[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]





Etty Hillesum – O viaţă bulversată

Fragmente traduse din cartea:
Etty HillesumUne vie boulvers
ée
suivi de Lettres de Westerbork,
Journal 1941-1943, Editions du Seuil.
Traducerea din olandeză în franceză de Philippe Noble

Alte fragmente traduse din acelasi jurnal, de data aceasta dintr-o carte scrisã de PAUL LEBEAU despre itinerariul spiritual al lui Etty Hillesum: aici

1. Libertate în vremuri barbare - Anca Manolescu (DILEMA VECHE) despre Etty Hillesum si cartea Une vie boulversee (:::)

2. Cuvânt înainte de Philip Noble aici: (:::)

3. Urmeazã fragmente traduse din O viatã bulversatã

Postare 14.04.2010 (aici)
Postare 18.04.2010 (aici)

Postare 15.09.2010 (aici) ultima postare


Libertate în vremuri barbare

Exista spirituali de tip "natural", în sensul ca nu sînt cultivati si încadrati de o traditie religioasa anume si ei pot fi tot atît de autentici ca cei disciplinati de o cale canonica. Daca nu au ajuns la libertatea intimitatii cu Dumnezeu pe drumul unei religii, ei au, în schimb, candoarea, creativitatea, riscurile cautarii de unul singur a Celui singur. Asemenea naturi se aprind mai ales în vremuri de criza, în vremuri sumbre. Un asemenea caz a fost Etty Hillesum, tînara evreica olandeza pentru care timpul experientei mistice s-a plasat în anii 1941-1943. În mediul intelectual din Amsterdam, ea facea parte dintre acei evrei pentru care cultura moderna, foarte viu asimilata, se îmbina cu distantarea fata de o traditie iudaica perceputa drept un dat comunitar respectabil, dar prea conventional trait si cercetat. Interesata de orice filon contemporan care i-ar putea hrani traseul interior, îi citeste patimas si îi "aplica existential" pe Dostoiewski si pe Rilke, are un mentor de filiatie jungiana, respira într-o atmosfera mai degraba crestina, dar fara nici un fel de atentie pentru încadrari confesionale, dogmatice sau institutionale. În ultimii trei ani de viata, Etty Hillesum tine un jurnal care, alaturi de scrisorile catre numerosii ei prieteni, a fost publicat în 1986 în Olanda, iar apoi în traduceri, printre care cea franceza în 1995, la Seuil: Une vie boulversée, suivi de Lettres de Westerbork.

Jurnalul noteaza mai ales exigentele, dibuirile si evenimentele interioare, dar pastreaza constant o privire limpede - ca un apus de soare toamna - asupra situatiei tot mai deteriorate a evreilor din Olanda si a etapelor deportarii lor. Etty a fost o vreme functionar al Consiliului evreiesc în lagarul de la Westerbork. Din 1939, autoritatile olandeze grupasera acolo pe refugiatii evrei din Germania, în asteptarea plecarii lor, spre Palestina mai ales. În 1942, el a fost transformat de nazisti în spatiu de concentrare pentru evreii olandezi si de formare a convoaielor care, saptamînal, plecau spre lagarele de exterminare din centrul Europei - cei ramasi la Westerbork, spune Etty, nu puteau evita sa se întrebe pentru ce nu mai primeau nici o veste de acolo.

Cu o populatie care se înmultise de zece ori în cîteva luni, Westerbork nu era un loc al ororii explozive. Nu existau decît rareori brutalitati fizice, hrana era saraca, dar tolerabila, persista umbra unor servicii comunitare, mai erau posibile ceva relatii cu exteriorul. Westerbork era doar o lume-pentru-moarte, din ce în ce mai densa, ritmata de selectia si plecarea trenurilor saptamînale. Pîna aproape în momentul brustei ei deportari la Auschwitz, Etty Hillesum, ca functionar al comunitatii evreiesti (dadea asistenta medicala si mai ales umana, se ocupa de biblioteca), a putut iesi din lagar pentru scurte sederi la Amsterdam. Westerbork era o lume-pentru-moarte, dar era totusi o lume, o lume îngramadita, pestrita, pusa sub semnul provizoratului intensificat: o replica rasturnata a arcei lui Noe. Etty Hillesum spune undeva ca se putea "citi acolo scheletul nud al vietii" si ca ar fi trebuit un foarte mare poet pentru a descrie aceasta lume în care pulsiunile cele mai firesti, ca si demnitatea omului erau supuse unei tensiuni ucigatoare. Ea, care îsi simtea si-si chestiona cu insistenta talentul literar, a dat cîteva schite ale acestei lumi: personalitati publice, despuiate de coaja protectoare a prestigiului social; torturati, adusi pentru scurta vreme la Westerbork; batrîni smulsi din modesta si asezata lor viata (trimisi repede spre Est de auxiliarul evreu al conducerii lagarului, cel care decidea componenta convoaielor) pentru care cei ramasi se mobilizau ca sa-i înzestreze cu ceva paturi; febra obtinerii unui loc pe "listele de exceptii", prin care majoritatea se agatau de o improbabila, dar irepresibila speranta de scapare; farmecul malefic al comandantului nazist; puterea bruta, discretionara a asistentului sau evreu; apoi oameni care se mai puteau îngrijora pentru soarta celorlalti, oameni care mai puteau citi, discuta, scrie; oameni care se pregateau pentru moarte si oameni care încercau sa uite de ea, pregatind un spectacol de revista. Toate acestea ritmate de selectia pentru sapamînalul convoi - un paznic olandez al lagarului îi spune, la un moment dat, ca fiecare dintre ele îl îmbatrîneste cu zece ani.

Etty Hillesum nu se tînguie, nu se revolta, nu încearca sa se salveze, nu este cotropita de ura reactiva a victimelor fata de ucigasi. Descrie pur si simplu, cu o privire din ce în ce mai calma fata de soarta proprie, mai ascutita fata de nenorocirea unanima. "Ma simt ca un dig de care se izbeste toata suferinta lumii", spune undeva. Ea face parte dintre acei "mistici ai atentiei", pentru care orice situatie, mai cu seama situatiile-limita, mai cu seama mizeria si nenorocirea ultima, fara speranta sînt suprem utile, sînt de citit drept cuvintele unui dialog, din ce în ce mai direct, cu divinul - prin care el "ne manînca", au putut spune alti mistici, ne asimileaza. "De îndata ce accept încercarile, ele se preschimba pentru mine în frumusete - o frumusete mai masiva, mai coplesitoare decît încercarile însele." Nu este vorba aici despre fantazare, despre evaziune din real, despre interpretari consolatoare. E vorba, dimpotriva, despre un acces la structurile tari, dezgolite, reale ale realului. E vorba despre judecata si consimtire. Absenta urii este data de distanta cu care priveste aceste structuri, din punctul în care perceperea intensificata a duritatii si a frumusetii lor este aceeasi. Ceea ce nu exclude, dimpotriva, "o elementara indignare morala" fata de cei care stîrnesc si pun în opera nenorocirea.

Acest tip de atentie este foarte sensibil la libertatea umana care, în conditiile constrîngerii extreme si fara fisura, poate gasi solutii, facîndu-si astfel cea mai convingatoare dovada. Exista cel putin doua asemenea acte de libertate în "relatarea subiectiva" a vietii de la Westerbork. Primul îl priveste pe un calugar, din grupul evreilor catolici arestati în mijlocul slujbei, care iesise astfel, întîia oara dupa cincisprezece ani, din nou "în lume". Recapitulînd cu privirea grozaviile condensate ale lagarului, Etty îl întreaba: "Ei bine, cum vi se pare lumea?". "Privirea lui ramîne ferma, binevoitoare, lipsita de emotie, ca si cum tot ceea ce îl înconjoara i-ar fi bine cunoscut si familiar înca de multa vreme." Printre baraci, noroi si sîrma ghimpata, grupul de calugari îsi face de altfel preumblarile orante cu aceeasi liniste concentrata ca sub boltile abatiei din care fusesera luati. Etty se simte colega cu acesti oameni, ea care cerea ca rugaciunea sa nu-i înceteze niciodata. Dar poate si mai expresiv este gestul unui om izolat, care nu avea probabil acelasi antrenament riguros pentru aequanimitas. El se înscrie singur pe lista convoiului spre lagarele de exterminare. Refuza sa se supuna constrîngerii, sa fie trimis la moarte; prefera sa mearga spre ea, cu acea libertate de care nimeni nu te poate priva. Grila celei mai implacabile opresiuni poate fi deschisa astfel spre spatiul libertatii ultime. Dar e nevoie, desigur, de un curaj nebanal.

