ALister McGrath
C.S. Lewis. O viatã
Editura Newordpress Arad
În traducerea - foarte frumoasã - a lui Natan
Mladin.
Detalii carte pe site-ul editurii Newordpress aici:
http://www.newordpress.com/carti/c-s-lewis-o-viata/
O carte foarte interesantã despre omul cu o minte sclipitoare,
care a fascinat atâta lume prin scrierile sale, care a fost
C.S. Lewis. Un om asaltat de numinos... spun eu.
Un portret vibrant al lui C. S. Lewis –
autor al celebrelor Cronici din Narnia, universitar stralucit
?i celebru aparator al credin?ei cre?tine.
De mai bine de jumatate de secol, seria Cronicile din Narnia a
captivat si a stârnit imaginatia a milioane de cititori.
În C. S. Lewis: O viatã, Dr. Alister McGrath descrie
cu maiestrie extraordinara mostenire lasata de profesorul de la
Oxford, care îsi petrecea zilele predând literatura
engleza medievala, si noptile scriind una dintre cele mai bine
vândute colectii de literatura pentru copii.
În vederea scrierii biografiei de fata, pentru a arunca
o lumina proaspata asupra vietii acestui autor îndragit,
McGrath a parcurs în ordine cronologica integrala corespondentei
lui Lewis si toate materialele din arhiva. Biografia schiteaza
portretul unui gânditor profund original care continua sa
fie o bogata sursa de inspiratie si un ‘profet fara voie’
al vremurilor noastre.
Accesibila si captivanta, cartea ofera un portret fascinant al
unui adevarat geniu creator care continua sa inspire si încânte
milioane de cititori din toata lumea.
De pe coperta a patra a cãrtii.
Am selectat câteva
mici fragmente din capitolul 11 precedate de un fragment intitulat
Primele întâlniri cu Bucuria, din capitolul
1, apropo de întâlnirea cu numinosul. Faptul
cã C.S.Lewis vorbeste despre Sensucht (nostalgie,
dor în germanã) ne poate face sã credem cã
mai târziu el a citit cartea lui Rudolf Otto despre sacru
si despre numinos, Das Heilige (existentã
si în româneste). Este doar pãrerea mea. (V.J.)
De fapt am postat deja pe site apropo de acest subiect care l-a
fascinat si pe C.S.Lewis câteva fragmente din volumele apãrute
la HUMANITAS, Problema durerii si
Despre minuni, aici
Tot pe acest site am postat câteva fragmente si din cartea
autobiograficã a lui C.S. Lewis, Surprins de bucurie,
Editura HUMANITAS, aici
PRIMELE
ÎNTÂLNIRI CU BUCURIA
Cândva în această perioadă, fantezia
debordantă a lui Lewis intră într-o etapă nouă.
Ulterior, Lewis avea să menţioneze trei experienţe
din tinereţea sa despre care era convins că îi modelaseră
una dintre preocupările de căpătâi în viaţă.
Prima dintre acestea a fost prilejuită de parfumul unui „tufiş
de coacăze în floare" din grădina de la Little
Lea, care 1-a făcut să-şi aducă aminte de
timpul petrecut la „Casa Veche" - Vilele Dundela, pe care
Albert Lewis le închinase de la o rudenie.41 Lewis
relatează că a simţit o copleşitoare dorinţă
pasageră, dar cu totul încântătoare, înainte să-şi
poată da seama ce simte, experienţa se încheie, lăsân-du-1
cu „dorul după dorinţa care abia se sfârşise".
Pentru Lewis, momentul fu de o importanţă aparte. „Tot
ceea ce mi se întâmplase până atunci era prin comparaţie
lipsit de valoare."Dar ce să fi însemnat?
A doua experienţă a trăit-o citind
Povestea veveriţei Nutkin (1903) de Beatrix Potter.
Cu toate că în perioada respectivă Lewis admira cărţile
lui Potter în general, era ceva legat de această carte în
mod special care îl făcu să tânjească după
ceva greu de pus în cuvinte - „ideea de toamnă"42.
