Annick de Souzenelle
n. 1922
Annick de Souzenelle
„Va vers toi”.
La vocation divine de l’Homme,
Ed. Albin Michel, 2013

Detalii carte si impresiile cititorilor pe AMAZON aici:
http://www.amazon.fr

Are 93 de ani si încã sustine cursuri, scrie cãrti...

Mai multe aflati de pe site-ul acestei Mari Doamne Curajoase aici:
http://annick-de-souzenelle.fr/index.html

Mai multe texte traduse din scrierile dânsei pe acest site aici

 

În traducere titlul ar fi aşa:
Mergi spre tine însuţi. Vocaţia divină a omului.

Este vorba de binecunoscutul cuvânt spus lui Avram de către Iahve care a fost tradus: „Ieşi din ţara ta”, dar pe care Annick îl traduce mai exact „Mergi spre tine însuţi”. Este vorba de promisiunea unei ţări în care urma să ajungă, înţelegem pentru noi: promisiunea unei ţări interioare, în care trebuie să ajungem din exilul interior în care ne aflăm.

O altã carte a acestei autoare în care suntem introdusi într-o altã lecturã a Bibliei decât cea istoricã,
lecturã care nu exclude desigur istoricitatea textelor sacre:
o lecturã a mitului...
... si veti vedea de ce avem nevoie tocmai de aceastã lecturã mult mai profundã si cu sens real pentru împlinirea omului ...
este lectura adecvatã pentru omul zilelor noastre...
este lectura necesarã pentru responsabilitatea omului aflat la nivelul actual al evolutiei sale...
cea de-a saptea zi a "facerii" sale...
"facere" care nu se realizeazã decât prin participarea sa activã
la binecvuvântarea divinã care îl invitã sã-si realizeze potentialul,
sã se VERTICALIZEZE,
sã devinã NUMELE unic pe care-l poartã în sine ca potential de realizat,
ca participare la Unicul NUME.

Annick de Souzenelle face dreptate textelor sacre printr-o lecturã actualã a lor, de o mare bogãtie, plinã de semnificatie si de relationãri la domenii de vârf ale cunoasterii.
Este o viziune care s-a construit timp de mai bine de treizeci de ani.

A venit timpul să aprofundăm cunoaşterea noastră privitoare la textele sacre...
spune autoarea în Introducerea de mai jos.

(Nota mea, V.J.)

De pe coperta a patra a cărţii:

De treizeci de ani, Annick de Souzenelle a construit o operă forte unde se întâlnesc credinţa creştină ortodoxă, lectura Bibliei pe baza simbolurilor literelor ebraice, şi decriptarea simbolurilor care îl locuiesc pe om. Această carte este sinteza muncii de o viaţă. Sinteză în formă de apel, ca ecou la „Va vers toi!” pe care îl aude Avraam şi care l-a făcut să plece la drum.

Annick de Souzenelle îşi propune aici să formuleze ceea ce ea numeşte „legile ontologice” a căror necesitate vitală ne-o reaminteşte Biblia, prin Lege, Profeţi şi Christos: „Omul este una şi fiecare este unic”; „Omul este esenţialmente un mutant”; „Orice relaţie umană este potenţial semnul Alianţei  oferite de Dumnezeu oamenilor”; „Fără binecuvântarea divină, Omul nu se poate împlini”…

Atâtea adevăruri fundamentale care converg în vocaţia ultimă a umanităţii, care este o vocaţie divină, aşa cum a anunţat în sec. al II-lea sf. Irineu: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu”.

Introducere

Moise se află pe culmea muntelui Sinai; muntele fumegă ca un cuptor şi se cutremură puternic. Domnul coboară în foc şi îi spune lui Moise:

„Tot poporul, la poalele muntelui, vede vocile şi fulgerele, şi vocea trompetei (shofar) şi muntele care fumegă. El este speriat şi stă la depărtare.”[1]

În această bulversare cosmică, Domnul pronunţă cele zece porunci şi dalta Verbului său gravează luminile lui în piatră pentru a le trezi pe cele care sunt înscrise în inima oamenilor încă de la începutul lumii. De aceea poporul vede; el vede secretul Verbului din spatele vălului cuvintelor; el se deschide acestei epifanii celeste în propria sa inimă, în cea care bate în muntele fumegând din interior său, în centrul matricii de foc[2]. 

