Alice Miller
Extrase din jurnalul unei mame
din volumul Ta vie sauvée enfin, ed. Flammarion
Pentru cine este Alice Miller si alte fragmente din scrierile ei faceti click pe imagine

Ultim update: 17 mai 2011 orele 17:15

1

Este ca şi o zi de sărbătoare. Nu am mai văzut-o de luni de zile. Ea nu voia să vină. Avea nevoie să ia distanţă vizavi de mama sa, mi-a spus ea. Era în curs de a-şi retrăi copilăria, sentimentele ei de atunci, în terapia ei şi, pentru moment, nu voia să mă vadă. Totuşi, din când în când ea telefona, şi aceasta îmi lăsa impresia că ea caută să se asigure de justeţea sentimentelor ei, că eu sunt într-adevăr mama atotputernică care o exploatează, o domină, o neglijează, este incapabilă să o înţeleagă, vrea întotdeauna să aibă dreptate, îi face în continuu rău fără ca ea să se poată apăra. Începem prin a vorbi de unele şi de altele. Eu mă simt bine întrucât ştiu că în cursul acestor ultimi treizeci de ani am evoluat, că nu mai sunt tânăra care nu era niciodată sigură pe ea, care nu se poate împiedica să nu-şi descarce în continuu asupra primei-născute a ei toate temerile şi angoasele din prima ei copilărie. Mă ştiu capabilă astăzi să-mi iubesc fiica cum este ea. Cu condiţia, totuşi, să o văd ca pe copilul meu şi nu, aşa cum încă o fac uneori, deşi din ce în ce mai rar, ca pe mama mea posesivă. Dar la fiecare din conversaţiile noastre telefonice, începute atât de bine şi, aparent, fără gânduri ascunse, cădem mai devreme sau mai târziu în vechile noastre roluri.

Înainte ca ea să intre în terapia, nu era aşa. Timp de ani întregi noi am fost apropiate una de alta, făceam schimb de confidenţe. De atunci totul s-a schimbat. Acum ea se poartă adesea ca un copil mic şi are nevoie de mine ca antagonistă, fără ca eu să mă pot deroba: orice aş face, este rău. Dacă din întâmplare  nu sunt acasă când mă sună, sunt o mamă greu de găsit, care o neglijează. Dacă sunt acolo, afabilă şi plină de solicitudine, ea se plânge că aceasta nu corespunde sentimentelor ei din acea vreme, care îi vorbesc de o cu totul altă mamă. Deci este supărată pentru că comportamentul meu nu confirmă sentimentele ei. Când simt aceasta, risc să vreau să o ajut şi să mă supun. Cum eu ştiu astăzi ce îi făceam la acea vreme, aş vrea să repar. Aş vrea să-i spun: „Tu ai dreptate, tot ceea ce îţi indică sentimentele este exact. Eu te-am abandonat adesea, fără ca eu să-mi pot reprezenta ce înseamnă aceasta pentru un bebe. Mi-am exersat puterea fără să-mi dau seama de ceea ce îţi făceam. Dar acum simt cât de dureroase sunt toate acestea. Şi tu, în prezent, ai dreptul să laşi să vorbească emoţiile tale şi să-ţi descoperi copilăria. Aş găsi chiar îngrijorător dacă nu ai face-o, şi cu toate acestea mă doare când te arăţi rece şi distantă. Căci astăzi eu nu merit aceasta, şi am atâta nevoie de contactul cu tine. Dar tocmai respingerea ta, abandonarea în care mă aflu, mă fac să măsor ceea ce ai simţit tu la acea vreme: eu te abandonam. Tu ai fost întotdeauna atât de drăguţă cu mine, mă ascultai, eu puteam să-mi stâmpăr inima pe lângă tine, erai comprehensivă, îmi veneai în ajutor, iar astăzi înfruntăm, şi una şi cealaltă, acest adevăr din timpul de odinioară, îngrozitor de dureros.”

De aceea mi-este atât de frică la gândul de a primi vizita ta după atâta timp. Tu m-ai sunat acum două luni din străinătate şi mi-ai spus lucruri pe care nu mi le poţi spune când suntem una lângă cealaltă în aceeaşi încăpere. Aceasta a fost foarte dureros. Acest lucru mi-a părut nedrept la început, dar când am încercat să văd situaţia prin ochii tăi, am înţeles că aveai dreptate. Numai că, într-un prim moment, am îndurat reproşurile tale din pielea fetiţei foarte mici care am fost şi eu într-o zi, şi căreia îi era imposibil să face ceva bine, pentru că ceea ce i se reproşa era pur şi simplu faptul de a exista. Oricare ar fi comportamentul ei, greşeşte. Pe tine, te vedeam ca pe mama mea, care m-a respins la naşterea mea, care nu mă voia şi ale cărei bune graţii le-am căutat toată viaţa şi care, în final, a făcut din mine mama sa prevenitoare, lângă care ea putea să rămână o fetiţă. Îl vedeam în tine pe tatăl meu, care căuta de la mine tandreţea şi căldura pe care soţia lui nu putea să i le dea, dar de o manieră care o depăşea cu totul. Cei doi părinţi ai mei îmi cereau prea mult, eu făceam totuşi eforturi disperate pentru a le satisface exigenţele, fără a mă revolta vreodată. Numai cu tine, micul bebe, am rezistat solicitărilor – eram perfect incapabilă, la acea vreme, să văd absurditatea situaţiei. Acum o resimt şi cred că, dacă astăzi ai fi un bebe, aş putea să mă port altfel faţă de tine. Dar cum tu eşti o femeie adultă, şi cum la fiecare din întâlnirile noastre tu îmi arunci istoria ta în faţă, eu am din nou sentimentul, ca şi cu părinţii mei, că servesc de substitut, că nu am dreptul să fiu cea care sunt astăzi, că sunt fasonată după convenienţa altora, şi că i se vorbeşte acestui personaj, dar nu mie.

