|
ALICE MILLER
Despre Alice Miller si alte fragmente din scrierile ei
faceti dublu click pe pozã sau aici.
LE DRAME DE L’ENFANT doué
(The Drama of the gifted child)
Presses Universitaires de France, 2008
- fragmente -
DRAMA COPILULUI DOTAT
Orice mai degrabã decât adevãrul - postare 25
iulie 2010 (aici)
- Sãracul copil bogat
- Lumea pierdutã a sentimentelor
- În cãutarea adevãratului Sine
postare 27 iulie 2010 (aici) -
DEPRESIE ŞI GRANDIOZITATE 28
iulie 2010 (aici)
Destinul nevoilor copilului
- Dezvoltarea sãnãtoasã
- Tulburarea
- ILUZIA IUBIRII (aici)
- Grandiozitatea ca automistificare
- Depresia ca negare a Sinelui
INCHISOAREA INTERIOARA (aici)
ultima postare 7 august 2010
Orice
mai degrabă decât adevărul
În lupta împotriva durerilor sufletului
noi dispunem astăzi, se pare, de un mijloc foarte eficace:
găsirea, pe planul emoţional, a adevărului despre
istoria unică şi singulară a copilăriei noastre.
Putem noi, oare, să ne eliberăm de orice iluzie? Orice
viaţă este plină de iluzii, fără îndoială
pentru că adevărul ne pare adesea insuportabil. Şi
totuşi el ne este indispensabil, până într-atât încât
plătim cu boli grave faptul de a fi privaţi de el. De
aceea încercăm să descoperim, prin intermediul unei terapii,
adevărul nostru personal care, înainte de a ne deschide acest
nou spaţiu de libertate, ne este întotdeauna dureros – doar
dacă nu ne mulţumim cu o aprehensiune pur intelectuală.
Dar atunci rămânem în domeniul iluziei.
Nu putem schimba nimic din trecutul
nostru, nu putem face că vătămările care ne-au
fost produse în copilărie să nu fi avut loc. Dar putem
să ne schimbăm, să ne „reparăm”,
să ne recâştigăm integritatea pierdută. Pentru
aceasta trebuie să ne decidem să luăm în considerare
cât mai de aproape ştiinţa pe care corpul nostru a înmagazinat-o
despre evenimentele trecute, şi a o face să iasă
la iveală în conştiinţa noastră. Această
cale este, desigur, inconfortabilă, dar este singura, se pare,
care ne permite să ieşim în sfârşit din închisoarea
invizibilă a copilăriei noastre şi să ne transformăm,
din victimă inconştientă a trecutului, într-un bărbat
sau o femeie responsabili, care îşi cunosc istoria şi
trăiesc cu ea.
Majoritatea oamenilor cred exact contrariul.
Ei nu vor să ştie nimic despre istoria lor şi, drept
urmare, ignoră faptul că în fond ea determină în
permanenţă conduita lor, pentru că ei trăiesc
în situaţia lor de copilărie, refulată şi nerezolvată.
Ei nu ştiu că ei se tem şi fug de pericolele reale
odinioară, dar care au încetat demult să mai fie aşa.
Ei sunt împinşi de amintiri inconştiente ca şi de
sentimente şi de nevoi refulate, care, atât timp cât rămân
inconştiente şi inexplicate, determină deseori faptele
şi gesturile lor.
[…] … evenimentele traumatice din fiecare
copilărie rămân în tenebre. Tenebre unde se află
şi cheile care ne permit să înţelegem tot parcursul
vieţii.
Săracul
copil bogat
M-am întrebat adesea dacă ne va
fi cu putinţă ca într-o zi să înţelegem toată
întinderea solitudinii şi a abandonării pe care le-am
cunoscut în copilărie. Nu vorbesc aici de copii vizibil neglijaţi
care au crescut cu acest adevăr. Dar există multitudinea
de bărbaţi şi femei care vin în terapie cu imaginea
unei copii fericite şi protejate, imagine cu care au crescut.
Este vorba de pacienţi dotaţi cu multe aptitudini, talente
chiar pe care le-au dezvoltat mai târziu şi care adesea se
văd admiraţi pentru darurile şi realizările
lor. Copii fiind, au fost curaţi înainte de prima lor aniversare,
şi mulţi dintre ei, la vârsta de 18 luni până la
5 ani, o ajutau deja mult şi cu îndemânare pe mama lor ca să
se ocupe de cei mai mici.
Potrivit opiniei prevalente, aceşti
indivizi – care au fost mândria părinţilor lor – ar trebui
să aibă o conştiinţă de sine puternică
şi stabilă. Dar este exact invers. Tot ceea ce întreprind
ei fac bine, strălucitor chiar, sunt admiraţi şi
invidiaţi, merg din succes în succes în tot ceea ce le pare
important, dar toate acestea nu le folosesc la nimic. În arierplan
pândeşte depresia, sentimentul de vid, de alienare. De îndată
ce drogul „grandiozităţii” le lipseşte şi nu
se mai simt „campionul”, superstarul incontestabil sau dacă
au subit impresia că şi-au ştirbit o anumită
imagine ideală a eului lor, viaţa le pare lipsită
de sens. Ei sunt atunci pradă crizelor de angoasă, torturaţi
de sentimente intense, de decădere şi de culpabilitate.
Care sunt raţiunile tulburărilor atât de profunde la personalităţi
atât de bogate?
Încă de la prima întâlnire, ei
nu întârzie să vă spună că părinţii
lor (sau cel puţin unul din doi) erau înţelegători
şi dacă din întâmplare tata sau mama au dat dovadă
de îngustime de spirit, a fost aşa pentru că sigur ei
înşişi nu le-au putut explica corect părinţilor
ceea ce îşi doreau. Ei povestesc primele lor amintiri fără
cea mai mică compasiune pentru copilul care au fost, şi
aceasta este cu atât mai frapant cu cât aceşti pacienţi
arată nu numai o facultate de introspecţie puţin
comună, ci şi o destul de mare capacitate de empatie.
Numai relaţia lor cu lumea afectivă a copilăriei
lor este caracterizată de o lipsă de respect, de o nevoie
obsesională de control, manipularea şi setea de performanţă.
Ei o tratează destul de frecvent cu un dispreţ şi
o ironie ce poate merge până la deriziune şi cinism. La
modul general, ei nu iau în serios destinul lor din anii de copilărie,
nu au nici cea mai mică înţelegere emoţională
şi vădesc o ignoranţă totală a adevăratelor
lor nevoi, dincolo de setea de performanţă. Drama originară
a fost atât de perfect interiorizată încât iluzia „copilăriei
bune” poate fi salvată.
Pentru a putea descrie climatul afectiv
al unei astfel de copilării, aş dori, în primul rând,
să formulez câteva principii de la care plec.
1. Copilul are o nevoie
înnăscută de a fi luat în serios şi apreciat pentru
ceea ce el este.
2. „Ceea ce el este” înseamnă: sentimentele
şi senzaţiile lui şi expresia lor, şi aceasta
încă din stadiul de sugar.
3. Într-o atmosferă de respect şi
de toleranţă pentru sentimentele copilului, acesta
poate, la faza de separare, să renunţe la simbioza cu
mama lui şi să realizeze primii lui paşi spre autonomie.
4. Pentru a putea îndeplini aceste condiţii
ale unei dezvoltări sănătoase, trebuie ca părinţii
acestor copii să fi crescut şi ei înşişi într-un
climat de acest tip. Aceşti părinţi îi vor transmite
copilului lor sentimentul de siguranţă, senzaţia
de a fi la adăpost, care îi vor permite încrederii lui să
se dezvolte.
5. Părinţii care nu au beneficiat
de acest climat în copilăria lor sunt în stare de nevoie,
adică ei caută toată viaţa ceea ce propriii
lor părinţi nu au putut să le dea la timpul cerut:
o fiinţă pentru care ei să conteze mai presus de
orice, care să-i înţeleagă deplin şi să-i
ia în serios.
6. Această căutare nu poate, bineînţeles,
să reuşească niciodată complet, pentru că
ea se referă la o situaţie irevocabil revolută
– adică primele zile de viaţă.
7. Dar o fiinţă umană purtătoare
de o nevoie nepotolită şi inconştientă
– pentru că este reprimată – este subiect al compulsiei
de a satisface în orice condiţii această nevoie, recurgând
la mijloace de schimb. Şi aceasta atâta timp cât nu-şi
cunoaşte istoria refulată a vieţii ei.
