-au însoţit de atâta timp. Cum este vorba de anii în care am fost cel mai vulnerabili şi complet fără apărare, nu mai vrem să ne gândim acolo; să nu mai trăim acea neputinţă, şi cu nici un preţ să nu ne amintim de atmosfera în care am trăit când eram mici şi la discreţia unor oameni avizi de putere.

Cu toate acestea, acei ani ne-au marcat pe viaţă cu amprenta lor, şi numai confruntarea cu istoria noastră ne furnizează cheia acceselor noastre de panică, a tensiunii arteriale excesive, a ulcerelor de stomac, a insomniilor noastre şi – vai ! – a mâniei noastre aparent inexplicabile contra unui bebe mic care plânge tare. Logica acestor enigme se dezvăluie de îndată ce, în sfârşit, ne decidem să luăm cunoştinţă de premisele vieţii noastre. Începem atunci să înţelegem suferinţa noastră, şi, în paralel, progresiv, simptomele se vor atenua. Corpul nostru nu mai are nevoie de ele căci de acum noi preluăm responsabilităţile faţă de copilul în deznădejde care am fost. Noi vrem să-l înţelegem, să-i recunoaştem suferinţa şi să încetăm să o negăm. Vrem acum să fim alături de această mică fiinţă maltratată, absolut singură cu frica ei dacă nu a avut şansa de a întâlni un „martor salvator” pentru a-l consola şi susţine. Oferindu-i copilului care am fost puncte de reper, creăm în sufletul lui o nouă atmosferă care îi permite să vadă că nu mai este ameninţat de toată lumea, ci că el trăia, în fiecare clipă, în teroarea din lumea familiei lui. Nu ştiam niciodată dacă, de la un minut la altul, mama noastră nu va avea o nouã criză de proastă dispoziţie şi, încă o dată, şi-ar fi vărsat-o asupra noastră. Nu ştiam, atunci, niciodată cum să ne apărăm viaţa. Nimeni nu fugea în ajutorul nostru, nimeni nu vedea că eram în pericol, de aceea am învăţat să ne-o ascundem şi faţă de noi înşine.

Mulţi oameni ajung să se ferească de amintirea îngrozitoarei lor copilării datorită medicamentelor, cum sunt de exemplu antidepresivele. Dar acestea ne deposedează de adevăratele noastre emoţii, şi reacţiile logice la relele tratamente îndurate în copilărie nu pot să se exprime. Or, tocmai acest fapt declanşează boala.

Aceasta ar trebui să se schimbe când intrăm într-o terapie căci, de atunci, avem un martor al suferinţelor noastre, cineva care vrea să ştie ce ni s-a întâmplat, să ne ajute să aflăm cum să ne eliberăm de frica de a fi, încă o dată, înjosit, bătut, maltratat: un martor care ne ajută să părăsim lumea haotică a copilăriei noastre, să găsim emoţiile noastre şi în cele din urmă să trăim cu adevărul nostru. Prezenţa lui ne va permite să renunţăm la negare şi să ajungem la autenticitatea noastră emoţională.

Cine cere să urmeze o terapie şi de ce? În general, femeile, care au sentimentul că eşuează în rolul lor de mamă şi suferă de depresii, fără să le perceapă totuşi ca atare. Bărbaţii vin mai degrabă la incitarea soţiei, de frică să nu-i părăsească sau când au ajuns deja în situaţia de separare. La cei mai mulţi dintre aceşti pacienţi, se constată o idealizare absolută a copilăriei lor, şi pedepsele primite sunt declarate ca justificate. Sau povestesc tratamente crude fără să manifeste nici cea mai mică emoţie.

Se aşteaptă de la terapie ca ea să rezolve toate problemele actuale şi să aducă o stare de mai bine, dar fără să impună retrăirea, fie şi numai o singură dată, a emoţiilor profunde. De regulă, acestea sunt temute ca cel mai rău duşman. Industria farmaceutică răspunde acestor dorinţe prin diverse produse, ca Viagra contra impotenţei sau medicamentele psihotrope pentru depăşirea depresiei, iar cauzele lor rămân neînţelese.

