Decembrie 1968

Petrecând o zi pe săptămână la Villa Notre-Dame, episcopie a Bisericii Catolice Orthodoxe din Franţa la Paris, pentru a-l ajuta pe Monseniorul Jean[1] într-un secretariat inexistent din lipsă de mijloace financiare, iau masa acolo.

În acea miercuri de decembrie, trecem la masă, când un invitat neaşteptat sună la uşă. Durckheim intră; eu nu-l cunosc, dar sunt uimită de frumuseţea acestui bărbat, o frumuseţe ţinând mai mult de o lumină interioară decât de o calitate a corpului, cea care emană din justeţea unei prezenţe.

Monseniorul. Jean se loveşte peste frunte… Se adaugă încă un tacâm la dreapta episcopului, şi eu mă aflu plasată în faţa acestui bărbat, acestui nobil, care acceptă evenimentul cu o extremă graţie, şi participă la această masă frugală ca şi cum ar participa la un festin. Pentru mine, în orice caz, este festinul. Sunt acolo, aproape de omul pe care îl îndrăgesc ca pe un părinte care mi-a dat viaţa născându-mă la credinţă, adevărată icoană a Tatălui, Sursă de viaţă, şi în faţă cu Durckheim, acest bărbat despre care nu ştiu încă nimic, dar de la care primesc prin toată fiinţa mea comunicarea unei extreme bogăţii.

Şi ce contrast între aceşti doi oameni! Unul strâns cu totul în sine în acea zi, într-o durere non spusă; în acuitatea unei suferinţe care l-a făcut să-şi uite prietenul, el, iubirea însăşi; într-o durere care îi roade stomacul şi care îl va răpune un an mai târziu! El este deja la capătul suflului. Durckheim este în toată vigoarea „arborelui” său; stă drept; pe mine mă face să mă gândesc la „eroul impecabil”, şi abia douăzeci de ani mai târziu, ieri … la rândul lui va apune şi el.

Dar în acea zi, eu îl simt pe acest bărbat centrat în el însuşi, plin de un rod asemănător celui pe care îl poartă femeia în toată strălucirea unei maternităţi pe deplin asumate. Monseniorul Jean, care m-a adus pe lume împreună cu mulţi alţii, are abdomenul rupt. Durckheim este încă plin de roadă. El nu vorbeşte despre el. şi când pleacă, nici atunci nu ştiu cine este el.

Monseniorul Jean, bolnav fiind, nu are decât puterea de a-mi dicta câteva scrisori. Nu insist. Când părăsesc Villa Notre-Dame, nici atunci nu ştiu cine este acest vizitator.

Câteva zile mai târziu

Mă aflu la nişte prieteni. Pe masă, o carte. Titlul ei: „Le Hara[2]”. Autorul ei: Karlfried Graf Durckheim! Prietenii mei se miră că eu nu-l cunosc, eu mă mir că ei ştiu cine este el: un bărbat care a trăit în Japonia, care a aprofundat tradiţia Zen. El ţine multe conferinţe, merge prin mănăstirile noastre pentru a-i învăţa pe călugări postura corporală necesară rugăciunii şi meditaţiei. Tocmai a publicat această carte admirabilă pe care prietenii mei mă lasă să o iau cu mine la plecare.

Voi afla în sfârşit prin această carte, „Le Hara” – cuvânt japonez care desemnează abdomenul, mi-au spus prietenii mei – cine este acest bărbat pe care abdomenul lui, gravid de un mister pe care până atunci nu-l cunoşteam, l-a făcut fascinant. Devorez pur şi simplu această carte; ea este revelaţia a ceea ce corpul meu ştia dar nu putea să numească; el descrie jubilarea pe care am cunoscut-o în membrele mele şi în toată fiinţa mea atunci când sarcinile mele m-au obligat, fără ca eu să ştiu, să adopt această postură a harei. Dar mai ales! şi aici este şocul imens, am în sfârşi răspunsul la o întrebare crucială, sau mai exact confirmarea a ceea ce am descoperit  în studierea dimensiunii simbolice a corpului pe care îl fac de luni de zile, şi la singurul nivel la care se situează – sunt sigură de aceasta – secretul acestor locuri ale corpului vizate de mituri (călcâiul zdrobit la Isaac, şoldul rănit al lui Iacob, ficatul devorat de vulturi al lui Prometeu etc).