8. Copiii ei sunt cei mai potriviţi să
îndeplinească această funcţie. Un nou-născut
este întrutotul la discreţia părinţilor lui, pentru
ce este mai bine ca şi pentru ce este mai rău. Şi
cum însăşi viaţa lui depinde de asistenţa lor,
el va face totul pentru a nu o pierde. Încă din prima zi el
se va strădui la aceasta cu toate posibilităţile
lui, ca o mică plantă care se întoarce spre soare pentru
a supravieţui.
Pe parcursul celor douăzeci de
ani de activitate terapeutică, m-am confruntat în mai multe
rânduri cu un tip de destin de copil care îmi pare caracteristica
indivizilor ce practică o profesie de ajutorare a altuia.
1. Ei au avut o mamă
suferindă de o profundă insecuritate emoţională,
al cărei echilibru afectiv depindea de un comportament dat
sau de o anumită manieră de a fi a copilului. Această
insecuritate a putut foarte bine să-i rămână ascunsă
copilului, şi întregului anturaj, în spatele unei faţade
dure, autoritare, totalitare chiar.
2. Se adăuga la aceasta o uimitoare aptitudine
a copilului de a simţi, prin intuiţie, aşadar
tot de o manieră inconştientă, această nevoie
a mamei lui şi de a-i răspunde, adică de a-şi
asuma funcţia care îi fusese în mod inconştient atribuită.
3. Copilul se asigura astfel de „iubirea” părinţilor
lui. Simţea că cineva are nevoie de el, şi viaţa
lui era astfel legitimată. Această capacitate de adaptare
se va dezvolta şi perfecţiona, şi aceşti copii
devin nu numai mamă (jucând rolul de confident, de consolator,
de sfătuitor, de susţinere) a mamei lor, dar îşi
iau în grijă şi fraţii şi surorile lor, şi
dezvoltă în final o sensibilitate foarte specială la
semnalele inconştiente ale nevoilor celuilalt. Nimic de
mirare atunci dacă, mai târziu, ei aleg adesea profesia de
psihoterapeut. Cine altul aşadar, dacă nu ar avea astfel
de antecedente, ar găsi misiunea suficient de interesantă
pentru a-şi petrece zilele încercând să descopere ce se
petrece în inconştientul celuilalt? Dar în formarea şi
afinarea acestei sensibilităţi diferenţiate, care
l-a ajutat odinioară pe copil să supravieţuiască
şi mai târziu îl provoacă pe adult să îmbrăţişeze
o profesie de ajutor pentru altul, rezidă şi rădăcinile
tulburării. Ea îl împinge în continuu pe „salvator” să
vrea să satisfacă, prin persoane erijate ca substitute,
nevoile lui nepotolite din copilărie.
Lumea pierdută
a sentimentelor
Adaptarea precoce a sugarului îl constrânge
pe copil la refularea nevoilor lui de iubire, de respect, de comprehensiune,
de simpatie şi nevoia de a găsi un ecou şi o oglindă.
Va trebui, tot aşa, să-şi reprime reacţiile
emoţionale la respingerile grave, ceea ce îl duce pe copil,
apoi pe adult, la imposibilitatea de a trăi unele din aceste
sentimente, ca de exemplu: gelozia, invidia, mânia, frica, sentimentul
de abandonare şi de neputinţă. Aceasta este cu atât
mai tragic cu cât este vorba de indivizi capabili de sentimente
diferenţiate. Îi vedem când descriu evenimente non angoasante
şi non dureroase din copilăria lor. Este vorba cel mai
adesea de experienţe legate de natură. Acolo, ei puteau
să dea curs liber emoţiilor lor fără să-i
rănească pe părinţi, fără să-i
pună în nesiguranţă, fără să le slăbească
puterea şi nici să le ameninţe echilibrul.
Dar există ceva şi mai frapant.[…]. Aceşti copii au dezvoltat o întreagă
artă de a-şi îndepărta sentimentele, căci un
copil nu le poate trăi decât atunci când există cineva
care să-l accepte cu sentimentele acelea ale lui, îl înţelege
şi îi este alături. Când este privat de această prezenţă
protectoare, când copilul trebuie să rişte să-şi
piardă iubirea mamei sau a substitutului ei, el nu poate trăi
„pentru el singur”, în secret, reacţiile lui emoţionale,
fie ele şi cele mai naturale. El trebuie să le refuleze.
Dar ele rămân stocate în corpul lui sub formă de informaţii.
Şi tot restul vieţii lui,
aceste sentimente vor putea să apară din nou, în maniera
rechemării trecutului. Dar contextul originar îi rămâne
ascuns. El nu va putea să-l decripteze decât dacă ajunge
să reunească situaţia originară cu sentimentele
intense trăite actual. Metodele terapeutice de punere la zi
pleacă de la această lege şi ne permit să profităm
de ea.
Să luăm ca exemplu sentimentul
de abandonare. Nu cel al adultului care, simţindu-se singur,
înghite pilule, se droghează, merge la cinema, merge în vizită
la prieteni şi cunoştinţe sau dă cursuri de
telefon inutile pentru a astupa „groapa”. Nu, eu vreau să vorbesc
despre sentimentul originar al copilului mic, care nu dispunea de
toate aceste derivative şi ale cărui mesaje, verbale sau
preverbale, nu ajungeau la părinţii lui. nu că aceşti
părinţi au fost la drept vorbind răi, ci pentru că
erau ei înşişi în stare de nevoie, aşteptând de la
copilul lor un anumit gen de ecou care le era necesar. Părinţi
care, în fond, erau ei înşişi copii în căutarea unei
fiinţe disponibile. Şi, oricât de paradoxal poate părea
aceasta, un copil este disponibil. Un copil nu poate nici
măcar să ne lase cu buzele umflate, aşa cum altădată
a făcut mama noastră. Un copil, putem să-l
creştem de aşa manieră încât să devină
aşa cum îl vrem. Un copil poate să vă ofere
respect, puteţi să-i impuneţi propriile lui sentimente,
puteţi să vă oglindiţi în iubirea şi în
admiraţia lui, puteţi, alături de el să vă
simţiţi puternici, puteţi să-l încredinţaţi
unei persoane străine atunci când vă încurcă, vă
simţiţi în sfârşit în centrul atenţiei, căci
ochii copilului îşi urmăresc mama în toate deplasările
ei. Când o femeie nu a găsit lângă mama sa nici un răspuns
la nevoile ei, a trebuit să şi le reprime şi să
le refuleze, odată ce va avea la rândul ei un copil, aceste
nevoi vor ţâşni din adâncurile inconştientului ei
– oricât de cultivată ar fi ea – şi vor căuta să
obţină satisfacţie. Copilul simte aceasta în mod
clar şi renunţă foarte devreme la a-şi exprima
propria deznădejde. Dar mai târziu când, la adultul în terapie,
vechile sentimente de abandonare ies la suprafaţă, ele
ţâşnesc cu o durere atât de vie, cu o deznădejde
atât de adâncă, încât ni se impune o evidenţă: aceste
fiinţe nu ar fi putut supravieţui suferinţelor lor.
Pentru a le îndura, le-ar fi trebuit un anturaj care să dea
dovadă de empatie şi să le susţină. Cum
nu l-au avut a trebuit să refuleze totul. Dar a pretinde că
toate acestea nu au existat ar însemna o retractare a tot ceea ce
am învăţat empiric în cursul terapiei.
Pentru a se apăra de sentimentul
de abandonare trăit în frageda copilărie, adultul dispune
de un mare număr de mecanisme. Pe lângă simpla negare,
găsim cel mai adesea lupta perpetuă, epuizantă, pentru
potolirea nevoilor refulate, şi de atunci pervertite, cu ajutorul
unor simboluri: droguri, grupuri, culte de toate felurile, perversiuni.
Intelectualizările sunt de asemenea foarte frecvente, căci
ele oferă o protecţie foarte fiabilă, care poate
totuşi avea efecte nefaste dacă corpul – cum este cazul
maladiilor grave – ia în totalitate comanda (cf. acestui subiect
analizele mele cu privire la maladia lui Nietzsche în La souffrance
muette de l”enfant, 1990 si Abattre le mur du silence,
1991, notă autor)
Toate aceste mecanisme de apărare
se însoţesc cu refularea situaţiei iniţiale şi
a sentimentelor legate de ea.
Adaptarea la nevoile părinţilor
conduce adesea (dar nu întotdeauna) la dezvoltare unei „personalităţi-ca-şi-cum”
sau a ceea ce adesea este numit fals-Sine. Copilul
se conduce de manieră să nu arate decât ceea ce se aşteaptă
de la el, şi el se identifică complet cu această
aparenţă. Adevăratul lui Sine nu poate să se
dezvolte şi să se diferenţieze căci nu poate
fi trăit. Nu-i de mirare că aceşti pacienţi
se plâng de un sentiment de vid, spun că existenţa li
se pare golită de sens, că nu se simt acasă nicăieri.
