|
Fragmente traduse din cartea scrisă
de Paul Lebeau despre Etty Hillesum.
Alte pagini despre Etty Hillesum pe site aici:
Etty Hillesum
Paul Lebeau
Etty Hillesum – Un itinérarire spirituel.
Amsterdam 1942-Auschwitz 1943
Postare 21 iulie 2010 aici
Postare 22 decembrie 2011 aici
Capitolul
IV
”Nopţile lungi pe care le voi petrece scriind,
vor fi nopţile mele cele mai frumoase”
[…]
„Ieri am crezut la un
moment dat că nu mai pot trăi, că am nevoie de ajutor.
Pierdusem sensul vieţii şi sensul suferinţei. Aveam
impresia că mă prăbuşesc sub o
povară formidabilă. Totuşi, am continuat să
lupt şi iată că mă simt capabilă să
continui, mai puternică decât înainte. Am încercat să
privesc în adâncul ochilor suferinţa umanităţii,
m-am explicat cu ea, sau, mai degrabă, „ceva” din mine s-a
explicat cu ea. Interogaţii disperate şi-au primit răspunsuri.
Marea absurditate a făcut loc unei oarecare ordini şi
coerenţe, şi iată-mă capabilă să-mi
continui calea. O bătălie în plus, scurtă dar violentă,
din care ies îmbogăţită cu un infim supliment de
maturitate.
Eu spun că „m-am explicat cu Suferinţa
Umanităţii”(aceste cuvinte mari mă fac să scrâşnesc
din dinţi), dar nu este întrutotul just. Mă simt mai degrabă
ca un mic câmp de bătaie unde se deşartă certurile,
întrebările puse de vremea noastră. Tot ceea ce se poate
face, este să rămâi pur şi simplu disponibil pentru
ca epoca să facă din voi un câmp de bătaie. Aceste
chestiuni trebuie să găsească acolo un câmp închis
în care să se înfrunte, un loc unde să se liniştească,
şi noi, bieţi oameni, trebuie să le deschidem spaţiul
nostru interior şi să nu fugim de ele. Eu sunt, poate,
în această privinţă, un pic prea primitoare. Adesea
sunt teatrul unor înfruntări sângeroase şi le plătesc
cu preţul unei imense oboseli şi a unor migrene teribile.
Dar, pentru moment, nu sunt mai mult decât eu însămi, Etty
Hillesum, o studentă sârguincioasă, într-o cameră
veselă, cu cărţi şi cu un vas de margarete.
Râul s-a retras cuminte în patul lui, contactul cu „Umanitatea”,
„Istoria Lumii, „Suferinţa” s-a rupt… Nu trebuie să ne
pierdem în continuu în marile întrebări, să fim un câmp
de bătaie continuu. Este bine să ne regăsim strâmtele
limite personale între care ne putem continua mica noastră
viaţă, conştient şi conştiincios, maturată
şi aprofundată prin experienţele acumulate în aceste
momente aproape „depersonalizate” ale contactului cu umanitatea
întreagă. Într-o bună zi poate că voi exprima mai
bine această viaţă interioară, sau o voi face
prin intermediul unui personaj de nuvelă sau roman, dar mai
este încă mult de aşteptat.” (15 iunie 1941, p. 67).
Acest „poate” se preschimbă încet-încet
în certitudine, şi acest termen lung, în urgenţă
– ceea ce provoacă în ea, nu doar o referire la Dumnezeu, ci
o rugăciune:
„Există agitaţie în mine,
o agitaţie bizară şi diabolică, care ar fi productivă
dacă aş şti ce să fac cu ea. O agitaţie
creatoare. Nu este cea a corpului(o duzină de
nopţi de iubire nu ar ajunge pentru a o linişti). Este
o agitaţie aproape „sacră”. O, Dumnezeule, ia-mă
în mâna ta cea mare şi fă din mine instrumentul tău,
fă-mă să scriu!... Nu ştiu cum să
realizez această dorinţă de a scrie. Totul este încă
prea haotic, şi îmi lipseşte încrederea în mine, sau mai
degrabă necesitatea urgentă de a spune ceva precis. Aştept
încă momentul în care totul va ieşi şi îşi va
găsi forma în mod natural. Dar pentru aceasta trebuie ca mai
întâi eu însămi să găsesc această formă,
forma mea proprie.” (4 iulie 1941, p.71-72)
Maniera în care Etty exprimă aici
această efervescenţă interioară, această
impresie de a fi „posedată” de un dinamism non programat corespunde
unei experienţe destul de comune a creaţiei literare.
Ea adaugă că, stabilind raportul unor analize practicate
de către Spier, a „simţit că omul nu poate fi cuprins
la modul absolut de nici o formulă psihologică. Că
numai artistul poate să ne înfăţişeze străfundul
iraţional al omului” (p.72).