Din nou, Lewis a experimentat aceeaşi senzaţie îmbătătoare
de „dor aprins".
Cea de-a treia experienţă o încearcă
citind câteva rânduri din poetul suedez Esaias Tegner (1782-1846),
în traducerea lui Henry Wadsworth Longfellow :41
Am auzit un glas strigând,
Balder cel neasemuit
S-a stins, s-a stins —
Impactul acestor cuvinte asupra lui Lewis a fost
devastator. A fost ca şi cum ar fi deschis pentru el o poartă
despre care nu ştia că există, poartă care
se deschidea spre un tărâm nou, mai presus de tot ce cunoscuse
până atunci, în care tânjea să ajungă şi pe
care tânjea să îl stăpânească. Pentru o clipă,
nimic altceva nu părea să mai conteze. „Nu ştiam
nimic despre Balder, îşi amintea el, dar într-o clipă
am fost înălţat în imensitatea cerului nordic, dorind
cu o intensitate ameţitoare ceva imposibil de descris (altfel
decât ca fiind vast, glacial, auster, difuz şi îndepărtat)."44
Insă înainte ca Lewis să-şi dea seama de ce i se
întâmplă, experienţa se risipi şi îl lăsă
cu dorul şi dorinţa de a intra din nou în acel tărâm
fermecat.
Privind în urmă la cele trei experienţe,
Lewis a înţeles că ele pot fi aspecte! sau manifestări
ale aceluiaşi lucru: „o dorinţă neîmplinită,
ea însăşi mai dezirabilâ' decât orice altă satisfacţie.
O numesc Bucurie."45 Căutarea după acea
Bucurie avea să devină o temă centrală în
viaţa şi în scrierile lui Lewis.
Aşadar cum să înţelegem aceste experienţe,
care au jucat un rol atât de important în evoluţia lui Lewis,
în special în formarea „vieţii sale lăuntrice"?
Am putea probabil să apelăm la lucrarea clasică
The Varieties of Religious Experience (publicată în
1902), în care psihologul William James (1842-1910) de la Universitatea
Harvard a încercat să dea o semnificaţie experienţelor
complexe şi intense, care stau la baza vieţii multor
gânditori religioşi. Utilizând masiv un spectru larg de lucrări
tipărite şi mărturii personalejam.es identifică
patru aspecte caracteristice ale acestor experienţe.46
In primul rând, ele sunt experienţe „inefabile". Ele
sfidează limitele expresiei şi prin urmare nu pot fi
descrise adecvat în cuvinte.
In al doilea rând, James susţine că cei
care le trăiesc dobândesc „o pătrundere în adâncimile
adevărului pe care inteligenţa discursivă nu le
poate sonda". Cu alte cuvinte, ele survin ca „iluminări,
descoperiri pline de semnificaţie şi importanţă".
Ele evocă un „sentiment profund de autoritate şi iluminare
lăuntrică", transfigurând înţelegerea celor
care au parte de ele, adesea evocând sentimentul „unor descoperiri
de noi adâncimi ale adevărului". Aceste teme în mod
cert stau la baza primelor descrieri ale „Bucuriei" realizate
de Lewis, precum afirmaţia că „tot ceea ce mi se întâmplase
până atunci era prin comparaţie lipsit de valoare".
In al treilea rând, James subliniază că
aceste experienţe sunt tranzitorii; ele „nu pot fi întreţinute
mult timp". De multe ori durează între câteva secunde
şi câteva minute, iar calitatea lor nu poate fi bine păstrată
în amintire, cu toate că, dacă ar reveni, ar fi uşor
de recunoscut. „In timp, calitatea lor poate cu greu fi readusă
în amintire." Acest aspect al tipologiei lui James a experienţei
religioase se vădeşte cu limpezime în proza lui Lewis.