Însa tocmai asta a facut nazismul, asta au facut totalitarismele în genere: cu intensitati diferite de cruzime, au pus imense mase de "oameni banali" sub o constrîngere cvasiabsoluta. Asta încearca azi terorismul de slogan religios: sa creeze o lume a opresiunii si a arbitrarului, o lume-pentru-moarte. În fata acestui tip de realitate, e bine sa avem stiinta, alaturi de exemplul socratic, alaturi de modelele din textele religioase, si de solutii pe care le-au trait oameni mai vecini cu noi: cum poti trata liber, eliberat inclusiv de ura, constrîngerea extrema. Actul eficace împotriva barbariilor totalitare trebuie sa tina, cred, seama de aceasta atitudine.

Anca MANOLESCU

Sursa: http://www.dilemaveche.ro/sectiune/articol/libertate-%C3%AEn-vremuri-barbare


Cuvânt înainte
de Philippe Noble

La sfârşitul anului 1981, Ţările de Jos numărau o celebritate în plus. Se publicaseră largi extrase din jurnalul intim pe care o tânără din Amsterdam l-a ţinut din 1941 până în 1943, înainte de a dispărea la Auschwitz: Etty Hillesum, deportată anonimă, intra în Istorie cu un decalaj de patruzeci de ani.

Succesul acestui jurnal a fost fulgerător. În câteva luni, acesta a cunoscut nu mai puţin de 8 reeditări. În anii următori, s-au publicat alte extrase, apoi scrisori, până când o ediţie mai erudită să vină să adune, în 1986, toate scrierile păstrate de la Etty Hillesum. De unde provenea extraordinara admiraţie pe care o provocau aceste scrieri? Interesul lor nu este nici literar (deşi găsim acolo lucruri superbe), nici istoric (deşi ele oferă o excelentă mărturie despre lagărul din Westwrbork, de exemplu). Jurnalul este uman, etic, metafizic. Personalitatea lui Etty şi uimitoarea ei călătorie interioară sunt cele care, imediat, provoacă admiraţia, fervoarea chiar. Etty este o sfântă, scria J. Heldring, unul dintre primii comentatori olandezi ai jurnalului. Este, în orice caz, o femeie care a ales voluntar deportarea, făcând astfel din shoah un martir în sensul creştin al termenului, sugerează J.G. Gaarlandt, editorul jurnalului.

Dar cine a fost Etty Hillesum? Care a fost viaţa ei înainte ca vântul Istoriei să vină să o înşface? Născută la Middelburg, în Zeelanda (provincie din sud-vestul Olandei), la 15 ianuarie 1914, Esther (Etty) era fiica lui Louis Hillesum, doctor în litere clasice, şi a lui Rebecca Bernstein. Nu se pot imagina părinţi mai puţin neasemănători. Louis Hillesum, în ciuda unui umor foarte viu, era tipul universitarului de altădată, profesor şi cercetător care prefera umbra bibliotecilor în locul ieşirii în aer liber. Rebecca era vie, bizară şi destul de instabilă. Şi din punct de vedere social, toate îi despărţeau: Louis îi aparţinea burgheziei evreieşti din Amsterdam; Rebecca sosise în acelaşi oraş în 1907, la vârsta de douăzeci şi şase de ani, fugind de pogromurile din Rusia natală. Odată instalată, ea a ajutat la venirea părinţilor şi a fratelui ei, care şi-au continuat imediat ruta lor de emigranţi anonimi spre Statele Unite. Ea a rămas singură în Olanda, trăind din lecţii particulare de limba rusă şi s-a căsătorit în 1912.

Etty îmbina curiozitatea intelectuală a tatălui ei cu caracterul pasionat al mamei sale. Ea avea doi fraţi mai mici, Jacob (Jaap), născut în 1916, şi Michael (Mişa), în 1920. primul a făcut studii de medicină; al doilea, copil minune, s-a consacrat foarte repede pianului şi începuse deja înainte de război o carieră de concertist. Cei doi fraţi ai lui Etty erau amândoi fragili din punct de vedere psihologic, mai ales Mişa, care a trebuit să fie tratat pentru schizofrenie. După o perioadă de şcoală nu prea strălucită la liceul din Deventer, unde tatăl ei era director, Etty a plecat să studieze dreptul la Amsterdam. Se pare că aici a dus o viaţă destul de lipsită de griji, înconjurată de numeroşi prieteni şi locuind cel mai adesea cu fratele ei Jaap. În primăvara lui 1937, cu toate acestea, ea s-a mutat la un contabil, Han Wegerif, proprietar al unei case mari aproape de Concertgebouw. Văduv fiind, Wegerif i-a cerut lui Etty să-i administreze menajul; el a devenit totodată şi amantul ei. Scurta viaţă a lui Etty este astfel jalonată de relaţii amoroase cu bărbaţi mai în vîrstă decât ea. Ea va rămâne la Wegerif până în 1943. Acolo îşi scrie ea esenţialul jurnalului ei.

Etty a obţinut licenţa în drept în 1939; în paralel ea a întreprins studii de limba rusă pe care războiul şi ocupaţia au împiedicat-o să le ducă la bun sfârşit. La fel ca mama ei, dădea lecţii particulare de limba de rusă.

Familia Hillesum nu practica nici o religie la modul ortodox, dar nici nu au rupt legăturile cu tradiţia, mai puţin din convingere, cât mai ales din grija pentru identitatea culturală. Etty, spre exemplu, a învăţat ebraica şi a făcut parte pentru un timp dintr-o mişcarea de tineret sionist. Pe durata anilor de studii de la Amsterdam, ea nu dă impresia de a fi evoluat într-un mediu specific evreiesc; prietenii ei erau mai degrabă „intelectuali de stânga”, pe care îi unea o opoziţie comună faţă de fascism. Abia după 1940 şi-a descoperit ea legăturile cu „poporul ei” şi a dezvoltat o credinţă personală, cu o tentă de misticism, dincolo de orice religie stabilită.

În această privinţă, întâlnirea ei cu Julius Spier, în februarie 1941, avea să fie decisivă. Această întâlnire a avut loc în condiţiile cele mai banale: un alt locatar al lui Wegerif, studentul Bernard Meylink, îi dăduse lui Etty adresa acestui psiholog. Prima consultaţie i-a produs un fel de şoc – care a determinat-o, printre altele, să-şi ţină de acum jurnalul. Se ştie că Spier joacă acolo un rol central.

Originar din Francfurt, Julius Spier (1887-1942) era un fost om de afaceri care, după o  pensionare prematură, în 1926, s-a consacrat celor două pasiuni din viaţă, muzica vocală şi „chirologia”, adică studiul personalităţii datorită „citirii” mâinilor. După o analiză de formare la Carl-Gustav Jung, Spier şi-a deschis cabinet de psiho-chirologie la Berlin unde, deşi era evreu, a putut să rămână fără prea multă nelinişte până în 1939: printre clienţii lui se numărau şi nazişti eminenţi. Apoi a emigrat în Ţările de Jos şi s-a instalat la Amsterdam, unde trăia deja sora lui, căsătorită cu un agent de schimb olandez.

Jurnalul lui Etty ne dezvăluie ce relaţii complexe s-au ţesut între tânăra femeie şi psihologul de cincizeci de ani: Etty era în acelaşi timp clienta sa, eleva, secretara şi prietena lui de suflet. Oricare ar fi judecata pe care am putea să o emitem despre personalitatea lui Spier, acest „bărbat acoperit de femei” cu magnetism oarecum şarlatanesc, nicidecum nu am putea nega profunzimea influenţei lui asupra lui Etty, în special în materie religioasă. Fie că a fost convertit sau nu, Spier avea vizibil o sensibilitate mai degrabă creştină şi în acest spirit a făcut-o pe Etty să recitească Biblia şi i l-a făcut cunoscut pe Augustin.

Spier a căzut bolnav în cursul verii lui 1942 şi a murit la 15 septembrie – tocmai înainte de a fi deportat. Etty se afla atunci la Amsterdam, dar ea efectuase deja două scurte sejururi în lagărul de la Westerbork.

Deşi esenţialmente personal şi „intim” în sensul deplin al cuvântului, jurnalul lui Etty lasă să se întrevadă menghina care se strânge asupra evreilor din Olanda. Mai întâi excluderea din funcţia publică – şi, pentru studenţi, de la universitate -, privaţi de patrimoniul lor comercial, ei au fost, începând cu 1941, în mod sistematic izolaţi de restul populaţiei: stabilirea rezidenţei în anumite caractere, transferul la Amsterdam pentru unii evrei din alte oraşe, interdicţia de a intra în majoritatea magazinelor, de a cumpăra între anumite ore, de a adopta mijloacele de transport în comun, purtarea stelei galbene… Niciuna din măsurile acestea nu este proprie Ţărilor de Jos; ele au fost însă aplicate aici mai organizat şi cu mai multă rigoare decât în Belgia sau Franţa, spre exemplu.