Mulţi psihologi propun terapii comportamentale pentru a combate simptomele pacienţilor lor, fără să caute semnificaţia şi nici originea acestora. După părerea lor, acestea ar fi de negăsit. Or nu este aşa. În fiecare caz, se pot decela cauzele tulburărilor, dar ele sunt întotdeauna îngropate în copilărie. Şi puţini oameni au dorinţa de a se confrunta cu istoria lor.

Cei care ar vrea să facă aceasta pot să ajungă acolo acceptându-şi emoţiile, de care nu mai avem a ne teme începând din clipa în care le-am înţeles originea. După ce am recunoscut şi trăit, în cadrul terapiei, frica şi mânia faţă de părinţi, nu mai suntem obligaţi să ne eliberăm furia asupra unor ţapi ispăşitori, cel mai adesea proprii noştri copii. În acest mod, vom descoperi, pas cu pas, istoria noastră reală. De atunci, putem înţelege suferinţa copilului care am fost, şi cruzimea a ceea ce am îndurat într-o solitudine absolută. Putem, în prezent, să simţim că aveam motive justificate să fim furioşi şi disperaţi, în acele timpuri în care nu eram niciodată înţeleşi, apreciaţi sau luaţi în serios. Trăirea aceste emoţii, niciodată exprimate înainte, ne învaţă să ne cunoaştem mai bine.

Mulţi terapeuţi trăiesc încă într-o totală negare şi nu au trăit niciodată, fie şi numai pentru o clipă, suferinţele copilului care au fost. Scrierile lor, de asemenea, o dovedesc. Ei îmi reproşează că eu văd peste tot ceea ce eu personal am trăit în copilăria mea, dar care reprezintă o excepţie. Din nefericire, nu este numai una, ştiu aceasta din experienţa zilnică de decenii întregi. Cu toate acestea există şi o minoritate de terapeuţi conştienţi şi doritori să aducă la lumină istoria lor refulată. După ce au citit articolele mele de pe site-ul meu de pe Internet, ei îmi pun adesea întrebări, la care aş vrea să răspund mai jos:

1. Nu riscăm să ne urâm părinţii şi chiar să vrem să încetăm să-i vedem atunci când realizăm cât ne-au făcut să suferim?

După părerea mea, acest „risc” nu există, căci după ce a fost înţeleasă şi trăită, ura justificată se risipeşte şi lasă loc liber, în noi, pentru alte emoţii (cf. „Ce este ura?”, p.61) – cu condiţia să nu ne obligăm să întreţinem relaţii pe care nu le vrem. În acest caz, într-adevăr, ne închidem într-o dependenţă care reproduce neputinţa copilului maltratat. Or, tocmai această neputinţă a fost sursa urii. Totuşi, multor oameni le este frică la gândul că ar înceta să-şi iubească părinţii dacă realizează cruzimea lor. Eu nu văd aceasta ca pe o pierdere, ci mai degrabă ca pe o binefacere. Copilul are nevoie să-şi iubească părinţii pentru a supravieţui, şi are nevoie, de asemenea, de iluzia de a se şti iubit pentru a nu-şi da seama că creşte într-un deşert emoţional. Dar adultul este capabil să trăiască cu adevărul lui, şi corpul lui îi este recunoscător pentru aceasta. În fapt, nu numai că este posibil, ci în anumite cazuri este absolut necesar să se piardă această „iubire” , chiar să se detaşeze deliberat, căci cineva care a ajuns, în sfârşit, să înţeleagă copilul care a fost nu-şi poate iubi torţionarul fără să se mintă pe sine însuşi. Mulţi oameni cred că iubirea lor pentru părinţii lor este irepresibilă, dar este totalmente fals când este vorba de adulţi. Ideea de a fi înlănţuit, legat de mâini si de picioare, de această iubire corespunde opticii infantile. Adultul este liber să-i iubească pe cei alături de care poate trăi şi exprima adevăratele lui sentimente, fără să aibă de suferit din cauza aceasta.

2. Dacă am înţeles rădăcinile comportamentului crud al părinţilor noştri, suntem mai avansaţi din acest motiv?

Eu cred că este mai degrabă contrariul. Copii fiind, noi am făcut tot ce a depins de noi pentru a-i înţelege pe părinţii noştri, şi noi continuăm toată viaţa noastră. Din nefericire, tocmai compasiunea faţă de părinţi ne împiedică să percepem propria noastră suferinţă.