In ultimul rând, James semnalează faptul că
cei care au trăit o astfel de experienţă spun că
s-au simţit ca şi când ar fi fost „prinşi în braţele
unei forţe superioare". Astfel de experienţe nu
sunt create de subiecţi activi; ele se revarsă asupra
oamenilor, adesea cu o intensitate copleşitoare.
Descrierile elocvente ale lui Lewis despre experienţa
sa cu „Bucuria" sunt în concordanţă cu caracterizarea
făcută de James. Experienţele lui Lewis erau percepute
ca fiind profund semnificative, deschizând porţile spre o
altă lume, porţi care apoi se închideau aproape imediat,
lăsându-1 încântat, dar şi plin de dorul de a le retrăi.
Sunt întocmai ca epifaniile efemere, fulgurante, când totul capătă
o stranie claritate, pentru ca în momentul următor să
se risipească încetişor, lăsând în urma lor doar
o amintire şi un dor.
Lewis rămânea cu o senzaţie de pierdere,
dacă nu chiar de trădare în urma unor astfel de experienţe.
Insă oricât de frustrante şi tulburătoare erau,
ele îi sugerau că lumea vizibilă ar putea fi doar un
văl care ascunde tărâmuri întinse cu oceane şi
insule misterioase. Iar această idee, odată fixată,
nu şi-a pierdut niciodată din forţa imaginativă
sau încărcătura emoţională. Insă, după
cum vom vedea, curând Lewis a început să creadă că
totul a fost o iluzie, un vis de copil, pe care zorii judecăţii
de adult îl vor dovedi drept o amăgire cruntă. Ideile
despre un tărâm transcendent sau despre un Dumnezeu nu sunt
poate decât „minciuni poleite cu aur"47; dar tot
minciuni rămân.
CAPITOLUL 11
RECONFIGURAREA
REALITĂŢII:
CREAREA NARNIEI
In 2008, editura londoneză Harper Collins
i-a cerut Dianei Simpson, grafolog profesionist, să studieze
câteva fragmente din scrisul de mână al lui C. S. Lewis.
Simpson nu ştia al cui scris avea să îl studieze. Ea
conchise că „scrisul mărunt, îngrijit" sugera o
persoană „meticuloasă şi precaută", având
abilităţi critice deosebite. Simpson mai descoperi
ceva. „Mă întreb dacă nu are cumva o încăpere ascunsă
(sau un fel de lume a sa) în care se retrage uneori"1.
Avea dreptate. Lewis într-adevăr avea „un fel de lume a sa",
în care se retrăgea uneori - o lume imaginară, pe care
astăzi o cunoaştem sub numele de Narnia.
Să ne oprim o clipă. Narnia
este o lume imaginativă, nu una imaginară.
Lewis insista asupra unei distincţii
între cele două. Ceea ce este „imaginar" este imaginat
în mod fictiv, lipsit de un corespondent în realitate. Lewis considera
că astfel de realităţi inventate duc în cele din
urmă la amăgire. Ceea ce este „imaginativ", pe de altă parte,
este ceva făurit de mintea omenească drept răspuns
la o realitate superioară ei, în încercarea de a găsi
imagini adecvate acelei realităţi.
Cu cât o mitologie este mai imaginativă, cu atât capacitatea
ei de a „ne comunica o Realitate" sporeşte..2
In concepţia lui Lewis, ceea ce este imaginativ este expresia
unei folosiri legitime şi pozitive a imaginaţiei umane,
forţând limitele raţiunii şi făcând posibilă
o înţelegere mai profundă a realităţii.
Aşadar cum a ajuns Lewis să inventeze
această lume imaginativă a Narniei? Si de ce? A fost
ea o modalitate de refugiu în lumea ferită de primejdii a
copilăriei sale, într-o perioadă de presiuni personale
şi profesionale? Era Lewis un Peter Pan, un băieţandru
nedezvoltat din punct de vedere emoţional, care n-a crescut
mare niciodată, iar Narnia propria-i versiune pentru „Never
Never Land"? Aceste asocieri au un sâmbure de adevăr.