Acest vid este real. Efectiv s-a produs o slăbire, o sărăcire,
o sufocare parţială a posibilităţilor lor. Copilul
a fost rănit în integritatea lui şi aceasta l-a amputat
de spontaneitatea lui, de elanul lui vital.
[…]
Dificultatea de a trăi şi
de a-şi afirma propriile sentimente duce la o încremenire a
legăturii cu părinţii, la a-i da o permanenţă
care împiedică orice delimitare. Căci părinţii
au găsit în falsul-Sine al copilului confirmarea dorită,
un substitut al securităţii care le lipsea, şi de
partea lui, copilul, care n-a putut să-şi construiască
propriul lui sentiment de securitate, este conştient mai întâi,
apoi mai târziu în mod inconştient, dependent de părinţii
lui. El nu se poate încrede în propriile lui sentimente, nu are
nici o experienţă a lor, nu-şi cunoaşte adevăratele
nevoi, el este, în cel mai înalt grad, străin lui însuşi.
Din acest fapt este incapabil să se separeu de părinţii
lui şi rămâne, la vârsta adultă, tributar confirmării
din partea persoanelor care îi vor reprezenta, cum sunt partenerul
lor, grupurile, şi, mai ales, propriii lui copii. Amintirile
inconştiente, refulate, care ne obligă să ne disimulăm
nouă înşine adevăratul nostru Sine sunt succesorii
părinţilor noştri. Şi astfel, solitudinii noastre
din casa părintească îi va succeda o izolare interioară.
În
căutarea adevăratului Sine
Ce ajutor putem aştepta aici de la psihoterapie?
Ea nu ne mai poate reda copilăria pierdută, nu poate nici
să schimbe faptele şi nici să le şteargă.
Nu putem vindeca rănile cu iluzii. Paradisul armoniei pre-ambivalente,
în care atâţia răniţi îşi pun toate speranţele,
este inaccesibil. Dar a ne trăi propriul adevăr, cu cunoaşterea
postambivalentă pe care o vom dobândi, ne permite,
la un nivel adult, să regăsim propria noastră lume
afectivă – fără paradis, dar cu capacitatea de a
simţi şi de a trăi emoţiile noastre, care ne
va reda elanul vital şi ne va ajuta să ne reperăm.
Terapia ajunge la o turnantă(cotitură)
atunci când pacientul înţelege, din punct de vedere emoţional,
că toată „iubirea” pe care a cucerit-o cu preţul
atâtor eforturi şi sacrificii nu se adresa celui care era el
în realitate; că, deşi i se admirau frumuseţea şi
reuşitele, era o admiraţie a frumuseţii şi a
reuşitelor şi nu a copilului care era el. în spatele performanţei
se trezeşte atunci, în terapie, copilul cel mic şi solitar,
care se întreabă: „Şi dacă m-aş fi arătat
rău, urât, mânios, gelos, perturbat? Ce s-ar mai fi ales de
iubirea voastră? Or, eu eram şi toate acestea.
Aceasta vrea să însemne că în realitate nu pe mine mă
iubeaţi, ci imaginea pe care o dădeam? Copilul „aşa
cum trebuie”, pe care se poate conta, sensibil, comprehensiv, copilul
agreabil care în fond nici nu era un copil? Ce s-a ales de copilăria
mea? Nu-i aşa că mi-a fost furată? Eu nu mai pot
să revin în urmă, niciodată nu voi putea să
o prind din urmă. Încă de la început eu am fost un mic
adult. Calităţile mele, le-aţi exploatat pur şi
simplu?”
Aceste întrebări sunt însoţite de o imensă
tristeţe – durerea refulată altădată reapare
– dar ele au întotdeauna drept efect apariţia unei noi instanţe
(ca un succesor al acestei mame care nu a existat niciodată):
empatia faţă de propria soartă, născută
din această tristeţe. […]
Se dovedeşte în prezent că după
decenii întregi de tăcere, adevăratul Sine poate renaşte
la viaţă, datorită capacităţii de a
simţi redobândite.
De acum înainte, manifestările lui nu mai sunt
minimizate, ridiculizate sau luate în zeflemea, chiar dacă
pentru mult timp încă ele rămân inconştient sufocate
sau nu sunt pur şi simplu luate în considerare – acelaşi
procedeu subtil odinioară folosit de părinţi, atunci
când copilul nu ştia încă să-şi verbalizeze
nevoile. Pe de altă parte, ajuns mai mare, nu îi era mai mult
permis să spună, nici măcar să gândească:
„Am dreptul să fiu trist sau fericit dacă ceva mă
face trist sau fericit, dar nimeni nu este în drept să-mi ceară
să fiu vesel şi nu sunt obligat să-mi reprim durerea,
frica sau alte sentimente în funcţie de nevoile altora. Am
dreptul să fiu rău, şi aceasta nu va omorî pe nimeni,
nu-i va da dureri de cap nimănui, pot să mă înfurii
dacă mă răniţi, fără ca pentru aceasta
să vă pierd pe voi, părinţii mei.”
De îndată ce adultul poate lua în serios sentimentele
lui actuale, el începe să sesizeze tratamentul pe care l-a
aplicat sentimentelor şi nevoilor lui, şi cum refularea
era singura lui şansă de a supravieţui. El se simte
uşurat să perceapă în el lucruri pe care până
atunci obişnuia să le înăbuşe. Este din ce în
ce mai conştient că, pentru a se proteja, i se întâmplă
încă să-şi ironizeze sentimentele, să şi
le ia în zeflemea, să caute să se deturneze de la ele,
să le minimizeze, să nu le deceleze chiar sau să
nu o facă decât după câteva zile, atunci când acestea
s-au disipat. Îşi dă seama încet-încet că el caută
cu toată puterea să se ameţească atunci când
este bulversat, emoţionat sau trist. (La moartea mamei sale
– el avea atunci şase ani – mătuşa lui i-a spus:
„Trebuie să fii curajos şi să nu plângi, acum du-te
şi te joacă în camera ta, cuminte.”) desigur, în multe
situaţii, acest pacient se priveşte mereu prin ochii
altora , întrebându-se neîncetat ce efect face asupra lor,
cum ar trebui să fie în aceste circumstanţe,
ce sentimente ar trebui să simtă. Dar, în
ansamblu, el se simte puţin mai liber.
Odată declanşat, procesul terapeutic se
va continua. Pacientul începe să se exprime, să se arate
mai puţin docil, dar în virtutea experienţei din copilăria
lui el nu poate crede că se poate comporta astfel fără
să-şi pună viaţa în pericol. În virtutea acestei
experienţe, el aşteaptă şi se teme de a se vedea
respins şi pedepsit dacă se apără şi-şi
cere drepturile. După, va veni totuşi un sentiment de
eliberare:da, el a putut suporta acest risc şi a rămas
el însuşi. Aceasta poate începe într-un mod cu totul anodin.
Eşti cuprins, prin surpriză, de sentimente pe care a-i
fi preferat să le ignori, dar este prea târziu, zăgazul
s-a deschis, ai devenit mai receptiv la propriile emoţii, este
imposibil să te mai întorci în urmă. Şi în prezent,
copilul de altădată intimidat şi redus la tăcere
se poate trăi aşa cum niciodată nu ar fi crezut posibil.
Omul care până atunci nu reclama niciodată
nimic şi satisfăcea mereu cerinţele celorlalţi
începe brusc să se înfurie pentru că terapeutul pleacă
„iar” în vacanţă. Sau se irită văzând că
acesta are noi pacienţi. Cum se face aceasta? El totuşi
nu este gelos. Este un sentiment pe care el nici măcar nu-l
cunoaşte” Şi totuşi…”Ce vin ei să facă
aici? Există şi alţi pacienţi în terapie aici,
nu numai eu?” Până în prezent el n-a realizat aceasta. numai
ceilalţi aveau dreptul să fie geloşi, dar nu el,
în nici un caz. Şi acum iată că adevăratele
lui sentimente se dezvăluie a fi mai puternice decât preceptele
bunei educaţii. Din fericire. Cu toate acestea nu este uşor
de descoperit imediat adevăratele raţiuni ale acestei
mânii, pentru că ea este la început dirijată contra persoanelor
care vor să ne ajute – de exemplu terapeuţii noştri
şi propriii noştri copii – contra persoanelor care ne
inspiră mai puţină frică, şi care sunt
desigur declanşatori dar nu responsabili pentru mânia noastră.