Ea va lua încet-încet cunoştinţă
de faptul că acest impuls creator începe deja să se concretizeze
în redactarea jurnalului ei. Şi totodată percepe care
este genul literar corespunzător scrierilor ei: nu o operă
de pură imaginaţie, ci o cronică: „Vreau
să scriu cronica atâtor lucruri ale acestui timp”. Da, o cronică.”
Şi ea analizează cu perspicacitate natura unui asemenea
demers:
„Îmi dau seama că în mijlocul suferinţelor
– subiective – pe care le îndur, subzistă mereu o curiozitate,
pe care aş putea-o numi obiectivă, un interes pasionat
pentru tot ceea ce afectează lumea, oamenii şi fluctuaţiile
sufletului meu. Mă simt investită cu această misiune:
a clarifica tot ceea ce se întâmplă în jurul meu pentru a le
descrie mai târziu… Tu eşti adesea atât de distrasă de
evenimentele traumatizante care se produc în jurul tău, încât
a-ţi croi din nou drumul care duce la tine însăţi
îţi este mai dificil decât orice pe lume. Şi totuşi
drumul acesta trebuie regăsit. Nu trebuie să-l laşi
să fie înghiţit de lucrurile care te înconjoară în
virtutea unui sentiment de culpabilitate. Lucrurile trebuie să
se clarifice în tine. Nu trebuie să te laşi
înghiţită de lucruri.” (13 august 1941, p.91-92)
[…]
Şi pentru a exprima mai bine grija
ei pentru a atinge această „formă”, a cărei necesitate
o resimte atât de puternic, ea evocă arta sculptorului: „Trebuie
să începem prin a tăia marele bloc de granit brut pe care
îl purtăm în noi, şi să extragem din el câteva figuri
modeste, dacă nu vrem ca pe termen lung să fim zdrobiţi
de acesta. Dacă nu ne străduim să ne găsim
„forma” noastră, vom dispărea în noapte şi haos –
sunt din ce în ce mai convinsă de aceasta” (5 august 1941,
p. 77-78).
[…]
Ceea ce ea adună astfel în ea,
şi unde speră să-şi găsească mai târziu
sursa de inspiraţie, nu sunt atât lecturile, oricât de purtătoare
de lumină ar fi, ci „marea carte a vieţii”, ale
cărei pagini le presimte din toate aceste feţe, aceste
conversaţii adesea epuizante, această istorie a oamenilor
pe care îi este dat să-i întâlnească, să o contemple
cu ochii prieteniei sau ai compasiunii:
„Dumnezeul meu, îmi încredinţezi
atâtea lucruri preţioase! Să sperăm că voi fi
atentă la ele şi le voi gestiona cu discernământ.
Toate aceste conversaţii cu prietenii mei nu-mi aduc nimic
în acest moment. Mă epuizez de tot în ele. Nu am încă
forţa de a mă izola de ele. A găsi echilibrul just
dintre latura mea introvertită şi latura mea extrovertită,
iată sarcina cea mai aspră care mă aşteaptă.
Cele două tendinţe sunt la fel de puternice în mine. Îmi
plac contactele umane. Intensitatea atenţiei mele reuşeşte
să scoată din ei(oameni) ceea ce ei au ca cel mai profund
şi mai bun în ei. Ei mi se deschid şi fiecare om este
pentru mine o poveste care îmi istoriseşte viaţa însăşi.
Ochii mei uimiţi nu încetează să citească această
uriaşă poveste. Viaţa îmi încredinţează
atâtea istorii pe care ar trebui să le povestesc la rândul
meu şi să le expun în termeni clari tuturor celor care
nu ştiu să citească pe loc textul vieţii. Dumnezeul
meu, tu mi-ai dat darul de a citi. Vei vrea tu să-mi dai şi
darul de a scrie?”(4 octombrie 1942, p.577)
Este pentru prima dată când ea
formulează atât de deschis această intuiţie a cărei
experienţă au făcut-o toţi creatorii, fiecare
în felul lui, şi anume că: ceea ce este cel mai bun, cel
mai de preţ în opera lor, le-a fost „dat” şi că acest
dar, această „graţie”, provine de la o Generozitate
misterioasă. Etty o resimte atât de profund, în acea seară,
încât se ridică în plină noapte şi, redeschizând
caietul, o desemnează prin Numele ei:
„Deodată, în mijlocul nopţii.