După cum am văzut, Lewis scria atunci când era stresat,
deoarece găsea un confort în această activitate. Totuşi,
există un alt factor de care trebuie să ţinem
cont în discuţie: descoperirea lui Lewis că poveştile
pentru copii îi ofereau un mijloc excelent de explorare a întrebărilor
filosofice şi teologice fecunde — de exemplu, originea răului,
natura credinţei şi tânjirea omului după Dumnezeu.
O poveste bună era capabilă să împletească
aceste teme, iar imaginaţia facilita reflecţia serioasă
asupra lor.
Obârşia povestirilor din seria Narnia este,
ne spune Lewis, imaginaţia sa. Totul a început cu imaginea
unui faun care căra o umbrelă şi nişte pachete
prin-tr-o pădure plină de zăpadă. Lewis descrie
procesul de creaţie ca fiind o derulare de imagini mentale
succesive, care mai apoi erau ţesute laolaltă, pentru
a alcătui un subiect literar coerent. Există importante
şi vădite paralele cu crearea romanului Hobbitul,
al lui Tolkien. Intr-o scrisoare către W.H. Auden (1907-1973),
Tolkien vorbeşte despre cum se plictisea de moarte la începutul
anilor '30, notând examene şcolare (avea nevoie de bani),
când, într-un mod cu totul inexplicabil,îi veni o idee. „Pe o
foaie albă de hârtie am mâzgălit: «A fost odată
un hobbit care locuia într-o gaură în pământ.» N-am
ştiut şi până astăzi nu ştiu de ce am
scris asta."3
Dar Lewis nu se percepea pe sine drept „creator"
al Narniei. Aşa cum remarca la un moment dat, „creaţia"
este „un termen cu totul nepotrivit". Lewis prefera să
vadă gândirea umană ca fiind „iniţiată de
Dumnezeu"4, iar scrisul ca pe o rea-ranjare a
elementelor create de Dumnezeu. Scriitorul ia „lucruri care îi
sunt la îndemână" şi le foloseşte într-un
mod inedit. Asemenea unei persoane care sapă o grădină,
autorul nu este decât o parte din „lanţul cauzal"5.
După cum vom vedea, Lewis a folosit din belşug „elemente"
pe care le-a întâlnit în literatură. Meşteşugul
său nu s-a demonstrat în inventarea elementelor, ci în maniera
în care a ştiut să le împletească pentru a crea
capodopera literară cunoscută îndeobşte sub numele
de Cronicile din Narnia.
….
….
NARNIA CA FEREASTRĂ
SPRE REALITATE
In viziunea lui Lewis, povestea
Narniei are capacitatea de a vrăji din nou o lume dezvrăjită.
Ne ajută să ne imaginăm propria lume într-un mod
inedit, Aceasta nu este o formă de escapism, ci un mod de
a discerne niveluri de sens şi valori mai profunde în lucrurile
pe care deja le ştim. Aşa cum arată Lewis, cititorul
unor astfel poveşti pentru copii nu „dispreţuieşte
pădurile adevărate" doar fiindcă „a citit
despre păduri fermecate"; dimpotrivă, noul mod
de a vedea lucrurile „face ca toate pădurile reale să
fie puţin fermecate"29.
Lewis însuşi a vorbit despre acest proces
de „dublă vedere" în mai multe scrieri ale sale — cel
mai elocvent exemplu e finalul unei prelegeri susţinute în
1945 la „Clubul Socratic" din Oxford: „Cred în creştinism
aşa cum cred că Soarele a răsărit; nu doar
fiindcă îl văd, ci fiindcă prin lumina sa văd
totul."30 Putem privi la soare; sau putem, în
schimb, să privim la ceea ce luminează el — lărgindu-ne
astfel perspectiva intelectuală, morală şi estetică.