De trei luni de zile, de la ieşirea sa din Egipt, ţară de servitudine care a fost matricea sa de apă, el merge prin deşert; şi deodată, prin foc, poporul vede lumea cea nouă, terifiantă şi sublimă a „imaginalului”[3], cea a îngerilor. Îi vede dansând pe cei care îl conduc prin cuptorul acestei lumi minerale, până în „ţara promisă”. Drumul este marcat de legi pe care le încarnează aceşti hierofanţi ai lui Dumnezeu. Îngerii îl invită pe popor să danseze cu ei până la extaz pentru a intra în structuri noi şi a se elibera de cele vechi care îl împiedicau în Egipt. Ei îl invită să guste aceste legi care nu mai au amărăciunea servitudinii, ci savoarea de miere a iubirii nebune a lui Dumnezeu.

Cu toate acestea poporul nu îndrăzneşte să ia mâna îngerilor! Nu este o nebunie această aventură? se întreabă el. Moise întârzie să coboare de pe munte; Israel se îndoieşte, la urma urmei, el îşi regretă servitutea pe care nu ştia că o iubea. Desecurizat, el „stă la distanţă” şi nu se gândeşte decât cum să se întoarcă înapoi – ceea ce va şi face; episodul „viţelul de aur” relatează aceasta.

Infinit de mizericordios, Dumnezeu iartă. Dar inima Evreilor s-a închis.

Când Moise coboară de pe munte, purtând noile table de piatră, după ce, de mânie, le-a spart pe primele, Evreii sunt în faţa unor cuvinte opace care ascund secretul Verbului; ei nu mai percep decât focul de care străluceşte patriarhul; dar un văl acoperă acum faţa lui Moise, a cărui piele străluceşte de o lumină insuportabilă pentru acest popor care nu mai vibrează decât la sensibilul vulgar. Moise nu ridică vălul decât pentru a intra în cort unde discută cu Domnul său.[4]

Ce dificil este să schimbi registrul de valori, să mori faţă de securităţile. oricât de fragile ar fi, care depind de vechiul, pentru a merge spre noul absolut, în necunoscut, chiar dacă apelul este divin! Aici, îndoiala îi roade stomacul, şi Omul se lasă mâncat de frica sa pe care o erijează în idol!

Moise se aprinde de mânie şi aruncă idolul în foc – viţelul arde; aurul redus la pulbere este răspândit pe suprafaţa apei spre a fi băută de copiii lui Israel: Moise dă de integrat idolul care, într-o primă etapă, i-a „mâncat” pe Evrei. [5]

Aici este întoarcerea. Căci astfel este întâlnirea noastră faţă în faţă cu demonii noştri: sau fiecare dintre ei ne devorează, sau noi îi integrăm unul câte unul şi urcăm în lumină. Această lege se va lăsa de descoperit.

Să nu ne îndepărtăm de Moise, şi să revenim în amonte de cursul vieţii sale pentru a înţelege mai bine propria sa întoarcere, iniţiatoarea celei a poporului Israel şi a mutaţiei în care întreaga umanitate este astăzi cuprinsă. Acest atlet spiritual din primul Testament ne transmite legile pe care Christos va veni să le „împlinească” şi pe care astăzi le avem de dezvăluit în toată urgenţa pentru a le înţelege, apoi a vedea focul din ele care, aidoma „rugului aprins”, va face din lume o vâlvătaie de iubire sau, dacă rămânem închişi acolo, aidoma Sodomei şi Gomorei, un incendiu devastator; căci şi noi avem, la rândul nostru, de schimbat registrul de valori. Şi este dificil!