Eu aştern toate acestea pe hârtie înainte de venirea ta, căci nu aş vrea să risipim seara noastră cu poveşti din trecut. Vreau să-mi păstrez sentimentele pentru mine, şi nu să ţi le deleg ţie, ca în copilăria ta. Dar făcând aceasta, văd din nou cum, încă de la o vârstă fragedă, a trebuit să mă închid în mine. Nu puteam să cer nimănui să se intereseze de sentimentele mele, tăceam pentru a le facilita altora viaţa, încercam să-i înţeleg, cu riscul de a mă pierde.

M-am întrerupt pentru că am auzit soneria. Am petrecut cinci ore împreună, şi temerile mele au fost deşarte, căci panica de care eram năpădită până la venirea ta a dispărut cu totul în prezenţa ta. Tu erai autentică, vie, directă, şi, chiar şi când îmi făceai reproşuri, ele îmi aduceau o uşurare căci ele limpezeau noi puncte în relaţiile noastre. Tu începi să descoperi povara care eram eu pentru tine, care atârnă greu pe umerii tăi, şi tu faci totul pentru a te elibera de ea. Pentru prima dată în viaţa ta, nu mă menajezi, nu cauţi să eviţi să mă răneşti, şi eu oscilez între a-ţi implora mila şi certitudinea netă că eşti pe drumul cel bun, că cel mai mic compromis ar risca să te pună în pericol, să-ţi dea impresia că eşti un biet viermişor strivit sub o masă(greutate) grea. Eu trebuie deci să mă resemnez să accept ideea că de acum tu îţi trăieşti viaţa, să accept să nu ştiu dacă într-o zi noi două vom putea să ne vorbim ca înainte. Această zi poate că nu va veni niciodată, poate că va trebuie să renunţ în totalitate la ajutorul tău, şi încerc să-mi imaginez ce sunt eu pentru tine, în ce constă această povară pe care o reprezint eu, şi de care vrei să te debarasezi: cunoştinţele mele, experienţa mea, care nu-ţi lasă suficient spaţiu pentru a face propriile tale experienţe. Dar şi deznădejdea mea, viaţa mea ratată, pentru care am căutat compensare de la tine. Eşecul mariajului meu, pe care tu trebuia să-l repari făcând o bună alegere. Fricile mele pe care ţi le prezint ca îngrijorări pentru tine, prin care subminez încrederea ta în tine, aşteptând, colac peste pupăză, ca tu să-mi fii recunoscătoare pentru aceasta. Tu spui pentru prima dată clar că având în permanenţă frică pentru tine, eu te paralizez când tu trebuie să iei o decizie. Tu ai sentimentul că trebuie mereu să-mi dai socoteală, pentru fiecare din deciziile tale, numai pentru faptul că sunt plină de bune intenţii faţă de tine şi pentru că am întotdeauna dreptate.