Rămân singură cu Dumnezeu. Nu mai există nimeni care
să mă ajute. Am responsabilităţi, dar încă
nu mi-am încărcat complet umerii cu ele. Continui să mă
joc şi încă sunt indisciplinată. Dar nu rămân
cu un sentiment de sărăcire, ci mai degrabă cu unul
de îmbogăţire şi de pace. Sunt de acum absolut singură
cu Dumnezeu. Noapte bună!” (p. 577-578)
[…]
„În această după amiază,
privit stampe japoneze cu Glassner. Frapată de o evidenţă
subită: exact astfel vreau eu să scriu. Cu tot atâta spaţiu
în jurul unor cuvinte puţine. Detest excesul de cuvinte. Aş
vrea să nu scriu decât cuvinte inserate organic într-o mare
tăcere, şi nu cuvinte care să nu fie acolo decât
pentru a domina şi risipi tăcerea. În realitate, cuvintele
trebuie să accentueze tăcerea. Ca această stampă
cu o ramură înflorită într-un colţ inferior. Câteva
tuşe de pensulă delicate – dar ce redare a celui mai infim
detaliu ! – şi, împrejur, un spaţiu imens, nu un vid.
Să spunem mai degrabă: un spaţiu inspirat… Va trebui
găsit un dozaj just între spus şi non spus, un non spus
mai plin de acţiune decât toate cuvintele care ar putea fi
împletite împreună… Nu este vorba de o tăcere vagă
şi insesizabilă: ea trebuie să aibă contururi
bine precizate şi o formă proprie. Astfel cuvintele nu
ar trebui să servească decât la a da tăcerii forma
şi limitele ei.”
Nu este aceasta un fel de profeţie
a acestei întinse tăceri de o jumătate de secol care a
înconjurat scrierile ei şi care contribuie la a le conferi
astăzi o consacrare literară şi spirituală?
[…]
Dar cu această luciditate exigentă,
din care jurnalul ei ne oferă atâtea exemple, Etty adaugă
că încă are nevoie de a se simplifica – lucru pe care,
de asemenea, orice ucenic literar îl resimte mai devreme sau mai
târziu:
„Va trebui să mă
desfac de această conştiinţă exacerbată.
Savurez încă prea mult această situaţie intermediară.
Totul trebuie să devină mai natural şi mai simplu,
şi voi ajunge poate să mă simt adultă şi
capabilă să le îndrum la rândul meu, pe alte făpturi
din această lume, şi să le aduc puţină
lumină prin munca mea, căci aceasta contează în cele
din urmă.”(12 martie 1941)
Ea va înţelege încet-încet că
este vorba, nici mai mult nici mai puţin, de o „convertire”
a nevoii ei de a scrie, analogă celei la care era chemată
să consimtă în relaţia ei cu Julius Spier:
„Voiam să-l posed. Voiam să
fie al meu… şi toate aceste femei despre care el mi-a vorbit,
le uram, eram geloasă pe ele şi mă gândeam, inconştient
poate: „Ce mai îmi rămâne mie?” şi simţeam că
el îmi scapă. Sentimente umane foarte meschine. Este un alt
mod de a poseda, de a trage spre mine lucrurile prin cuvinte şi
imagini, şi astfel de a mi le însuşi. Iată din ce
era făcută până acum nevoia mea de a scrie: a mă
ascunde departe de toţi împreună cu toate comorile pe
care le-am acumulat, a le nota pe toate, a le reţine pentru
mine şi a mă bucura de ele. Şi această furie
de a poseda - nu găsesc formulare mai bună – m-a părăsit.
Mii de legături care mă apăsau s-au rupt. Respir
liber, mă simt puternică şi port asupra tuturor lucrurilor
o privire luminoasă. Şi acum, că nu mai vreau să
posed nimic, acum că sunt liberă, totul îmi aparţine
de acum şi bogăţia mea interioară este imensă.”
(16 martie 1941)
La mai mult de un an după aceasta,
după multe lupte interioare şi interogări torturante,
această convingere îi apare din nou:
„Ceea ce trăiesc
lăuntric, şi care nu este numai de la mine, nu am dreptul
să păstrez numai pentru mine. Sunt eu, oare, în acest
fragment de istorie a umanităţii, unul din numeroşii
receptori, care trebuie apoi să emită mai departe? Să
emită ce? Încă nu ştiu.” (4 iunie 1942)
Noi ştim acum, noi cei care am
captat acest mesaj care ne-a parvenit, ca prin miracol, după
o jumătate de secol de tăcere. Dar nu am isprăvit
încă de ascultat.
Capitolul
V
”Fata care nu ştia să îngenuncheze
a ajuns să înveţe aceasta”
[…]
„În această după amiază,
m-am pomenit deodată în genunchi pe carpeta din sala de baie,
cu capul acoperit în halatul de baie care zăcea pe scaunul
de nuiele. Nu sunt capabilă să îngenunchez bine, resimt
încă o anumită jenă. Pentru ce? Fără îndoială
pentru că există încă în mine o înclinaţie critică,
raţionalistă, atee chiar. Şi totuşi există
în mine din când în când o aspiraţie profundă să
îngenunchez, cu mâinile acoperindu-mi faţa, şi să
găsesc astfel o pace profundă, ciulind urechea la sursa
ascunsă din adâncul meu”(15 septembrie 1941, p. 109).