3. Nu este egoist să ne gândim la noi mai degrabă decât la ceilalţi? Nu este imoral să ne ocupăm mai mult de noi decât de alţii?

Nu, căci mila copilului nu va schimba cu nimic depresia mamei, atât timp cât aceasta neagă suferinţele din propria copilărie. Unele femei au copii adulţi foarte iubitori, plini de solicitudine, şi sunt, totuşi, atinse de grave depresii, căci raţiunile durerilor lor le rămân ascunse, îngropate în copilăria lor. Iubirea filială nu poate nimic în acest sens. Dar un copil care se consacră fără întrerupere părinţilor lui poate să-şi distrugă viaţa. Nu putem trăi o autentică compasiune pentru celălalt decât cu condiţia de a avea empatie pentru propriul nostru destin, or aceasta i-a fost imposibil fostului copil maltratat. El a fost, dimpotrivă, împiedicat să-şi simtă suferinţa. Dacă un copil trebuie să înveţe să-şi reprime emoţiile, îşi pierde orice facultate de compasiune pentru el însuşi, şi aşadar şi pentru ceilalţi. Dintre aceste repercusiuni, această insensibilitate favorizează un comportament criminal, adesea disimulat în spatele unei terminologii moralizatoare sau religioase, sau în spatele exprimării ideilor aparent progresiste.

4. Nu este posibil, în ideal, să iubim în acelaşi timp părinţii în vârstă, neputincioşi, şi copilul care am fost?

Atunci când cineva ne agresează pe stradă, nu sărim de gâtul lui să-i mulţumim că ne-a bătut. Şi totuşi aproape întotdeauna aşa reacţionează copiii faţă de părinţii lor, pentru că sunt incapabili să renunţe la iluzia de a fi iubiţi. Ei cred că tot ceea ce le-au făcut părinţii, ca pedeapsă, a fost făcut din iubire. În terapie, adultul va trebui să înveţe să abandoneze poziţia copilului şi să trăiască cu realitatea. Aşa cum am mai spus, când am învăţat să ne iubim pe noi înşine, nu putem, în acelaşi timp, să-l iubim şi pe călăul nostru.

Accesul la istoria copilăriei noastre ne dă libertatea de a fi fideli nou înşine, adică de a recunoaşte şi a resimţi emoţiile noastre şi de a acţiona conform cu nevoile noastre. Ne vom găsi astfel sănătatea şi vom putea să legăm relaţii sincere şi autentice cu apropiaţii noştri. Încetăm să dispreţuim şi să neglijăm corpul şi sufletul nostru, să-l maltratăm chiar în acelaşi mod – nerăbdător, mânios, umilitor – în care părinţii noştri l-au tratat pe copilaşul care nu ştia încă nici să vorbească, nici să se explice. În prezent, încercăm să înţelegem raţiunile deznădejdii noastre, şi aceasta devine mai uşor pentru că am luat cunoştinţă de trecutul nostru. Nici un medicament nu ne poate informa despre sursa deznădejdii noastre sau a bolilor noastre. El nu poate decât să acopere cu un ecran de fum şi să atenueze durerea – temporar. Dar aceste cauze non recunoscute rămân în activitate şi continuă să ne trimită semnale – până ce vom cădea din nou bolnavi şi când alte substanţe farmaceutice vin, la rândul lor, să le mascheze. Aceste cauze, totuşi, nu sunt de negăsit, începând din momentul în care individul bolnav se interesează de situaţia copilului care a fost şi îşi permite să trăiască sentimentele care vor să se exprime şi să fie înţelese.