În majoritatea oraşelor olandeze, germanii un declanşat crearea de „consilii evreieşti” prezidate de persoane de vază ale comunităţii locale. Consideraţi ca să reprezinte această comunitate, ei serveau de fapt, sub constrângere, ca ştafetă pentru deciziile luate de către ocupant. Cel mai important dintre aceste consilii, cel din Amsterdam, s-a transformat imediat într-o instituţie naţională, un fel de guvern al comunităţii evreieşti cu rol foarte ambiguu.

Când au început deportările masive, în iulie 1942, Consiliul evreiesc a recrutat de formă un mare număr de noi angajaţi, furnizând astfel protecţie cel puţin temporară fericiţilor aleşi. Etty avea prieteni în Consiliuu şi, la rugămintea fratelui ei Jaap, a acceptat să-şi depună candidatura pentru o slujbă; a fost angajată la 15 iulie. Jurnalul ei ne informează că ea îşi detesta poziţia sa privilegiată şi simţea o vină profundă din această cauză. De aceea, atunci când Consiliul a decis să detaşeze o parte din personal în lagărul de la Westerbork pentru a asigura acolo un serviciu de „ajutor social populaţiilor în tranzit”, Etty a cerut imediat să fie transferată acolo. În aceste condiţii a ajuns ea la 30 iulie la Westerbork, nu ca deportată, ci din proprie iniţiativă şi în calitate de „funcţionară”.

Istoria lagărului de la Westerbork este surprinzătoare şi complexă. Contrar a ceea ce s-ar putea crede, construirea lui nu a fost decisă de germani, ci de către olandezi, şi datează de dinainte de război. La începutul  anului 1939, de fapt, guvernul olandez a hotărât – cu asentimentul principalei organizaţii evreieşti din ţară – să regrupeze într-un singur lagăr de refugiaţi evrei germani sau apatrizi, intraţi legal sau ilegal în Ţările de Jos. Nu se dorea favorizarea instalării lor în ţară, ci mai degrabă pregătirea lor pentru re-emigrare, în special spre Palestina. Pentru a instala acest lagăr, a fost ales unul din rarele locuri puţin populate şi relativ inospitaliere din Ţările de Jos, un pământ sterp necultivat din provincia Drenthe, la numai treizeci de kilometri de graniţa germană. Solul din turbă, vânturile de apus dominante, generatoare de furtuni de nisip şi rigoarea obişnuită a climatului din acest nord-est al Ţărilor de Jos nu făceau sejurul deosebit de agreabil, în ciuda confortului relativ al clădirilor din lemn: la început erau case mici, divizate în apartamente mai degrabă decât barăci mari colective. Primii refugiaţi s-au instalat aici în octombrie 1939. În momentul invaziei germane din mai 1940, Westerbork număra în jur de opt sute de „rezidenţi”; această populaţie nu a crescut decât moderat în primii doi ani de ocupaţie: erau transferaţi în lagăr în special alţi evrei germani, care locuiau până atunci normal în diverse oraşe din Ţărilede Jos.

Marea schimbare s-a produs la 1 iulie 1942. Westerbork a trecut sub comandament german – fără ca comandantul olandez să fi fost concediat – şi a devenit oficial Polizeiliches Durchganglager, „lagăr poliţienesc de tranzit”. Cincisprezece zile mai târziu, soseau primele convoaie provenite din Amsterdam şi destinate oficial întăririi „efortului de muncă” cerul de Germania în război. În realitate, aplicarea soluţiei finale a început în Ţările de Jos.

Din iulie 1942 până în septembrie 1944, cele câteva sute de mii de evrei olandezi deportaţi au „tranzitat” cu toţii prin Westerbork. Săptămână de săptămână, cu rare întreruperi, nouăzeci şi trei de convoaie îi duceau la Auschwitz, Sobibor – din martie până în iulie 1943 – sau, pentru cei mai „privilegiaţi”, spre Theresienstadt sau Bergen-Belsen. Aceste convoaie, care plecau în zilele de marţi, ritmau viaţa din lagăr şi făceau să apese asupra ocupanţilor lui o ameninţare cumplită. La fiecare sfârşit de săptămână, tensiunea creştea pentru a culmina în noaptea de luni spre marţi, „noaptea convoiului”, în care şefii de baracă făceau apelul celor care trebuie să plece. Această incertitudine, această angoasă făceau ca viaţa la Westerbork să fie un infern, aşa cum subliniază Etty în mai multe rânduri, şi nu condiţiile materiale ale sejurului. Acestea din urmă, într-adevăr, erau mai bune decât în multe alte lagăre – chiar dintre cele situate în Ţările de Jos, ca Vught sau Amersfoort: puţine violenţe fizice, puţine munci cu adevărat penibile, o hrană acceptabilă şi îngrijiri medicale atât de bune pe cât era posibil în condiţiile date.

De fapt, marea originalitate a lagărului rezida în organizarea lui, despre care cel puţin

două scrisori ale lui Etty, cele mai lungi – datate în decembrie 1942 şi în 24 august 1943 -, dau cât de cât o idee destul de bună. La vârf, comandantul german asistat de un mic grup de SS-işti şi de jandarmi olandezi, câini de gardă ai trupei; dar administraţia internă, inclusiv menţinerea ordinii în incinta delimitată de sârmă ghimpată, era aproape în întregime delegată evreilor înşişi sau mai exact, dintre ei, celor mai vechi rezidenţi din lagăr. Aceştia s-au organizat de fapt în „servicii” ce acopereau diversele activităţi din această mică comunitate umană, în timp ce lagărul era încă plasat sub comandament olandez. Germanii nu au făcut decât să menţină această stare de lucruri. Era acesta un bun sistem? S-a afirmat adesea că el crea un fel de tampon între SS şi masa populaţiei din lagăr. Dar cum diferiţii şefi de serviciu erau ei înşişi răspunzători cu viaţa lor de buna executare a deciziilor germane, îndulcirile pe care ei le-ar fi putut aduce păreau destul de iluzorii.

În realitate, această organizare instituia o inegalitate fundamentală printre evrei: unii, cei cu vază, se protejau ajutându-i pe germani să-i administreze pe ceilalţi, marea masă. Şi participând la deportarea lor. În fiecare săptămână, comandantul îi aduna pe „şefii de serviciu” şi le comunica cerinţele venite de la Haga: convoiul următor trebuia să conţină atâtea persoane. Lor le revine să întocmească listele nominale, pe baza fişierului din lagăr. Şefii respectivi întocmeau o listă de obicei superioară cu puţin numărului cerut, ceea ce lăsa pentru unii, preveniţi de indiscreţii judicioase, posibilitatea de a-şi pleda cauza. Începea atunci tratative de domeniul coşmarului despre care Etty dă o relatare impresionantă în scrisoare sa din 5-9 iulie 1943, apropo de prietenul ei Philip Mechanicus.

Acest sistem făcea loc, bineînţeles, corupţiei şi întreţinea o ostilitate surdă, dar profundă, între evreii olandezi, aproape toţi excluşi de la funcţiile importante, şi evreii germani, prezenţi peste tot în administraţie. De altfel, totul nu era decât inegalitate la Westerbork. Fiecare avea sau spera să obţină un loc pe o „listă” specială care să îl protejeze de deportare. Aveau un soţ (soţie) non evreu, era botezat, sau era voluntar pentru plecarea în Palestina, a oferit devize (lista Puttkammer), spera să-şi dovedească originile „ariene” (lista Calmeyer), făcea parte din Consiliul evreiesc… Exista chiar un serviciu particular, cel al petiţiilor (Antragstelle), care îşi luau răspunderea, cu o sârguinţă remarcabilă, de a reuni piesele necesare obţinerii acestor garanţii. Germanii nu descurajau acest gen de tentative. Ei găseau de multe ori în aceasta sursa unui trafic fructuos şi, îndeobşte, exploatau cu cinism acest adevăr psihologic: speranţa întreţinută până în ultimul moment îi ajuta pe mulţi să accepte inacceptabilul.

În mijlocul acestei agitaţii tragice, dar şi derizorii, Etty dispunea de un post de observaţie excepţional. Ea făcea parte – aşa cum s-a văzut – din primul grup de funcţionari trimis de Consiliul evreiesc la Westerbork. Ea a fost încadrată la unul din serviciile existente, registratura, unde erau înregistraţi noii sosiţi; în plus, ea făcea slujba de asistentă socială colectând în special mesajele trimise de deportaţi „în urmă”, potrivit expresiei consacrate. Ea îşi inventa, de altfel, ea însăşi tot felul de sarcini şi se risipea peste măsură. Oboseala, asociată cu şocul nervos al confruntării cu acest nou univers au avut imediat efect asupra sănătăţii ei.. din fericire, datorită statutului său oficial, Etty putea să iasă din lagăr. Revine la Amsterdam din 14 până în 21 august 1942, apoi de la începutul lui septembrie până în 20 noiembrie. După un al treilea scurt sejur, ea părăsea din nou lagărul la 5 decembrie, de data aceasta pentru perioadă de şase luni pe timpul căreia a fost spitalizată la Amsterdam, înainte de a ajunge din nou în camera ei din marea casă a lui Han Wegerif.