Cei care mă cunosc ţi-ar spune că eşti pradă unor fantasme, că ai o mamă tolerantă, care îţi aprobă alegerile, te lasă să trăieşti, se bucură să te vadă autonomă. Aşa văd alţii lucrurile, şi, până nu demult, aşa le vedeam şi noi două. Dar acum tu descoperi un alt tablou, şi când îmi vorbeşti despre el, eu văd că el este exact, căci în acelaşi timp realizez – poate pentru prima dată – cum mama mea m-a sufocat cu anxietatea ei şi cum, fără ştirea mea, în mod inconştient, sub o cu totul altă formă, foarte subtilă, eu făcut la fel cu tine. Mama mea m-a frânat în toate activităţile fizice care îmi plăceau, ca sportul, şi ea îmi dădea ocazie în acest sens descriindu-mi tot felul de catastrofe şi de accidente: eu am avut, în copilăria mea, o mulţime de accidente, care confirmau deci temerile ei şi îmi demonstrau că avertismentele ei erau justificate. Singure performanţele şcolare nu aduceau puneri în gardă, căci acolo eu trebuia să îndeplinesc ceea ce ea nu a reuşit niciodată. După ceea ce mi-ai povestit astăzi, am avut impresia că nu difer de mama mea aşa cum mi-aş fi dorit, şi conversaţia noastră m-a ajutat mult asupra acestui punct. Ea mi-a permis să am o imagine mult mai clară în acest sens şi mi-ar fi plăcut să-ţi pun şi alte întrebări dar am înţeles: acum, tu vrei să fixezi limite, să decizi când să ne vedem, tu ai nevoie să iei distanţă vizavi de mine. Tu pătrunzi într-o lume nouă, planeta independenţei, şi nu vrei ca la fiecare apel telefonic al mamei tale, să fii inundată de întrebări şi rugăminţi, să fi aruncată din nou în nesiguranţă. Trebuie să-ţi respect dorinţa, chiar dacă aceasta doare. Poate că, în fond, nu am nevoie de tine, pentru prima dată, îndrăznesc să-mi simt fragilitatea în prezenţa ta. Înainte, îmi negam deznădejdea şi credeam că te sun numai din iubire, din solicitudine, pentru că tu ai nevoie de ajutorul meu şi de afecţiunea mea. Şi iată cum iubirea şi bunele intenţii pot să fie mincinoase! Şi nu pot face nimic: nu pot decât să încerc să nu mă eschivez când copiii mei îmi vorbesc. Atunci, aproape în mod natural, începem să ne povestim mai puţine poveşti, nouă înşine şi mai ales celuilalt. Căci a vrea să extorchezi gratitudine de la copilul tău în schimbul unui simulacru de iubire în spatele căruia se ascund anxietatea şi mizeria afectivă este orice numai onest nu este. Noi toţi am participat odinioară la acest joc. În copilăria noastră, am fost făcuţi să luăm aceste sentimente factice drept aur pur, noi făceam totul pentru a ni le atrage, numeam aceasta iubire părintească şi credeam că nu ne va fi îndeajuns o viaţă întreagă pentru a ne achita de datoria noastră. Cum noi nu am îndrăznit niciodată să ne revoltăm, cealaltă faţă, din spatele măştii, nu a apărut niciodată. Ea nu se arată decât atunci când efectul sentimentelor factice se evaporă. Am înţeles-o, încă o dată, după conversaţia noastră de astăzi.

Tu spui: „Eu nu vreau neliniştile tale, în pofida bunelor tale intenţii, nu vreau nici ajutorul tău, deşi, la prima vedere, el ar fi utilizabil. Eu vreau să mă ajut pe mine însămi sau să le cer altora ajutorul.” În fapt, dacă atitudinea mea nu ar fi fost dictată decât de motive sincere, eu ar trebui să mă bucur auzindu-te vorbind astfel. Dar mă regăsesc cu braţele bălăbănindu-se şi mă simt atât de singură, respinsă, inutilă şi bună de nimic. Concluzie: după toată evidenţa, eu am vrut adesea să presupui aşa. Îngrijorările mele pentru tine, dorinţa mea de a te ajuta, ascundeau nevoia mea de a mă face indispensabilă şi, astfel, să te ataşez de mine. În prezent, tu pleci, nu mai ai nevoie de mine ca înainte, şi eu mă simt abandonată ca un copil care a încercat să dea totul părinţilor lui dar îşi dă seama că încă este insuficient, că toate eforturile din lume nu îi vor aduce iubirea de care atâta nevoie. Refuzul tău clar de a continua acest joc m-a făcut să iau cunoştinţă de măşti: ele disimulează deznădejdea, şi, sub acoperirea devotamentului pentru copil, ne lasă toată libertatea de a face tot ceea ce stă în puterea noastră pentru a-l înlănţui de noi, prin lanţurile sentimentelor de culpabilitate şi ale recunoştintei veşnice.