Martor salvator – sensul cuvântului în terminologia lui Alice Miller.
Un „martor salvator” este, pentru mine, o persoană care acordă asistenţă( fie şi numai episodic) unui copil maltratat, îi oferă un sprijin, o contragreutate la cruzimea care îi impregnează viaţa cotidiană. Acest rol poate fi asumat de orice persoană din anturajul lui: adesea este vorba de un frate sau o soră, dar poate fi şi un educator, o vecină, o angajată a casei sau o bunică. Acest martor este cineva care îi oferă copilului bătut sau neglijat puţină simpatie, chiar iubire, nu caută să-l manipuleze sub pretextul de a-l educa, îi acordă încredere şi îi comunică sentimentul că nu este „rău” şi merită ca oamenii să fie drăguţi cu el. Datorită acestui martor, nu neapărat conştient de rolul lui crucial şi salvator, copilul învaţă că există pe lume ceva ca iubirea. Dacă circumstanţele sunt favorabile, el va ajunge să aibă încredere în altul, să-şi păstreze capacitatea de a iubi şi de a da dovadă de bunătate, să păstreze în el alte valori ale vieţii umane. În lipsa totală de martor salvator, copilul glorifică violenţa şi, mai târziu, o va exercita, la rândul lui, cu mai mult sau mai puţină brutalitate, şi sub acelaşi pretext ipocrit. Fapt caracteristic: nu se găseşte în copilăria marilor masacratori ca Hitler, Stalin sau Mao, nici un martor salvator.

CUM SĂ GĂSIM UN BUN TERAPEUT?

Sunt întrebată adesea ce anume consider eu astăzi ca factor determinant într-o psihoterapie. Este recunoaşterea adevărului, eliberarea de legea tăcerii şi a idealizării părinţilor, sau prezenţa „martorului lucid”? Nu este „sau – sau”, ci un „nu numai, dar şi”. Fără „martor lucid”, nu putem suporta adevărul despre prima copilărie. Dar nu aş defini astfel orice individ care a făcut studii de psihologie sau experienţe primare pe lângă un guru de care rămâne dependent. Este vorba, în sensul meu, de cineva care a găsit forţa de a se confrunta cu propria istorie, de a-şi dobândi, astfel, autonomia, şi care nu resimte nevoia de a-şi compensa neputinţa refulată prin exercitarea unei puteri asupra altuia.

Adultul are nevoie de ajutor pentru a gestiona situaţiile actuale, rămânând în acelaşi timp, simultan, în legătură strânsă cu copilul suferind şi „care ştie” – acest copil pe care, de atâta timp, nu a îndrăznit să-l asculte, dar pe care poate, susţinut printr-o asistenţă (ajutor), să-l asculte astăzi. Corpul ştie tot ce i s-a întâmplat, dar nu poate s-o exprime în cuvinte. El este ca şi copilul care am fost odată, care vede totul, dar se află fără apărare, complet neputincios fără asistenţa unui adult. De aceea, atunci când urcă în noi emoţiile trecutului, ele se însoţesc totdeauna cu angoasa acestei mici fiinţe dezarmate, tributare înţelegerii sau cel puţin reconfortului pe care i-l aduce adultul. Chiar şi părinţi dezorientaţi, care nu-şi înţeleg copilul din lipsa cunoaşterii propriei lor istorii, pot să-i ofere această liniştire. Ei pot să-i atenueze fricile (şi pe ale lor proprii), oferindu-i protecţia lor, un sentiment de securitate şi de continuitate. Sistemul nostru cognitiv poate realiza această funcţie în dialogul nostru cu corpul.

Contrar corpului, sistemul cognitiv nu ştie mare lucru despre evenimentele vechi, amintirile conştiente fiind fragmentare şi puţin fiabile. În schimb, el dispune de o vastă cunoaştere, de o înţelegere dezvoltată şi de o experienţă de viaţă care încă îi lipseşte copilului. Adultul, nemaifiind neputincios, îl poate proteja şi îl poate asculta pe copilul care este în el(corpul), permiţându-i astfel să se exprime în felul lui şi să-şi povestească istoria. În lumina acesteia, fricile şi emoţiile de neînţeles, ieşind la suprafaţă, vor căpăta sens. Ele se află, în sfârşit, plasate într-un context şi nu mai constituie o ameninţare. Într-un mediu sensibil la deznădejdea copilului, nu mai suntem singuri cu istoria noastră. Aceasta este valabil şi pentru terapeut.