Etty a luat din nou drumul spre Westerbork la 5 iunie 1943, după ce a refuzat ofertele mai multor prieteni care voiau să o ajute să se ascundă. Situaţia ei urma de acum se schimbe cu rapiditate. În iulie 1943, autorităţile germane au decis să pună capăt statutului special al celor o sută douăzeci de membri ai Consiliului prezenţi în lagăr şi să le reducă în acelaşi timp activităţile. O jumătate dintre ei trebuia să se întoarcă la Amsterdam; cealaltă jumătate rămânea la Westerbork, dar pierdea privilegiul libertăţii de circulaţie, membrii acestui al doilea grup deveneau simpli „rezidenţi”, non deportabili în principiu, dar cu toate acestea deţinuţi. Etty a ales să rămână în lagăr pentru că părinţii ei şi fratele ei Mişa, victime ale raziei din 20-21 iunie, sosiseră între timp acolo. Numai Jaap, internat la Spitalul israelit, se afla încă la Amsterdam. Ea spera, datorită bunelor ei relaţii cu câţiva Prominentem, să-i poată proteja în special pe părinţi, foarte ameninţaţi ca toate celelalte persoane vârstnice.

Soarta familiei Hillesum s-a jucat foarte repede. Fuseseră întreprinse deja mai multe demersuri pe lângă autorităţile germane pentru a-i ajuta lui Mişa să scape de deportare. Wilem Mengelberg, dirijorul orchestrei din Concertgebouw – cunoscut pentru excelentele lui relaţii cu ocupantul -, intervenise personal. Cu toate acestea, nici una din aceste încercări n-a reuşit, în măsura în care Mişa cerea ca şi părinţii lui să beneficieze de aceeaşi protecţie ca şi el. lucrurile au rămas pe loc până în septembrie 1943, când doamna Hillesum mama a avut nefericita idee de a-i scrie personal lui H.A. Rauter, comandantul şef al poliţiei şi al SS din Ţările de Jos. Această scrisoare a dezlănţuit aparent furia acestui înalt demnitar nzist care, la 6 septembrie, a dat ordin de a deporta imediat pe Mişa „împreună cu toată familia lui”. În tratativele precedente, nu fusese niciodată vorba despre Etty, a cărei poziţie era în principiu asigurată. Dar comandantul lui Westerbork, Gemmeker, a interpretat consemnul în sens larg, la 7 septembrie, în pofida ultimelor demersuri  ale prietenilor ei, Etty pleca la Auschwitz odată cu fratele şi părinţii ei.

Louis şi Rebecca au murit în timpul transportului sau au fost gazaţi imediat la sosire. Bărbaţi şi femei sănătoşi au fost folosiţi la munci atât de dure încât supravieţuirea lor nu depăşea câteva luni. Din cel nouă sute optzeci şi patru de persoane deportate la 7 septembrie, numai opt au supravieţuit. Etty va muri la 30 noiembrie 1943, Mişa la 31 martie 1944.

Jaap Hillesum a fost transferat la Westerbork după plecarea familiei lui;el a avut „şansa” de a fi deportat la Bergen-Belsen, dar a murit în aprilie 1945 în trenul care evacua deţinuţii, probabil atins şi el de epidemia de tifos care devastase lagărul. Astfel a dispărut, conform dorinţei lui Rauter, toată familia Hillesum.

Etty Hillesum nu este un om de ştiinţă, şi totuşi scrisorile ei constituie, împreună cu jurnalul lui Philip Mechanicus, unul dintre documentele cele mai impresionante pe care le posedăm despre Westerbork, această anticameră a Holocaustului. Dacă Mechanicus relatează zi de zi despre raporturile de forţe, despre mişcările de opinie şi despre nemiloasa luptă pentru viaţă în interiorul lagărului, Etty oferă în câteva scrisori o viziune mai puţin precisă, mai fragmentară, dar trecută în întregime prin prisma vieţii ei interioare. Să nu uităm descrierea ei vizionară despre o noapte de infern, cea a convoiului din 24 august 1943, nici portretul subtil pe care i-l face comandantului, seducătorul enigmatic şi sinistru Gemmeker, suveran absolut al unui întreg popor „în tranzit” – un popor a cărui soartă Etty a ales în mod deliberat să o împărtăşească.

Alte scrisori, mai prozaice, nu ne informează mai puţin asupra vieţii din lagăr şi a privaţiunilor ei. Şi, mereu, Etty se arată mai preocupată de soarta altora – inclusiv a celor care nu şi-au pierdut libertatea – decât de a sa proprie. Scrisorile ei circulau mult printre prietenii ei, erau citite şi comentate. De aceea menţionarea destinatarului nu are adesea decât o valoare indicativă. Cele mai multe sunt totuşi adresate lui Han Wegerif şi ocupanţilor casei lui: fiul lui Hans, servitoarea Kathe şi infirmiera Maria Tuizing.

Jurnalul şi scrisorile lui Etty Hillesum formează un tot indisociabil. Meditaţia personală care vibrează de-a lungul jurnalului se continuă în scrisori, chiar dacă acestea sunt în general mai faptice, mai descriptive. Se înţelege, la lectură, că Etty nu stabilea nici o distincţie de principiu între scrierea jurnalului şi activitatea epistolară. Gândurile ei intime, emoţiile ei nu sunt protejate de nici un secret: ea se deschide natural prietenilor ei, care îi cunosc iubirile şi evoluţia spirituală. Scrisorile ei sunt un fel de jurnal epistolar. De aceea reunirea într-un volum a celor două documente disponibile în franceză, paginile de jurnal ale Unei Vieţi bulversate şi Scrisorile de la Westerbork, se impunea de la sine. Un ultim pas mai rămâne de străbătut: publicarea în Franţa a integralităţii scrierilor lui Etty.

O viaţă bulversată
(1941-1943)

Postare 14.04.2010
[…]
Toată viaţa mea am avut această dorinţă: ce-ar fi să vină cineva să mă ia de mână şi să se ocupe de mine; am un aer energic, nu contez decât pe mine, dar aş fi grozav de fericită să mă abandonez. Şi iată că acest necunoscut perfect, acest domn S., acest om cu trăsături complicate, se ocupa de mine, şi într-o săptămână a făcut deja minuni. Gimnastică, exerciţii respiratorii, câteva cuvinte luminoase, eliberatoare, apropo de depresiile mele, de relaţiile mele cu ceilalţi etc. Dintr-odată aveam o viaţă diferită, mai liberă, mai fluidă, senzaţia de blocaj se diminua, un pic de pace şi de ordine se instalau înăuntrul meu – toată această ameliorare numai sub influenţa personalităţii lui magice, pe moment, dar ea nu va întârzia să se fundamenteze psihic, să devină un act conştient.
(pag.13)

În mod armonios, lumea se rostogoleşte din mâinile lui Dumnezeu”: toată ziua am avut în minte aceste cuvinte ale lui Verwey. Şi eu aş vrea „să mă rostogolesc armonios din mâinile lui Dumnezeu”. Şi acum, noapte bună.
(pag.14)

În teorie, o ştiu de mult timp: cu ceva ani în urmă am scris pe un capăt de hârtie: cu ocazia rarelor ei vizite, graţia trebuie să găsească o tehnică gata pregătită. Dar această idee, ieşită din capul meu, încă nu s-a „întrupat” în mine. Este adevărat că o nouă fază în viaţa mea tocmai a început? Dar acest semn de întrebare este deja o eroare. O fază nouă a început cu adevărat! Lupta este deja pe deplin angajată. Dar nu, nu ar trebui să vorbesc despre „luptă” în acest moment în care mă simt atât de bine, plină de armonie interioară şi de sănătate; să spunem mai degrabă: conştientizarea este pe deplin angajată, şi tot ceea ce aveam în cap ca frumoase formule teoretice bine cizelate va coborî de acum în inimă şi se va face acolo carne şi sânge. Va trebui, de asemenea, să mă desfac de această conştiinţă exacerbată, savurez încă prea mult această situaţie intermediară, totul trebuie să devină mai natural şi mai simplu, şi voi sfârşi poate prin a mă simţi în sfârşit adultă şi capabilă să asist, la rândul meu, alte făpturi de pe acest pământ şi să le aduc un pic de claritate prin munca mea, căci în cele din urmă aceasta contează.

