[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]


 


Annick de Souzenelle
n. 1922

Din ultima carte publicatã de autoare recent (2016).

„Vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte – dă de mâncare hrana care ar fi putut fi o otravă pentru un popor copil, dar care se impune astăzi pentru cel care a crescut şi îi este foame.”


Domnul şi Satanul
Dincolo de Bine şi de Rău
(Le Seigneur et le Satan. Au-dela du Bien et du Mal)
Editura Albin Michel, Paris, France, 2016

Detalii carte pe AMAZON aici:
http://www.amazon.fr


Are 93 de ani si încã sustine cursuri, scrie cãrti...

Mai multe aflati de pe site-ul acestei Mari Doamne Curajoase aici:
http://annick-de-souzenelle.fr/index.html


Mai multe texte traduse din scrierile dânsei pe acest site aici

Introducere

Pe urmele paşilor lui Nietzsche, la Eze, în acest mic sătuc care fără îndoială îşi datorează numele – „viaţa”, ę zôę – unei antice fundaţii greceşti, eu am aflat viaţa. Pe cărarea care se prăvăleşte spre mare, am pus paşii mei pe urmele paşilor lui şi am aflat calea Domnului meu.

De cincisprezece ani eram în căutare.

Despărţindu-mă de Biserica romană (catolică) cu moralismul şi raţionalismul îngust al vremii, rătăceam în căutarea unui sens de dat vieţii. Tot ceea ce mă înconjura îmi părea non sens. De la războiul din 1914 care îmi distrusese familia până la cel pe care l-au cunoscut cei douăzeci de ani ai mei, totul îmi părea absurd. Totuşi, încă din copilăria timpurie, percepusem realitatea unei alte lumi despre care nimeni nu fusese capabil să-mi povestească.

În 1956, după moartea unui prieten foarte drag, l-am întâlnit pe cel care fusese, dacă nu maestrul său, în orice caz un tovarăş de drum spiritual, un om care îi dăduse un nou suflu prietenului meu creştin; el se numea Fred Bérence şi scrisese cărţi frumoase despre Quatrocento, o viaţă a lui Leonardo da Vinci, o alta despre Laurent de Medicis în special. Aceste cărţi m-au luminat cu privire la aportul cultural infinit de bogat al cabaliştilor atunci alungaţi din Spania şi refugiaţi în sudul Franţei şi în nordul Italiei; puterea gândirii lor simbolice a venit să-mi vivifice cultura mea religioasă occidentală pe care teologia scolastică o sufocase; ea mi-a permis să numesc ceea ce mă făcea să fug de Biserică, vidul ei absolut de Spiritul Sfânt. Timp de mai bine de un an, în fiecare săptămână, însoţită de soţia prietenului meu decedat, îl ascultam pe Fred Bérence care ne consacra o seară întreagă. Era un adevărat regal.

Revin la Eze, alt regal! Am vizitat acest sătuc mediteranean în primăvara lui 1958. Am întâlnit atunci o femeie, soţia unui pictor care expunea acolo şi ale cărui opere le admiram; ea se numea Claire Périgord, nu am putut să–i uit numele căci ea este cea care a făcut să sară dopul care îmi obstrua viaţa; am aflat apoi că într-o zi ea a plecat să îngrijească leproşii în India, unde şi-a sfârşit zilele. Stranie femeie! Efectiv, în cursul primei mele vizite, ea mi-a spus subit:

-         Dumneavoastră, doamnă, îl cunoaşteţi pe Fred Bérence.

-         Da, dar de unde ştiţi dumneavoastră? am întrebat-o eu, foarte surprinsă.

Şi, atingându-şi urechea dreaptă, ea mi-a răspuns:
- Mi s-a spus…

Am rămas mută de uimire; atunci ea a adăugat:

-         Dumneavoastră sunteţi aşteptată la nr. 96 de pe bulevardul Blanqui de la Paris.

-         Ce se află la nr. 96 de pe bulevardul Blanqui la Paris?