Într-o primă fază, pacientul se simte vexat
pentru că nu este întrutotul bun, comprehensiv, generos, stăpân
pe sine şi mai ales lipsit de nevoi, în timp ce stima lui de
sine se întemeia exclusiv pe această imagine. Dar dacă
vrem cu adevărat să ne venim în ajutor trebuie să
părăsim citadela iluziilor. Nu suntem întotdeauna atât
de vinovaţi cum avem sentimentul şi atât de inocenţi
cum ne-ar place să credem. Doar că, atât timp cât suntem
amorţiţi şi rătăciţi, atât timp cât
nu ne cunoaştem propria istorie, noi nu ştim asta. Dar
confruntarea cu realitatea acestei istorii ajută la risipirea
iluziilor care au deformat viziunea noastră despre trecut,
ne ajută să fim mai în clar cu noi înşine. Când vom
descoperi greşelile noastre din prezent trebuie să ne
scuzăm pentru ele faţă de persoana lezată. Aceasta
ne face liberi să lichidăm sentimentele de culpabilitate
inconştiente şi nejustificate venite din copilăria
noastră. Căci noi nu eram vinovaţi pentru cruzimile
pe care le-am îndurat, şi totuşi ne-am simţit responsabili
pentru ele. Acestui tenace, distrugător şi nefundat sentiment
de culpabilitate nu îi putem veni de hac decât dacă nu mai
comitem, pentru a ne apăra de el, noi greşeli, reale,
în prezent.
Mulţi bărbaţi şi femei întorc
asupra altora cruzimea căreia odinioară i-au fost victimă
şi astfel păstrează o imagine idealizată despre
părinţii lor. În adâncul lor, ei rămân astfel, chiar
şi la o vârstă avansată, mici copii dependenţi.
Ei nu ştiu că ar putea fi mai autentici, mai oneşti
cu ei înşişi şi cu ceilalţi, dacă şi-ar
permite să trăiască sentimentele produse în vremea
îndepărtată a copilăriei lor.
Cu cât mai mult putem accepta şi trăi sentimentele
noastre de altădată, cu atât mai mult ne simţim puternici
şi în acord cu noi înşine. De acum înainte, vom fi capabili
să ne expunem sentimentelor din copilăria noastră,
să simţim neputinţa noastră de atunci – ceea
ce în final ne va face mai siguri pe noi înşine. A trăi,
ca adult, sentimente ambivalente faţă de cineva este un
lucru total diferit de a se simţi deodată – la capătul
unei lungi aventuri – un copil de 2 ani hrănit în bucătărie,
de femeia din casă, care se întreabă: „Pentru ce mama
iese în fiecare seară? Pentru ce nu îi face plăcere să
fie cu mine? Ce am făcut de preferă să meargă
să vadă alţi oameni? Ce aş putea face ca ea
să rămână? Mai ales să nu plâng! Mai ales să
nu plâng!”
În acel timp, copilul era incapabil să gândească
în aceşti termeni, dar acum acest bărbat, acest pacient
în terapie, devenit în acelaşi timp adultul şi copilul
de 2 ani, a putut să plângă cu amar. Nu erau lacrimi purificatoare,
ci integrarea vechii lui nostalgii după mamă, pe care
până în acea zi întotdeauna a negat-o. În săptămânile
următoare pacientul a trăit torturanta mânie contra mamei
sale, care era o pediatră reputată şi nu putuse să-i
dea copilului ei o continuitate în relaţiile lor. „Îi urăsc
pe aceşti murdari copilaşi în continuu bolnavi care te-au
smuls de lângă mine mereu, mamă. Te urăsc pentru
că ai preferat să fii cu ei decât cu mine.” Aici deznădejdea,
sentimentele de neputinţă s-au amestecat cu mânia atât
de mult timp acumulată contra mamei non disponibile. Aceste
sentimente odată trăite, aduse la lumină şi
legitimate, simptomele de care suferea pacientul de atâta timp,
şi al căror sens era în prezent atât de uşor descifrabil,
au dispărut. Relaţiile lui cu femeile au încetat
să mai fie, în mod expres, exercitarea unei puteri, şi
compulsia de a „cuceri şi abandona” s-a diminuat treptat.
Toate sentimentele de neputinţă, de mânie
şi de abandon sunt trăite în terapie cu o intensitate
care, înainte, era de neconceput. Ele deschid încet poarta, ferecată
până atunci, a amintirilor refulate. Nu ne putem aminti decât
lucruri trăite conştient. Dar lumea afectivă a unui
copil rănit în integritatea lui este deja rezultatul unei selecţii
care a exclus esenţialul din ea. Numai în terapie aceste sentimente
originare, însoţite de suferinţa copilului mic incapabil
să înţeleagă , sunt pentru prima dată
trăite în mod conştient. De fiecare dată,
este aproape miraculos să vezi cum, în spatele prefăcătoriei,
a negării, a alienării de sine, atât de mult din noi înşine
a putut supravieţui şi vine la lumina zilei odată
ce am găsit acces la sentimentele noastre. Ar fi totuşi
eronat să credem că în spatele falsului-Sine se ascunde,
conştient, un adevărat Sine dezvoltat. Copilul nu
ştie ce ascunde. Kurt a formulat aceasta astfel: „Trăiam
într-o casă de sticlă, în care mama mea putea să
privească în orice clipă. Într-o casă de sticlă
nu poţi ascunde nimic fără să te trădezi,
cu excepţia planşeului. Dar atunci nu-l vedem nici noi
înşine.”
Un adult nu-şi poate trăi sentimentele
decât dacă, copil fiind, a avut părinţi, sau substitute
de părinţi, atenţi la nevoile lui. cum individul
maltratat în copilăria lui n-a cunoscut aceasta, el nu se poate
lăsa surprins de aceste sentimente, căci singurele sentimente
care găsesc acces în ele sunt cele pe care cenzura interioară,
succesorul părinţilor, le autorizează şi
aprobă. Depresia, vidul interior sunt preţul de plătit
pentru acest control. Adevăratul Sine nu poate să comunice
pentru că nu s-a dezvoltat, fiind rămas la starea inconştientă,
ferecat într-o închisoare interioară. Frecventarea temnicerilor
nu favorizează înflorirea. Numai după eliberare începe
Sinele să se exprime, să crească şi să-şi
dezvolte creativitatea. Şi acolo unde altădată
nu exista decât acest vid temut sau angoasante fantasme de măreţie,
ţâşneşte un izvor de viaţă, de o bogăţie
neaşteptată. Nu este o întoarcere acasă – căci
nu am avut niciodată un „acasă”. Înseamnă a găsi
„acasă la noi” al nostru.
DEPRESIE
ŞI GRANDIOZITATE
Destinul nevoilor copilului
Orice copil are nevoia legitimă de a fi văzut,
înţeles, luat în serios şi respectat de mama sa. Pe durata
primelor săptămâni, a primelor luni din existenţa
sa, el are nevoie să poată dispune de ea, să facã
uz de ea, să se reflecte în ea. Cea mai frumoasă
ilustrare a acestei situaţii, o găsim în această
imagine a lui Winnicot: mama priveşte bebelusul pe care îl
ţine în braţele ei, bebelusul priveşte faţa mamei
şi se regăseşte în ea… cu condiţia ca privirea
mamei să fie cu adevărat pusă pe această mică
fiinţă umană unică, fără apărare,
şi nu pe ceea ce făureşte ea pentru el: propriile
ei aşteptări, angoasele ei, visele ei pe care le proiectează
asupra copilului. În acest ultim caz, copilul găseşte
în faţa mamei sale nu propria imagine, ci pe cea a deznădejdii
mamei. Şi el rămâne privat de oglindă şi o va
căuta apoi zadarnic de-a lungul întregii sale vieţi.
Dezvoltarea sănătoasă
Pentru ca o femeie să-i poată da copilului
ei ceea ce el are absolută nevoie pentru toată viaţa
lui, este indispensabil ca ea să nu fie separată de nou-născutul
ei. Secreţia hormonală care trezeşte şi îi „hrăneşte”
instinctul ei matern se produce imediat după naştere şi
se continuă în săptămânile următoare datorită
intimităţii crescânde cu copilaşul ei. Dacă
nou-născutul este separat de mama sa, ceea ce era până
nu demult de regulă în aproape toate maternităţile
şi se practică pe scară largă în lumea întreagă,
din confort şi ignoranţă, marea şansă pentru
mamă şi copil va fi ratată.