Acest gest subit i-a fost inspirat,
poate, de o confidenţă a prietenei sale, Tide, o creştină:
„Tideman, această roşcată viguroasă de treizeci
şi cinci de ani, îi spusese în acea seară: ’În aceasta,
vezi tu, eu sunt ca un copil: când am probleme, îngenunchez în mijlocul
camerei mele şi îl întreb pe Dumnezeu ce trebuie să fac.’
Treptat, această îngenunchere silenţioasă şi
solitară i-a devenit obişnuită şi din ce în
ce mai vitală. Astfel încât scrie ea însăşi:
„Ieri seară, înainte de a mă
culca, mă aflam dintr-odată pe genunchi în mijlocul acestei
încăperi mari, între scaunele de fier, pe rogojina care acoperă
pământul. Aşa pur şi simplu, fără să
fi vrut aceasta. Aplecată spre pământ de un impuls mai
puternic decât voinţa mea. Cu ceva timp în urmă îmi spuneam:”Mă
antrenez să îngenunchez”. Resimţeam încă o anumită
jenă în a face acest gest, atât de intim ca şi gesturile
de iubire, despre care numai poeţii pot vorbi.” (13 decembrie
1941, p.190)
Etty continuă citând în acest sens
confidenţa unui pacient al lui Spier: „Adesea am sentimentul,
spre exemplu atunci când ascult Patimile după sfântul Matei
de Bach, că Dumnezeu este în mine.” La care Spier a reacţionat,
povesteşte Etty, cam în aceşti termeni: „În momente ca
acestea, el era în deplină comuniune cu forţele creatoare
şi cosmice care acţionează în fiecare om. Şi
această putere creatoare este la urma urmei o fărâmă
din Dumnezeu. Numai că trebuie să avem curajul să
o exprimăm deschis.” Această reflecţie a frapat-o
pe Etty. Şi a fost ocazia unui alt dialog cu Spier, despre
care povesteşte după cum urmează:
„Aceste cuvinte mă însoţesc
de săptămâni de zile: ‘numai că trebuie să avem
curajul să o exprimăm deschis’. Curajul de a rosti numele
lui Dumnezeu. S. mi-a spus într-o zi că lui i-a trebuit mult
timp până să îndrăznească să rostească
numele lui Dumnezeu – ca şi cum ar persista în a găsi
ca fiind ceva ridicol. Şi aceasta în timp ce era deja credincios.
‘Şi seara, mă rog de asemenea, mă rog pentru oameni’.”
Prima menţionare a lui Dumnezeu
pe care o întâlnim în Jurnal, din data de 9 martie 1941 (p.7), este
o reminiscenţă poetică care, după toate aparenţele,
găseşte la Etty o rezonanţă revelatoare:
„Lumea izbucneşte
ca o melodie din mâna lui Dumnezeu”: toată ziua, aceste cuvinte
ale lui Verwey au răsunat în capul meu. Şi eu aş
vrea să fiu ca o melodie care izbucneşte din mâna lui
Dumnezeu.”
Postare 21 iulie 2010
Acest citat ne face să ne gândim la admirabila
formulă a sfântului Augustin, care evoca istoria ca pe un „vast
poem rostit de un Poet incredibil de inspirat”, velut magnum
carmen ineffabilis modulatoris. Etty va fi din ce în ce mai
sensibilă la această prezenţă a lui Dumnezeu
în toate lucrurile. Angoasa însăşi o atestă în maniera
ei, ala cum îi sugerează aceste remarci ale lui Spier notate
de unul dintre pacienţii lui, şi pe care ea o consemnează,
achitându-se de slujba ei de secretară şi colaboratoare:
„Există în această angoasă un presentiment al divinului,
a atot-puterii creatoare. Trebuie să treci prin experienţa
acestei angoase, a „temerii de Dumnezeu”. Să scoţi tocmai
din această experienţă o forţă creatoare.
Temerea de Dumnezeu ar trebui să provoace un surplus de viaţă
la cel care o trăieşte. Trebuie să ne putem metamorfoza
angoasa. Primitivii şi copiii cunosc angoasa. Angoasa este
surmontată prin credinţă.”
Angoasa este de fapt, pentru unii şi în felul
ei, un simptom de „ne-stăpânire” în privinţa realului,
în sensul în care zguduie suficienţa omului şi poate astfel
să-l pregătească pentru această abandonare încrezătoare
care este credinţa.