-         Biserica ortodoxă din Franţa, sunteţi aşteptată acolo, a încheiat ea.

Bulversată fiind am părăsit-o, neavând decât o singură mare grabă: să merg pe bulevardul Auguste-Blanqui la Paris.

Spun imediat că, drept rezultat al unei mici anchete întreprinse, nimeni nu cunoştea o Claire Périgord pe bulevardul Blanqui şi am aflat mai apoi că ea nu era ortodoxă; deci, aparent nu era vorba de nici un prozelitism, ci de o stranie clar-audiţie. Această femeie a  fost pentru mine îngerul despre care tradiţia chineză spune că le aduce oamenilor „mandatul din cer”.

Din Biserica ortodoxă cunoşteam admirabilele coruri ruseşti atunci înregistrate pe discuri, dar şi o carte pe care mi-o lăsase prietenul meu decedat: Am fost călugăr la Muntele Athos, scrisă de un călugăr din Occident rămas anonim. Această carte m-a impresionat foarte profund, dar nu mă gândeam atunci că ea este un mesaj; nici nu bănuiam atunci că pot exista ortodocşi occidentali, şi cu atât mai puţin o Biserică ortodoxă occidentală. Şi tocmai aceasta am descoperit la nr. 96, bulevardul Blanqui la Paris!

Viaţa mea s-a răsturnat.

L-am întâlnit pe părintele Eugraf Kovalevsky, fondatorul acestei Biserici, sosit în Franţa odată cu diaspora rusă; el nu voia în nici un caz să închisteze o ortodoxie rusă în această ţară de primire, cum au făcut contemporanii săi, ci voia să resusciteze din acest sol occidental trecutul său ortodox, cel al primului mileniu, epocă în care Biserica, după imaginea Treimii divine, era una în mai multe persoane, toate egale între ele…

Istoria Bisericii din copilăria mea nu începea decât în secolul al XI-lea, odată cu Anselm de Cantorbéry, confirmată de sfântul Thomas de Aquino în secolul al XIII-lea. Dar despre primul mileniu nu era vorba, şi atunci când eu mă miram, învăţătorii mei, în care încă aveam încredere, îmi înecau interogaţia într-un răspuns inconsistent.

Părintele Eugraf era un profet; el mi-a bulversat inima. Prima dată când l-am întâlnit a fost în cursul liturghiei care celebra Treimea divină. El dansa liturghia. Omilia lui nu era decât un cântec de iubire care resuscita în mine experienţa pe care am avut-o despre Treimea divină copil fiind; pentru prima dată eram consolată de jucăria spartă care îmi rămăsese în mâini după această „răpire” şi care semăna cu un zmeu (cu care se joacă copiii) de structură triangulară rupt.

Am părăsit viaţa mea profesională de provincie pentru a reveni să locuiesc la Paris şi să urmez cursurile de teologie care în sfârşit dădeau sens! Teologie apofatică scoţându-l pe student afară din exilul colectiv şi reductor şi invitându-l să escaladeze diferitele nivele ale realului ascuns, susţinut de către îngeri, pentru a se apropia de Cel Prea-Iubit, şi aceasta, în suflul în sfârşit regăsit al Spiritului Sfânt.

Învăţătura părintelui Eugraf era de foc, carisma lui o lumină caldă, afectuoasă, cea care era însăşi viaţa sa. Ai fi vrut să dansezi odată cu el liturghiile pe care le celebra el, liturghii ale căror bogaţii le resuscitau pe cele adormite cu totul până atunci din marile profunzimi ale fiinţelor noastre. Da, un profet, spun eu. Dar Ierusalimul şi-a ucis mereu profeţii; ei deranjează ordinea stabilită, şi Biserica ortodoxă rusă din Franţa l-a respins pe cel despre care vorbim. Numai un om sfânt, arhiepiscopul Jean de San Francisco (canonizat de la această dată), a oficiat consacrarea părintelui Eugraf în Biserica rusă – din afara graniţei - de care aparţinea el – aceasta era atunci separată de Biserica mamă al cărei patriarhat rămăsese în Rusia sovietică, şi refugiată în Statele Unite.