Bonding-ul (contact
ocular şi corporal) dintre mamă şi nou-născutul
ei le dă la amândoi sentimentul de a fi legaţi, de a fi
una, care ar trebui la modul ideal, potrivit legilor naturii, să
se instaureze încă de la concepţie şi să crească
odată cu copilul. Acesta îi dă copilului sentimentul de
siguranţă, sentimentul de a fi la adăpost care îi
sunt necesare pentru a putea avea încredere în mama sa. şi
îi aduce mamei o siguranţă instinctivă, care o ajută
să înţeleagă semnalele copilului şi să
le răspundă. Această primă intimitate reciprocă
nu poate fi prinsă(din nou, ajunsă din urmă), şi
absenţa ei poate face multe lucruri imposibile.
Importanţa ştiinţifică a Bonding-ului
nu a fost ştiinţific recunoscută decât foarte recent.
Dar trebuie să sperăm că clinicile specializate nu
vor fi singurele care să ţină seama de aceasta, şi
că el se va răspândi şi în marile spitale generale,
aşa încât în curând toate fiinţele umane să poată
beneficia de aceasta. O femeie care a trăit Bonding-ul
cu copilul ei va risca mai puţin să-l maltrateze şi
va fi mai în măsură să-l protejeze de relele tratamente
părinteşti.
Cu toate acestea, chiar şi o femeie care, în
virtutea propriei ei istorii refulate, n-a putut să beneficieze
de Bonding, va putea mai târziu să-l ajute pe copilul
ei să atenueze această lipsă şi, prin urmare,
ea sesizează importanţa unei bune relaţii afective.
Ea va putea de asemenea să compenseze efectele unei naşteri
dificile dacă nu le minimizează şi dacă înţelege
că un copil grav traumatizat la începutul vieţii lui are
nevoie de o enormă afecţiune şi atenţie pentru
a surmonta frica pentru ce i s-a întâmplat.
Dacă un copil are şansa de a creşte
lângă o mamă care îl reflectă, care este disponibilă,
adică se pretează funcţiei de care depinde dezvoltarea
copilului, acesta îşi poate făuri un sentiment de sine
sănătos. În cazul optimal, această mamă
îi oferă, odată cu înţelegerea nevoilor lui, un climat
afectiv călduros. Cu toate acestea, chiar dacă nu este
vorba de o femeie foarte afectuoasă, această dezvoltare
rămâne posibilă, din moment ce ea nu o împiedică.
De fapt copilul poate atunci să-şi procure de pe lângă
alte persoane ceea ce îi lipseşte mamei sale. Diverse anchete
arată prodigioasa capacitate a copiilor de a beneficia şi
de cea mai mică fărâmitură de „hrană” afectivă,
cea mai mică stimulare adusă de anturajul lui.
Prin „sentiment de sine sănătos” înţeleg
totala certitudine că sentimentele şi dorinţele trăite
aparţin propriului Sine. Nu este o certitudine raţionată
– ea este acolo, la fel ca pulsul nostru, căruia nu-i acordăm
nici o atenţie atât timp cât bate normal.
Din acest aspect spontan, foarte natural sentimentelor
şi dorinţelor ei personale, fiinţa umană îşi
extrage forţa ei interioară şi respectul de sine.
Ea are dreptul să-şi trăiască emoţiile,
să fie tristă, disperată sau să aibă nevoie
de ajutor, fără să tremure că deranjează
pe cineva. Ea are dreptul să-i fie frică atunci când se
simte ameninţată, să se supere atunci când nu-şi
poate satisface dorinţele. Ea ştie nu numai ceea ce nu
vrea, ci şi ceea ce vrea şi să-şi permită
să o exprime – indiferent dacă aceasta o face iubită
sau detestată.
Tulburarea
Ce se întâmplă atunci când mama este incapabilă
să-şi ajute copilul? Ce se întâmplă atunci când nu
numai că este inaptă să ghicească nevoile copilului
şi să le răspundă, dar ea însăşi
este deziluzionată(nesatisfăcută)? Ea va căuta
atunci, în mod inconştient, să-şi satisfacă
nevoile lângă copilul ei. Ceea ce nu exclude instaurarea unei
legături afective. Dar această relaţie, în care copilul
este exploatat, este lipsită de componente vitale ca siguranţa
că el poate conta pe mama sa, continuitatea, stabilitatea –
şi mai ales aceasta nu-i oferă un spaţiu în care
să-şi poată trăi sentimentele şi senzaţiile
lui. El dezvoltă atunci ceva de care mama lui are nevoie, şi
care, în această perioadă, îi va salva viaţa („iubirea”
mamei sau a tatălui lui) dar va risca să-l împiedice,
până la sfârşitul zilelor lui, să fie el însuşi.
Într-un asemenea caz, nevoile naturale ale copilului, corespunzătoare
vârstei lui, nu pot fi integrate, ci sunt îndepărtate sau refulate.
Mai târziu, acest individ va trăi în trecut. Fără
să ştie.
Cea mai mare parte a pacienţilor care au căutat
ajutorul meu, pentru că sufereau de depresii, aveau o mamă
extrem de anxioasă, adesea depresivă, şi care îşi
considera copilul (unic, sau, în multe cazuri, primul născut)
ca proprietatea ei. Ceea ce această mamă nu a primit la
vârsta ei fragedă, de la propria sa mamă, ea poate, în
prezent, să găsească alături de copilul ei:
el este la dispoziţia ei, acceptă să-i servească
de ecou, să se lase controlat, este total centrat pe ea, nu
o abandonează niciodată, îi acordă atenţie şi
admiraţie. Dacă ea se simte debordată de nevoile
copilului, dacă el îi cere prea mult( aşa cum făcea
altădată mama ei), ea nu mai este fără apărare
ca altădată, nu se mai lasă tiranizată, ea poate
să-şi aduce copilul, de o manieră aşa încât
să nu strige şi să nu o deranjeze. Ea poate în sfârşit
să se facă trată cu atenţie şi respect,
să reclame această grijă pentru viaţa ei şi
pentru sănătatea ei pe care părinţii nu i-au
arătat-o niciodată.
[…]
ILUZIA
IUBIRII
Aş vrea să încerc în prezent să formulez
câteva idei pe care mi le-a inspirat activitatea mea de-a lungul
anilor. Activitatea mea comporta şi multe întâlniri cu persoane
pe care nu le primeam decât pentru o oră sau două de discuţie.
În aceste scurte întrevederi, aspectul tragic al destinului individului
reiese cu o intensitate deosebită. Ceea ce în general se numeşte
depresie, şi care este resimţită ca o impresie
de vid, de absurditate a existenţei, de solitudine şi
de frică de a cădea în mizerie, nu a încetat să mi
se dezvăluie ca tragedia pierderii Sinelui, a alienării
de sine, tragedie care îşi are sursa în copilărie.
În practică această tulburare prezintă
întotdeauna diverse combinaţii şi nuanţe. Din motive
de claritate, voi încerca să descriu două forme extreme:
grandiozitatea şi depresia – şi eu le voi considera pe
una ca reversul celeilalte. Depresia îi pândeşte pe toţi
cei care sunt atinşi de grandiozitate manifestă, şi
în spatele dispoziţiei depresive se ascunde adesea o preştiinţă
reprimată a istoriei noastre tragice. În fapt, grandiozitatea
este apărarea contra durerii adânci cauzată de pierderea
Sinelui, produs al negării realităţii.
Grandiozitatea ca automistificare
Individul „grandios” este admirat peste tot, şi
are nevoie de această admiraţie, el nu poate trăi
fără ea. Tot ceea ce întreprinde, trebuie să-i reuşească
în mod strălucit – şi de altfel el este capabil de aceasta
(altfel nici nu s-ar lansa în aceste acţiuni). El se admiră
pe sine pentru calităţile lui: pentru frumuseţea,
inteligenţa, talentul, succesele şi performanţele
lui. Dar vai dacă unul dintre aceste avantaje îi lipseşte:
catastrofa, sub forma unei depresii severe, este atunci iminentă.
Toată lumea găseşte normal faptul că persoane
bolnave sau în vârstă, care au suferit multe pierderi, sau
altă situaţie, spre exemplu, femei la menopauză devin
depresive. Uităm că există şi personalităţi
capabile să suporte pierderea frumuseţii, a averii, a
tinereţi, sau pe cea a unei fiinţe dragi, simţind
desigur durere, dar fără să cadă în depresie.
Şi invers: există oameni aparent împliniţi care suferă
de grave depresii. Pentru ce? Pentru că scăpăm de
depresie atunci când sentimentul propriei valori se înrădăcinează
în autenticitatea sentimentelor pe care le trăim, şi nu
în posedarea unor calităţi anume.