Vedem adevărul, binele şi frumosul mai limpede cu ajutorul
unei lentile care face ca totul să devină clar. Acestea
nu sunt născocite în timp ce citim despre Narnia; lectura
doar le pune în lumină, le întăreşte conturul şi
le face clare, în plus, când privim realitatea prin această
lentilă, vedem mai mult şi mai departe.
Trebuie să citim Narnia aşa cum
Lewis ne îndeamnă să citim alte opere literare - pe
de-o parte, pentru delectare, iar pe de alta, pentru capacitatea
sa de a ne lărgi perspectiva asupra realităţii.
Rândurile scrise de Lewis despre Hobbitul în. 1939
se aplică la fel de bine propriilor sale cărţi
despre Narnia: acestea ne introduc „într-o lume proprie",
care, odată ce am pătruns în ea, ne „devine indispensabilă".
„Nu o poţi anticipa înainte să te duci acolo, la fel
cum nu o poţi uita odată ce ai fost acolo."31
Se vorbeşte adesea despre cele şapte
Cronici din Narnia ca fiind o alegorie religioasă
(cu toate că, trebuie precizat, Lewis nu afirmă nicăieri
acest lucru). Cartea The Pilgrim's Regress, scrisă
de Lewis înaintea Cronicilor, poate fi descrisă drept
o alegorie religioasă. Fiecare element are o funcţie
reprezentativă — cu alte cuvinte, se referă în mod cifrat
la altceva, însă, în decursul unui deceniu, Lewis renunţă
la acest tip de scriitură. Desigur, Narnia poate fi citită
ca o alegorie; însă, aşa cum remarca Lewis odată,
„simplul fapt că. poţi citi alegoric opera din
faţa ta nu reprezintă prin el însuşi o dovadă
că ea este o alegorie"32.
In 1958, Lewis a clarificat o distincţie importantă
între o „presupunere" şi o alegorie. O presupunere este
o invitaţie de a vedea lucrurile într-un mod nou şi
de a ne imagina cum ar arăta lumea dacă acel lucru ar
fi adevărat. Ca să înţelegem ideea sa, trebuie
să citim cu atenţie descrierea dată de Lewis:
Dacă Aslan este o reprezentare a divinităţii
imateriale în acelaşi fel în care Marea Disperare este o
reprezentare a disperării, am putea spune despre el că
este o figură alegorică. In realitate însă, el
este o creaţie care întruchipează răspunsul la
întrebarea: „Cum ar arăta Cristos dacă ar exista o lume
ca Narnia si dacă ar alege să Se întrupeze, să
moară si să învieze în acea lume, aşa cum a făcut-o,
de fapt, în lumea noastră"?"In cazul acesta, nu
vorbim despre o alegorie.33
Lewis îşi invită astfel cititorii să
intre într-o lume a lui „să presupunem că..." Să
presupunem că Dumnezeu ar fi decis să Se întrupeze într-o
lume ca Narnia. Cum s-ar fi desfăşurat lucrurile? Cum
ar fi arătat? Narnia este un studiu narativ al acestei
premise teologice. Explicaţia lui Lewis despre felul în care
Aslan trebuie interpretat arată limpede că Şifonierul,
leul si vrăjitoarea este un exerciţiu de tipul
„să presupunem că"— un studiu imaginativ asupra
unei posibilităţi interesante. „Să presupunem
că ar exista o lume ca Narnia şi că Fiul lui
Dumnezeu ar deveni în lumea aceea un Leu, aşa cum a devenit
om în lumea noastră, iar mai apoi să ne imaginăm
ce ar însemna acest fapt."34
In Nepotul magicianului, Lewis descrie o
pădure plină de porţi spre alte lumi. Una dintre
porţi se deschide spre Narnia, o lume nouă care urmează
a fi populată cu fiinţe cugetătoare, animale şi
oameni deopotrivă, însă Lewis afirmă clar că
există şi alte lumi pe lângă Narnia. Narnia este,
ca să zicem aşa, un studiu de caz teologic care poate
arunca o lumină asupra propriei noastre lumi. Ea invită
la reflecţie, mai degrabă decât să ofere răspunsuri.