Biserica ortodoxă din Franţa obţinea în sfârşit un statut canonic just, dar a fost de scurtă durată. La doi ani după consacrarea episcopului, numit atunci Jean de Saint-Denis, arhiepiscopul Jean a murit subit şi patriarhatul lui a respins Biserica ortodoxă din Franţa. Consumat de muncă şi de tristeţe, episcopul Jean Kovalevsky nu a supravieţuit decât patru ani consacrării sale; ne-a părăsit la rândul lui în ianuarie 1970. De atunci, cursul vieţii acestei Biserici s-a întors sub nisipuri pentru a ieşi din nou la suprafaţă fără îndoială într-o zi, căci fondatorul ei a înfiinţat mai mult decât un efemer…şi în inima fiecăruia din discipolii săi, dispariţia maestrului exterior a dat naştere maestrului interior.

Propria mea inimă a început să spună, atât tânguirea cât şi minunarea, şi chiar bucuria intensă a Prezenţei sale, dar şi doliul absenţei. Nu tocmai în încercarea aceasta spune poetul sufit: „Iubirea este fără nostalgie în inima însăşi a nostalgiei”? (Rűmi) Cât de mult mă regăsesc în iubirea acestui incomparabil „nebun al lui Dumnezeu”!

Trebuie să revin, pentru înţelegerea acestei cărţi, puţin în urmă, cu două zile înainte de moartea, pe care refuzam să o bănuiesc, a episcopului Jean. Atunci când, fiind pradă unei violente dureri fizice, episcopul, întins pe patul său, îmi dicta încă nişte scrisori, o întrebare arzătoare mi-a venit pe buze, întrebare pentru care simţeam într-un mod neclar urgenţa de a obţine un răspuns clar.

-         Este o întrebare de teologie? m-a întrebat el.

-         Da, i-am spus eu, căci ea privea problema răului.

Redresându-se imediat, asemenea catargului unei nave în impas, mi-a spus:

-         Atunci, spune!

Şi i-am spus.

-         Da, Annick, dar nu trebuie să o spunem, a fost răspunsul său.

Am mai discutat apoi în jurul acestui subiect arzător, pe care l-a încheiat îndulcind puţin verdictul primar, apoi, înainte de a se întinde din nou, epuizat, a lăsat să-i scape aceste ultime cuvinte:

-         Annick, antropologia creştină încă nu s-a născut!

Această judecată venea să o confirme pe cea a lui Nicolai Berdiaev ale cărui cărţi erau pentru mine o minunată hrană complementară celei pe care ne-o oferea episcopul Jean; or, în cărţile sale, acest eminent filosof creştin afirma ca într-un laitmotiv:  „Nu mai putem să ne mulţumim cu antropologia patristică, scolastică sau umanistă.[1].

Cred că pot spune astăzi că această conversaţie, cvasi ultimă, cu maestrul meu a fost „ungerea” primită de la el pentru drumul cu totul nou care se deschidea atunci în faţa mea. Căci dacă el urma să moară, eu muream faţă de „vechiul om”. În timpul ultimei sale nopţi din această lume, în timp ce îl vegheam la spital după operaţia chirurgicală pe care a trebuit să o suporte de urgenţă, el mi-a dăruit din bucuria sa intensă.

Al doilea eveniment care mi-a marcat viaţa cu pecetea lui de neşters, exact în aceeaşi perioadă, a fost întâlnirea mea cu Emmanuel Lévyne, un cabalist care preda în fundul unei cafenele îndoielnice din împrejurimile  pieţei (Place de la) Republique de la Paris, unde mergeam în fiecare duminică după-amiaza. Cabalistul îmi deschidea larg fereastra pe care o întredeschiseră cei din Quatrocento, care, nu mă îndoiam la acea vreme, îmi făceau un semnificativ semn cu ochiul. Emmanuel Lévyne îşi invita studenţii să lucreze asupra fiecărui cuvânt, a fiecărei litere din Tora, a fiecărui purtător al unei energii divine ce iluminează sensul profund al textului. Şi pe măsură ce sensul îmi era dezvăluit, descopeream, intim legat de el, pe cel din Evanghelii pe care înţelepciunea divină îl voalează.