Prăbuşirea sentimentului propriei valori
la individul „grandios” arată foarte clar că în realitate,
el era suspendat în aer […]. Acest individ
n-a putut să dezvolte nimic din propria sa personalitate, nimic care
ar fi putut mai târziu, să-i furnizeze un sprijin. Căci
alături de mândria pe care un copil o inspiră părinţilor
lui se ascunde, periculos de aproape, ruşinea, în cazul în
care el le-ar decepţiona aşteptările.
„Grandiosul” nu poate renunţa fără
terapie la tragica iluzie că admiraţia echivalează
cu iubirea. Adesea, o viaţă întreagă este consacrată
acestui erzaţ. Atât timp cât adevăratele nevoie ale fostului
copil, nevoile lui de exprimare, de respect, de înţelegere,
de a fi luat în serios, nu pot şi înţelese sau trăite
conştient, lupta pentru acest simbol al iubirii se va continua.
[…]
Depresia ca negare a Sinelui
Putem aşadar vedea în depresie un semn direct
al pierderii Sinelui, şi anume negarea propriilor sentimente
şi reacţii afective. Această negare a început la
copil, pentru a-i permite să se adapteze, o necesitate vitală,
întrucât îi era frică să nu piardă iubirea părinţilor
lui. De aceea depresia retrimite la o rană foarte veche. Încă
de la început, sugarul a cunoscut o carenţă în domeniile
afective date, care ar fi dus la conştiinţă de sine
stabilă. Unii copii nu au avut dreptul să-şi trăiască
liber primele lor senzaţii, ca neplăcerea, iritarea, mânia,
durerea, plăcerea oferită de propriul lor corp, senzaţia
de foame chiar. Auzim adesea mame povestind cu mândrie cum sugarii
lor au învăţat să-şi reprime foamea şi,
din moment ce li se procura cu afecţiune un derivativ, să
aştepte cu răbdare ora suptului.
Eu am cunoscut adulţi care au trăit, în
prima copilărie, experienţe asemănătoare - atestate
de scrisori: ei nu ştiau niciodată dacă le era într-adevăr
foame sau „îşi imaginau” numai, şi erau torturaţi
de angoasa de a nu cădea de inaniţie. Beatrice este un
astfel de exemplu. Ea avea o mamă năpădită de
îndoieli cu privire la rolul ei de mamă de îndată ce unul
din copiii ei se arăta nesatisfăcut sau nemulţumit
sau cuprinsă de panică dacă pe copil îl durea ceva,
şi care simţea dorinţa, însoţită de jenă
„în faţa altora”, dacă era exuberant, bucurându-se de
propriul lui corp. Fricile mamei au condiţionat cu totul viaţa
afectivă a copilului. Şi Beatrice a învăţat
foarte devreme care sentimente îi erau interzise dacă nu voia
să rişte să-şi piardă „iubirea” mamei ei.
Dacă noi am aruncat cheia
care ne-ar permite să ne înţelegem viaţa, atunci
sursele depresiei – ca şi cele ale suferinţei, maladiei
şi ale vindecării – ne vor rămâne neapărat ascunse.
Un psihiatru, a cărui carte mi-a fost trimisă
de un cititor, afirmă cu fermitate că relele tratamente,
absenţa îngrijirilor şi exploatarea din copilărie
nu pot în nici un caz să fie suficiente pentru a explica tulburări
psihice ulterioare. După el, alte motive, iraţionale,
fac ca o persoană sau alta să fie cruţată de
efectele catastrofice ale maltratării, sau se va vindeca mai
rar decât alţii de acestea. Aceasta trebuie să fie lucrarea
„Graţiei”, estimează el.
El povesteşte istoria unui pacient care a trăit
primul an din viaţă cu mama sa celibatară, într-o
sărăcie extremă şi care i-a fost luat apoi de
către serviciile sociale. Copilul a fost purtat dintr-un loc
de primire în altul, şi, în toate, a fost maltratat cu brutalitate.
Cu toate acestea, odată aflat în tratament psihiatric, starea
lui s-a ameliorat mult mai rapid decât cea a altor bolnavi care
nu înduraseră tratamente rele atât de dramatice. Cum un om
victimă a atâtor cruzimi în copilăria şi tinereţea
lui a putut să se elibereze atât de repede de simptomele lui?
A fost aşa prin graţia lui Dumnezeu? Multor oameni le
place acest gen de explicaţii şi evită întrebările
cruciale. Dar nu ar trebui să ne întrebăm pentru ce Dumnezeu
nu s-a arătat dispus să-i ajute pe ceilalţi pacienţi
ai acestui psihiatru, şi chiar pe acest om, în copilăria
lui, când a fost bătut fără milă? Să fie
într-adevăr graţia divină cea care l-a ajutat pe
acest om odată ajuns la vârsta adultă? Sau s-ar putea
ca explicaţia să fie mult mai simplă?
Dacă acest om avea o mamă care, în ciuda
sărăciei ei, a putut şi a ştiut să-i dea,
în acest prim şi decisiv an al vieţii, iubire adevărată,
o protecţie şi un sentiment de siguranţă, el
a fost mai bine echipat pentru a surmonta relele tratamente
ulterioare decât cineva a cărui integritate a fost rănită
încă de la naştere, care nu avea dreptul să
aibă propria viaţă, care, încă de la
început, a trebuit să înveţe că existenţa lui
avea drept singur sens acela de „a o face pe mama fericită”.
Acesta a fost destinul lui Beatrice, pacienta mea.
ea nu fusese maltratată în copilăria ei. Dar, în timp
ce nu era decât un sugar, ea a trebuit să înveţe să
nu plângă, să nu-i fie foame, să nu aibă nici
o nevoie, pentru „a o face fericită” pe mama sa. Beatrice a
suferit mai întâi de anorexie, apoi, de-a lungul întregii ei vieţi
de adult de depresii grave.
A rămâne ataşat, fără cel mai
mic spirit critic, de ideile tradiţionale despre morală
şi iubire este un bun mod de a voala sau a refula realităţile
din propria istorie. Dar fără liberul acces la aceste
fapte, aceste realităţi, rădăcinile iubirii
sunt secţionate. Nu-i de mirare atunci că apelurile la
a ne comporta unii faţă de alţii cu afecţiune,
generozitate şi compasiune rămân zadarnice.
Nu putem iubi cu adevărat dacă ne este interzis să
ne vedem adevărul nostru, adevărul despre părinţii
şi educatori noştri, dar şi despre noi înşine.
Putem doar să ne facem că iubim. Dar acest
comportament ipocrit este contrar iubirii. El seamănă
confuzie, mistifică, şi mai ales induce în celălalt
o furie neputincioasă, care trebuie să fie refulată,
nu poate niciodată să fie trăită conştient,
şi se arată a fi aşadar distrugătoare. În special
când cel în cauză are o nevoie teribilă să creadă
în această pretinsă iubire.
Mulţi
oameni ar putea sigur să devină mai sinceri, ceea ce înseamnă
şi mai puţin distructivi, dacă liderii religioşi
ar recunoaşte aceste simple legi psihice. În loc să le
ignore, le-ar fi suficient să privească un pic mai bine
în jurul lor şi să vadă amploarea stricăciunilor
cauzate de ipocrizie, în familii, în viaţa publică, în
societatea întreagă.
[…]
… În realitate există ceva ca „iubirea maternă
şi instinctul matern”. Putem să-l constatăm la animalele
care nu au fost maltratate de om. Femeile, de asemenea, s-au născut
cu acest „program” instinctual, care le face capabile să iubească,
să protejeze, să susţină şi să hrănească
copiii, şi să găsească bucurie făcând aceasta.
Dar noi suntem de multe ori deposedaţi foarte devreme de
aceste capacităţi instinctuale: este cazul atunci
când, în copilăria noastră, suntem exploataţi de
părinţii noştri pentru satisfacerea propriilor lor
nevoi. Din fericire, aşa cum arată povestea Joannei, putem
regăsi aceste aptitudini de îndată ce suntem hotărâţi
să înfruntăm adevărul.