Atenţia pe care Etty o acordă de acum dimensiunii
religioase a omului se evidenţiază mai ales în citatele
pe care le transcrie în Jurnalul ei. Astfel, acest pasaj
dintr-o lucrare a filosofului american Will Durant, care se seamănă
foarte mult unor diagnostice contemporane:
”Ştiinţa este o putere. Numai înţelepciunea este
libertate. Cultura epocii noastre este superficială, şi
ştiinţa noastră periculoasă, căci dacă
suntem bogaţi în mecanisme, suntem săraci în motivaţii.
Echilibrul spiritului nostru, care era odinioară fructul unei
fervori religioase, a dispărut. Ştiinţa a disociat
morala noastră de fundamentele ei supranaturale şi lumea
noastră pare corodată de un individualism dezordonat,
care reflectă dezorientarea haotică a spiritului nostru.”
(Will Durant – The meaning of Philosophy , 1920)
În timp ce ia notă de această interpelare,
Etty nu va adera totuşi la această viziune unilaterală
şi global pesimistă a lumii contemporane. Încă de
la începutul acestui urcuş spiritual în care s-a angajat cu
ajutorul lui Julius Spier, ea descoperă ceea ce numim con-templaţie:
termen provenit din cuvântul „templu”, care înseamnă „loc rezervat”
(dincolo de orice destinaţie utilitară), rezervată
primirii şi revelării unei Prezenţe. Privirea contemplativă
este cea care, eliberată de instinctul de posedare sau de dominare,
percepe intuitiv Frumuseţea lumii, sensul profund şi oferit
al oamenilor şi al lucrurilor. Etty se explică într-una
din primele pagini ale jurnalului ei despre evenimentul interior
care marchează accesul ei la această disponibilitate contemplativă:
„Ating aici un punct esenţial. Când găseam că o
floare era frumoasă, aş fi vrut să o presez pe inima
mea sau să o mănânc. Acest sentiment era mai dificil cu
late frumuseţi naturale, dar sentimentul era acelaşi.
Aveam o natură prea senzuală, prea „posesivă”, aş
spune. Ceea ce găseam frumos, îl doream într-un mod mult prea
fizic, voiam să-l am. De aceea aveam mereu o senzaţie
penibilă de dorinţă de nestins, o aspiraţie
nostalgică după ceva ce îl credeam inaccesibil, şi
aceasta numeam eu „instinctul meu creator”. Intensitatea acestor
sentimente era tocmai ceea ce mă făcea să cred că
sunt născută pentru a crea opere de artă. Dintr-odată
totul s-a schimbat. Pe ce căi interioare? Nu ştiu, dar
schimbarea există. Nu mi-am dat seama decât în această
dimineaţă în timp ce rememoram o mică promenadă
în jurul Patinoarului, alaltăseară. Era în amurg. Culorile
blânde ale cerului, siluetele misterioase ale caselor, copacii vii,
cu rămurişul transparent, totul era admirabil. Ştiu
foarte bine cum reacţionam „înainte” la astfel de scene. Resimţeam
această frumuseţe atât de mult încât trăiam o durere
în inimă. Frumuseţea mă făcea să sufăr,
nu ştiam ce să fac cu ea. Aveam nevoie să scriu,
să scriu versuri, dar cuvintele nu veneau niciodată. Atunci
eram ca un suflet în suferinţă. Mă îndopam literalmente
cu frumuseţea peisajului, şi aceasta mă epuiza. Cheltuiam
o energie infinită. Era un fel de onanism în fond.
Alaltăseară, în schimb, am reacţionat
cu totul altfel. Am întâmpinat în bucurie, în pofida a toate, intuiţia
frumuseţii lumii create de Dumnezeu, dar aceasta nu mă
mai deranja. Nu mai era vorba de o plăcere egoistă.” (16
martie 1941)
Această bucurie de a întâmpina „frumuseţea
lumii create de Dumnezeu” nu o va mai părăsi, în pofida
unor scurte perioade în care o încearcă suferinţele fizice
sau angoasa celor care, în jurul ei, se simt din ce în ce mai ameninţaţi.
Ea scrie unsprezece luni mai târziu cu această sensibilitate
la realul cel mai concret care o caracterizează:
”Sunt plină de recunoştinţă pentru această
viaţă. Mă simt crescând. Îmi dau seama zilnic de
greşelile şi de micimile mele, dar îmi cunosc şi
posibilităţile. Şi apoi iubesc, iubesc buni prieteni,
dar această afecţiune nu mă izolează de ceilalţi
oameni. Iubesc atât de larg şi până la marginile lumii,
îi iubesc atât de mult chiar pe cei pentru care simt în mod spontan
nici o simpatie – trebuie mers până acolo! Han doarme la etaj
cu o tuse produsă de o bronşită, iar eu mă
strecor cu gratitudine în micul meu pat solitar. Este frapant_ atunci
când sunt întinsă pe spate, am în realitate impresia că
sunt ghemuită lângă bunul şi vechiul pământ,
în timp ce mă odihnesc pe o saltea confortabilă. Dar când
mă aflu astfel culcată, atât de intens prezentă
şi destinsă totodată, debordând de gratitudine pentru
tot, est ca şi cum aş fi în comuniune cu – da, cu ce?