2

Este foarte târziu deja. Tu ai venit din nou să mă vezi, Nina, şi tocmai am recitit ceea ce scrisesem în aceste ultime zile. Îmi dau seama că este mult mai uşor să se mulţumească cu prezenţa unui copil adult atunci când, aşa cum am început să fac, luăm lăuntric distanţă faţă de el şi îl analizăm. Remarc chiar că, la început, am vorbit de tine la persoana a treia. Acum nu mai reuşesc, mă adresez ţie direct. Te simt atât de aproape încât aş vrea să te iau în braţele mele, ca înainte, şi mă aud spunându-ţi: „Gata, totul este bine. Vei veni împreună cu soţul tău de Crăciun, nu-i aşa?” Simt că el mă detestă, dar cel puţin ştiu că nu are nici o legătură cu mine, că nu eu sunt vizată. Am decis să-mi iau partea, mă voi arăta amabilă cu el şi voi pregăti pentru noi un Crăciun frumos. Giselle şi Robert vor veni poate şi ei, atunci vom redeveni o adevărată familie. Dar simplul cuvânt „familie” mă îngheaţă. „Vom fi drăguţi unii cu alţii”; „În acea seară totul va fi uitat.” Aceste cuvinte mă dor, ele trezesc vechi amintiri. Tot corpul meu îşi refuză să izgonească sentimentele mele, să le îndese sub covorul pe care se ridică bradul de Crăciun şi să cânte arii vesele, înghiţindu-mi lacrimile şi gândind: „Această seară este tot ceea ce ne rămâne, trebuie ca ea să fie bună, să nu le-o strici nici altora nici ţie însăţi, vei plânge mâine. Nu, nu vreau, mă sufoc sub minciuni şi compromisuri. Dacă te-aş lua în braţele mele acum, ar fi un elan autentic, venit din adâncul inimii. Şi totuşi acest gest ar putea să-ţi creeze o nouă închisoare. Poate, pentru câteva clipe, ai fi fericită, el ar răspunde vechii tale aspiraţii. Sau atunci, din milă, nu vei îndrăzni să mă respingi. Această milă ar fi, şi ea, autentică, dar, provocând-o, eu aş abuza de vechea mea putere, ar însemna să-mi îmbrobodesc copilul, fiica mea adultă care şi-a reprimat reproşurile timp de treizeci de ani şi acum trebuie să le trăiască. Ar însemna să nu-mi pese de adevărul tău, şi aceasta nu ar mai fi iubire. Simt nevoia de a te lua în braţele mele, să merg la tine, să-ţi sun la poartă şi să te îmbrăţişez, şi ştiu că tu ai fi drăguţă cu mine. Aş putea să plâng în braţele tale şi tu m-ai consola. Tu eşti, eu o ştiu, persoana căreia lacrimile mele nu-i sunt indiferente. Toate acestea, aş putea să le primesc de la tine, căci am fost cândva persoana cea mai importantă în viaţa unei fiinţe umane – mama ta. Mi-ar plăcea atât de mult să mai gust încă o dată, să-mi încălzesc inima lângă fiica mea cea mare, inteligentă şi caldă, şi, fie şi numai pentru câteva ore, să mă impregnez de forţa ei. Să găsesc la tine ceea ce nu am cerut lui Giselle şi lui Robert, căci pe ei i-am lăsat să fie copiii mei, fără să le atribui simultan, ca şi ţie, fiica cea mare, prima născută, rolul mamei mele. Şi acesta este tocmai motivul pentru care nu voi merge să te văd, căci ar fi o înşelătorie. Ţi-aş da din nou acest rol matern pe care de acum îl refuzi, pe bună dreptate.

Aş face să se renască iluziile tale, visul tău de a avea o mamă empatică, şi aceasta tocmai în momentul în care tu te debarasezi de vechile iluzii şi începi să vezi adevărul. Am scris această frază spontan, şi îmi dau seama, recitind-o, că s-a strecurat aici o minciună. Ele, minciunile, au o ocazie favorabilă de a se strecura peste tot. De aceea mi-a fost dificil să decelez acest contra-adevăr din această ultimă frază. Pretind a fi decis să nu vin pentru a nu trezi în tine iluzii. Pretind, încă o dată, că decid, în interesul tău, că trebuie să fie aşa şi nu altfel, ar fi totuşi posibil ca eu să nu gândesc în locul tău, ci ca eu să vin pur şi simplu pentru că mi-este dor să te văd. Atunci, să mă expun riscului ca tu să mă primeşti, nu ca odinioară, ca fiică plină de o solicitudine maternă, ci cu neplăcere şi răceală? Aş suferi, aş fi înecată de sentimente de umilire şi de respingere. Or, pentru a fi pe deplin onestă cu mine însămi, tocmai aceasta vreau să evit. Nu aş vrea să mă impun, aş vrea să fiu sigură că sunt cu adevărat binevenită. Îmi dau seama în prezent cât este de uşor pentru o mamă să se considere în mod automat binevenită, întrucât copilaşul nu se poate lipsi de ea. Noi avem totuşi, cred, o aroganţă sacră, noi mamele, aceea de a vrea să profităm, să exploatăm această prerogativă toată viaţa noastră – şi multe femei nici măcar nu-şi dau seama cât este de odios.

Nu este uşor de suportat realitatea. Dar nu ar fi mai uşor de sărbătorit Crăciunul cu ipocrizie? Nu mai mult. Deci, am ales. Voi rămâne fidelă adevărului, oricare ar fi preţul lui, pentru că nu mai pot face altfel. Nu mă voi eschiva de la această suferinţă. Nu am nici un merit, o ştiu, căci a sărbători Crăciunul cu minciuni ar mai fi una în plus, surdă şi neformulată totuşi. Nu este vorba deci de o chestiune de principiu, ci de a alege răul cel mai mic. Situaţiile în care mă găseam constrânsă să tac şi să disimulez au fost dintotdeauna, pentru mine, ce poate fi mai rău.