Ştiu cât este de dificil să găsiţi terapeuta de care aveţi nevoie. După părerea mea, este totuşi posibil, dacă ştiţi de ce aveţi nevoie. Voi încerca deci să vă răspund la câteva întrebări care, poate, vă vor încuraja în testarea candidatei (vorbesc despre terapeută la feminin, dar aceasta este valabil pentru ambele sexe).

De ce am nevoie pentru depăşirea deznădejdii mele?

Aveţi nevoie de o persoană comprehensivă şi dreaptă, care vă va ajuta să luaţi în serios ştiinţa corpului dvs. O persoană care a realizat deja, cu succes, aceeaşi lucrare asupra sa însăşi, căci a avut şansa să găsească genul de ajutor pe care îl căutaţi dvs.

Cum pot decela dacă terapeuta este acest gen de persoană?

Punându-i o mulţime de întrebări.

Această idee îmi produce frică. Nu îndrăznesc. Oare de ce?

Atunci când aţi fost mic(ă), aţi fost probabil pedepsit(ă) când puneaţi întrebări, căci ele puneau în pericol poziţia dominantă a părinţilor voştri. Poate că pur şi simplu întrebările dvs au fost ignorate, sau vi s-au povestit minciuni. Aţi suferit mult din cauza aceasta, şi în prezent vă temeţi ca aceasta să nu se întâmple din nou. Se poate ca terapeuta să nu vă înţeleagă întrebările sau ca acestea să-i declanşeze angoase şi rezistenţe. Puteţi să abandonaţi această terapeută şi să căutaţi alta. Dvs puteţi detecta minciunile, informaţiile îndoielnice şi rezistenţele. Trebuie să luaţi în serios ceea ce auziţi. Dacă acestea vă produc o nelinişte, nu trebuie să o negaţi, nici să speraţi că veţi putea, mai târziu, să schimbaţi terapeuta (părinţii). Nu veţi reuşi. Ea ar avea ea însăşi nevoie de o terapie, şi asta nu trebuie să fie problema dvs. Dvs  sunteţi cea care îi plătiţi onorariile.

Mă simt de vină pentru că nu am încredere. Dacă nu sunt capabil să am încredere, nu voi găsi niciodată ceea ce îmi trebuie.

Neîncrederea dvs are o istorie, şi nevoia dvs de a fi personal înţeles de asemenea. Părinţii şi educatorii dvs au abuzat de încrederea dvs. Copilul a simţit clar aceasta, căci corpul lui ştia adevărul. El n-a putut dobândi încredere. În prezent, luaţi în serios semnalele corpului, copilul luat în balon începe să vorbească şi are nevoie de afecţiunea dvs. Dacă nu vă simţiţi bine cu cineva, acordaţi încredere sentimentelor dvs, nu le respingeţi, încercaţi să descoperiţi ce anume vă deranjează. Dacă vă simţiţi într-adevăr profund înţeles de cineva, corpul dvs vă va informa de îndată în acest sens şi foarte clar: el se va destinde, fără ca dvs să fi făcut nici cel mai mic exerciţiu de relaxare. Aceasta vă va încuraja poate să puneţi întrebări terapeutei. Va fi un semn bun, dar fiţi totuşi atent la răspunsurile ei.

Ce risc dacă pun întrebări dintr-odată?

Nimic. Nu aveţi decât de câştigat. Dacă răspunsul terapeutei este ostil sau foarte incomplet, sau dacă ea se prezintă în defensivă puteţi economisi mult timp şi bani abţinându-vă să deveniţi pacientul ei. Pe de altă parte, dacă primiţi un răspuns satisfăcător, vă veţi simţi încurajat să puneţi alte întrebări. Şi aceasta trebuie făcut. Puteţi astfel să vă pregătiţi o listă de întrebări pe care le consideraţi importante.

Ce aş putea să întreb?

