Pomme d’Api Soleil

„Marile întrebări şi deşteptarea(formarea) credinţei celor mici”, aceasta este deviza editorială a acestui mic magazin de 36 de pagini, în culori, care comportă şase numere pe an, fiecare declinând, de-a lungul rubricilor lui, una din faimoasele „mari întrebări” de copil: „Nu este drept!” exclamă de exemplu o fetiţă nemulţumită, cu mâinile în şold, pe coperta unui număr. „Ce este drept şi ce nu este drept?” îi răspunde subtitlul. „De ce suntem un pic răi, un pic buni?” se întreabă, într-un alt număr, un omuleţ ce ţine într-o mână o inimă neagră, şi în cealaltă una  roşie. Adunate de echipa de redacţie de-a lungul întâlnirilor lor cu copii, trimise de părinţii lor, aceste autentice întrebări de copil constituie punctul de plecare al construcţiei numărului răspunsul la întrebare, sau mai degrabă dezvoltarea lui de-a lungul paginilor, edifică, cu minuţie, pentru cititor, un spaţiu spiritual. „Aceste întrebări de sens sunt cele de care copilul are nevoie pentru a-şi lumina viaţa de moment, scrie Marie-Agnes Gaudrat, directoarea redacţiei. Sunt mici paranteze care le permit copiilor să simtă un sol sub picioarele lor şi să crească ştiind că viaţa nu este o cursă de eficacitate”, continuă ea la adresa părinţilor. Jurnalul se deschide prin relatarea evenimentului care a făcut să ţâşnească întrebarea şi se încheie printr-o rugăciune, cea care, în inima fiecăruia, dă acces la Cel cu Totul Altul. Aceste etape sunt exprimate de o manieră jurnalistică prin rubrici pe care le vom urmări de-a lungul paginilor pentru a pune mai bine în lumină structura de ansamblu.

În prima etapă, cititorul începe prin descoperirea de imagini comentate din viaţa cotidiană care pun în scenă problema – adevărate prolegomene la interogarea metafizică care nu ţâşneşte niciodată de niciunde. Fiecare scenariu exprimă cu simplicitate realitatea unui copilaş care trăieşte în Franţa: în numărul din februarie ninge, în cel din august o familie se scaldă la plajă. Familiile reflectă şi ele realitatea socială de astăzi, numărând rareori mai mult de doi copii. Dar ei trăiesc acolo aventuri, de la înălţimea taliei lor mici! „Aceşti eroi oglindă îi permit copilului să ia cunoştinţă de sine însuşi, ca subiect al istoriei lui”, explică Mijo Beccaria. El face posibilă întoarcerea spre sine dându-i evenimentului minuscul, care constituie trama zilelor, posibilitatea de a-şi spune: „Ce resimt? Ce îmi face bine şi ce îmi face rău?” Este ceea ce i se întâmplă, de exemplu, lui Sophie, într-o dispută fraternă, cât de clasică: frăţiorul îi ia ordinatorul portativ, Sophie se supără, frăţiorul plânge, tatăl intervine şi confiscă obiectul disputei. „Sophie este revoltată”, spune textul. „Dar nu este drept! Eu nu am făcut nimic!” Tocmai asupra acestei emoţii legitime, a sentimentului de nedreptate, invită revista la reflecţie, rămânând în cadrul familial al copilului. Două pagini mai departe, Sophie discută despre eveniment cu mama ei. Ele sunt, şi una şi cealaltă, reprezentate de o manieră diferită, pe o pagină mare bicoloră: această bicromie, cât şi noul format de imagine îl invită pe copil să schimbe registrul, trecând la etapa indispensabilă oricărei vieţi spirituale cea pe care o constituie recitirea unui eveniment.