De ce tocmai Crăciunul, Nina? Ce am eu contra acestei sărbători atât de importante pentru majoritatea oamenilor? Să fie un refuz de a le acorda această bucurie? Să fiu eu geloasă pentru că sunt incapabilă să o resimt, pentru că am pufnit mereu la perspectiva de a trebui, la zile fixe, să simt plăcere în a decora apartamentul, a face prăjituri şi cadouri? Bucuria, pentru mine, este ceva spontan, care nu poate fi programat. Şi creativitatea mea nu se deschide în pregătirea de biscuiţi şi în decorarea mesei în vederea vizitei soacrei mele, care nu mă suportă. Eu nu pot să fiu amabilă şi veselă la comandă, şi îmi lipsesc cu desăvârşire ideile atunci când trebuie să fac un cadou. Aşa cum, personal, nu am nici o plăcere în a primi un obiect de care nu am nevoie, cred că la fel este şi pentru alţii. Mi-este dificil să ofer cuiva un cadou de care nu sunt sigură că ar corespunde nevoilor lui. Fie că remarcă sau nu, mă tem să nu-l rănesc dacă nimeresc pe de lături.

Oare eu simţeam lucrurile altfel în copilăria mea? Eram capabilă să mă bucur de cadouri şi de lumini, de ţinuta de sărbătoare şi de feţele destinse ale părinţilor mei. Savuram starea de excepţie, căci acea seară era marcată de atâtea lucruri importante încât nu se vor mai certa? Chiar aşa?

Tatăl nostru nu era beat când se întorcea acasă, mama nu îl acoperea cu reproşuri. Dar foarte adesea am simţit tensiuni în noaptea de Crăciun, am citit reproşuri mute în ochii mamei mele, care se sacrificase pentru noi sau pentru Copilul Isus, şi dădea impresia că este pe punctul de a cădea de epuizare, deşi cea mai mare parte a treburilor fuseseră efectuate de femeia din casă. Dar ea era realmente extenuată. Dacă ea era obligată să-şi reprime toate sentimentele care sunt şi ale mele astăzi, aceasta cerea atâta consum de energie încât ea era efectiv la capătul puterilor. Şi tatăl meu juca rolul de tată iubitor, bărbatul destins, cald, fără maliţie, care se bucura ca un copil de strălucirea luminilor şi de acea cină bună, savurând din plin blândeţea şi armonia din căminul lui. Uitate erau loviturile pe care copiii lui le primiseră chiar şi în ajun, uitate erau cuvintele şfichiuitoare prin care el îşi punea la punct soţia. Drept cadou, cântam O noapte preasfinţită şi Inimi în sărbătoare. Şi vai nouă dacă, în jurul lui, totul nu respira blândeţea şi bucuria.

Privirea stinsă, aerul istovit al soţiei lui făceau să urce în el o tensiune pe care noi, copiii, o decelam înainte lui chiar. Simţeam furtuna ameninţând şi încercam să-l conjurăm prin cântecele noastre, şi de multe ori reuşeam. Nu ne menajam eforturile. Nici mama, nimeni nu voia să audă uşa trântindu-se, buna dispoziţie a lui Tata era un bun preţios.

Cel mai adesea, noi copiii treceam încercarea cu succes, dar nu întotdeauna. Dacă unul dintre noi nu mai suporta tensiunea neexprimată dintre părinţi şi arunca un cuvânt provocator, sau, din nervozitate, devenea agitat şi turbulent, această infracţiune de la regulă era îndată pedepsită. Furtuna se dezlănţuia. Copiii trebuiau, fără să scoată un cuvânt, să-şi privească părinţii care îşi aruncă reproşuri în faţă: mama oboseala ei, tata sumele pe care le-a cheltuit pentru cadouri, munca lui istovitoare, turele de noapte. „Toate acestea numai pentru voi! – Şi bodega, tot pentru noi?” întreba mama. Ea lovea în punctul sensibil. Singurul lui refugiu, alcoolul, i se interzicea, aţâţându-i sentimentele de culpabilitate. El contra-ataca. Copiii erau trimişi la culcare, sărbătoarea de Crăciun era încheiată. Ghemuiţi în paturile noastre, ne gândeam că toate acestea ar fi durut mai puţin dacă ar fi fost o seară obişnuită. Ar fi ceva normal şi previzibil, doar ceva obişnuit. Dar în acea seară, noi nu eram pregătiţi pentru aceasta şi ne aflam deci fără protecţie. Noi crezuserăm cu adevărat că în acea seară Bunul Dumnezeu, îngerii şi Copilul Isus vor veghea asupra noastră, pentru ca să nu se poată întâmpla nimic din ceea ce constituia, în restul timpului, pâinea noastră zilnică.

Văd cum aceste experienţe au contribuit la a mă face să urăsc Crăciunul. Eu voiam să le şterg din memoria mea, dar de fiecare dată simţeam oboseala mamei mele, frica de exploziile de mânie ale tatălui meu când nu se desfăşura totul după dorinţele lui, eforturile copiilor pentru a  face să domnească pacea în casă, şi mă cufundam în tristeţe. Latura artificială a situaţiei îmi părea încă şi mai rea decât era în realitate. mă simţeam rea şi vinovată pentru că nu pot avea, de Crăciun, numai sentimente bune, şi eram disperată auzindu-i pe oamenii, calificaţi în ochii mei, predicând că trebuia să combatem ura din noi pentru a ne deschide iubirii. Cum făceau ceilalţi, pentru ce eu nu reuşeam? De ce ura mea faţă de soţul meu se amplifica exact în acea sărbătoare de Crăciun, pe care o trăiam ca pe un ritual, o constrângere la inautenticitate, un viol al adevăratelor mele sentimente,  un şantaj exercitat asupra copiilor pentru a le extorca gratitudinea şi bunătatea în schimbul câtorva frumoase cadouri? Cum fac ceilalţi? Mă întrebam eu în continuu în timpul anilor mei de căsătorie cu Charles, cum reuseau ei sã simtã bucurie la comandã?