Dar dacă interogam aceste texte, şi ele, persoane vii fiind, mă interogau şi mă verificau pe mine, nedezvăluindu-se decât adevăraţilor îndrăgostiţi de Dumnezeu. Şi dacă vorbesc la trecut, evocând descoperirea acestei experienţe, aceasta rămâne vie şi astăzi. Exigenţa este teribilă şi minunată. La finele studiilor mele, niciodată terminate – a trebuit să-l părăsesc pe profesor, angajamentul său antisionist devenind incompatibil cu recunoştinţa pe care o simţeam faţă de Israel, ţară de la care primeam învăţământ şi ospitalitate cu generozitate -, Emmanuel Lévyne mi-a scris: „Când mergi în fondul cabalei, nu poţi decât să-l întâlneşti pe Christos.” În ea, în el, iudaism şi creştinism sunt UNA în bogăţiile respective proprii lor.

„Mâncam” Evangheliile în acelaşi timp cu Tora, bulversanta euharistie care mă hrănea încă zilnic. Ea îmi hrănise foarte devreme viziunea despre textul din Geneza privitor la crearea Omului[2] , deschizându-se asupra unei cu totul noi antropologii. În aceasta, răul nu are esenţă proprie. Arborele Cunoaşterii nu este cel al „binelui” şi al „răului”, ci cel al ceea ce este „împlinit” din „Om” şi „încă neîmplinit” din el, aceşti doi termeni aplicându-se de altfel celor două moduri fundamentale ale verbului ebraic, voi reveni la aceasta.

Când prima ediţie a cărţii „Simbolismul corpului uman[3] a apărut în 1974, afirmând aceasta, care nu mi-a fost bucuria să mă văd confirmată prin ceea ce se spune în Dialoguri cu îngerul al cărei manuscris Claude Mettra, pe atunci director la France Culture, a venit să mi-l aducă. Îngerul spune: „Răul nu există, ci numai forţa non transformată” [4]. O forţă, cu alte cuvinte o violenţă, despre care voi vorbi mai departe.

Trebuie în sfârşit să aduc un al treilea element care a contribuit la transformarea radicală a fiinţei mele, datând din aceeaşi perioadă dar mai intim de data aceasta: căsătoria mea şi cele două maternităţi ale mele. La Biserica ortodoxă l-am întâlnit pe Geoffroy; el m-a introdus într-un cerc de prieteni, bărbaţi şi femei care prin scrisul lor povesteau despre căutarea lor însetată după o „tradiţie primordială”. Ei încercau să găsească shruti, audiţia interioară a Cuvântului divin care se ascunde în spatele scriiturii Cărţilor sacre ale umanităţii. Ei căutau realul subiacent al acestor texte tradiţionale aşa cum fizicienii vremii îl descopereau în natură. Ei spuneau că tradiţia nu este o morală, ci o metafizică, şi toţi, contemporani cu evenimentele din California în 1964, din Franţa în 1968, simţeau iminenţa unei revoluţii fundamentale a conştiinţelor care i-a făcut pe unul dintre ei, Raymond Abelio, să-şi intituleze una dintre cărţi, La Fin de l’ésoterisme [5](Sfârşitul ezoterismului), gândind că ceea ce fusese ascuns, aşa cum anunţa Christos, urma să apară la lumina zilei. Toţi sperau să fie Galileii ştiinţelor spirituale ; dacă nu a fost aşa, ei au adus cu siguranţă un elan dinamicii care începea în fapt să răstoarne lumea spre o mutaţie ireversibilă.