Tot ceea ce vreţi să ştiţi. Dar mai ales: nu uitaţi s-o întrebaţi despre copilăria ei şi despre experienţele de-a lungul formării ei. Ce crede ea despre această formare şi despre profesorii ei, ce a ajutat-o şi ce nu? Se simte liberă să discearnă eventuale erori, sau îi protejează pe oamenii care i-au dăunat? Minimizează daunele îndurate, sau chiar afirmă că nu i s-a făcut rău? A fost ea un copil bătut, sau umilit în vreun fel? Cum consideră ea această experienţă? Este cu adevărat conştientă de efectele pe termen lung ale acesteia asupra vieţii ei sau neagă importanţa acestui trecut? Evită să fie confruntată cu propriile ei suferinţe? Vede rolul crucial al copilăriei sau îl neagă şi, de fapt, ea nu a ieşit din copilărie? Dacă acesta este cazul, ea va încerca să vă facă să tăceţi sau să schimbaţi subiectul, ceea ce uneori vă va fi dificil să vă daţi seama căci, ceea ce este foarte de înţeles, vă simţiţi sub dependenţa ei.

Este un semn bun dacă ea îmi spune că a citit cartea lui Alice Miller: Le Drame de l’enfant doué?

Asta nu spune nimic. Întrebaţi-o ce a simţit la lectura cărţii C’est pour ton bien (de Alice Miller, nt) şi alte lucrări, şi, de asemenea, ce îi pare criticabil. Personal, ce anume a ajutat-o? O bună terapeută trebuie să vă ajute să percepeţi, şi să satisfaceţi, propriile dvs nevoi, care au rămas atât de mult timp neglijate: nevoia dvs de a vă exprima liber, de a înţelege şi de a fi înţeles, respectat şi luat în serios, ca şi de a putea comunica deschis cu ceilalţi. Dacă antamaţi acest proces şi protejaţi copilul din dvs, mînia şi ura se vor estompa încet-încet, şi probabil, la un moment dat vor înceta complet să vă mai tortureze. Mânia şi ura sunt semnale de alarmă, care vă avertizează că sunteţi pe cale să vă comportaţi, în privinţa dvs, cu aceeaşi neglijenţă, lipsă de consideraţie, ca şi părinţii dvs. De îndată ce începeţi, cu ajutorul terapeutei, să vă recunoaşteţi propriile nevoi şi să răspundeţi la ele, nu mai aveţi nevoie de părinţii dvs pentru aceasta şi mânia dvs poate să se stingă, eventual până când un nou incident agită trecutul în corpul dvs. Dar aceste perioade vor deveni din ce în ce mai scurte de îndată ce acest corp se simte autorizat să pună în joc propriul lui sistem de reglaj. Contrar a ceea ce cred şi sfătuiesc unii adepţi ai terapiilor primare, nu suntem obligaţi să ne putem toată viaţa în pielea copilului fără apărare, de îndată ce am dobândit capacitatea de a identifica şi de a satisface nevoile cele mai profunde. Or, pentru a ajunge acolo, avem nevoie să găsim sprijinul adecvat.

Nu este indiscret să punem atâtea întrebări?

De loc. Dvs aveţi dreptul de a vă informa bine, şi terapeuta trebuie să aibă curajul, luciditatea şi onestitatea de a vă răspunde corect. Altfel, ea nu este ceea ce vă trebuie.

Nu înseamnă asta să căutăm un ideal care nu există?

Nu cred. Vedem, pe anumite forumuri, că onestitatea, atenţia faţă de ceilalţi, compasiunea, curajul şi sinceritatea există. Pentru ce nu aţi putea aştepta aceste calităţi de la terapeuta dvs?

Înţeleg foarte bine că, dacă sunteţi în situaţia de deznădejde, nu veţi putea, poate, să urmaţi toate aceste sfaturi. Dar sper că ele vă vor dezvolta muşchii puţin, mai ales în faţa terapeuţilor care se dau mari şi reacţionează cu acreală, ofensându-se şi uneori chiar la modul agresiv de îndată ce sunt puşi în discuţie. Dacă aţi fost astfel tratat în copilăria dvs, riscaţi să vă lăsaţi intimidaţi şi descurajaţi imediat. Dacă resimţiţi aceasta, cereţi o nouă întrevedere pentru a vă fac o opinie. Succes!

Sursa: Fragmente traduse din cartea:
Alice Miller - Ta vie sauvée enfin,
Flammarion, Paris, 2008

Traducerea îmi apartine, VJ.

Salt la inceputul paginii