Ne obligă să găsim noi înşine răspunsurile,
mai degrabă decât să le acceptăm de-a gata. Lewis
ne arată ceva cu ajutorul Narniei, fără
a argumenta în favoarea acelui lucru, bazându-se pe forţa
imaginilor şi a stilului său narativ de a ne stârni
imaginaţia, ca să suplinească ceea ce raţiunea
poate doar sugera.
NARNIA SI REPOVESTIREA ARHINARATIUNII
Nu putem înţelege fascinaţia
pentru Narnia fără să înţelegem felul în care,
în general, povestirile schimbă modul în care înţelegem
realitatea şi locul nostru în această realitate. Cronicile
din Narnia rezonează puternic cu o profundă intuiţie
umană că povestea noastră personală se înscrie
într-o naraţiune mult mai cuprinzătoare, care, odată
înţeleasă, ne ajută să ne vedem situaţia
într-un mod nou şi mai semnificativ. Ni se ridică un
văl de pe faţă, ni se deschide o poartă, cortina
este dată la o parte - ni se dă voie să pătrundem
într-o lume nouă. Vedem cum povestea noastră se integrează
într-o poveste mult mai amplă, fapt care ne ajută să
înţelegem în ce fel ne înscriem în această ordine mai
cuprinzătoare şi rolul pe care noi înşine îl putem
juca.
La fel ca Tolkien, Lewis cunoştea bine puterea
imaginativă a „miturilor" -povestiri care încearcă
să răspundă la întrebările: cine suntem, unde
ne aflăm, de ce s-a stricat mersul lumii şi ce se poate
face în acest sens. Tolkien a folosit mitul pentru a-şi
impregna Stăpânul inelelor cu o stranie „neasemănare",
cu un aer de mister şi vrajă, care face aluzie la o
realitate dincolo de ceea ce raţiunea umană poate cuprinde.
Lewis a observat că binele şi răul, pericolul,
suferinţa şi bucuria se văd mult mai limpede când
sunt „cufundate într-o poveste". Prin
„realismul [lor] evocator", povestirile asigură un mod
de a pătrunde structura de adâncime a lumii noastre, atât
la nivel imaginativ, cât şi raţional.35
E posibil ca Lewis să-si fi dat seama de puterea
mitului citind The Everlasting Man de G.K. Chesterton,
în care apare distincţia clasică între „imaginar"
şi „imaginativ" şi o analiză pertinentă
a felului în care imaginaţia întrece limitele raţiunii.
„Orice artist adevărat", susţine Chesterton, simte
„că atinge adevăruri transcendentale; că imaginile
sale nu sunt decât umbra lucrurilor, văzute ca printr-un
văl".36
Cufundat în bogăţiile literaturii medievale
şi renascentiste, având o înţelegere profundă a
felului în care miturile funcţionează, Lewis a reuşit
să găsească tonul şi cuvintele potrivite
pentru a îndepărta suspiciunile „imaginaţiei pe deplin
conştiente a unei minţi raţionale"37.
Intr-un fel sau altul, Narnia prezintă o lume mai profundă,
mai luminoasă, mai minunată şi mai plină de
sens decât tot ceea ce ştim din experienţă. Deşi
toţi cititorii ştiu că Cronicile din Narnia
sunt o operă de ficţiune, totuşi,
cărţile par mai aproape de realitate decât multe alte
lucrări aşa-zis realiste.38
Lewis a fost întotdeauna conştient de faptul
că o poveste poate fi „mit" pentru un anumit cititor,
şi să nu fie mit pentru altul.39 Pentru unii, povestirile Narniei nu sunt decât
simple prostii copilăreşti. Insă pentru alţii,
ele au o deosebită putere transformatoare.