Eu sunt convinsă că justeţea operelor lor concură astăzi la emergenţa de bărbaţi şi de femei care, îndrăznind să o  rupă cu colectivul, merg spre „persoana” lor în sensul cel mai nobil al termenului. Eu datorez mult acestor oameni care căutau o autentică verticalitate în mijlocul unei lumi care se prăbuşea tot mai mult în orizontalitatea unui social plăcut dar individualist şi fără ieşire. O inimă operativă nu este aceasta, ea cere o deschidere iubitoare, pasionată pentru misterul ultim.

Poate să pară straniu faptul că eram sensibilă la operele acestor prieteni atunci când ceea ce primeam în acelaşi timp de la părintele Eugraf mă transporta. Una din aceste abordări ale divinului nu o excludea pe cealaltă. La acel moment, atât de avidă de cunoaştere fiind, le trăiam în complementaritate şi nici măcar nu îmi puneam problema „straniului”. Astăzi pot să spun cât de mult aceste căi se fecundau una pe cealaltă.

Cea a prietenilor mei ţinea în mare parte de erudiţie. Cea a părintelui Eugraf, în nici un caz lipsită de cunoaştere universitară, era esenţialmente experienţială; el trăia unirea sa cu Christos cu intensitatea care făcea să izbucnească focul. Aceasta era pentru mine esenţialul.

Maternităţile mele sunt cele care au desăvârşit izbucnirea în mine a aceluiaşi foc atât de cunoscut încă din copilăria mea.

Pentru a fi operativă, inima trebuie să rămână fidelă. Dar fidelă faţă de cine, faţă de ce? Eu nu ştiam să răspund. Să fie faţă de părinţii mei? Faţă de maestrul interior pe care, prin atitudinea sa discretă, episcopul Jean l-a făcut să se nască în mine? Acesta îmi ordona să vorbesc, să scriu… Trebuia totuşi să fiu verificată…

Dar nu era o verificare justă sensul acestui vis trăit într-o noapte, la câteva luni după moartea episcopului Jean, ca şi cum el ar fi venit  să corijeze interdicţia sa? În mijlocul unei pieţe de ţară îmbibată de viaţă, episcopul, îmbrăcat acum ca un comerciant, stătea în spatele tejghelei sale ce abunda de legume verzi, salate şi fructe de toate felurile. Eu m-am oprit, uimită, şi episcopul-comerciant, apucând cu mâinile aceste fructe celeste, îmi umplea braţele cu mai mult decât puteau ele cuprinde şi îmi spunea: „Ia, ia, ia!...” cu savurosul său accent rus. Şi eu auzeam, înţelegeam: „Vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte – dă de mâncare hrana care ar fi putut fi o otravă pentru un popor copil, dar care se impune astăzi pentru cel care a crescut şi îi este foame.”

O altă interdicţie, deşi mai puţin personală de data aceasta, îmi bara totuşi drumul: nu îl puteam uita pe Maxim Mărturisitorul, părinte al Bisericii care, în secolul al VII-lea, în al său Tratat despre Rău vorbea despre Arborele Cunoaşterii, spunând că „el este creaţia vizibilă… Contemplată spiritual, creaţia este Arborele Cunoaşterii binelui; sub aspectul ei material cel al cunoaşterii răului”. Eminentul nostru teolog îi dădea astfel răului o existenţă proprie, ceea ce era în contradicţie cu ceea ce susţinea la începutul tratatului; el stabilea şi o dihotomie radicală între materie şi spirit, ca şi între corp, identificat atunci cu materia, şi spirit; materie şi corp erau atunci calificate drept „rău”.

Astăzi, atât din punct de vedere ştiinţific cât şi teologic, nu ne mai putem acorda la această viziune maximiană.

Expunerea teologului se încheia totuşi cu mai multă nuanţă: „Iată cum trebuie pentru moment să înţelegem Arborele, după o metodă deductivă care să ne convină tuturor. Semnificaţia sa mai tainică este păstrată în spiritul misticilor şi onorată de tăcerea noastră.”