update 16 mai orele 12:45

Poate că la majoritatea oamenilor este altfel, poate că ei nu au trăit tensiuni între părinţi în seara de Crăciun şi nu poartă în ei într-adevăr numai amintiri frumoase? Dar pentru mine, istoria de Crăciun îşi are partea ei întunecată: ameninţarea proferată de Irod, familia fără adăpost, indiferenţa celorlalţi. Irod mă face să mă gândesc că noi suntem gata, şi fără lungi ezitări, să rostim hotărârea de moarte a copilului care este în noi, şi putem conta pe concursul lumii care ne înconjoară dacă vrem să-l executăm. Şi pe solitudinea noastră dacă încercăm să salvăm acest copil inocent, fără apărare, îngropat în noi. Maria şi Iosif şi-au găsit salvarea în Egipt. Dar astăzi, noi nu mai avem nici un loc unde să fugim. Dispreţul vieţii, strivirea viului, par să fi devenit atât de normale încât nu este nimic de mirare ca  armele de distrugere în masă să fie ultima expresie a acestei normalităţi. Eu sunt deci în minoritate -  aşa cum am fost întotdeauna, în familia mea, lângă părinţii mei, lângă Charles. Şi mă aflu în continuu în pericol de a ucide ceea ce este viu în mine pentru a nu mă condamna la solitudine. Acum, totuşi, nici aceasta nu mai merge. Înainte, eram gata să plătesc preţul puternic pentru a prezerva viaţa de familie, gata să sărbătoresc Crăciunul după dezideratele altora, să fac cadouri frumoase, să decorez casa, să pregătesc feluri de mâncare gustoase. Mă încălzeam la strălucirea ochilor copiilor mei, pe care toate aceste mici lucruri îi umpleau de bucurie, şi credeam că sunt o mamă mai bună decât a mea. Îmi jucam comedia, mă resemnam în tăcere, sufeream fără să ştiu pentru ce, şi pierdeam din ce în ce mai mult contactul cu mine însămi. Apoi a survenit această maladie gravă, lacrimile salvatoare de la spital, terapia şi conştientizarea: ştiu că a minţi nu mă va salva. De acum înainte nu mai am de ales, nu pot să mă eschivez de la adevăr, nici să evit să-l fac cunoscut anturajului meu deşi aş fi dorit-o din toată inima pentru că suport greu solitudinea. Dar vizita ta de astăzi mi-a confirmat, Nina, că a mă renega pe mine însămi, departe de a mă feri de solitudine, nu ar face – desigur în alt mod – decât să o facă şi mai intensă. Dacă, în prezenţa altor persoane, mă forţez să nu văd adevărul, sau să nu-l spun, mă simt mai solitară ca oricând. Când sunt singură, apreciez libertatea mea de a gândi şi de a simţi ceea ce îmi corespunde. Am scrisul, şi rarele clipe, ca această seară cu tine, Nina, dovedindu-mi că este posibil să se stabilească un adevărat contact, care tolerează adevărul şi în acelaşi timp îmi dă fericire. Dintr-o dată, îmi vine în minte că în ultimul timp am avut multe întâlniri de acest fel, nu numai cu copiii mei, ci cu oameni care trăiesc în solitudine din acelaşi motiv ca şi mine, încercând să se acomodeze cu ea şi, din această cauză, nu se forţează să joace roluri. De ce aceasta nu-mi este suficient?

3

Nu am petrecut Crăciunul împreună, tu ai preferat să petreci aceste zile de concediu cu prietenii. Eu m-am simţit foarte singură, bucurându-mă în acelaşi timp de decizia ta.