Pentru aceştia, aceste povestiri evocatoare arată că
cei slabi şi simpli pot avea o chemare nobilă într-o
lume întunecată; că intuiţiile noastre profunde
indică înspre adevăratul sens al lucrurilor; că
într-adevăr există ceva frumos şi minunat în fibra
Universului, şi că acest ceva poate fi descoperit, îmbrăţişat
şi adorat.
Contrastul cu Stăpânul inelelor a lui
Tolkien este important în acest punct. Naraţiunea complexă
şi tonurile ei întunecate din Stăpânul inelelor au
ca subiect un inel unic, ce stăpâneşte peste toate celelalte
inele, care trebuie distrus, fiindcă se dovedeşte a
fi deosebit de periculos şi distructiv. Cronicile din
Narnia ale lui Lewis au ca temă identificarea unei naraţiuni
supreme, care le dă sens tuturor celorlalte povestiri —
o naraţiune pe care o îmbrăţişăm încântaţi,
datorită capacităţii ei de a adăuga sens şi
valoare vieţii. Cu toate acestea, naraţiunea lui Lewis
avansează subtil şi anumite întrebări dificile.
Care este naraţiunea adevărată? Care naraţiuni
sunt doar umbre şi ecouri ale acesteia? Care sunt mistificările
- ţesute doar ca să păcălească şi
să ne inducă în eroare?
încă de la începutul romanului Şifonierul,
leul si vrăjitoarea, cei patru copii încep să audă
atât povestiri despre adevăratele origini, cât şi despre
soarta Narniei. Derutaţi, descoperă că trebuie
să hotărască în cine se vor încrede şi care
povestiri sunt adevărate. Este Narnia într-adevăr
tărâmul Vrăjitoarei Albe? Sau ea este o uzurpatoare,
a cărei putere va fi înfrântă atunci când cei doi Fii
ai lui Adam şi cele două Fiice ale Evei vor şedea
pe cele patru tronuri din Cair Paravel? Este Narnia într-adevăr
tărâmul misteriosului Aslan, care se poate întoarce din
clipă în clipă? Treptat, o naraţiune începe să
se distingă drept cea mai plauzibilă - cea a lui Aslan.
Se dovedeşte că fiecare dintre naraţiunile individuale
ale Narniei se înscrie în această arhinaraţiune. Şifonierul,
leul şi vrăjitoarea trimite către imaginea
de ansamblu (şi, în parte, o dezvăluie), care capătă
contur în celelalte volume din seria Narnia. Această
„arhinaraţiune" compusă din povestiri legate între
ele explică enigmele pe care le întâlnesc copiii. Ii ajută
pe copii să îşi înţeleagă mai profund şi
mai clar experienţele, asemenea unei lentile fotografice
care creează o imagine clară.
Insă Lewis nu a inventat această povestire
narniană. A împrumutat şi adaptat o povestire pe care
o ştia deja foarte bine ca fiind adevărată şi
demnă de încredere — naraţiunea creştină
despre Creaţie, Cădere, răscumpărarea şi
desăvârşirea finală. In urma îndelungatelor conversaţii
nocturne cu Tolkien şi Dyson despre creştinism ca mit
adevărat, din septembrie 1931, Lewis a început să înţeleagă
potenţialul explicativ şi imaginativ al unei credinţe
întrupaţioniste. După cum am văzut deja (paginile
147-148), Lewis a ajuns să îmbrăţişeze creştinismul
şi datorită calităţii viziunii literare a
acestuia — capacitatea de a oferi o descriere şi o explicaţie
realistă şi autentică a vieţii. Prin urmare,
Lewis s-a apropiat de creştinism nu atât datorită argumentelor
în favoarea acestuia, ci datorită viziunii atractive asupra
realităţii, pe care nu a putut-o ignora - şi, după
cum au dovedit-o evenimentele, căreia nu i s-a putut opune.