Astăzi, după treisprezece secole, în această epocă de haos profund, se pare că tăcerea trebuie să fie ridicată. Misticul despre care vorbea Maxim Mărturisitorul este cel care, prin travaliul său interior şi în carnea sa vie, a început să pătrundă misterul şi să tindă spre UNUL. De partea sa, pe calea inteligenţei doar, Omul de ştiinţă se apropie de acelaşi mister, dar jucându-l pe Icar cu aripi artificiale.

Apropierea lui de UNUL este denunţată în cartea Genezei:

„Şi Domnul ‘Elohim spune: Iată, Adam-ul este capabil de UNU venind de la acela, Arborele Cunoaşterii… şi acum să-l împiedicăm să întindă mâna[1] şi să ia şi din Arborele Vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în continuu (în timp).[6]

Altfel spus, dacă cerul  nu se amestecă, nu intervine, umanitatea, Adamul actual, este aproape de a se prăbuşi, livrat aripilor construite de tehnicile savante ale  Icarului său modern.

Înţelepciunea comitetelor noastre de etică, cea a lui Dedal făcător de labirinturi, este fără putere în a calma exaltarea acestui Icar nebun, îmbătat de propria glorie. Numai misticul, îndrăgostitul de Dumnezeu, care nu încetează să se apropie de el pe calea inimii, poate să acţioneze, să ilumineze şi să-l facă pe Om să urce spre Domnul său, înarmându-l cu propriile sale aripi, cele ale nobleţei sale.

Cu  toată urgenţa trebuie ca noi să luăm drumul acesta.

Atunci l-am întâlnit pe Nietzsche, autorul lui Dincolo de bine şi de rău, dar eliberată de harţagul filosofului, de răceala corozivă a fiinţei lui paradoxale, pentru a nu păstra din el decât inspiraţia lui cu totul dionisiacă. Astăzi, cu siguranţă, el nu ar fi opus căutarea lui Icar celei a misticului, dar ar fi propus ca cele două să fie unite în raportul lor just.

Să fi venit Nietzsche prea devreme? În secolul al XIX-lea umanitatea nu era pregătită să-l primească, după cum nici el nu era pregătit să primească ceea ce descoperea fără să-şi urle ura faţă de cei care, credea el, ascunseseră Cuvântul. Şi cu toate acestea, Biblia, ca şi Evangheliile, ne fac să descoperim un Dumnezeu care, din înţelepciune, îşi ascunde Cuvântul.

„Am auzit vocea Domnului, spune Isaia, şi iată, el mi-a zis: Du-te şi spune acestui popor, veţi auzi şi nu veţi înţelege, veţi vedea şi nu veţi pricepe. Fă insensibilă inima poporului, fă-l tare de ureche şi astupă-i ochii pentru ca să nu vadă deloc cu ochii lui, să nu audă nimic cu urechile lui, să nu înţeleagă nimic cu inima lui, să nu se convertească deloc şi să nu fie vindecat.”[7]

Fără îndoială, pentru că Domnul îl face pe popor ataşat cu disperare de coaja unui fruct ameninţat de distrugere dar al cărui miez nu a venit încă ceasul pentru a fi gustat.

Tot la fel, cartea Exodului ne lasă stupefiaţi auzindu-l pe Domnul care, pe de o parte, îl trimite pe Moise să elibereze poporul său din Egipt şi, pe de altă parte, întăreşte inima lui Faraon, atunci când, după fiecare din plăgile ce se abat asupra ţării lui, stăpânul epuizat nu mai vrea nici să audă de Evrei, îi trimite înapoi şi deodată, „cu inimă împietritã”[8] îi reţine prizonieri cu şi mai multă brutalitate. Joacă, oare, Domnul un joc dublu? Nu, dar după cum un copil din pântecele matern nu este viabil decât la capătul a nouă luni de gestaţie, tot aşa poporul evreu nu poate trăi desecurizarea arzătoare a deşertului, care se va deschide pentru el la ieşirea din pântecele egiptean, decât după cele nouă prime încercări care l-au făcut să crească.