Nici un Occidental până în prezent nu înţelege ce vreau eu să spun; corpul medical, întrebat fiind, zâmbeşte… Nu îndrăznesc deci să scriu ceea ce descopăr şi, mai puţin încă să public drept urmare ceea ce nu este poate decât fantasmă din partea mea.

Şi iată că Durckheim răspunde! Eu nu inventez nimic aşadar! Există acolo un esenţial pe care trebuie să-l lămuresc. Necesitatea de a-l revedea pe Durckheim se impune de la sine. Dar îl ştiu reîntors în Germania. Vorbesc despre aceasta cu Geoffroy, soţul meu. Telefonăm şi suntem întâmpinaţi la capătul firului de o voce caldă şi insistentă ca să venim să petrecem o săptămână la Todtmoos, în Centrul său. Dar noi suntem fără nici o para! – „Aceasta nu are nici o importanţă, veniţi, vă invit eu!” Generozitatea acestui bărbat ne impresionează profund. Acceptăm. Cincisprezece zile mai târziu, copiii noştri plecând într-o tabără de iarnă, suntem liberi. Un prieten ne dă vechea sa maşină, care ne va conduce pe drumurile unei minunate aventuri.

*

Februarie 1969, Todtmoos

Todtmoos este acoperit de zăpadă. Locul este grandios, şi liniştea de fetru a acestor munţi pare să păstreze cu bucurie comoara secretă pe care vin eu să o caut. Ne place această cameră, ale cărei ziduri şi mobile sunt un singur lemn viu şi parfumat, care ne-a fost pregătită. Totul ne zâmbeşte.

Durckheim ne cheamă prin cineva  în biroul lui; ne întâmpină cu căldura inimii lui şi cu rezerva excelentei lui educaţii. Dar aceasta din urmă se va eclipsa total atunci când, instalându-mă în faţa unui divan, şi cerându-mi să mă instalez în ceea ce am înţeles eu a fi hara, el îmi dă o puternică lovitură de pumn în abdomen şi eu cad invers pe divanul neofiţilor…

-         Doamnă, dumneavoastră nu sunteţi în hara dumneavoastră!

Nici Geoffroy nu va fi mai mult.

Atunci, el ne explică, demonstrează, desenează, încearcă să ne plaseze în centrul nostru al fiecăruia. Nobilul bavarez  se dublează cu judoka japonez; într-o admirabilă armonie pe care o simţim integrată, şi care ne face să intrăm cu graţie în jocul lovituri de pumn în spate sau în abdomen, până când, solizi, în hara noastră de această dată, devenim acel arbore în care seva are toată şansa să circule.

Politeţea lui Durckheim nu are nimic convenţional: ea este cea a unei inimi care ştie să fie tandră, dar care nu ignoră deloc exigenţa riguroasă a căii şi necesitatea de a fi adevărat oricare ar fi sensibilitatea interlocutorului său. Acesta trebuie să fie adult pentru a primi un astfel de adevăr; căci noi înţelegem repede, Geoffroy şi cu mine, că aceste lovituri de pumn au fost cele ale vieţii care ne-au văzut şovăind, şi vor fi cele care ne vor verifica până la capăt în axa devenirii noastre.

Lucrarea mea, cea pe care am supus-o atenţiei lui Durckheim, este ea în această axă? Ea este rezultanta unei uimitoare convergenţe: cea a unei triade: teologie, limbă ebraică şi psihologie. Dar un al patrulea element vine să se adauge, esenţial, propria mea experienţă.

Toate acestea trebuie verificate.

Este rândul meu să-i explic lui Durckheim. El ascultă.