15 martie, orele 9 şi jumătate, dimineaţa. […] Ieri după amiază am citi împreună însemnările pe care mi le-a împrumutat. Şi când am ajuns la acest cuvinte: „Dar ar fi de ajuns un singur om demn de acest nume pentru ca să putem crede în om, în umanitate”, atunci, într-un elan spontan, l-am strâns în braţe. Este o problemă a vremii noastre. Ura sălbatică pe care o avem pentru nemţi varsă o otravă în inimile noastre. „Ar trebui să-i asfixiem, această rasă dezgustătoare, să-i distrugem până la ultimul” – auzim zilnic în conversaţii, şi avem adesea sentimentul că nu mai putem trăi în această epocă blestemată. Până în ziua în care mi-a venit subit, acum câteva săptămâni, acest gând eliberator care s-a ridicat ca un fir crud de iarbă încă ezitant în mijlocul unei jungle de golomăţ: chiar dacă nu ar fi decât un singur neamţ respectabil, ar fi demn ca el să fie apărat contra întregii hoarde de barbari, şi existenţa lui v-ar lua dreptul de a vă deversa ura asupra unui popor întreg.

Aceasta nu înseamnă că coborâm steagul în faţa unor ideologii, suntem la fel de indignaţi în faţa unor fapte, căutăm să înţelegem, dar nimic nu este mai rău decât această ură globală, nediferenţiată. Este o boală a sufletului. Ura nu este în natura mea. Dacă aş ajunge să simt (din cauza acestei epoci) o ură veritabilă, aş fi rănită în sufletul meu de aceasta şi ar trebui să mă străduiesc să mă vindec cât mai repede. Altădată, vedeam conflictul altfel (dar cât era de superficial!): când simţeam ura opunându-se tuturor celorlalte sentimente ale mele, credeam că este o luptă între instinctele mele vitale de evreică ameninţată de distrugere şi ideile mele dobândite, raţionale, de socialistă, care mă învăţaseră să nu consider un popor în loc, ci să văd acolo o majoritate funciarmente bună rătăcită de o minoritate rea. Deci: instinct vital contra formă de gândire raţională dobândită.

Dar conflictul este mai profund. Prin mica poartă, socialismul a reuşit totuşi să reintroducă ura, ura de tot ce nu este socialist. Formulă un pic grosieră, dar eu mă înţeleg. În ultima vreme, m-am simţit, mai mult sau mai puţin, investită cu misiunea de a prezerva armonia în sânul acestei mici comunităţi: o nemţoaică, o creştină de origine ţărănească care este pentru mine o a doua mamă, o studentă evreică din Amsterdam, un bătrân social-democrat calm şi solid, mic-burghezul Bernard, drept şi destul de comprehensiv, dar limitat de mediul mic-burghez de unde provine, şi tânărul student în economie, sincer, bun creştin dotat cu bunătate şi comprehensiune, dar şi cu combativitatea şi cu simţul onoarei pe care le arată astăzi creştinii. (Etty se referă aici la persoanele care locuiesc, ca şi ea, în aceeaşi casă.). O mică lume turbulentă pe care politica, din exterior, ameninţă cu disensiuni interne. Dar eu îmi fac o misiune din a prezerva unitatea acestei mici comunităţi, pentru a face de minciună toate teoriile rasiste, naţionaliste etc. Pentru a demonstra că viaţa nu se lasă închisă într-o schemă prestabilită. Totuşi, aceasta nu merge fără conflicte interioare, fără multă tristeţe, răni morale reciproce, enervări şi remuşcări etc. Dacă lectura ziarului sau o veste aflată afară mă umplu de ură, mi se întâmplă să dau drumul unei avalanşe de injurii la adresa nemţilor. Şi ştiu că o fac expres pentru a o răni pe Kathe, pentru a-mi descărca ura pe cineva, fie şi pe această nevinovată a cărei iubire pentru patria ei o cunosc, o iubire perfect naturală şi admisibilă, dar nu por suporta ca ea să nu simtă în acelaşi timp ca şi mine aceeaşi ură – în fond eu caut să comuniez în ură cu toţi semenii mei. Cu toate acestea, eu ştiu foarte bine că ea dezaprobă, la fel ca mine, acest „spirit nou” şi suferă, la fel ca mine, din cauza exceselor poporului ei. În profunzime, ea are, în mod natural, legături cu acest popor, eu îl înţeleg, dar în acele momente eu nu-l suport, nemţii sunt de exterminat până la ultimul, îmi dau afară ura: „Ce rasă scârboasă!”- şi în acelaşi timp mor de ruşine, sunt profund nefericită, nu reuşesc să-mi regăsesc calmul şi am sentimentul unei dezordini enorme. Şi este chiar mişcător să ne auzim, rând pe rând, spunându-i lui Kathe, cu un ton gentil şi reconfortant: „Da, bineînţeles că există şi nemţi cumsecade, toţi aceşti soldaţi nu pot fi aşa, dar există şi oameni cumsecade printre ei.” Dar nu este decât o afirmaţie teoretică, menită să strecoare cel puţin un pic de dezgust sub cuvintele amabile. Dacă am crede aşa – şi am simţi – cu adevărat, nu am mai avea nevoie să o exprimăm cu atâta insistenţă, ar fi un sentiment care ne-ar locui pe toţi, pe ţăranca germană, ca şi pe studenţii evrei şi am putea vorbi despre vremea frumoasă şi despre supa de legume în loc să ne torturăm în conversaţii politice care nu servesc decât la a răspândi ura din noi. Căci a reflecta la politică, a încerca să discerni liniile mari şi să vezi un pic dincolo de aparenţe aceasta a dispărut, mai mult sau mai puţin, din conversaţiile noastre, care plutesc prea jos, şi de aceea plăcerile conversaţiei cu semenii noştri au devenit foarte subţiri; şi de aceea S. este o oază în acest deşert; şi de aceea i-am trecut atât de brusc braţul în jurul gâtului. Ar fi încă multe de spus, dar este timpul să mă gândesc la treabă – şi mai întâi mergem să luăm aer.

[…]

Vineri 21 martie, orele 8 şi jumătate dimineaţa. […]

Trebuie să învăţ să înving acest vag sentiment de angoasă. Sigur, viaţa este dură, este o luptă de fiecare clipă (să nu exagerăm nimic, draga mea!), dar această luptă mă atrage. Înainte, mă proiectam într-un viitor haotic, pentru că refuzam să trăiesc clipa imediată, viitorul imediat. Ca un copil răsfăţat, voiam ca totul să-mi fie oferit. Aveam, adesea, convingerea (măcar că era foarte vagă) că voi „deveni cineva”, că „voi face lucruri mari”, alternând cu teama haotică de a dispărea fără a lăsa urme. Încep să înţeleg de ce. Eu  refuzam să împlinesc sarcinile care mi se prezentau, să mă ridic treaptă cu treaptă spre acest viitor. Dar astăzi, în care fiecare minut este plin de viaţă, de experienţă, de luptă, de victorii sau de recăderi, urmate de o întoarcere la luptă, astăzi nu mă mai gândesc la viitor: îmi este indiferent dacă fac sau nu lucruri mari, pentru că am convingerea intimă că din reuşită sau eşec va ieşi întotdeauna ceva. Înainte, trăiam într-un stadiu pregătitor, aveam impresia că tot ceea ce făceam nu conta de fapt, nu era decât pregătirea pentru altceva, pentru ceva mai mare, mai adevărat. Toate acestea m-au părăsit. Astăzi, în minutul prezent, trăiesc, trăiesc din plin, viaţa merită trăită şi, dacă aş afla că mâine trebuie să mor, aş spune: păcat, dar nu regret nimic. […]

[…]

Duminică, 8 iunie, orele 9 şi jumătate dimineaţa. Cred că o voi face: în fiecare dimineaţă, înainte de a mă apuca de treabă, mă voi „întoarce spre interior”, voi rămâne o jumătate de oră pe recepţie, ascultându-mă pe mine însămi. „Întorcându-mă în mine”. Aş putea spune şi: a medita. Dar cuvântul încă mă oripilează puţin. Da, de ce nu: o jumătate de oră de pace în sine. Agit braţele, picioarele şi alţi muşchi dimineaţa în sala de baie; dar aceasta nu este suficient. Omul este corp şi spirit. O jumătate de oră de gimnastică şi o jumătate de oră de „meditaţie” put furniza o bază bună de concentrare pentru toată ziua..

Dar „o oră de pace” nu este aşa de simplu. Aceasta se învaţă. Trebuie să îndepărtez din interior toată mica harababură josnic umană, toate înfloriturile. Un cap mic ca al meu este mereu ticsit de nelinişte pentru nimicuri. Există şi sentimente şi gânduri care vă înalţă şi vă eliberează, dar harababura se insinuează peste tot. A crea în interior o mare şi vastă câmpie, debarasată de hăţişuri viclene care vă astupă vederea, acesta ar trebui să fie scopul meditaţiei. A face să intre un pic de „Dumnezeu” în sine, aşa cum există un pic de „Dumnezeu” în simfonia A noua de Beethoven. A face să intre şi un pic de „Iubire” în sine, nu acea iubire de lux, ci din acea iubire utilizabilă în modesta practică cotidiană.

Aş putea, normal, să citesc Biblia în fiecare dimineaţă, dar nu mă cred coaptă pentru aşa ceva, nu am încă destulă pace interioară şi caut să pătrund intenţiile acestei cărţi într-un mod prea cerebral pentru a mă putea cufunda în ea.

