Citim ca sã aflãm cã nu suntem singuri

CLIVE STAPLES LEWIS
(1898-1963)

(29 nov.1898, Belfast – 22 nov. 1963, Oxford), critic şi istoric literar, moralist, apologet, poet şi romancier englez. După studii strălucite la Oxford, carieră universitară în domeniul literaturii medievale şi renascentiste la Oxford şi Cambridge. După o perioadă de ateism, descoperă, în 1929, existenţa lui Dumnezeu şi se converteşte la creştinism în Biserica anglicană. Din acest moment se consacră literaturii apologetice într-o lungă serie de cărţi universal apreciate, pledoarii de o mare rigoare logică, pline totodată de căldură şi putere de convingere. În 1956 se căsătoreşte cu Joy Davidman Gresham, evreică americană, fostă comunistă atee, convertită la creştinism prin lectura cărţilor sale. Activitate scriitoricească prodigioasă, concretizată în peste cincizeci de volume în toate genurile: critică şi istorie literară, apologetică şi etică creştină, romane de ficţiune ştiinţifică cu miză religioasă, scrieri pentru copii.

O importantă scriere autobiografică: Surprised by Joy (1955).

Un film frumos despre C.S.Lewis: Tărâmul umbrelor (Shadowlands) cu Anthony Hopkins si Debra Winger, Anglia 1993, în regia lui Richard Attenborough.

O carte interesantã despre el scrisã de Alistair E. McGrath - The intellectual World of C.S. Lewis, în curs de aparitie - 12 aprilie 2013 - poate fi "rãsfoitã", pe AMAZON, unde ajungeti fãcând click pe imaginea de mai jos:



Update 2016:
Cartea a fost deja tradusã si în româneste, în 2015, si aratã asa:

Editura Newordpress Arad
În traducerea - foarte frumoasã - a lui Natan Mladin.

Detalii carte pe site-ul editurii Newordpress aici:
http://www.newordpress.com/carti/c-s-lewis-o-viata/

Câteva fragmente din aceastã carte pot fi citite aici

Cărţi traduse în româneşte:

Despre minuni. Cele patru iubiri. Problema durerii, Humanitas 1997

Creştinism pur şi simplu, Humanitas, 2004
Desfiinţarea omului, Humanitas, 2004
Treburi cereşti, vol 1 şi 2, Humanitas, 2005
Scrisorile lui Zgândărilă, Logos, 1993, Cluj Napoca
Creştinismul redus la esenţe,Societatea misionarã Românã,1987
Departe de planeta tăcută, Logos, 1995, Cluj Napoca
Cronicile din Narnia si celelalte cărţi pentru copii, Editura RAO

SURPRINS DE BUCURIE, Povestea unei convertiri, Editura Humanitas, 2008 - fragmente pe site (aici) 

Fragmente

Creştinism şi „religie” (fragmente)

Oamenilor le repugnă să treacă de la noţiunea unei divinităţi abstracte şi negative la Dumnezeul cel viu. Nici nu mă miră cã aici se află cea mai adâncă rădăcină a panteismului şi a obiecţiei faţă de imagistica tradiţională. Aceasta a fost detestată, în fond, nu fiindcă Îl reprezenta ca om, ci fiindcă Îl reprezenta ca rege sau chiar ca războinic. Dumnezeul panteiştilor nu face nimic, nu cere nimic. Stă la locul Lui, la dispoziţia ta, ca o carte pe un raft. El nu te va urmări. Nu e nici un risc ca, în orice clipă, cerul şi pământul să dispară la o privire a Lui. Dacă El ar fi adevărul, atunci am putea spune realmente că toate imaginile creştine ale regalităţii au fost un accident istoric de care religia noastră ar trebui purificată. Suntem şocaţi când descoperim însă că ele sunt indispensabile. Un şoc asemănător ai mai avut şi altădată, în legătură cu lucruri mai mărunte – când undiţa îţi smuceşte mâna, când simţi că lângă tine respiră ceva în beznă. La fel şi aici; şocul apare exact în momentul când fiorul vieţii ne e împărtăşit de-a lungul firului conducător pe care l-am urmat. E întotdeauna şocant să întâlnim viaţa tocmai în locul unde credeam că suntem singuri. „Atenţie!”, strigăm noi, „este viu”. Şi tocmai acesta este punctul de la care atât de mulţi fac cale întoarsă – aş fi făcut-o şi eu dacă aş fi putut – şi nu merg mai departe cu creştinismul. Un „Dumnezeu impersonal” – prea bine. Un Dumnezeu subiectiv al frumosului, adevărului şi binelui, în creierele noastre – şi mai bine. O forţă vitală amorfă năvălind prin noi, o putere vastă la care ne putem racorda -  cel mai bine. Dar Dumnezeu însuşi, viu, trăgând de celălalt capăt al frânghiei, apropiindu-se poate cu o viteză infinită, vânătorul, regele, soţul – asta e cu totul altceva. Vine o clipă când copiii care s-au jucat de-a hoţii fac linişte brusc: nu s-a auzit oare în hol zgomot de paşi real ? Vine o clipă când cei care şi-au făcut de lucru cu religia („Omul în căutarea lui Dumnezeu!”) se retrag brusc.
Oare L-am găsit cu adevărat ?
Nu ne-am gândit niciodată să ajungem la aşa ceva !
Mai grav, oare ne-a găsit El pe noi ?