Joanna, 27 de ani, a început o terapie puţin
înainte de sarcina ei. Ea era bine pregătită pentru naştere,
Bondingul cu robustul ei nou-născut a umplut-o de fericire
şi se bucura că-l poate hrăni complet, având lapte
din abundenţă. Dar subit, fără nici un motiv
aparent, sânii ei au devenit tari şi dureroşi, şi
a trebuit să stea la pat cu o febră puternică, în
timp ce infirmiera hrănea copilaşul cu biberonul. În coşmarurile
produse de febră ea retrăia necontenit, cu forţa
detaliilor, scenele abuzului sexual pe care l-au înfăptuit
asupra sa cei doi părinţi ai ei şi vecinii lor când
ea avea trei luni. Era la acea vârstă, ea avea certitudinea
aceasta, căci mai apoi familia s-a mutat. Devenită mai
familiară cu propriile ei sentimente, Joanna era astăzi
capabilă să resimtă profunda ei tristeţe în
faţa acestei trădări şi a acestui viol la o
vârstă atât de fragedă. În prezent adultă, ea a realizat
că aptitudinea ei de a-şi urma instinctul a fost grav
lezată. Ea a declarat mai târziu: „Mi s-a furat maternitatea
când aveam trei luni. A trebuit să renunţ să-mi alăptez
copilul în pofida dorinţei mele puternice de a o face.”
A trebuit să treacă mult timp înainte ca
Joanna să ajungă să facă această lucrare
de doliu asupra acestui viol. Dar înainte chiar ca acest proces
să se declanşeze, simplul fapt că era gata să
admită adevărul de neconceput a făcut să coboare
temperatura şi a permis ca sânii să se vindece. Ea a putut
să reînceapă alăptarea copilului, care a învăţat
foarte repede să renunţe la biberon, deşi infirmiera
apreciase că lucrul acesta este „în mod riguros imposibil”
Joanna îşi savura maternitatea şi fericirea
de a putea iubi – a iubi, a proteja, a hrăni, a linişti
o mică fiinţă nevinovată, împărţindu-i
cu dărnicie îngrijiri şi ghicindu-i nevoile. Dar această
fericire era în continuu întreruptă de faze de îndoială
în care se întreba dacă nu făcea totul gresit, dacă
toate acestea nu se vor sfârşi rău, dacă avea dreptul
să „se abandoneze” astfel bucuriei. Cum ea făcuse studii
de psihologie, se întreba în prezent dacă nu cumva era pradă
unei compulsii, dacă, din pur egoism, nu era pe cale să-şi
răzgâieze în mod periculos copilul. Această torturantă
autocritică era intensificată şi de sfaturile prietenilor,
după care trebuia, încă de la început, să-i fixeze
copilului limite, pentru ca el să înveţe să fie singur;
altfel el va ajunge un adevărat tiran. Deşi Joanna respinsese
demult aceste idei, nu ajungea, fiind vorba de propriul ei copil,
să nu se lase destabilizată de aceste păreri.
Terapia a ajutat-o totdeauna să-şi vină
în fire, şi descoperea constant cât era de important pentru
ea să poată să iubească şi să-şi
arate iubirea, fără să se teamă că această
iubire ar fi exploatată, trădată, violată. Aceasta
îi dădea impresia de a-şi regăsi integritatea, pierdută
în urma rănilor care i s-au făcut atât de devreme. În
confruntarea ei interioară cu părinţii ei, ea nu
se putea împiedica să le spună adesea:
„Îl iubesc pe Michel, şi vreau să-l iubesc. Sufletul
meu are nevoie de această iubire, aşa cum corpul are nevoie
de aer. Dar mă simt adesea ameninţată să-mi
reprim această nevoie, mobilizându-mi toată energia şi
intelectul meu în singurul scop de a mă „elibera” de o iubire
pe care o presupun a fi „o eroare”. Pentru ce? Cum m-aţi adus
la aceasta? Voi m-aţi învăţat atât de devreme că
un copilaş nu merită respect, că el nu este o persoană,
cel mult o jucărie cu care te poţi amuza, dar pe care
poţi, de asemenea, dacă ai chef, să-l ameninţi,
exploatezi sau maltratezi, fără să vi se adreseze
nici cel mai mic reproş. Acesta este mesajul vostru, care atât
de des m-a aruncat în nesiguranţă, m-a adus să mă
simt stresată şi surmenată. Dar încă mi se întâmplă
să nu îndrăznesc să vă contest. Este atât de
uşor să gândesc că Michel apasă asupra vieţii
mele, că este o piedică pentru libertatea mea, căci
acum el are nevoie de mine în permanenţă. Dar nu este
el. Îmi ajunge să-mi adâncesc privirea în ochii lui, să
citesc acolo nevinovăţia şi sinceritatea lui, pentru
a şti: o dată în plus, eu am făcut din el un ţap
ispăşitor. Un copil iubit învaţă încă de
la început ce este iubirea. Un copil neglijat, dispreţuit şi
exploatat, n-a fost niciodată autorizat să înveţe
aceasta. Dar eu vreau să o ştiu şi o voi învăţa
cu Michel, încet, în fiecare zi din nou, în pofida mesajelor voastre.
Ştiu că într-o zi voi şti, cu certitudine, că
sunt capabilă să iubesc.”
Lupta dusă de Joanna pentru adevăratele
ei sentimente a salvat nu numai viitorul copilului, ci şi pe
al său.
[…]
ÎNCHISOAREA INTERIOARĂ
Dispoziţia depresivă, care poate bineînţeles
să se exprime şi prin tulburări psihosomatice – sau
să se ascundă în spatele lor -, este un fenomen pe care
probabil fiecare din noi îl cunoaşte din experienţă
personală. Dacă îi acordăm atenţie, este uşor
să ne dăm seama că ea survine aproape sigur, paralizând
vitalitatea noastră spontană, când una din impulsiile
noastre sau un sentiment puternic, şi indezirabil, a fost reprimat.
Când, spre exemplu, un adult care a pierdut o fiinţă dragă
nu poate să se lase în voia tristeţii, ci caută să
o uite „schimbându-şi gândurile”, sau când, de frică să
nu piardă o prietenie, îşi refuză să-şi
recunoască indignarea în faţa comportamentului prietenului
idealizat, el se va scufunda probabil într-o dispoziţie depresivă
(doar dacă nu poate recurge în orice moment la mecanismul de
apărare al grandiozităţii). Căci situaţia
actuală îl retrimite la dependenţa lui de altădată,
pe care o menţine refulată. Dacă el începe să
discearnă această corespondenţă, depresia lui
îi poate deveni profitabilă: ea îi va permite, cu ajutorul
terapiei, să afle adevărul despre el însuşi.
Un copil nu are încă această posibilitate.
El nu poate încă să pătrundă mecanismul negării,
şi, de altfel, spre deosebire de adult, copilul este realmente
ameninţat de intensitatea sentimentelor lui dacă nu beneficiază
de susţinerea unui anturaj empatic. Adultul poate şi el
să se teamă de sentimentele lui, atât timp cât raţiunile
acestei frici îi rămân inconştiente. Această extremă
intensitate a sentimentelor nu se întâlneşte decât la o singură
altă perioadă: pubertatea. Amintirea suferinţelor
din această perioadă, în care eşti incapabil să
înţelegi şi să ordonezi propriile impulsii, rămâne
în general mai bine imprimată în memoria noastră decât
primele traumatisme, care se disimulează adesea în spatele
imaginii unei copilării idilice, sau în spatele unei amnezii
aproape totale ce afectează aceşti ani de copilărie.
Este probabil ceea ce explică de ce adulţii
se gândesc mai rar cu nostalgie la adolescenţa lor decât la
copilăria lor. În acest amestec de nostalgie, de aşteptări
şi de frică de a fi decepţionat care, la mulţi,
însoţeşte sărbătorile cunoscute din copilărie,
se reflectă poate o căutare a acestei foste intensităţi
a sentimentelor. Dar tocmai pentru că sentimentele copilului
sunt atât de intense, ele nu pot fi reprimate fără consecinţe
grele. Cu cât prizonierul este mai viguros, cu atât mai groase
vor trebui să fie zidurile închisorii care va frâna, bloca
chiar, dezvoltarea emoţională ulterioară.
Dacă, în mai multe rânduri, experienţa
ne-a arătat că irupţia sentimentelor intense din
copilăria timpurie, având drept caracter specific acela de
a fi fost neînţeleşi, poate învinge o dispoziţie
depresivă prelungită, abordarea noastră referitoare
la sentimentele indezirabile, în special durerea, se va schimba
progresiv. Noi am descoperit că nu mai suntem condamnaţi
să urmăm vechea schemă (decepţie -reprimare
a durerii – depresie), întrucât dispunem în prezent de un alt mijloc
de a trata frustrările, şi anume a ne trăi durerea.