Aceasta se face întotdeauna în prezenţa tatălui sau a mamei, revista adresându-se copilului prin vocea părinţilor săi, în sens metaforic devreme ce este vorba de micul erou de hârtie. Căci aceşti copii, care încă nu sunt cititori autonomi, citesc Pomme d’Api Soleil cu părinţii lor, pe genunchii lor, într-o lectură „la patru mâini” care îi învăluie într-o caldă protecţie. Liniştiţi de acest cadru, ei pot să se aventureze într-o serie de întrebări care deranjează. Sophie descoperă astfel că tatăl ei, de la care ea aşteaptă ajutor şi protecţie, poate acţiona de o manieră injustă faţă de ea. Mama ei nu caută nici ea să nege evenimentul, nici să-l învinovăţească pe soţul ei: „Înţeleg, draga mea, că eşti supărată”, declară ea calm. Iată fetiţa liniştită să-şi vadă emoţia legitimată. „Când avem impresia că îndurăm o nedreptate, avem de multe ori o mare mânie care mârâie în interior”, spune legenda.

Mai departe, Teo, frăţiorul, îşi exprimă şi el, la rândul lui sentimentul de nedreptate: el nu are ordinator! Pentru a-l ajuta să iasă din tirania dorinţei mimetice, o imagine prezintă cu umor diferenţa dintre echitate şi egalitate: sub o ploaie torenţială o pisică se zburleşte în timp ce o broască dansează de bucurie: „Cel mai just este să avem exact ca şi vecinul nostru sau să avem ceea ce ni se potriveşte?” întreabă Pomme d’Api Soleil. Textul, bine ritmat (în original, n.t.), funcţionează ca şi un refren (comptine în fr., pe moment nu găsesc corespondent în româneşte, n.t.), uşor de memorat pentru copil. Limbajul devine pentru el mijlocul de a-şi afina percepţia existenţei şi pune primele jaloane ale unei conştiinţe morale. În revistă mici jocuri test îl încurajează, pe de altă parte, pe copil să pună cuvinte juste asupra situaţiilor care i se prezintă. A-l ajuta să-şi îmbogăţească vocabularul, înseamnă a-l face să iasă dintr-o confuzie de sentimente, frecvente la această vârstă, şi sursă de multe tulburări.

Acest cuvânt lucrat şi plin de sens serveşte ca poartă de intrare la povestirea biblică care este ilustrată printr-un desen în culori vii, cu personaje situate în timp care evocă un univers diferit. Copilul va fi invitat să mediteze, în paginile următoare, pentru a primi tradiţia creştină în actualitatea vieţii lui şi nu a o încremeni într-o poveste frumoasă, adesea enigmatică. Astfel, copilaşul înţelege, încă de la primul contact cu Biblia, că cuvântul lui Dumnezeu întreabă. Apoi, o nouă bandă desenată pune în scenă pe micul „erou oglindă” şi pe unul dintre părinţii lui care reflectează împreună asupra Evangheliei. Acel părinte este cu adevărat exemplar, unind o cunoaştere fină a textului biblic cu simplitatea termenilor folosiţi de aşa manieră încât să aducă răspunsuri clare la întrebările copilului – o întreagă echipă editorială şi consilieri au participat la aceasta! Această viziune idilică a părintelui nu exprimă nici o ideologie naivă din partea redacţiei. Ea corespunde rolului pe care părinţii îl au faţă de un copilaş. El contează pe ei, cu o încredere nelimitată, pentru a descifra lumea. Ei sunt mediatorii indispensabili ai dezvoltării lui psihice şi spirituale. Revista sprijină în mod natural rolul lor atunci când se adresează cititorilor ei.

După ce va fi explorat viaţa lui cotidiană, şi emoţiile pe care ea le provoacă, învăţând să le numească şi să reflecteze la ele, descoperind că Biblia vorbeşte despre ele şi poate să-l ajute să crească, copilaşul este pregătit să-şi locuiască spaţiul lui interior. Pomme d’Api Soleil îl invită la aceasta, în ultimele pagini ale ei, cu imagini mari care creează un spaţiu de odihnă, propice contemplaţiei. Ele evocă din nou viaţa cotidiană, de data aceasta nu în maniera povestirii trepidante din primele pagini, ci ca un moment preţios, despre care se vorbeşte cu gravitate sau tandreţe, şi întotdeauna cu poezie. „Inima mea m-a înţepat ca spinii trandafirilor”, „Am ciocnit oul foarte uşor, lăsând să alunece albuşul transparent…” Copilul este pregătit să coboare şi mai mult în el însuşi şi a-l găsi acolo pe Dumnezeu. Întorcând încă o dată pagina, el găseşte o rugăciune care concluzionează explorarea temei şi îl deschide prezenţei divine.