(C.S. Lewis, Despre minuni,
Editura Humanitas,1997,
pag 105-105 )

…despre Numinos... (fragmente)

Termenul poate fi prezentat, celor ce nu l-au întâlnit, în felul următor. Închipuie-ţi că i s-ar spune că în camera alăturată se află un tigru: te-ai simţi în primejdie şi ţi-ar fi probabil teamă. Dar dacă ţi s-ar spune: „În camera de alături se află o fantomă” şi ai crede acest lucru, ai simţi într-adevăr ceva ce se numeşte îndeobşte teamă, însă o teamă de un soi aparte. Ea nu s-ar baza pe cunoaşterea primejdiei, fiindcă nimeni nu se teme la urma urmei de ceea ce ar putea să-i facă o fantomă, ci de simplul fapt că e o fantomă. Ea este mai degrabă „stranie” decât primejdioasă, iar teama specifică pe care o stârneşte poate fi numită groază. O dată cu straniul atingem hotarele Numinosului. Închipuie-ţi acum că ţi s-ar spune pur şi simplu: „În camera de alături se află un spirit înzestrat cu teribile puteri” şi că ai crede acest lucru. Simţămintele pe care le-ai încerca ar fi şi mai departe decât simpla teamă în faţa primejdiei: tulburarea ar fi însă profundă. Te-ai simţi uluit şi cuprins de o anume sfială – senzaţia că nu eşti în stare să dai piept cu un asemenea oaspete şi că te prosternezi înaintea lui – un simţământ ce poate fi exprimat de cuvintele lui Shakespeare „Duhul meu e stăpânit de el” (Macbeth). Simţământul acesta poate fi descris drept înfiorare, iar obiectul ce-l stârneşte este Numinosul.

…

Nu ştim cât de departe urcă acest sentiment în istoria omului. E aproape sigur că cei dintâi oameni credeau în lucruri care ar stârni în noi acelaşi simţământ dacă şi noi am crede în ele; drept urmare, pare probabil că înfiorarea numinoasă este la fel de veche ca şi umanitatea însăşi. Preocuparea noastră de căpetenie însă nu e legată de durate. Important e faptul că, într-un fel sau altul, sentimentul în cauză s-a înfiripat, că e larg răspândit şi că nu piere din minte odată cu dezvoltarea ştiinţei şi a cuvilizaţiei.

(C.S.Lewis, Problema durerii,
Editura Humanitas, 1997,
pag.338)

Paradisul (fragmente)

„Căci socotesc -  a spus sf.Pavel – că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care se va descoperi.”(Rom.8:18) dacă aşa stau lucrurile, o carte despre suferinţă care nu suflă o vorbă despre paradis lasă deoparte aproape o întreagă latură a problemei. Scriptura şi tradiţia pun de obicei în balanţă bucuriile din cer cu suferinţele de pe pământ, şi nici o rezolvare a prolemei durerii care nu face aşa nu poate fi numită creştină. Ne simţim în zilele noastre tare stingheri până şi să pomenim despre paradis. Ne temem să fim batjocoriţi pe tema „laptelui şi mierii care curg în rai” şi să ni se spună că încercăm să ne „sustragem” de la îndatorirea de a face lumea fericită aici şi acum, visând la o lume fericită aiurea. Dar „laptele şi mierea care curg în rai” fie există, fie nu. Dacă nu există, creştinismul este fals, căci această doctrină este prinsă în ţesătura sa. Dacă există, atunci adevărul acesta, ca şi oricare altul, trebuie privit în faţă fie că e util sau nu în adunări politice. Pe de altă parte, ne temem că paradisul e o momeală şi că dacă ni-l facem ţel ne pierdem pe dată dezinteresul. Nu e aşa. Paradisul nu oferă nimic din ceea ce poate dori un suflet năimit. E bine să le spui celor cu inima curată că-L vor vedea pe Dumnezeu, căci numai cei cu inima curată vor asta. Există recompense neîntinate de mobiluri. Dragostea unui bărbat pentru o femeie nu e interesată fiindcă vrea s-o ia de soţie, nici dragostea sa de poezie nu e interesată fiindcă vrea s-o citească, nici dragostea de exerciţiu fizic nu-i mai puţin dezinteresată fiindcă vrea să alerge, să facă sărituri şi să se plimbe. Prin definiţie, dragostea caută să se bucure de obiectul îndrăgit.