Cu pământul, cu cerul, cu Dumnezeu, cu totul.” (22 februarie
1942)
[…]
3 aprilie 1942
„Iată, sunt câteva zile, săptămâni
de când mă gândesc să scriu despre aceasta, dar nu ajung
să formulez – timiditate sau încă o falsă ruşine?
Îngenuncherea: este ca şi cum acest gest ar corespunde acum
unui elan al întregului corp. O resimt în tot corpul meu. Uneori,
în momente de profundă gratitudine, simt în mine o nevoie adâncă
de a îngenunchea, cu capul adânc plecat, cu mâinile acoperindu-mi
faţa. A devenit un gest care corespunde unui elan profund al
corpului meu, şi aspiră uneori în mod imperios să
se concretizeze. Şi îmi amintesc: Fata care nu ştia
să îngenuncheze, şi carpeta aspră din sala de
baie. Şi totuşi, în clipa în care scriu acestea, simt
încă o anumită jenă în a exprima ceea ce aparţine
intimităţii mele cele mai profunde. Aş avea mai puţine
rezerve şi pudoare în a evoca viaţa mea amoroasă.
Ce poate fi mai intim decât relaţia unei fiinţe umane
cu Dumnezeu?”
Acest reflex de pudoare îi inspiră lui Etty
o anumită repulsie faţă de manifestările de
pietate prea demonstrative. Aşa cum atestă citatul care
va urma, ea a avut, într-o vreme neprecizată, un contact cu
„Mouvement d’Oxford”. Era vorba de o mişcare de „trezire” fondată la iniţiativa
evanghelistului american Frank Buchman în cursul anilor treizeci.
[…]
“Această adunarea Mişcării de la Oxford la care
am participat cu ceva timp în urmă mi-a lăsat o impresie
negativă. Prea exhibiţionist! Cum poţi să faci
astfel dragoste cu Dumnezeu în public? […] Nu! Niciodată! Pentru
o dată, fie, ca experienţă a unei senzaţii tari”.
(3 aprilie 1942)
Iată o atitudine un pic severă, care contrastează
faţă de bunăvoinţa profundă pe care Etty
o va manifesta din ce în ce mai mult faţă de tot ce este
uman. Dar se cuvine să vedem acolo, înainte de toate, profunzimea
şi puritatea simţului lui Dumnezeu la ea. Ea nu va înceta
să şi-l aprofundeze şi autentifice pe măsură
ce descoperă adevărul ultim al vieţii.
Într-un sens, descoperirea lui Dumnezeu este strict
personală.
Postare 22 decembrie
2011
Ca cei mai mulţi dintre noi,
Etty face şi experienţa faptului că moartea este
revelatoare a adevărului unei fiinţe umane, şi ea
exprimă aceasta, în cazul lui Spier, cu luciditatea pe care
o cunoaştem, şi care nu alterează ataşamentul
profund care i-au unit pe unul de celălalt:
„Tot ceea ce se putea găsi ca
rău sau bun într-un om, le găseam în tine. Toţi demonii,
toate pasiunile, toată bunătatea, toată mila (charité)
erau în tine, mare descifrător, mare căutător şi
aflător de Dumnezeu. Tu l-ai căutat pe Dumnezeu peste
tot, în toate inimile care ţi se deschideau ţie – şi
ce multe au fost -, şi peste tot tu ai găsit o mică
parcelă de Dumnezeu. Nu renunţai niciodată. În micile
lucruri te arătai adesea foarte nerăbdător, dar,
în cele mari, tu erai răbdarea însăşi.” (p.547)
Şi când „totul este consumat” ( a se vedea Ion 19,30):
”Miercuri 16 septembrie, la orele trei după amiază. Voi
face încă o vizită pe strada sa. Trei străzi, un
canal şi un pod mic m-au despărţit totdeauna de el.
a murit ieri la şapte şi un sfert, tocmai în ziua în care
îmi expira permisul de trecere. I-am făcut o ultimă vizită.