Cronicile din Narnia sunt
o repovestire imaginativă a arhinaraţiunii creştine,
îmbogăţită cu idei preluate de Lewis din tradiţia
literară creştină. Principalele teme teologice
prezentate de Lewis în Creştinism, pur şi simplu
sunt transpuse într-o formă narativă inedită
în Narnia, lucru care face posibilă vizualizarea structurii
de adâncime a lumii în toată claritatea şi strălucirea
ei: o creaţie bună şi frumoasă este prădată
şi distrusă printr-o cădere, care presupune negarea
şi uzurparea puterii creatorului. Creatorul intră în
creaţia sa pentru a frânge puterea uzurpatorului şi
pentru a restabili ordinea printr-un sacrificiu răscumpărător.
Insă chiar şi după sosirea răscumpărătorului,
lupta împotriva păcatului şi a răului continuă
şi nu se va sfârşi decât odată cu restaurarea şi
desăvârşirea finală a întregii creaţii. Această
metanaraţiune creştină — pe care autorii creştini
din primele veacuri o numeau „iconomia mântuirii"— asigură
deopotrivă un cadru narativ şi un fundament teologic
pentru diversele povestiri împletite în Cronicile din Narnia
ale lui Lewis.
Una dintre cele mai notabile reuşite ale lui
Lewis în Cronicile din Narnia este aceea de a le da cititorilor
posibilitatea să locuiască în această metanaraţiune
— să intre în povestire şi să simtă cum e
să faci parte din ea. Creştinism, pur si simplu
ne ajută să înţelegem idei specific creştine;
povestirile despre Narnia ne invită să păşim
înăuntru, să trăim în povestea creştină,
să o judecăm în funcţie de capacitatea acesteia
de a explica realitatea în care trăim şi să descoperim
felul minunat în care „se acordă" cu intuiţiile
noastre cele mai profunde despre adevăr, frumuseţe,
bine. Dacă volumele sunt citite în ordinea publicării,
cititorul intră în această povestire odată cu Şifonierul,
leul şi vrăjitoarea, care are ca temă venirea
— termenul ic fiind „adventul"— răscumpărătorului.
Nepotul magicianului conţine povesti-despre creaţie
şi cădere, în vreme ce Ultima bătălie are
de-a face cu încheierea vechii orânduiri şi adventul unei
noi creaţii.
Celelalte patru romane (Prinţul Caspian,
Călătorie pe mare cu „Zori-de-zi", Calul şi
băiatul şi Jilţul de argint) descriu
perioada dintre cele două adventuri. În acestea, Lewis analizează
viaţa de credinţă, trăită în tensiunea
dintre venirea lui Aslan în trecut şi venirea sa viitoare.
Aslan este aici în acelaşi timp izvorul amintirii şi
al speranţei. Lewis vorbeşte despre un dor aparte după
Aslan atunci când acesta nu poate fi zărit; despre o credinţă
trainică şi generoasă, capabilă să înfrunte
cinismul şi scepticismul; despre oameni de caracter, care
păşesc cu încredere prin văile umbroase, văzând
„în chip întunecos, ca într-o oglindă" şi învăţând
cum să iască într-o lume în care sunt asaltaţi
de rău şi de îndoială.
Scrisorile lui Zgândărilă au
pus într-o lumină nouă lupta creştinului cu ispitele
şi îndoielile, apelând la ingenioasa convenţie narativă
a dialogului dintre un diavol experimentat şi învăţăcelul
său (paginile 232-233). Cronicile din Narnia au un
orizont şi o întindere mult mai ample, folosind o versiune
translatată, cu iscusinţă imaginativă, a naraţiunii
creştine, pentru-i ajuta pe cititori să înţeleagă
şi să facă faţă ambiguităţilor
şi provocărilor vieţii de credinţă. O
abordare imaginativă a Narniei creează posibilitatea
unei asumări mature şi temeinice a metanaraţiunii
creştine. Puţine opere literare combină vigoarea
narativă, discernământul spiritual |i înţelepciunea
pedagogică aşa cum o face seria Narnia.
Salt la inceputul paginii