Poate credeţi că mai există un motiv al tăcerii cu care înconjurăm paradisul – anume că nu-l dorim cu adevărat. Dar asta poate fi o amăgire. Ceea ce urmează să spun aici e pur şi simplu o părere personală, lipsită de sprijinul oricărei autorităţi, pe care o supun judecăţii unor mai buni creştini şi a unora mai învăţaţi ca mine. A fost o vreme când credeam că nu ne dorim cerul; mai adesea însă mă întreb dacă, în adâncul inimii noastre, ne-am dorit vreodată altceva. Aţi remarcat pesemne că acele cărţi pe care le iubiţi cu adevărat sunt ţinute laolaltă de un fir tainic. Ştii foarte bine care este însuşirea comună care te face să le iubeşti, dar n-o poţi trece în cuvinte: cei mai mulţi dintre prietenii tăi însă n-o văd deloc şi se miră adesea de ce plăcându-ţi una îţi place neapărat şi cealaltă. Sau ai privit un peisaj care-ţi părea că întruchipează tot ce ai căutat de-a lungul unei vieţi; te-ai întors apoi către prietenul tău ce-ţi sta alături şi părea să vadă ce vedeai şi tu – dar de la primele cuvinte între voi se cască un abis şi îţi dai seama că peisajele înseamnă pentru el cu totul altceva, că viziunea pe care o urmăreşte este străină şi că puţin îi pasă de sugestia inefabilă care pe tine te entuziasmează. Chiar şi în îndeletnicirile noaste favorite, n-au existat oare dintotdeauna anumite atracţii secrete de care ceilalţi, în chip straniu, n-au habar – ceva, nu chiar identic, dar stând mereu să urce din mirosul lemnului tăiat care pluteşte în atelier sau din acel clipocit al apei care izbeşte în barcă? Nu s-au născut oare toate prieteniile de o viaţă în clipa când ai întâlnit în fine o altă făptură omenească în care licăreşte (stins însă şi nesigur, chiar şi în cei mai buni) acel ceva pe care te-ai născut dorindu-l şi pe care, sub iureşul altor dorinţe şi în fiece clipă de tăcere a patimilor gălăgioase, zi şi noapte, an după an, de mic copil şi până la bătrâneţe, l-ai căutat, pândit şi ascultat? Acest ceva n-a fost niciodată al tău. Toate lucrurile care ţi-au stăpânit vreodată sufletul n-au fost decât semne  ale lui – amăgitoare licăriri, făgăduieli niciodată împlinite, ecouri pierind îndată ce ţi-au atins auzul. Dacă însă ar fi să se arate cu adevărat – dacă s-ar auzi vreodată un ecou care în loc să piară ar creşte în chiar inima sunetului - , ai recunoaşte-o. dincolo de orice îndoială ai spune: „Iată în sfârşit lucrul pentru care ai fost făcut.” Nu ne putem povesti unul altuia despre el. El e pecetea secretă a fiecărui suflet, dorinţa ce nu poate fi împărtăşită şi nici domolită, e lucrul pe care l-am dorit înainte de a ne fi întâlnit soţia sau de a ne fi făcut prieteni sau de a ne fi ales o meserie şi pe care îl vom dori încă pe patul morţii, când cugetul nu mai ştie nici de soaţă, nici de prieteni, nici de meserie. Câtă vreme suntem, este şi el. Dacă îl pierdem, pierdem totul.

Pecetea de pe fiecare suflet poate fi un produs al eredităţii şi al mediului, dar asta înseamnă doar că ereditatea şi mediul fac parte din instrumentul cu care Dumnezeu creează un suflet. Eu cercetez nu în ce fel, ci de ce face El fiecare suflet unic. Dacă n-ar fi avut ce face cu toate diferenţele astea, nu văd de ce a trebuit să creeze mai multe suflete în loc de unul singur. Fii sigur că ascunzişurile persoanei tale nu sunt o taină pentru El; şi într-o bună zi vor înceta să fie şi pentru tine o taină. Tiparul în care se toarnă o cheie e un lucru de mirare celui ce n-a văzut în viaţa lui o cheie: şi cheia însăşi este de mirare celui ce n-a văzut vreodată un zăvor. Sufletul tău are un chip ciudat fiindcă e un gol făcut anume să se potrivească cu o protuberanţă din infinita suprafaţă a substanţei Divine, sau o cheie făcută să descuie una din uşile casei cu mai multe încăperi. Căci nu umanitatea în abstract e aceea care trebuie mântuită, ci tu – tu, cititorul individual.
…
Lumea este aidoma unui tablou cu un fundal de aur în care noi suntem personaje. Până ce nu ieşi din planul pânzei în vasta dimensiune a morţii nu poţi vedea aurul. Avem însă memoria lui. Pentru a schimba metafora, bezna nu e chiar totală. Are fisuri. La răstimpuri, scena de zi cu zi, cu tainele ei, vădeşte măreţie.
…
Lucrul după care tânjeşti îţi cere să te desfaci de sine. Chiar şi dorinţa după acel lucru trăieşte numai dacă-l abandonezi. Aceasta este legea fundamentală: sămânţa moare ca să trăiască, trebuie să te pui în joc fără a aştepta răsplata, cel ce-şi pierde sufletul şi-l va mântui. Dar viaţa seminţei, aflarea răsplatei, mântuirea sufletului sunt tot atât de adevărate ca şi sacrificiul preliminar.

(C.S.Lewis, Problema durerii,
Editura Humanitas, 1997,
pag 441-444)

Salt la inceputul paginii