Începând prin a retrăi împreună cu un copilaş viaţa lui cea mai banală, Pomme d’Api Soleil îl îndrumă să intre într-o dimensiune spirituală. Textul şi imaginea creează această distanţare necesară care dă relief evenimentului, chiar şi celui mai minuscul. Prezenţa plină de bunăvoinţă a părinţilor îl fac pe copil să se simtă în siguranţă, jocurile care îi perfecţionează vocabularul îl ajută să pună cuvinte asupra evenimentului, imaginea îl invită la contemplaţie. Dumnezeu se revelează în acest spaţiu interior, nu într-un mod peremptoriu, ca o proclamaţie sterilă, ci ca un Cuvânt gata să fecundeze un pământ bine pregătit.

Filotéo

La şcoala primară, copilul îşi perfecţionează cunoştinţele. Lumea i se deschide în mare şi cu mare viteză de la 8 ani! „Această dezvoltare se face din nefericire într-un stres social crescând, observă Pascal Ruffenach. […] Mediul este puţin propice avântului spiritual.” Copiii care aleargă de la o activitate la alta sau care se joacă ore întregi pe consolele video sunt cuprinşi de o excitare permanentă a simţurilor care nu favorizează spaţiile de calm. Filotéo cu cele 68 de pagini oferite tot la două luni, le propune o experienţă complet diferită, făcându-i să intre într-o linişte indispensabilă ascultării interioare. Contrar lui Pomme d’Api Soleil, în care iniţierea spirituală se face prin dialog cu părinţii, cititorii lui Filotéo îşi parcurg în linişte revista lor pentru că în prezent ei sunt capabili să citească singuri.

Dar această linişte este locuită. Copiii au nevoie de înlocuitori (persoană de schimb) pentru a înainta, şi mai întâi de adulţi cu care se pot identifica. Aceştia îi deschid altor timpuri sau spaţii: personajele din Biblie, sfinţii de altădată, eroii de astăzi, toţi sunt instalaţi cu vivacitate în benzile desenate atât de prizate de copii. Descoperind o poveste scenarizată în maniera unui desen animat, cititorii urmăresc cu uşurinţă şirul aventurilor lor. Aceste personaje nu au un drum trasat mai dinainte, ci viaţa lor este exemplară. Ele alimentează o nevoie de ideal foarte puternică la vârsta cititorilor, datorită căreia ei pot să se proiecteze în propriul lor viitor. Dumnezeu locuind istoria acestor femei şi a acestor bărbaţi, copiii descoperă că şi propria lor existenţă poate fi vizată. Tradiţia creştină vine să le irige dorinţa după Dumnezeu.

Alte rubrici îi solicită pe cititorii înşişi: ei îşi spun părerea, aduc o mărturie, indicând prenumele şi vârsta lor, trimiţând fotografia lor. Aceşti egali, adică aceşti copii de aceeaşi vârstă, reprezintă prietenii de 8-13 ani, cu care ei leagă prietenii solide la şcoală, cu care dezbat şi discută de asemenea, fiind capabili de acum să reflecteze de o manieră complexă. Filotéo ţine cont de aceste capacităţi noi, făcându-i să comenteze ei înşişi un text din Evanghelia într-o rubrică cu titlu elocvent: „Cuvântul lui este al vostru”. După ce a întâlnit, pentru mai mult timp, un grup de copii şi a discutat despre text cu ei, o jurnalistă din redacţie transcrie esenţialul din spusele lor. Descoperim astfel cum spiritualitatea acestor copii se trezeşte atunci când ea este ghidată de un adult în care au încredere fără să se teamă, ca la adolescenţă, privirea altora: „Este greu de crezut fără dovadă”, anunţă Julie cu referire la vizita femeilor la mormânt, în dimineaţa de Paşti (Lc 24,1-10). „Eu cred că dacă Dumnezeu l-a înviat pe Isus, este pentru a ne spune că iubirea te face să trăieşti, chiar şi după moarte”, conchide Sylvain la sfârşitul dezbaterii. Rolul adultului, aici al jurnalistei, devine cel al animatorului de dezbateri care provoacă un spaţiu de dialog autentic.