Moise, fiul lui Israel prin naşterea sa, a fost adoptat de fiica lui Faraon, cel care îi ţinea pe Evrei în sclavie; acest dublu statut simbolizează cele două identităţi ale oricărui Om ce vine pe lume şi care sunt cele de Fiu de Dumnezeu şi de fiu al acestei lumi, acesta din urmă din lumea noastră de exil nefiind decât fiu de adopţie prin raport cu filiaţia sa ontologică.

Fiul lui Dumnezeu se trezeşte deodată în Moise atunci când, nebun de furie şi nemaifiind stăpân pe sine, el ucide un Egiptean care a maltratat un Evreu. Numai Fiul de Dumnezeu poate spune pe nume sclaviei din el. Moise se vede în sfârşit, pe el şi pe tot poporul său, sclav al Egiptenilor, ca obiectivare a sclaviei lor interioare, a celei care îi ţine pe toţi în servitutea tendinţelor lor. El părăseşte Egiptul – înţelegem şi ţinutul interior de inconştienţă; ajuns într-un ţinut străin – un spaţiu din interiorul lui, încă necunoscut lui -, el se căsătoreşte cu o femeie străină, Ţipora, prima parte a femininului său interior, care antamează  „zborul” său – ceea ce înseamnă numele său; ea îi dă un fiu, Gherşom, „cel care este ridicat spre apele De Sus”; înţelegem că este vorba de propria sa naştere ca Fiu de Dumnezeu chemat să crească şi să devină  YHWH, naştere atât de aşteptată de Rahela, soţia lui Iacob, „care îşi plângea copiii care nu erau încă”[6] 

Deschid aici o paranteză pentru a evita o confuzie şi a spune că semnificaţia profundă a povestirii pe care am amintit-o mai sus nu exclude istoricitatea ei. Aceste două nivele de realitate corespund respectiv celor două identităţi ale Omului descrise mai sus.

Moise face atunci experienţa numinoasă, nemaiauzită, a unirii acestor două nivele ale fiinţei sale. În mijlocul unui rug care arde şi nu se consumă, Domnul său i se revelează şi îi spune NUMELE său: „EU SUNT (cel care eşti tu în devenire)”. Îi dă ordin să se întoarcă în Egipt pentru a elibera întreg poporul său. Lui Moise îi este frică; încearcă să argumenteze pentru a amâna această întoarcere, dar sfârşeşte prin a se supune.

În acest moment precis al Istoriei se petrece un eveniment capital, trecut cel mai adesea sub tăcere: pe acest drum de întoarcere în Egipt, Moise este oprit de Domnul care „încearcă să-l omoare”[7] Înţelegem că  vrea să-l facă să se transforme (muter, fr).

Gherşom este atunci circumscris prin grija mamei sale care aruncă prepuţul copilului la picioarele lui Moise spunând: „Pentru că tu eşti pentru mine un soţ de sânge”. Aceasta vrea să spună că Moise intră într-o dimensiune absolut nouă a lui însuşi; el trăieşte circumcizia inimii. „Salvat din ape”, acesta este numele ebraic al lui Moise, el devine „soţ de foc”, sângele simbolizând focul. Tocmai pentru aceasta i-a cerut Domnul său să se întoarcă în Egipt, nu pentru a se cufunda din nou acolo (matricea de apă), ci pentru a face să iasă de acolo tot poporul şi să meargă cu el spre deşertul arzător (matricea de foc).

Sensul evenimentului aţintit pe colectivul poporului lui Israel poate să se înţeleagă şi având în vedere persoana lui Moise, poporul simbolizând atunci „nerealizatul” personal al lui Moise.

Mă opresc asupra a ceea ce  înseamnă circumcizia. Această clarificare va explica sensul cărţii pe care o introduc aici.