Ne-am văzut astăzi şi mi-am dat seama cât am suferit de mult, odinioară, aflându-mă atât de des într-un mediu artificial şi inautentic. Acest sentiment îmi aminteşte primii ani din copilăria mea, în care eram singură cu mama şi în continuu obligată, pentru că ea avea teribil de mult nevoie de aceasta, să simulez sentimente pe care nu le simţeam. De partea ei, cu instinctul sigur al orfanului care îşi procură un substitut peste tot unde se întrevede unul, ea reuşea repede să facă din mine un copil amabil şi sensibil, care punea în operă toate capacităţile lui de învăţare, adaptabile şi neutilizate, pentru a învăţa pe de rost trăsăturile feţei mamei sale, pentru a decela cea mai mică modificare a expresiei lor, pentru a înregistra până şi cel mai uşor semn de nemulţumire pentru a încerca, pe viitor, să le prevină. Mama mea nu găsise fără îndoială niciodată, de-a lungul anilor de orfelinat, pe cineva comparabil cu ceea ce a putut face din mine. Nu numai că mă pliam după fiecare din fluctuaţiile dispoziţiei ei, dar mă şi străduiam să o cruţ de orice dezagrement. Şi mai ales, eram mereu prezentă când ea avea nevoie de mine. În restul timpului, eram din nou singură. Pe mine mă lăsa altor persoane, care îmi inspirau frică, şi ea dispărea ore întregi pentru a se consacra formării pedagogice a educatoarelor de la orfelinat. Să nu ne îndoim, ea cunoştea perfect nevoile unui copil crescut în instituţie, căci ea însăşi îndurase multiple frustrări. Dar ea nu avea destulă imaginaţie pentru a sesiza că eu, fiica ei prima născută, puteam să am nevoi nesatisfăcute: nu aveam eu o mamă care se întorcea cu conştiinciozitate la ora alăptatului şi care m-a hrănit la sân timp de nouă luni? În ochii ei, eu trăiam raiul pe pământ, căci propria ei mamă murise la naşterea ei şi ea petrecuse primele ei luni de viaţă la spital, unde nu se întâmpla ca de două ori aceeaşi persoană să îi dea biberonul. Acum ea făcea din mine o orfelină de un tip special, o orfelină lăsată în mâinile a numeroase şi ameninţătoare străine, şi care îi datora o recunoştinţă veşnică pentru binefacerile alăptării. Căci ea nu se limita doar să-mi dea laptele ei. Mama mea nu se putea gândi să risipească aceste momente, să se mulţumească pur şi simplu să fie cu mine. Ea trebuia să le utilizeze cât mai bine, evident pentru binele meu, în scopuri educative sau pentru propria mea formare, de care în mod obligatoriu voi profita. Mult mai târziu, după ce te-am născut pe tine, mama mi-a povestit că în timp ce îmi dădea sân ea citea tratatele ei de pedagogie, pentru a putea să mă crească şi mai bine încă. Când nu era plonjată în lectura ei, ea folosea acest timp pentru a mă observa şi a-mi inculca bunele maniere: să nu beau prea repede, să nu fiu prea lacomă, să ştiu să aştept, să nu agit nerăbdătoare mânuţele şi, natural – şi mai ales – să fiu foarte atentă la dispoziţia mamei. Apoi ea îmi explica cu mândrie cum, copil fiind, a funcţionat la perfecţie. La orfelinat ea învăţase foarte repede să-şi facă toate treburile cu abilitate şi promptitudine, şi reuşea adesea să facă două treburi deodată ceea ce îi aducea laude. Când mama mea mi-a povestit „faptele ei de vitejie”, aveam douăzeci şi şase de ani, te purtam pe tine în braţele mele, Nina, şi am simţit cum urcă o furie nebună, pe care am reprimat-o imediat. Cum aş fi putut acestei orfeline mândră de capacităţile ei: „Cu ingenioasa ta metodă de „alăptare fără pierdere de timp”, tu mi-ai adus un prejudiciu şi eu te detest pentru aceasta.” Nu puteam să o detest, îmi era milă de ea, nu voiam să-i fac rău. Poate, credeam eu, nu îmi transmitea numai „buna educaţie” cu care se lăuda , ci şi propria ei experienţă. Ea petrecuse, într-adevăr, primele trei luni din viaţă la spital, hrănită de una sau alta din numeroasele infirmiere, evident în continuu agitate. De unde putea ea să ştie că un copil are nevoie ca mama care îi dă sân să reprezinte o oază de pace, o protecţie contra lumii exterioare, şi că surâsul ei, afecţiunea ei, calmul ei îl învaţă să aibă încredere în viaţă? Cum am fi putut mama mea să ştie ce este sentimentul de a fi la adăpost când ea însăşi nu l-a cunoscut niciodată? Ea îmi inspira milă, şi totuşi tăcerea mea mă rodea, şi am încercat un compromis: voi aborda subiectul cel puţin pe plan teoretic. Voi încerca să-i explic ce înseamnă alăptarea pentru un copil, dar ea s-a prefăcut că nu aude. Am fost atât de rănită de comportarea ei încât cuvintele mi-au rămas blocate în gât. Mi-am jurat să nu mai caut niciodată să-i explic ceva. Astăzi, sunt eu însămi mamă de copii adulţi, cunosc liniştea aflându-mă de cealaltă parte a barierei, şi ocaziile ratate de dialog rămân mereu o suferinţă. La acea vreme, nu ar fi avut nici un sens să mă încăpăţânez să vorbesc cu mama mea, căci ar fi fost numai un monolog. Ar fi trebuit să-i exprim durerea mea, dar eu însămi nu o simţeam atunci destul de clar. Nu puteam să-i spun ce-mi făcuse pentru că nici eu nu ştiam încă. Ca urmare, totul trebuia să treacă mai întâi prin încercarea suferinţei.