Voi citi mai degrabă în fiecare dimineaţă câteva pagini din Jardin de la philosophie. […]

Sâmbătă 14 iunie, orele 7 seara. Începe din nou: arestări, teroare, lagăre de concentrare, părinţi, surori, fraţi smulşi arbitrar de lângă cei apropiaţi. Căutăm sensul acestei vieţi, ne întrebăm dacă ea mai are totuşi unul. Dar este o problemă de decis între patru ochi cu Dumnezeu. Poate că fiecare viaţă are propriul ei sens, şi este nevoie de o viaţă întreagă pentru a găsi acest sens. Pentru moment cel puţin am pierdut orice relaţie coerentă cu viaţa şi cu lucrurile, am sentimentul că totul este fortuit, că trebuie să ne detaşăm lăuntric de tot şi să renunţăm la tot. Totul pare atât de ameninţător, atât de funest – şi această teribilă neputinţă!

Sâmbătă la prânz. Nu suntem decât nişte vase goale în care talazul istoriei dă buzna.

Totul este întâmplare, sau nimic nu este întâmplare. Dacă aş crede în prima posibilitate nu aş putea trăi, dar nu sunt convinsă nici de a doua.

Mi-am recăpătat puţin puterile. Sunt pe cale să-mi rezolv şi problemele. La început, avem tendinţa de a cere ajutor altora, dar deodată ne dăm seama că am străbătut un nou obstacol, că am ieşit absolut singuri, că ne simţim mai puternici. Duminica trecută eram în disperarea de a fi totalmente legată de el şi de a mă pregăti astfel pentru o perioadă de mari suferinţe. Dar m-am detaşat – nu ştiu deloc cum anume. În orice caz nu convingându-mă. Am tras de toate forţele mele psihice pe o coardă imaginară, m-am zbătut ca un diavol frumos, m-am apărat şi dintr-odată m-am simţit liberă. Au fost atunci câteva întâlniri scurte (seara pe o bancă din Stadionkade, cursele noastre de bicicletă în oraş) mai intense ca oricând, pentru mine cel puţin. Mă simţeam eliberată, şi toată iubirea mea, toată bucuria mea mergeau spre el, dar nu ceream nimic în schimb, nu ceream nimic, îl luam ca atare şi mă bucuram de prezenţa lui.

Mi-ar plăcea numai să ştiu cum am ajuns la această eliberare. Nu disting încă prea bine prin ce căi. Trebuie totuşi să aduc la lumină, pentru că aş putea, poate într-o zi, să-i ajut şi pe alţii, care vor fi având aceleaşi probleme. Poate că de fapt nu există comparaţie mai bună decât aceasta: o persoană ataşată de o alta printr-o coardă, şi care trage şi se zbate până se eliberează. Ea nu va putea, poate, niciodată să spună cum a procedat, ea este doar conştientă de faptul că a avut voinţa de a se elibera şi că a  angajat acolo toate forţele ei. Aceasta am făcut eu, în ordine psihică. Am extras de aici o altă lecţie: nu foloseşte la nimic să raţionezi, să analizezi ceea ce se petrece sau să cauţi cauzele, trebuie acţionat psihologic, trebuie consumată energie pentru a obţine un rezultat.

Ieri, am crezut la un moment dat că nu voi mai putea trăi mult timp, că am nevoie de ajutor. Pierdusem sensul vieţii şi al suferinţei, aveam impresia că mă prăbuşesc sub o povară formidabilă, totuşi am continuat să mă bat, şi iată că mă simt capabilă să continui, mai puternică decât înainte. Am încercat să privesc în adâncul ochilor (în faţă, n.t.) suferinţa umanităţii, m-am explicat cu ea, sau mai degrabă „ceva” din mine s-a explicat cu ea, întrebări disperate şi-au primit răspunsuri, marea absurditate a făcut loc unei oarecare ordini şi coerenţe, şi iată-mă capabilă să-mi continui drumul. O bătălie în plus, scurtă dar violentă, din care m-am îmbogăţit cu un infim supliment de maturitate.

Spun că „m-am explicat cu Suferinţa Umanităţii” (aceste cuvinte mari mă fac întotdeauna să scrâşnesc din dinţi), dar aceasta nu este întrutotul  just. Mă simt mai degrabă ca un mic câmp de bătaie unde se  golesc neînţelegerile, întrebările puse de epoca noastră. Tot ceea ce se poate face este să rămâi cu onestitate disponibil pentru ca epoca să facă din voi un câmp de bătaie. Aceste întrebări trebuie să găsească un câmp închis unde să se înfrunte, un loc unde să se liniştească, şi noi, bieţi oameni, trebuie să le deschidem spaţiul nostru interior şi nu să fugim de ele.

Eu sunt poate, în această privinţă, puţin prea primitoare, sunt adesea teatrul unor înfruntări sângeroase şi le plătesc preţul printr-o imensă oboseală şi migrene teribile. Dar pentru moment, nu sunt decât eu însămi, Etty Hillesum, o studentă sârguincioasă, într-o cameră veselă, cu cărţi şi cu o vază de margarete. Râul s-a retras înţelept în patul lui, contactul cu „Umanitatea”, „Istoria Lumii”, „Suferinţa” este rupt. Din fericire, îţi vine să înnebuneşti. Nu trebuie să te pierzi în continuu în marile întrebări, să fii un câmp de bătaie continuu, este bine să-ţi regăseşti limitele tale înguste şi personale între care se îţi poţi continua mica ta viaţă, conştient şi conştiincios, maturată şi aprofundată de experienţele acumulate în aceste momente aproape „depersonalizate” de contact cu umanitatea întreagă. Într-o zi, voi exprima poate mai bine această viaţă interioară, sau o voi face exprimată printr-un personaj de nuvelă sau de roman, dar mai trebuie aşteptat încă mult timp.

[…]

Miercuri 18 iunie orele 9 şi jumătate dimineaţa. Regăsim astăzi o veche maximă: „Omul care se reculege în sine nu măsoară timpul. Înflorirea nu se măsoară în termeni de timp.”

Sursa vitală trebuie totdeauna să fie viaţa însăşi, nu o altă persoană. Mulţi oameni, femei mai ales, îşi alimentează forţele de la un alt om, acesta este sursa lor vitală, nu viaţa însăşi. Situaţie falsă, provocare a naturii.

4 iulie. Există agitaţie în mine, o agitaţie bizară şi diabolică, care ar fi productivă dacă aş şti ce să fac cu ea. O agitaţie „creatoare”. Nu este cea a corpului, ci este o agitaţie aproape „sacră”. O, Dumnezeule, ia-mă în mâna ta cea mare şi fă din mine un instrument, fă-mă să scriu." Şi să spun că toate acestea sunt din cauza lui Lenie-politia şi a lui Joop-filosoful. S. literalmente a dezgolit inima lor în analiza lui, şi totuşi eu am simţit că omul nu va putea fi sesizat la modul absolut de nici o formulă psihologică, numai artistul ne poate livra străfundul iraţional al omului.

Nu ştiu cum să realizez această dorinţă a mea de a scrie. Totul este încă prea haotic, şi îmi lipseşte încrederea în mine, sau mai degrabă necesitatea urgentă de a spune ceva precis. Încă aştept momentul în care totul va ieşi şi îşi va găsi forma în mod natural. Dar pentru aceasta trebuie mai întâi ca eu însămi să găsesc această formă, să-mi găsesc forma mea proprie.

Postare 18.04.2010

Marţi 26 august seara. Există în mine un puţ foarte adânc. Şi în acest puţ se află Dumnezeu. Uneori reuşesc să-l ating. Dar cel mai adesea, pietre şi grohotiş obstruează acest puţ şi Dumnezeu este acoperit. Atunci trebuie să-l aduc la lumină.

Există oameni, presupun, care se roagă cu ochii ridicaţi la cer. Aceştia îl caută pe Dumnezeu în afara lor. Există alţii care pleacă capul şi îl ascund în mâinile lor, cred că aceştia îl caută pe Dumnezeu în ei înşişi.

Joi  4 septembrie, orele zece şi jumătate seara. Viaţa este o ţesătură de anecdote care aşteaptă să fie povestite de mine. Ah, ce prostie! Eu nu ştiu nimic în acest sens. Sunt din nou nefericită. Îi înţeleg atât de bine pe oamenii care încep să beau sau se culcă cu primul venit. Dar nu aceasta este calea mea. Eu trebuie să traversez încercările rămânând cumpătată şi păstrându-mi calmul. Şi singură. […]

Luni 6 octombrie orele 9 dimineaţa. […] Niciodată până intuiţia mea interioară nu m-a făcut să spun „da” pe viaţă unui bărbat, şi această voce interioară trebuie să fie singurul meu fir al Ariadnei, în toate desigur, dar mai ales în această problemă. Vreau să spun pur şi simplu că un fel de pace trebuie să coboare în mine, odată cu certitudinea de a-mi urma calea mea personală, confirmată de o voce interioară. […]

Luni dimineaţa 20 octombrie. […] Am în mine un fel de melodie personală care are, adesea, o dorinţă teribilă de a fi convertită în cuvinte. Dar inhibiţia, lipsa de încredere din mine, lenea şi ce mai ştiu eu, fac ca ea să se sufoce în pieptul meu şi să continue să rătăcească în mine. Aceasta mă goleşte de multe ori de tot. Apoi aceasta mă umple din nou de o muzică foarte plăcută, foarte melancolică.