Un dosar tematic care, cu cele 14 pagini, constituie osatura revistei: „Ce este iubirea?”, „A ierta este întotdeauna posibil?”, „Misterul morţii”. Problematica existenţială, morală sau metafizică face de fiecare dată coperta numărului. Ca şi în Pomme d’Api Soleil, întrebările copiilor servesc de fundament dinamicii spirituale. Dar răspunsurile sunt aduse la egalitate de revistă şi de copii, şi nu exclusiv de părinţii lor. O rubrică: „Voi spuneţi asta!” merge de-a lungul dosarului, într-o bandă plasată în josul paginii. Ea este constituită din mărturiile copiilor care vin să confirme sau să pună în perspectivă spusele redacţiei.

Astfel, spiritualitatea copiilor se dezvoltă într-un climat de libertate, respectuos faţă de părerile fiecăruia şi de vârsta cititorilor. Ei sunt de acum prea mari pentru a fi convinşi de cuvântul unui părinte, oricât de binevoitor ar fi el. Ei trebuie să plece ei înşişi la drum, confruntând răspunsurile lor cu cele ale altora şi cu cele ale lui Filotéo. Ei vor găsi acolo, poate, prezenţa lui Dumnezeu. „Frica acţionează ca un semnal de alarmă eficace”, enunţă, de exemplu, revista magazin în dosarul despre curaj şi frică. „Fără frică nu am simţi pericolul şi ne-am expune la o mulţime de riscuri”, răspunde Ambre, 10 ani. Şi contrarul fricii, care este? „Este încrederea, răspunde Lucile, 10 ani. Uneori am ca o mică voce care mă împinge să am mai multă încredere în mine”.

Pe aceeaşi pagină, Filotéo introduce atunci o reflecţie despre viaţa lui Isus: „Pentru a surmonta frica şi angoasa, el s-a întors spre persoana în care avea cea mai mare încredere: Dumnezeu, Tatăl său”. Ca şi în Pomme d’Api Soleil, această referinţă explicită la Christos vine după multe pagini de reflecţie care i-au permis cititorului să exploreze ceea ce se petrece în el. Magazinul se sustrage astfel moralizării Evangheliei care ar fi fost prea repede lipită pe o situaţie de viaţă. Este vorba mai degrabă de o cateheză, în sensul etimologic al termenului: cuvântul lui Dumnezeu „face ecou” în inima cititorului, Filotéo acţionând ca un revelator de sens.

Pentru a atinge inima şi inteligenţa cititorilor ei, revista a recurs frecvent la umor, umor care permite să se micşoreze gravitatea subiectelor şi să se exprime noile capacităţi lingvistice ale copiilor. La vârsta lui Pomme d’Api Soleil, copiii învaţă nunaţele vocabularului. La vârsta lui Filotéo, ei încep să se joace cu cuvintele, inclusiv cu cele care sunt purtătoare ale unei interogaţii spirituale. „Tu eşti mort?”, întreabă un mic omuleţ neliniştit în pagina dublă consacrată fricii de moarte. –„Nu eu sunt omul invizibil”, răspunde o bulă de BD fără corp şi fără cap.