4

Update 17 mai 2011 orele 17:15

Când ne vom întâlni şi când îmi povesteşti cum m-am purtat cu tine în copilărie, am propria mea copilărie în faţă, din ce în ce mai clar. Acum câţiva ani, am încercat încă o dată să vorbesc deschis cu mama mea şi să-i explic pentru ce, în acea perioadă, după divorţul de tatăl tău veneam să o văd mai rar. „Ştii, mamă, i-am spus eu, de multe ori cred că a trebuit să aştept aceşti ultimi ani pentru a trăi cu adevărat, şi că înainte eram ca şi moartă. Tu îţi dai seama? Dar când sunt cu tine, mă regăsesc în aceeaşi stare ca odinioară, căci nu pot să fiu cea care sunt în prezent. Nu sunt liberă, nu pot să-ţi spun că de acum văd lucrurile altfel, căci toate acestea te fac să-ţi fie frică. Trebuie să te menajez, ca şi în copilăria mea, şi aceasta mă deprimă. Fiecare din vizitele mele îmi impune mari eforturi asupra mea.” Imaginează-ţi, Nina, ce mi-a răspuns ea: „Nu este adevărat, Martha, bineînţeles că nu vreau ca tu să fii moartă, tot ceea ce doresc este ca tu să fii ca înainte.”

Nu râde, Nina, este realitatea cu care sunt eu confruntată. Cum aş fi putut eu să reacţionez? Tu nu ai fi renunţat? Nu voiam să abandonez atât de repede, am perseverat. I-am spus: „Dar tocmai asta este: eu nu mai sunt cea de altădată. Tocmai ţi-am spus că în acel timp eram ca şi moartă şi tu îmi răspunzi că mă vrei ca fiica ta de atunci. Cum pot eu să gestionez această situaţie, mamă, m-ai auzit măcar? Ştii efectul cuvintelor tale asupra mea? Ele confirmă tot ceea ce am simţit mereu, dar nu am putut să-ţi explic. Tu iubeşti aparenţele(disimulările) mele, mamă, dar nu persoana care sunt. Pe aceasta nu o vrei, tu voiai să-i sufoci vitalitatea şi ai reuşit pentru mult timp aceasta. Acum nu mai poţi să mă dirijezi în mod tiranic, nu mai poţi să mă şantajezi, nu mai sunt obligată să vin să te văd dacă acest lucru îmi este prea greu(dureros), dar sufăr din cauza aceasta, poate mai mult decât tine.” Ea nu mi-a răspuns. Este bătrână, am fost cuprinsă de sentimente de culpabilitate văzând-o atât de slabă şi m-am gândit că avea nevoie de ajutorul meu. Şi dintr-o dată am recăzut în situaţia din copilăria mea. Nu eram obligată să merg să o văd, dar, fără să pot împiedica aceasta, ea era în mine, era geloasă pe mine pentru că eu nu eram o orfelină şi aveam o mamă care îmi dăduse sân. Ea mă invidia, îmi ignora sentimentele, şi eu nu puteam face nimic în acest sens. Pe acea mamă, şi astăzi încă o port în mine, pentru că ea s-a infiltrat în mine încă din primele zile ale vieţii mele, am incorporat-o cumva odată cu laptele matern, poate pentru totdeauna.

A bătut de miezul nopţii, şi eu continui să-ţi scriu, Nina. La început, totuşi, voiam doar să-ţi vorbesc despre vizita ta, pentru a  înţelege mai bine de ce îmi era atât de frică. Şi iată că aceasta m-a condus să mă gândesc la mama mea, atâtea lucruri ţâşnesc brusc, dau năvală în mintea ea, şi eu nu pot şi nu vreau să mă opresc. Îmi pare că astăzi te-am regăsit, de o nouă manieră. Nu mai acea nevoie imperativă de a te exploata povestindu-ţi trecutul meu, pot să-ţi las libertatea şi totuşi să mă astâmpăr lângă tine. Îţi voi scrie, Nina, gândindu-mă la privirea ta inteligentă şi binevoitoare. Nu ştiu dacă îmi va ajunge, dar pentru moment găsesc un reconfort în aceasta. Pot să-ţi povestesc totul, fără să fie nevoie să te menajez şi fără să mă tem că te abuzez. Mama mea a fost orfană şi involuntar a făcut din mine o orfană, dar şi o „mamă” plină de atenţie. Şi eu am făcut din tine „mama” mea, în timp ce nu aveam nici o intenţie în acest sens. Era atât de bine să primesc, în solitudinea mea, înţelegerea şi afecţiunea caldă a ta, încât pentru mult timp nici nu mi-am dat seama de ceea ce făceam. Din fericire, tu ai înţeles aceasta, şi nu numai că mi-ai spus-o, dar ai şi refuzat să continui să participi la acest joc. A fost şi o şansă pentru mine, căci în prezent mă confrunt cu totul altfel cu trecutul meu. Mă ferisem de el, chiar şi pe timpul terapiei mele, făcând din tine „mama mea cea bună”. Dar, în pofida iubirii pe care ţi-o port, era cât pe ce să-ţi distrug viaţa. Sunt cu totul sigură de aceasta de când simt, mult mai distinct, cum grija pentru starea de bine a mamei mele mi-a devastat viaţa.

5

... va urma...