O, bucuria de a fi ascultată, înţeleasă în sfârşit; bucuria de a nu „vorbi ebraica” ca acelor medici occidentali închişi şi securizaţi în ştiinţa lor şi identificaţi cu „marea mamă”, Facultatea.
Am în faţa mea un bărbat cu atât mai deschis cu cât, prieten cu Jung, el înţelege limbajul celei pe care opera acestui maestru a format-o.

Dar simt mai ales răsunând în el, cel modelat de tradiţia şintoistă, elementele fondatoare ale lucrării mele şi reprezentante ale tradiţiei ebraice.

Această rezonanţă va avea totala ei confirmare atunci când, zece ani mai târziu, după apariţia cărţii mele[3], voi primi acel apel telefonic de neuitat al doctorului Kespi: „Doamnă, ştiţi că aţi scris o carte de acupunctură?”

Or, în acea lună de februarie 1969, eu nu cunosc nimic din Tao nici, mai puţin încă, din această ştiinţă chineză a acelor care vindecă. Dar Durckheim, expert în această cunoaştere a corpului uman ca spaţiu al unui joc complex de energii pline de sens, ce iradiază plecând de la centrul lor de greutate, hara, nu putea decât să contemple odată cu mine opera divină, acest „corp care suntem”, cum îi place lui să spună, imagine a „corpului divin” a cărui „formă” a văzut-o Moise în experienţa Sinaiului.

Noi evocăm descrierea biblică a corpului „Fiului Omului” în care rinichii formează o evidentă frontieră între două etaje ale fiinţei. Şi atunci Durckheim izbucneşte de o nouă profunzime din el şi, luând prima hârtie care îi vine la îndemână, trasează desenul pe care l-am păstrat mereu cu religiozitate şi pe care îl transmit pentru prima dată în aceste pagini: el plasează omul aşezat în hara lui, în postura de lotus şi îmi spune: „Dedesubtul rinichilor, Annick, nu se petrece încă mare lucru. Aceasta trebuie repede integrat. Dar deasupra, da, totul se petrece; şi acolo, la nivelul inimii, acolo numai, ÎL întâlnim, pe Celălalt!”

Atunci, dintr-o trăsătură rapidă, el leagă inima omului de un pătrat negru care desemnează pentru el pe Satan. Ne înţelegem pe deplin. Omul care nu trăieşte decât dedesubtul rinichilor rămâne infantil, în categoriile lui A Avea, om animal. Inconştient, el se lasă ronţăit de cel care „mănâncă praful”. Dar omul care trăieşte deasupra acestei frontiere unde se joacă trecerea, „Paştile”, acela se ridică în hara lui. Este „străpungerea fiinţei”, apariţia conştiinţei. Dar el trăieşte în carnea sa „întâlnirea”, „duşmănia plasată între cele două seminţe”, între Christ şi Satan.

Ceea ce am văzut era deci adevărat. „Scrieţi mesajul dumneavoastră, Annick, îmi spune el, trebuie spuse toate acestea.” Plec de la el plină de bucurie, şi însărcinată cu o operă justă.

A doua zi dimineaţa în cursul meditaţiei, în ciuda posturii de hara şi a liniştii corpului, am mare dificultate în a face să tacă mentalul. Durckheim ne cheamă să fim acolo; eu îl ghicesc, deşi el conduce meditaţia în limba germană. Eu nu înţeleg această limbă, dar percep o limbă a inimii în spetele acesteia. Cu toate acestea, explodez; explodez de o dorinţă reţinută de atâta timp! Deja scriu, scriu… O nouă etapă a vieţii mele se deschide, etapă pentru care Durckheim tocmai a dat lumină verde.