Brit Milah, „Alianţa circumciziunii”, poate fi tradus şi prin „Alianţa cuvântului”. Acest ritual are drept origine Alianţa pe care Dumnezeu o stabileşte cu Avram[8], Alianţă la capătul căreia Dumnezeu îi promite acestuia ridicarea sterilităţii cuplului său, Avram, de partea sa, trebuind să practice circumcizia asupra oricărui nou-născut de parte masculină din casa sa  şi din posteritatea sa. Numele său nu va mai fi Avram, ci Avraam, cel al soţiei lui Sarai va fi Sara. Yod- ul numelui de Sarai, de valoare 10, explodează în două He de valoare 5, care vin să locuiască respectiv cele două nume ale cuplului fondator al lui Israel. Uniunea lor  va construi NUMELE sfânt YHWH, Verbul.

Aici avem într-o imagine expresivă – o lucrare de grădinărit - legea conform căreia pomul trebuie tuns pentru a asigura procesul de rodire. Circumcizia la nivelul sexului masculin în Israel dă creştere Pomului care va deveni pomul lui Jesse şi acela îşi va da fructul în persoana lui Christos, YHWH, Verbul. De la sex la Verb se ridică seva Pomului Cunoaşterii al cărui sfânt NUME YHWH este fructul. În cursul acestei urcări a sevei, orice Om va trebui mai târziu să practice circumcizia inimii în matricea de foc. El va trebui să lucreze cu Domnul său asupra junglei sale interioare, să „taie pieile” sălbatice ale sufletului său, energiile pe care, printr-o alchimie secretă, Domnul le va transmuta în lumină-informaţie, adică în cunoaştere, până când totul va fi îndeplinit şi când Pomul Cunoaşterii îşi dă fructul, YHWH, verbul.

De la sex la Verb, astfel este drumul Omului care, procreator într-o primă fază, este chemat să coopereze cu Dumnezeu şa actul creator.

Dar, aşa cum am văzut, Alianţa circumciziei este şi cea a cuvântului. Dacă primul sens al Brit Milah conduce la fecunditatea Omului în identitatea sa divină, Alianţa cuvântului care, în acelaşi substantiv, implică o circumcizie priveşte fecunditatea textelor sacre scrise din cuvinte lansate dintr-o suflare a Verbului divin. „A tăia prepuţurile” cuvintelor merge astfel mână în mână cu lucrarea pe care tocmai am descris-o şi care, vindecându-ne de cecităţile şi de surdităţile noastre, ne va permite să înlăturăm vălurile suflului divin şi să vedem Vocea.

Scriu acestea pentru a trage un semnal de alarmă asupra faptului că generaţia noastră, proşternată în faţa viţeilor ei de aur, nu mai vede şi nici nu mai aude Vocea divină. Ea a obiectivat atât de mult şi a instrumentalizat cuvintele în slujba propriilor ei discursuri încât nu mai poate citi textele primului Testament decât ca pe discursuri ce privesc un trecut istoric; ea reduce astfel scrierile lui la nivelul Pshat[*], cel al unui real exilat din orice relaţie cu Verbul şi deci făcut incapabil să ridice pe cineva spre El.

Majoritatea teologilor creştini, victime ale acestui exil în pofida diplomelor lor universitare, nu înţeleg din mituri decât relatări istorice care prezintă organizarea vieţii sociale a popoarelor primare şi imaginarul lor celest care le reglementează codul de viaţă.

Dacă ştim că miturile – muthos în greacă, de la rădăcina muein, „a intra în mister”- sunt povestiri care permit să se intre în misterul Omului, adică într-un real, altul decât cel al istoricului, care ne ţine în exil faţă de noi înşine, atunci noi trăim în ele nu un trecut, ci un prezent ardent. Citim texte care traduc acest real pentru care limba nu are cuvinte spre a-l descrie. În străfundul ultim al acestui real este Verbul. În acest sens avem de tăiat  prepuţurile cuvintelor pentru a ne apropia de Verb.

Or legile ontologice nu se revelează decât pe drumul de la cuvânt la Verb!

Ele se revelează de îndată ce cel care interoghează textele sacre se simte interogat de ele atunci când „clipesc” cuvintele (nivelul Remez). Apoi ele galopează de-a lungul scării lui Darash unde cel îndrăgostit de Verb se simte dator să încarneze mesajul pe care îl primeşte. Eu nu pot spune nimic despre ultimul nivel, Sod, „secretul”, cel al Verbului pe care sunt departe de a-l fi atins şi pe care îl cunoaşte doar Omul care a devenit NUMELE său secret, participând la YHWH, Verbul!