Aş vrea de multe ori să mă refugiez cu tot ceea ce trăieşte în mine în câteva cuvinte. Dar nu am găsit încă cuvintele care să vrea să mă găzduiască. Exact asta este. Eu sunt în căutarea unui adăpost pentru mine însămi, şi a casei care mi-o va oferi, va trebui să o construiesc eu însămi piatră cu piatră. Astfel fiecare îşi caută o casă, un refugiu. Şi eu caut mereu câteva cuvinte.

Adesea am sentimentul că marea neînţelegere sporeşte cu fiecare cuvânt rostit, cu fiecare gest. Aş vrea să mă scufund într-o mare tăcere şi să impun tăcerea şi tuturor celorlalţi. Da, există momente în care fiecare cuvânt sporeşte neînţelegerea, pe acest pământ prea agitat.

Fă ceea ce mâna ta găseşte de făcut şi nu te gândi la ora următoare. […] Fă ceea ce mâna şi mintea ta găsesc de făcut, adânceşte-te în ora prezentă, nu rumega angoasele şi îngrijorările tale, anticipând orele următoare. Va trebui să corijez educaţia ta.

21 octombrie, după cină. Proces lent şi dureros, această naştere la o veritabilă independenţă interioară. Certitudine din ce în ce mai fermă de a nu trebui să aştepţi de la alţii nici ajutor, nici susţinere, nici refugiu, niciodată. Ceilalţi sunt la fel de nesiguri ca tine, la fel de slabi, la fel de lipsiţi ca tine. Tu va trebui să fii cea mai tare întotdeauna. Nu cred că este în natura ta să găseşti pe lângă alţii răspunsuri la întrebările tale. Vei fi trimisă din nou înapoi la tine însăţi. Nu există nimic altceva. Restul este ficţiune. Dar este greu să fi readus mereu la acest adevăr. Mai ales ca femeie. Ceva te va împinge mereu să te pierzi în altul, în „fiinţa unică”. Încă o ficţiune – o frumoasă ficţiune, desigur. Două vieţi nu ar putea să coincidă. Pentru mine, în orice caz.. Cel mult am putea cunoaşte câteva momente de comuniune. Dar justifică aceste momente o asociere pe viaţă? Sunt ele suficiente pentru a cimenta o viaţă comună? Există, totuşi, şi un sentiment puternic. Şi adesea fericit. Singură. Dumnezeule. Dar dur. Căci lumea rămâne inospitalieră . Inima mea este plină de pasiune, dar niciodată pentru o singură fiinţă. Pentru toţi. Este o inimă foarte bogată, se pare. Altădată mă vedeam dând această inimă, într-o zi, unei singure persoane. Dar este ireal. Şi când descoperi la douăzeci şi şapte de ani „adevăruri” atât de dure, aceasta vă umple adesea de disperare, de solitudine şi de angoasă, dar vă dă şi un sentiment de independenţă şi de mândrie. Eu sunt încredinţată pazei mele singure şi ar trebui să-mi ajung mie însămi. Unicul criteriu de care dispun sunt eu însămi. Nu contenesc să repet. Şi unica responsabilitate pe care ţi-o poţi asuma în această viaţă, este cea a persoanei tale. Dar atunci va trebui să o faci pe deplin. […]

Sâmbătă dimineaţa. […] Există undeva în mine melancolie, tandreţe şi, de asemenea, şi un pic de înţelepciune care, toate, caută o formă. Frânturi de dialog mă traversează uneori. Imagini şi persoane. Atmosfere. O pătrundere subită spre ceea ce trebuie să devină adevărul meu personal. O iubire a fiinţelor umane pentru care va trebui să mă bat. A lupta nu în politică sau într-un partid, ci în mine însămi. Dar o falsă ruşine mă reţine încă de la a-mi asuma această iubire. Şi Dumnezeu. Fata care nu ştia să îngenuncheze a sfârşit prin a învăţa, pe covorul aspru din baie. Dar aceste lucruri sunt şi mai intime decât sexualitatea. Această evoluţie din mine, evoluţia „fetei care nu ştia să îngenuncheze”, aş vrea să-i dau formă în toate aceste nuanţe. […]

Marţi dimineaţa, orele 9 şi jumătate. Ceva este pe cale de a se petrece în mine, şi nu ştiu dacă este vorba de o simplă schimbare de dispoziţie sau de o mutaţie esenţială. S-ar spune că am găsit deodată o bază solidă. Am dobândit un plus de autonomie şi de independenţă. Mi-ar plăcea să repet aici ceea ce îmi murmuram ieri seară, în plimbarea cu bicicleta:

Dumnezeule, ia-mă de mână, te voi urma cu curaj, fără multă rezistenţă. Nu mă voi eschiva de nici una din furtunile care se vor năpusti asupra mea în această viaţă, voi susţine şocul cu ce este mai bun în forţele mele. Dar dă-mi din când în când o clipă de pace.  Şi nu voi crede, în inocenţa mea, că pacea care va coborî asupra mea este veşnică, voi accepta neliniştea şi lupta care vor urma. Îmi place să întârzii în căldură şi în siguranţă, dar nu mă voi revolta atunci când va trebui să înfrunt frigul, numai dacă mă conduci de mână. Te voi urma peste tot şi mă voi strădui să nu-mi fie frică. Oriunde voi fi, voi încerca să iradiez puţină iubire, din această adevărată iubire a aproapelui care este în mine. (Dar nu te lăuda cu această „iubire de aproapele”. Nu ştii dacă o posezi întra-adevăr). Nu vreau să fiu nimic special. Vreau doar să încerc să devin cea care este deja în mine, dar care îşi caută încă înflorirea ei deplină. Mi se întâmplă să cred că aspir la o retragere în mănăstire. Dar în lume şi printre oameni va trebui să fiu.

Şi am această intenţie în pofida dezgustului şi a oboselii care mă asaltează adesea. Dar mă angajez să epuizez posibilităţile acestei vieţi şi să progresez cu orice preţ. Îmi pare adesea că viaţa mea nu face decât să înceapă. Că dificultăţile urmează încă să vină, chiar dacă eu cred că am înfruntat deja multe. Voi studia, mă voi strădui să pătrund în profunzime realitatea, dar (eu văd aici o datorie) mă voi lăsa rătăcită, deturnată în aparenţă de la calea mea, de tot ceea ce se va năpusti asupra mea: prin a face aceasta, voi dobândi pe termen lung certitudini din ce în ce mai solide. Până în ziua în care absolut nimic nu va mai putea să mă tulbure, în care voi fi dezvoltat un mare echilibru, destul de solid pentru a-mi permite să evoluez în toate direcţiile. Nu ştiu dacă sunt capabilă de o mare şi bună prietenie. Şi dacă aceasta nu este în natura mea, iată un adevăr de privit în faţă. În orice caz, a nu se înşela niciodată pe sine cu privire la ceva. Şi a şti să păstrezi măsura. Şi singura ta măsură eşti tu însăţi.

Postare 15.09.2010

Duminică seara. Aseară, chiar înainte de a mă culca, m-am pomenit îngenunchiată deodată în mijlocul acestei camere mari, între scaunele metalice, pe covorul uşor lucrat manual. Aşa pur şi simplu, fără să vreau. Încovoiată pe sol de o voinţă mai puternică decât a mea. Nu demult îmi spuneam: „Învăţ să îngenunchez.” Încă îmi era prea ruşine de acest gest, la fel de intim ca cel de iubire, despre care numai poeţii ştiu să vorbească. „Am adesea sentimentul că îl am pe Dumnezeu în mine”, i-a spus lui S. într-o zi unul dintre pacienţii lui, „de exemplu atunci când ascult Patimile după Matei.” S. i-a răspuns cam în aceşti termeni: în aceste momente el era în legătură absolută cu forţele creatoare şi cosmice active în fiecare dintre noi. Şi acest principiu creator era în definitiv o fărâmă din Dumnezeu, era nevoie totuşi de curajul de a exprima aceasta fără ocoliş.