Eram, pe moment, în baie. Mă gândeam: voi vedea pentru prima
dată în viaţă un mort… […] Totul se petrece undeva în interiorul meu. Există
acolo vaste platouri înalte fără timp şi fără
frontiere, şi totul se petrece acolo. Şi iată-mă
parcurgând aceste câteva străzi. Aşa cum le-am luat adesea, şi adesea cu el, plonjată într-un
dialog mereu fructuos şi pasionant! Şi cum le voi lua
încă, oriunde sunt în lume, străbătând înaltele platouri
interioare unde se desfăşoară adevărata mea
viaţă. Se aşteaptă de la mine ca să-mi
compun o faţă tristă de circumstanţă? Dar
eu nu sunt tristă! Aş vrea să-mi împreunez mâinile
şi să spun: „Dragii mei copii, sunt plină de fericire
şi de gratitudine, găsesc că viaţa este atât
de frumoasă şi plină de sens.” Da, da, frumoasă
şi plină de sens , tocmai în momentul în care stau la
căpătâiul prietenului meu mort – mort prea tânăr
– şi în care mă pregătesc să fiu deportată
de la o zi la alta spre ţinuturi necunoscute. Dumnezeul meu,
îşi sunt atât de recunoscătoare pentru tot! Voi continua
să trăiesc cu ceea ce, la cei morţi, trăieşte
pentru totdeauna, şi voi readuce la viaţă ceea ce,
la cei vii, este deja mort. Astfel nu va mai exista decât viaţă,
o mare viaţă universală, Dumnezeul meu”. (pag. 548)
Această comuniune dincolo de
moarte, Etty continuă să o trăiască profund
şi liniştit. Ea scrie, opt zile mai târziu: „Tu nu mai
ai nevoie să suferi, tu care erai atât de vulnerabil. Eu pot
să le îndur, acest frig şi aceşti câţiva zeci
de metri de sârmă ghimpată, şi voi continua să
trăiesc din tine. Ceea ce este în tine este nemuritor, eu continuu
să trăiesc aceasta” (27 sept. 1942, p. 566). Şi a
doua zi: „Se spune: tu ai murit prea devreme. Fie, va fi o carte
de psihologie mai puţin de publicat, dar există un pic
mai multă iubire care s-a manifestat în lume.” (p.567) Şi
versetul din imnul de iubire al sfântului Pavel izbucneşte
încă o dată sub pana ei: „Şi chiar dacă mi-aş
da toate bunurile pentru întreţinerea celor săraci, dacă
nu am iubire, nu mi-ar folosi la nimic.” (1 Cor. 13,3)
Această maturitate spirituală,
atât de precoce la o tânără de 28 de ani, o înrudeşte
cu maeştri confirmaţi ai spiritualităţii creştine.
Ne gândim la Francisc de Assisi binecuvântându-l pe Dumnezeu, în
seara vieţii lui, pentru „sora noastră moartea corporală”,
şi, printre atâţia alţii, la un aspect fundamental
al spiritualităţii ignaţiene, aşa cum se formulează
ea în Exerciţiile spirituale. Se ştie că această
modestă cărticică a fost elaborată progresiv,
plecând de la o experienţă de convertire, în ideea de
a ajuta pe cei şi pe cele care îi acceptă demersul să
găsească mijlocul de a ajunge la o decizie cu adevărat
liberă care le angajează destinul. Or, omul cu adevărat
liber, este cel care asumă acest privilegiu propriu fiecărui
om de a şti că va muri într-o zi, şi care acceptă
să integreze această conştienţă în viaţa
sa şi să-i dea sens. Este, aşa cum adineaori am văzut,
tocmai această libertate interioară la care accede Etty
în clipa în care alege să-şi asume destinul: „Copiii
mei, sunt plină de fericire şi de gratitudine, găsesc
viaţa atât de frumoasă şi de plină de sens.”
Cât este ea de aproape de acest Basc care a trăit şi el,
la ieşirea din adolescenţă, o tinereţe tumultuoasă
şi avidă de experienţe intense, libere de constrângeri
convenţionale. Dar graţie unei ghiulele(franceze) care
i-a zdrobit un picior la asediul de la Pampelune, această intensă
pasiune de a trăi este confruntată cu experienţa
morţii. Proximitatea concretă a acesteia îi revelează
atunci, ca şi tinerei şi îndepărtatei lui surori
Etty, adevărata semnificaţie: cea a unei funcţii
revelatoare şi regularizatoare a libertăţii şi
a unei existenţe autentice (…)
Aceasta, fără îndoială,
nu îi înlătură morţii misterul ei, care lasă
deschisă libertatea opţiunilor prin care fiecare se formează
după luminile pe care le-a primit el însuşi. Etty nu tratează
această chestiune a unei „alte vieţi” în mod formal şi
explicit. Ea nu face nici o referinţă la Învierea lui
Christos, fundamentală pentru opţiunea creştină
– cu toate că, vom vedea, ea va evoca ideea unei „învieri”
(utilizând termenul opstaan, „a se ridica”) pentru a relata
propria sa experienţă. Se poate spune în orice caz că
maniera în care ea se exprimă pe tema morţii este greu
conciliabilă cu ipoteza unei aneantizări a persoanei defuncte.