Este singura cale care ne deschide accesul emoţional la
trăirea noastră de altădată, adică la părţile
până acum ascunse ale Sinelui nostru şi ale destinului
nostru. Un pacient ajuns la ultima fază a terapiei sale a descris
astfel această stare de lucruri:
„Nu sentimentele frumoase, agreabile mi-au deschis noi orizonturi,
ci cele faţă de care m-am apărat cel mai mult: cele
care mă făceau să mă simt distrus, mic, urât,
neputincios, confuz, exigent, ranchiunos sau în deznădejde.
Şi mai ales trist şi singur. Dar tocmai după aceste
experienţe, de care am fugit atâta timp, an dobândit certitudinea
de a fi înţeles din interior ceva din viaţa mea, ceva
ce nu aş fi putut găsi în nici o carte.”
Acest pacient a descris de fapt procesul de cunoaştere
emoţională. Interpretările
terapeuţilor care nu au descoperit niciodată adevărata
istorie a copilăriei lor pot să perturbe acest proces,
să-l inhibe, să-l încetinească, chiar să-l blocheze
sau să-l lase să se reducă la o cunoaştere intelectuală.
Căci pacientul este foarte repede gata să renunţe
la bucuria sa de a se descoperi şi de a se exprima pentru a
se adapta la concepţiile terapeutului său – de teamă
să nu piardă acest sprijin, această înţelegere,
această empatie, pe care le-a aşteptat toată viaţa
sa. Urmare a experienţelor sale cu părinţii săi
el nu poate crede că nu va fi neapărat aşa. Dar dacă
el cedează acestei frici şi se adaptează, tratamentul
alunecă într-o sferă a falsului-Sine, în timp ce adevăratul
va rămâne ascuns, fără să poată să
se dezvolte. De aceea este extrem de important ca terapeutul să
nu fi formulat, împins de propria lui nevoie, conexiuni pe care,
cu ajutorul sentimentelor sale, pacientul este tocmai pe cale să
le descopere. Altfel, acest terapeut se comportă ca un prieten
care îi aduce prizonierului o mâncare bună în celula sa, exact
în momentul în care el ar putea să iasă de acolo – să
iasă de acolo sub cerul liber şi cu stomacul gol – să
cunoască prima lui noapte de libertate. Cum acest salt în necunoscut
cere în orice caz mult curaj, se poate întâmpla ca prizonierul să-şi
rateze şansa şi să rămână în spatele gratiilor,
cu mâncarea şi „siguranţa” lui pentru a-l consola. În
schimb, dacă nevoia de descoperire a pacientului este respectată,
o situaţie veche, niciodată revenită în memorie,
poate pentru prima oară să fi trăită conştient,
cuprinsă în toată amplitudinea tragică a ei, şi
în sfârşit deplânsă. Intră în dialectica travaliului
de doliu ca astfel de experienţe pe de o parte să favorizeze
descoperirea de sine, şi pe de altă parte să o necesite.
Pandantul depresiei, în tabloul tulburării,
este grandiozitatea. De aceea un pacient poate scăpa temporar
de depresie atunci când terapeutul sau grupul terapeutic îl face
să participe la propria lor grandiozitate, adică îi permit
acestui pacient să se simtă cumva asociat cu ei, şi,
după modelul lor, mare şi tare. Tulburarea îşi va
schimba atunci semnul pentru un anumit timp, dar ea persistă.
Oricare ar fi situaţia, a se elibera de una sau de cealaltă
din formele ei va fi aproape imposibil fără ca situaţia
trăită în copilărie să facă obiectul unui
travaliu de doliu aprofundat.
Capacitatea de a efectua acest travaliu îi redă
depresivului vitalitatea şi creativitatea şi îl poate
elibera pe grandios de dependenţa lui de lucrarea de Sisif,
care îl costă atâtea eforturi. Dacă, datorită unui
lung proces, un individ ajunge să realizeze faptul că,
copil fiind, n-a fost niciodată iubit pentru el însuşi,
ci pentru că aveau nevoie de el pentru performanţele,
succesele şi calităţile lui, că şi-a sacrificat
copilăria acestei pretinse „iubiri”, va suporta mari bulversări
interioare, dar într-o zi el va vrea să se oprească din
a mai urmări favorurile părinţilor săi. El îşi
va descoperi nevoia de a trăi adevăratul lui Sine şi
de a nu mai trebui să merite iubirea, o „iubire” care în cele
din urmă îl lasă cu mâinile goale, întrucât i se adresează
falsului-Sine de care a început să se dezbrace.
A se elibera de depresie nu duce la bucuria permanentă,
nici la completa absenţă a suferinţei, ci la viaţă
– adică la libertatea de a-şi trăi sentimentele spontane.
Pentru că viaţa are multiple aspecte, aceste sentimente
nu pot fi întotdeauna vesele, „frumoase” şi „bune”, ci reflectă
toată gama omenescului, adică ele comportă şi
invidia, gelozia, mânia, indignarea, disperarea, nostalgia şi
tristeţea. Dar această sinceritate, libertatea de a ne
lăsa sentimentele, oricare ar fi acestea, să urce în noi
ne este refuzată dacă rădăcinile lor au fost
tăiate în copilărie. De aceea accesul la adevăratul
nostru Sine nu devine posibil decât atunci când nu mai avem a ne
teme de lumea afectivă în fierbere din copilăria noastră.
Odată ce am trăit-o, ea nu ne mai pare străină
şi ameninţătoare. Ne este cunoscută şi
familiară, nu mai are nevoie să rămână ascunsă
în spatele zidurilor închisorii noastre, iluzia. Ştim cine
şi ce anume ne-a dez-axat, şi tocmai această cunoaştere
ne face liberi. Şi în cel din urmă ne eliberează
şi de suferinţele noastre.
Multe sfaturi cu privire la modul „cum să procedăm”
cu pacienţii depresivi prezintă un caracter net manipulator.
Unii psihiatri estimează că trebuie să i se arate
pacientului că disperarea lui nu este raţională,
sau că trebuie făcut să ia cunoştinţă
de hipersensibilitatea lui. După părerea mea, un asemenea
demers nu ar servi decât la a sprijinirea falsului-Sine şi
a adaptării emoţionale, adică, de fapt, şi a
depresiei. Dar dacă nu aceasta este intenţia noastră,
trebuie să luăm în serios toate sentimentele pacientului.
Tocmai hipersensibilitatea lui, ruşinea lui, reproşurile
pe care şi le adresează (câţi pacienţi depresivi
ştiu că ei reacţionează cu o excesivă hipersensibilitate,
şi se acuză de ea!) ne oferă firul roşu al vechilor
sentimente şi al adevăratei plângeri, plânsul ascuns.
Chiar dacă pacientul nu poate încă să înţeleagă
conţinutul lor real. Sentimentul de disperare poate într-adevăr
să corespundă foarte exact unei situaţii reale din
copilăria lui.
Cu cât aceste sentimente sunt mai irealiste, cu atât
mai puţin corespund ele realităţii prezente, şi
cu atât apare mai clar că ele sunt o reacţie la o situaţie
necunoscută, ce rămâne de descoperit. Dar dacă, în
loc să poată trăi sentimentul în cauză, pacientul
şi-l face „scos din cap”, nici descoperirea nu va mai avea
loc, şi depresia îşi poate celebra triumful.
După o lungă perioadă depresivă,
însoţită de idei de suicid, Pia, 40 de ani, care fusese
grav maltratată în copilăria ei, ajunge în sfârşit
să-şi trăiască mânia violentă, îndelung
reprimată, contra tatălui ei, şi să o justifice.
A rezultat, nu numai o uşurare vizibilă, ci şi o
perioadă plină de tristeţe şi de lacrimi, la
ieşirea din care ea a declarat:
„Lumea nu s-a transformat. Câte orori şi josnicie în jurul
meu! Şi le văd cu un plus de acuitate decât înainte. Cu
toate acestea, pentru prima oară, găsesc viaţa cu
adevărat demnă de a fi trăită. Poate pentru
că am impresia că, pentru prima oară, îmi trăiesc
propria viaţă. Şi aceasta este o aventură pasionantă.
Dar înţeleg mai bine, acum, ideile mele de suicid, în special
cele pe care le-am nutrit în tinereţea mea. A continua îmi
părea a fi lipsit de sens… în fapt pentru că, într-un
fel, eu trăiam o viaţă străină, pe care
nu o voiam şi pe care eram gata să o distrug.”
…va urma..
Fragmente selectate şi
traduse din cartea:
Alice Miller - Le Drame de l’enfant doué,
Presses Universitaires de France, 2008.
Traducerea îmi aparţine, VJ.
La acest moment - 4 decembrie 2013 - cartea
este tradusã în româneste si publicatã
la Editura HERALD, aici:
http://www.edituraherald.ro/
|