Da, „Dumnezeu îşi ascunde Cuvântul său, dar împăraţilor le revine să-l descopere.[9]

Fără a pretinde că aş fi în palatul împăratului, stând pe platoul din faţa lui, eu percep ecouri îndepărtate ale discursurilor împărăteşti; simt atunci cât de fără sens este logica noastră din afară prin raport cu cea din interior care îmbrăţişează într-o depăşire sublimă toate contradicţiile. Bineînţeles, ne putem gândi că în noi înşine sunt atâtea contradicţii! Nu suntem noi ca şi bătrânul tată Karamazov, şi Smerdiakov, ucigaşul, şi încântătorul Alioşa, capabili de sfinţenie?[10] Acesta nu este decât un exemplu căci departe de mine ideea de a răsturna lucrurile şi de a-i atribui lui Dumnezeu imaginea noastră, inclusiv aceea de a justifica răul prin necesitatea unui bine mai mare; şi totuşi încercarea este necesară, ea este ontologică, este inerentă descoperirii demonilor noştri interiori, căci ei sunt cei care fac răul şi care declanşează atunci legile transgresate. Nu a existat niciodată un Dumnezeu care să pedepsească un copil printr-o arsură după ce copilul şi-a băgat degetul în foc deşi tatăl lui l-a prevenit de această lege. Nu, Dumnezeu este iubire, el este UNUL, dar imaginea care suntem noi din el, multipli născuţi din UNUL, din UNUL care se videază în multiplu, ne  cheamă să ne căţărăm până la el de-a lungul acestei raze de cuvinte luminoase, ajunsă difractată la urechile noastre. Eu mă caţăr de-a lungul acestei raze şi aud aceasta: Dumnezeul care este Omul în devenire, şi care deja este, căci el este Dumnezeu, ţine de creat şi de dualitatea lui.

La această etapă se impune tăcerea, tăcerea Clipei, atom fulgurant al timpului, cea care se minunează, singura care ştie.

Dacă îndrăznesc să vorbesc în mijlocul acestei tăceri – altă contradicţie! – o fac ţinută strâns de mână de către o forţă venită dintr-un dincolo de mine, conjugându-se cu cea pe care o provoacă în inima mea dezorientarea atâtor oameni deveniţi insensibili la discursurile religioase tradiţionale. Adevărata tradiţie ar trebui să fie o revoluţie perpetuă, întinsă pe firul roşu al verbului divin. Însă dacă sunt încremenite pe acest fir, religiile îl trădează. Or, istoria Oamenilor, cusută de el, este o revoluţie perpetuă. Cea de astăzi este poate pentru umanitatea totală ceea ce s-a petrecut altădată pentru Evrei, încercarea iniţiatoare a unui Paşti grandios.

Căci noi simţim că lumea se pregăteşte pentru o iminentă schimbare de paradigmă, o mutaţie profundă. Deja un clivaj se face din ce în ce mai simţit între o populaţie care se năpusteşte în A AVEA pentru a fugi de vidul său, inversând toate valorile şi confundând binele cu răul, şi o alta care plonjează în vidul său interior, îi descoperă plenitudinea acestuia şi, din împliniri în împliniri, „dincolo de bine şi de rău”, merge spre FIINŢA care este Cuvânt, miracol…

...aici se terminã întroducerea...

 

Funcţia ontologică a lui Satan

Voi vorbi mai departe de latura diabolică a lui Satan, dar aş vrea mai întâi să merg mai înainte în vocaţia sa ontologică, singura care va putea să lumineze drama îngerului şi, pe cale de consecinţă, a Omului. Căci nu ne putem îndoi – cartea lui Iov în special ne-a dovedit-o şi Evangheliile ne-au confirmat-o -, în vocaţia sa ontologică Satan lucrează cu Domnul într-o strânsă intimitate pentru a-l conduce pe Om de la imagine la asemănarea divină, acest ultim termen fiind de altfel insuficient pentru a vorbi de deificarea Omului.

pp. 78-79
….