Ea transcrie în special, cu o simpatie manifestă, acest pasaj
dintr-o scrisoare a fratelui său Mischa, acest tânăr pianist
de geniu, adresată prietenei ei Henny (Henriette) Tideman:
<„Pianistul meu de frate, douăzeci
şi unu de ani, a scris în timp ce se afla într-un institut
psihiatric – în care an al războiului? : „Henny, şi eu
cred, ştiu că după această viaţă există
o alta. Eu cred chiar că unele persoane sunt capabile să
vadă şi să resimtă prezenţa celeilalte
vieţi în această viaţă chiar. În această
altă lume, sugestiile discrete ale misticii s-au preschimbat
în realitate vie; obiectele şi cuvintele de toate zilele, în
banalitatea lor, acced acolo la un sens superior. Este posibil ca
după război oamenii să fie mai deschişi la această
realitate şi ca ei să acceadă în mod colectiv la
o conştientizare mai profundă a unei realităţi
mai înalte a universului”> (27 sept. 1942, p. 565)
Acest sentiment al „prezenţei
celeilalte vieţi în această viaţă chiar” confirmă
la Etty importanţa pe care ea o acordă, ca şi înaintaşii
ei pe căile Spiritului, „graţiei momentului prezent” (Tereza
de Lisieux), şi care se exprimă mai ales prin citarea
recurentă, în jurnalul ei, a unui verset din Evanghelia după
Matei:
„Încă o dată, notez pentru
propria mea folosinţă: Matei 6, 34: „Nu vă îngrijoraţi
pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine va avea grijă
de ea însăşi. Fiecărei zilei îi ajunge osteneala
(suferinţa) ei”. Trebuie să eliminăm zilnic, ca pe
purici, miile de mici îngrijorări pe care ni le inspiră
zilele care vin, şi care ne consumă din forţele noastre
creatoare. Luăm mental o serie întreagă de măsuri
pentru zilele următoare, şi nimic, dar absolut nimic,
nu se întâmplă aşa cum am prevăzut. Fiecărei
zile îi ajunge osteneala ei. Trebuie să facem ceea ce avem
de făcut, şi, în rest, să ne ferim să ne lăsăm
contaminaţi de micile angoase care sunt tot atâtea impulsuri
de neîncredere vizavi de Dumnezeu… […] Unica noastră obligaţie
morală este aceea de a defrişa în noi înşine vaste
luminişuri de pace şi de a le extinde din aproape în aproape,
până când pacea va iradia spre alţii, şi cu cât va
fi mai multă pace în oameni, cu atât va fi mai multă pace
în această lume în fierbere” (29 sept. 1942, p. 567).
Ea revine a doua zi asupra acestei
disponibilităţi pentru prezent care îi pare esenţială:
„A rămâne fidel faţă
de tot ceea ce am întreprins într-un moment de entuziasm spontan,
prea spontan, poate. A rămâne fidel faţă de orice
gând, orice sentiment care a început să germineze. A rămâne
fidel, în sensul cel mai universal al cuvântului: fidel faţă
de sine, fidel faţă de Dumnezeu, fidel faţă
de ceea ce considerăm a fi momentele noastre cele mai bune.
Şi, acolo unde putem, a fi prezent sută la sută.
„A face” pentru mine va consta în „a fi”.
… Cred că discern cu o limpezime crescândă
abisurile căscate în care dispar forţele creatoare
ale unei fiinţe umane şi bucuria ei de a trăi.
Sunt falii (puncte slabe) care se deschid în psihismul nostru şi
care înghit totul. Ajunge fiecărei zile osteneala ei. Cele
mai grele suferinţe ale omului sunt cele de care se teme…
Căci marele obstacol, este totdeauna reprezentarea şi
nu realitatea. Realitatea o asumăm cu toată suferinţa
ei, cu toate dificultăţile legate de ea, o luăm pe
umerii noştri şi, purtând-o ne crete anduranţa. Dar
reprezentarea acestei suferinţe – care nu este suferinţa,
căci aceasta este fecundă şi poate să vă
facă existenţa preţioasă – trebuie strivită.
Şi strivind aceste reprezentări, care încătuşează
viaţa în spatele gratiilor lor, se eliberează în noi viaţa
reală cu toate forţele ei şi devenim capabili să
suportăm suferinţa reală, din propria viaţă
şi din cea a umanităţii.” (30 sept. P. 568-570)
(de la pagina 205 la pagina 210
din cartea scrisă de Paul Lebeau)
... va urma...
Fragmente traduse din volumul:
Paul Lebeau - Etty Hillesum. Un itinérarire spirituel.
Amsterdam 1942-Auschwitz 1943 ,
Albin Michel, Spiritualités vivantes
Traducerea Viorica Juncan.
Salt la inceputul paginii
|