Aceste cuvinte mă însoţesc de câteva săptămâni: „totuşi trebuie să avem curajul de a o exprima fără ocoliş”. Curajul de a pronunţa numele lui Dumnezeu. S. mi-a spus într-o zi că lui i-a trebuit foarte mult timp până să îndrăznească să rostească numele lui Dumnezeu – ca şi cum ar persista în a găsi ceva ridicol în aceasta. Şi aceasta, în timp ce era deja credincios. „Şi seara, mă rog de asemenea, mă rog pentru oameni”.
(pagina 91)

Marele craniu al umanităţii. Puternicul creier şi marea inimă a umanităţii. Toate gândurile, oricât de contradictorii ar fi, provin din acest mare creier unic, creierul umanităţii, al întregii umanităţi. Îi presimt existenţa ca pe cea a unui mare tot, şi poate că aceasta este sursa sentimentului meu de armonie şi de pace, în pofida tuturor contradicţiilor mele. Trebuie să cunoaştem toate gândurile, să ne fi simţit traversaţi de toate emoţiile, pentru a şti tot ceea ce a ieşit din acest imens creier, tot ceea ce a trecut prin această mare inimă.
(pagina 94)

Mulţi oameni au o vedere a lucrurilor prea hotărâtă, prea încremenită, şi de aceea ei îi imobilizează la rândul lor pe copii lor prin intermediul educaţiei. Le lasă prea puţină libertate de mişcare. La noi a fost exact contrariul. Cred că părinţii mei s-au lăsat copleşiţi de complexitatea infinită a vieţii, că ei se afundă câte puţin în fiecare zi în ea şi că nu au ştiut niciodată să facă o alegere. Ei le-au lăsat copiilor lor o prea mare  libertate de mişcare, ei n-au ştiut niciodată să le dea puncte de reper pentru că ei înşişi nu le-au găsit; şi nu au putut să contribuie la formarea noastră pentru că ei înşişi nu şi-au găsit forma.

Eu văd desenându-se din ce în ce mai clar misiunea noastră: a da bietelor lor talente rătăcite, care nu sunt niciodată fixate sau delimitate, posibilitatea de a creşte, de a se maturiza şi de a-şi găsi forma în noi.

Drept reacţie la această lipsă de formă (care, departe de a lăsa curs liber personalităţii, nu este decât neglijenţă şi incertitudine): căutare înverşunată de unitate, de delimitare, de sistem. Dar singura unitate pozitivă este cea care integrează toate contrariile şi toate forţele iraţionale cu condiţia de a se lupta pentru a trece la viaţă un corset care o producea vânătăi.
(pagina 95)


 „Eu nu am nici o nostalgie”, spuse el, „pentru că sunt  acasă.” Pentru mine aceasta a fost o revelaţie. Suntem acasă. Peste tot unde se întinde cerul suntem acasă. În orice loc al acestui pământ suntem acasă atunci când purtăm totul în noi.
M-am simţit adesea - şi încă mă simt – asemenea unei nave care a îmbarcat o încărcătură preţioasă; se desfac ancorele şi nava înaintează în largul mării, liberă de orice piedică; face escală în toate ţările şi ia peste tot la bordul ei ceea ce este mai preţios. Trebuie să fim propria noastră patrie.
(pagina 212)

Trebuie să învăţăm să trăim cu noi înşine ca şi cu o mulţime de oameni. Descoperim atunci în noi toate laturile cele bune şi cele rele ale umanităţii. Trebuie mai întâi să învăţăm să ne iertăm nouă înşine lipsurile dacă vrem să le iertăm altora. Este, poate, una dintre învăţăturile cele mai dificil de învăţat pentru o fiinţă umană, o constat foarte adesea la ceilalţi (şi altădată puteam s-o observ şi în ce mă priveşte, dar şi acum), aceea a iertării propriilor erori, a propriilor greşeli. Condiţia primară este de a putea accepta, şi de a accepta cu generozitate, însuşi faptul de a comite greşeli şi erori.
(pagina 213)

Aş vrea să trăiesc ca şi crinii de pe câmp. Dacă am înţelege bine această epocă, ea ar putea să ne înveţe să trăim ca şi crinii de pe câmp.

Am scris cândva într-unul din caietele mele: aş vrea să urmăresc cu vârful degetelor contururile timpului nostru. Eram aşezată la biroul nostru şi nu ştiam cum să mă apropii de viaţă. Pentru că încă nu accesasem la viaţa care era în mine. Apoi am fost aruncată fără tranziţie într-un cuptor de suferinţă umană, pe unul din numeroasele fronturi deschise peste tot în Europa, şi acolo am făcut dintr-odată experienţa următoare: descifrând feţele, descifrând miile de gesturi, de mici fraze, de povestiri, am început să citesc mesajul epocii noastre – şi un mesaj care în acelaşi timp o depăşeşte. Învăţând să citesc în mine, mi-am dat seama că pot să citesc şi în ceilalţi. Acolo jos am avut întotdeauna impresia de a urmări pe bâjbâite, cu un deget sensibil la cele mai mici asperităţi, contururile acestui timp şi ale acestei vieţi. Cum se face că această bucată de pământ sterp închisă cu sârmă ghimpată, traversată de destine şi de suferinţe umane care se împotmolesc acolo în valuri succesive, a lăsat în memoria mea o imagine aproape suavă? Cum se face că mintea(spiritul) mea, departe de a se întuneca acolo, a fost ca şi clarificată şi iluminată? Am citit acolo un fragment din acest timp care nu îmi pare lipsit de sens. La acest birou, în mijlocul scriitorilor mei, al poeţilor mei şi al florilor mele, atât am iubit viaţa. Şi acolo jos, în mijlocul barăcilor locuite de oameni hăituiţi şi persecutaţi, am găsit confirmarea iubirii mele pentru această viaţă. Viaţa mea în aceste barăci cu curenţi de aer, nu se opunea cu nimic celei pe care am dus-o în această încăpere calmă şi protejată. În nici un moment nu m-am simţit despărţită de o viaţă pretins revolută: totul fiinţa într-o mare continuitate de sens. Cum să fac pentru a descrie toate acestea? Pentru a-i face pe alţii să simtă cât de frumoasă este viaţa, cum merită trăită şi cât este de justă - da, justă. Poate că Dumnezeu mă va ajută să găsesc câteva cuvinte simple? Cuvinte colorate, pasionate şi grave totodată. Dar mai presus de orice cuvinte simple. Cum să aşezi în câteva tuşe calde, uşoare dar puternice, acest sătuc de barăci între cer şi pământ? Cum să fac pentru ca alţii să citească împreună cu mine pe loc în toţi aceşti oameni, care trebuie descifraţi ca nişte hieroglife, trăsătură cu trăsătură, până când să compună un tot lizibil şi inteligibil, o lume cuprinsă între cer şi pământul sterp?

În orice caz am deja o certitudine: niciodată nu voi putea scrie toate acestea aşa cum viaţa a scris-o în faţa ochilor mei cu litere în mişcare. Am citit totul cu ochii mei şi cu toate simţurile mele. Dar niciodată nu le voi putea povesti ca atare. Aceasta m-ar arunca în deznădejde dacă nu aş fi învăţat să accept necesitatea de a lucra cu forţele insuficiente de care dispunem, şi să profităm cât mai bine posibil de ele.

Am observat fiinţele umane aşa cum se trec în revistă plantaţiile şi constat până unde se ridică în ei viitorul umanităţii.

Această casă, o simt, începe să se detaşeze foarte blând de mine, aşa cum un veşmânt alunecă de pe umeri. Cu atât mai bine, detaşarea se va împlini în totalitate de acum. Precaut, cu o mare melancolie, dar cu certitudinea că totul este bine astfel, eu o las să se strecoare, zi de zi.

O cămaşă pe mine şi cealaltă în rucsac – aceasta îmi aminteşte de basmul lui Kormann, istoria unui om fără cămaşă: un rege a cerut să se caute în tot regatul lui cămaşa celui mai fericit dintre supuşii lui, şi când l-a găsit acesta nu avea deloc cămaşă – şi în rucsacul meu şi o foarte mică Biblie, şi poate că voi putea lua şi dicţionarele mele ruseşti şi Povestirile populare ale lui Tolstoi, şi poate că va rămâne loc şi pentru unul dintre volumele de corespondenţă ale lui Rilke. Şi apoi un pulover de lână pură tricotat de o prietenă. Câte bunuri posed încă, Dumnezeule, şi aş vrea să devin un crin de pe câmp?

Cu această unică cămaşă în rucsacul meu merg în întâmpinarea unui „viitor necunoscut”. Dar sub paşii mei, în peregrinările mele, este totuşi acelaşi pământ, şi deasupra capului meu încântă acelaşi cer, când cu soare, când cu lună şi cu toate stelele. Atunci pentru ce să vorbesc despre un viitor necunoscut?
(pagina 214)

 

 

Sursa: Fragmente traduse din cartea:
Etty HillesumUne vie boulversée
suivi de Lettres de Westerbork,

Journal 1941-1943, Editions du Seuil.

Traducerea în româneste Viorica Juncan.

 


Salt la inceputul paginii