De la cuvânt la verb se ridică scara angelică. Îngerii sunt gardienii şi revelatorii legilor care structurează fiecare nivel al creatului. Pentru noi, în imediat, îmi pare urgent de explorat nivelul lui Darash la care putem ajunge cu toţii; acolo, fiecare literă din textul  biblic dansează cântecul Verbului care este ea, şi lumea se înminunează.

Încântatã si impresionatã am fost şi eu, copil fiind, la lectura poveştii Pielea de măgar. Ne amintim, era povestea unei tinere şi frumoase prinţese pe care regele, tatăl ei, voia să o căsătorească; atunci, ea a trebuit să fugă din palatul părintesc, îmbrăcată cu pielea de măgar pe care a cerut-o de la tatăl ei; nebun de iubire, acesta a sacrificat animalul pe care îl iubea şi ale cărui excremente de aur îmbogăţeau ţara! Regele s-a despuiat până la extrem, până la „nimic”, pentru a răspunde exigenţelor fiicei sale prea-iubite. O haină de culoarea soarelui a cerut ea atunci, apoi de culoarea lunii, apoi de culoarea aerului, apoi de a vântului… în final pielea de măgar! Regele şi-ar fi dat propria piele, fără îndoială, dacă ea ar fi cerut-o! Şi atunci ea a fugit din palat şi a mers să se ascundă în fundul pădurii într-o cocioabă săracă. Pe timpul nopţii îi place să se dezbrace pentru a nu mai fi îmbrăcată decât în haina din soare. Într-o noapte, trecând pe acolo, un tânăr cavaler, uimit de lumina care strălucea  din colibă, bate la poartă… şi se cunoaşte sfârşitul acestei frumoase poveşti de iubire!

O poveste, un  mit…nu trezeşte această poveste în noi o foarte veche amintire, non istorică, ci cea a unei alte ţesături a realului care ne fondează? Nu suntem noi acest cavaler în căutare de sens, în căutare de lumină? Scrutând Verbul din spatele cuvintelor, noi nu bănuim că, asemenea pieii de măgar, cuvintele noastre ascund un soare şi odată despuiate, „circumcise”, ele produc aur!

Dar, fără a părăsi uimirea copilului, să revenim la textele sacre. A venit timpul să spunem ceea ce, de exemplu, Maxim Mărturisitorul, în secolul al VII-lea, ascundea încă din problema răului pentru că, spunea el, era preferabil în acel timp să se păstreze tăcerea, în timp ce astăzi, în timpul unei tehnologii diabolice, în care maşina îl serveşte pe Om, dar îl şi aserveşte, trebuie mers în miezul lucrurilor.

A venit timpul să aprofundăm cunoaşterea noastră privitoare la textele sacre şi să răspundem apelului lui Nikolai Berdiaev, filosof creştin din sec. XX, care în multe din cărţile sale se lamenta de indigenţa antropologiei creştine.[9]

A venit timpul pentru „a ridica veşmintele lumii cu care este îmbrăcată Tora; lumina ei originală era prea puternică pentru lume şi risca să o orbească şi să o ardă”, scria Rabi  Dov Baer , Magidul din Mezerici în sec. al XVIII-lea, căci „timpurile mesianice se apropie. Atunci, adăugă Magidul, în acele timpuri, Cel-Sfânt-binecuvântat-fie-el va scoate Soarele din învelişul lui, adică lumina Torei va luci în toată strălucirea ei…[10]” Ea va străluci pentru cei a căror inimă va fi devenit acelaşi soare. Cartea Proverbelor o confirmă: „Slava lui Dumnezeu stă în a-şi ascunde Cuvântul; slava regilor stă în a-l căuta[11].”

Fie ca această carte să contribuie la a face din noi regi.