Să revenim acum la această sinergie divino-umană pentru a încerca să discernem lucrarea fiecăruia. Să spunem dintr-odată că Omul este chemat să numească fiecare energie animală pe care Satan i-o prezintă, ceea ce constituie pentru el o încercare; recunoscând-o, el trebuie să lupte împreună cu ea, şi nu contra ei aşa cum făcea în prima parte a vieţii crezând că luptă contra răului; acum nu mai este vorba despre rău, ci de o energie care poate s-a manifestat rău şi care ar putea într-adevăr să devină un demon, doar dacă nu este lucrată până la a deveni îngerul unei informaţii noi. Acest travaliu constă deci, după ce am numit energia, în a o lua în mâini şi a deveni stăpânul ei, fără a o refula nicidecum; refularea lasă energia să-şi sporească povara negativă care continuă în ascuns să distrugă fiinţa şi riscă să lovească mai târziu într-un act total necontrolat. Lupta pe care o evoc aici nu are altă armă decât iubirea.

Numai forţa iubirii permite mutaţiile. Este vorba de o iubire a cărei calitate dă forţă de anticipaţie pentru ceea ce nu este încă, o iubire creatoare, purificată de orice ego.

pp. 80-81

Satan diabolicul, răul


Dacă lumile angelice rămân servitori ai lui Dumnezeu şi ai Omului sau dacă devin demoni, acest lucru depinde de munca de integrare pe care Omul o va face din ele sau nu, dar de la ele însele, în contextul biblic aşa cum îl văd eu, ele nu par să se transforme.

Pag. 116

Toate fiinţele sunt şi în mine, deşi fiecare din ele şi eu însămi suntem unici. Am văzut, în cursul acestor ultime capitole, că noi avem de acceptat ceea ce în registrul nostru de inteligenţă actual este contradictoriu; noi avem astfel de privit în faţă că monştrii sunt în noi şi că ucigaşii nu sunt decât jucăria monştrilor. Societatea noastră despiritualizată este dezumanizată şi noi nu avem nicio conştiinţă a faptului că focarul motor al acestei situaţii este negarea şi respingerea nucleului divin fondator al Omului, împresurat acum de aceste forţe de distrugere radicală. Dar rădăcina fiinţei, şi mai profundă şi mai puternică, este acest nucleu divin, indestructibil. Or, tocmai în acesta Omul este UNA, în el singur este el invitat să se recunoască UNUL înainte de a fi aneantizat de forţele care îl divizează.

Să nu ne facem iluzii: întâlnirea faţă în faţă este acum aici, încercarea pe care nici o violenţă exterioară desfăşurată contra ei nu va putea s-o oprească este aici şi singur Omul care se întoarce spre divinul din el va învinge, nu spre cel al aspectului pueril şi derapant al religiilor, ci spre Cel care îl reuneşte pe fiecare cu el însuşi, şi astfel cu toţi, în iubire.

Spre naşterea Aceluia suntem noi presaţi, sărbătoarea de Crăciun, naşterea Copilului divin, concomitentă cu masacrul sfinţilor Inocenţi, ne presează. Un semn important ne este dat aici. Să avem forţa de a-l accepta şi de a merge spre această naştere…

Pag. 132

Traducerea îmi apartine, V.J.

[1] Expresie ebraică însemnând „a se sinucide”.



[1] Nicolas Berdiaev -Lhomme et la Machine, Ed. Je sers,  1933, p. 51

[2] cu o majusculă când este vorba despre umanitate ( bărbaţi şi femei).

[3] Această primă ediţie a apărut sub titlul De l’ arbre de vie au schema corporel, Ed. Robert Dumas, 1974.

[4] Gitta Malasz, Dialogues avec lange, Aubier-Montaigne, 1976, p. 132

[5] Raymond Abelio, La Fin de l’ésoterisme, Flammarion, 1973, reed. Presses du Chatelet, 2014

[6] Geneza 3,22

[7] Isaia 6, 9-10.  A se vedea şi matei 13,15

[8] Exod 9,12

[9] Proverbe 25,2

[10] Dostoievski – Fraţii Karamazov



Salt la inceputul paginii