Cel care, în această zi întrupează pe maestrul interior, ne invită să venim la el a doua zi, la vila lui rustică situată în coasta muntelui, un pic mai sus în raport cu nivelul la care se situează spaţiul Centrului. Este încă zi, urcăm fără dificultate panta înzăpezită, şi petrecem cu Durckheim o seară de neuitat în intimitatea a ceea ce simţim mai mult ca un sanctuar decât un salon – un dojo, poate -, dar mai ales în proximitatea inimii sale. El ne vorbeşte îndelung despre ceea ce a fost pentru el, în circumstanţele dure ale nazismului, propria sa „străpungere a fiinţei”; experienţa lui de o extremă libertate interioară dintre zidurile închisorilor japoneze în momentul eliberării, timp în care a putut să recapituleze, să integreze anii pe care i-a petrecut în descoperirea Zenului şi a imensei cercetări a unei tradiţii care ia în seamă corpul în acelaşi timp cu sufletul şi spiritul Omului, într-o unitate ruptă de atâta timp în Occident! Eu sunt încântată să constat cât de mult aceasta întâlneşte propria mea descoperire despre rolul fundamental al corpului în marea alchimie care se petrece până la nivelul funcţional, atunci când Omul ia calea care merge de la chipul lui Dumnezeu  până la Asemănarea lui! Mesaj esenţial al Occidentului totuşi! Câte neînţelegeri de ridicat!

Noi îl ascultăm pe Durckheim, îi sorbim cuvintele în timp ce degustăm o delicioasă masă japoneză. Şi când trebuie să plecăm, cel care a devenit cu adevărat un prieten ne însoţeşte. Ia o lampă, căci s-a lăsat noaptea. Panta de coborât este cu polei.

„Urmaţi-mă, spune el, şi centraţi-vă bine în hara voastră, nu veţi aluneca.”
Nu vom cădea într-adevăr.
Durckheim este un ghid sigur…

Anul 1970

Frédéric şi Geneviève Lowenbach reunesc la foarte frumoasa lor proprietate de pe malul lacului Leman, pentru un seminar de trei zile, un grup de prieteni. Pir Vilayat este prezent, cât şi secretara sa Marie-Louise Callot (care va deveni „complicea” mea de lucru), Swami Nityabodananda, Henri Hartung. Monseniorul Jean nu mai este printre noi pentru că în ianuarie Dumnezeu l-a rechemat pe slujitorul său „nebun întru Christos” într-o parte secretă a sufletului său, neînţeles şi respins de „înţelepţii” propriei sale Biserici, dar pe care acest grup liber de orice barieră instituţională îl iubea şi îl admira. Geoffroy şi cu mine încercăm să fim martorii mesajului său. Mai sunt acolo şi alte câteva persoane de asemenea. Şi apoi acolo se află Durckheim. Cu marea sa înţelepciune el va ilumina dezbaterile.

Dar când aducem nota de „nebunie”, aceasta răsună în el, în armonicele creştine ale fiinţei sale, care nu vor rămâne străine de progresarea lui. – „Cum merge lucrarea dumneavoastră, Annick? mă întreabă el. Puteţi să-mi vorbiţi despre simbolismul genunchilor? Căci pentru mine, este un mister!” Spiralele solare care înconjoară genunchii lui Christos în glorie din bazilicile noastre romane, şi pe care el le simte intim legate de cea care, peste abdomen, iluminează hara, aceasta îl intrigă. Vorbim despre genunchii care generează ciclurile, despre porţile care sunt ei, în acelaşi timp ca „leagăne” de viaţă şi moarte gemene, care veghează la bunul mers al ritualurilor de „trecere”…

Prietenul nostru, de asemenea, acum a trecut, cucerind spaţii interioare pe care le eliberează o inimă purificată în încercare, oarbă faţă de această lume, pentru a intra în lumină!

Asemenea unuia dintre magii plini de înţelepciunea Orientului, purtători de aur, de smirnă şi de tămâie, veniţi să se închine înaintea „Germenului Divin”, Karlfried Graf Durckheim, într-o ultimă Hara, a urmat steaua până la Christos, Uniune şi Depăşire a tuturor înţelepciunilor lumii.

Durckheim era deja acela, atunci când cu douăzeci de ani înainte la masa Monseniorului Jean, strălucea de o frumuseţe interioară pe care a ştiut să o recunoască şi să o iubească omul de durere şi de „înţelepciune divină”, înţelepciune care este „nebunie pentru oameni”!...