Umorul constituie chiar poarta de intrare în revistă. În ansamblul dosarului, o mică bandă desenată, „Les fables d’Ella Fontaine” (un joc de cuvinte tipic al vârstei cititorilor!), pun în scenă subiectul. Regăsim aici scrisul în rime şi poezii pentru copii, deja prezent în Pomme d’Api Soleil, uşor de memorizat. Apropo de curaj şi de frică, Kiki curajosul, un caniş roz care vrea să intre în ceata de câini ciobăneşti, descoperă curajul fizic, şi mai ales moral, refuzând să „meargă să muşte un puşti”. Apropo de iertare, Hector, hipopotamul fără ruşine care l-a bătut pe prietenul lui Eugen, înţelege că „o iertare valorează mai mult decât două poţiuni ‘magice’ pe care le-a înghiţit pentru a regăsi prietenia lui”. Şi regele care voia să devină veşnic sfârşeşte prin a fi transformat în statuie de piatră, „nemuritor desigur, dar fără viaţă”, conclude Ella Fontaine, şoarecele povestitor de fabule, pentru a inaugura dosarul „Misterul morţii”. Înainte chiar de a citi dosarul, cititorul trece prin acest ciur umoristic care aduce o distanţă şi deschide un spaţiu în care se fixează, cu uşurinţă, reflecţia. Acest umor nu se desparte niciodată de tandreţe pentru a evita riscurile unor eventuale denigrări. Fetiţa care stă victorioasă între fălcile enorme ale unui monstru înspăimântător, de pe coperta numărului consacrat fricii, zburdă, câteva pagini mai încolo, pe acest monstru împreună cu toţi prietenii ei. „Încrederea ne permite să ne lansăm în mari aventuri”, comentează în legendă Filotéo.

Desfăşurându-se pe o pagină dublă, imaginile mari creează o ruptură grafică propice contemplaţiei. Ritmul lecturii se încetineşte. Imaginea, întotdeauna simbolică, îşi propune să expliciteze tema centrală a dosarului, recapitulând vizual ceea ce a fost exprimat prin cuvinte. Concretul imaginilor facilitează însuşirea unor concepte abstracte uneori dificil de înţeles. Nu imaginile sunt cel mai adesea cele care ne vin în minte cu mai multă acuitate atunci când evocăm primele noastre lecturi din copilărie? „Interesant că totul s-a şters din această carte pe care o citeam şi o reciteam, mai puţin imaginile rămase mereu intense, intacte”, constată scriitoarea Nathalie Sarraute, evocând lectura asiduă a cărţii Coliba unchiului Tom, la vârsta de 8 ani.

Această mare receptivitate vizuală a copilului îi structurează imaginarul lui de care are atâta nevoie pentru a-şi dezvolta spiritualitatea. Căci cum să-l evoci pe Dumnezeu, dacă nu prin imagini? Unele iniţiative în acest domeniu se pot dovedi contraproductive. Câte reprezentări ale lui Dumnezeu au fost vehiculate astfel, blocând categoric orice elan spiritual? Dumnezeu tatăl cu barbă albă de Moş Crăciun, Isus fiul ca tânăr bolnăvicios, Spiritul sfânt ca pasăre misterioasă… Când dimensiunea lor simbolică dispare, ele devin incomprehensibile sau ridicole. Unele cuvinte, unele expresii dau, de asemenea, loc la adevărate non-sensuri teologice. Pomme d’Api Soleil, în numărul anual în afara seriei, Cine este Dumnezeu?, combate aceste reprezentări pervertite despre Dumnezeu ale creştinilor şi propune noi imagini, mai juste: în faţa unui Dumnezeu magician care îşi agită bagheta, iată un tată care îl ajută pe copilul său să culeagă un fruct dintr-un pom. „Uneori ne imaginăm că Dumnezeu este un fel de magician invizibil care, pocnind din degete, poate să aranjeze totul. Şi dacă Dumnezeu ar fi mai degrabă un tată care îşi ajută discret copilul şi care are încredere în el?”, întreabă revista în paralel cu aceste imagini.

Filotéo se străduieşte, în ce-l priveşte, să reînnoiască genul grafic care ilustrează Evanghelia pentru a  atrage atenţia cititorilor lui care, la această vârstă, mai ales dacă urmează un catehism la şcoală sau la parohia din cartierul lor, au întâlnit deja aceste texte. Personajele cu haine lungi şi longiline pe care atâţia ilustratori le-au făcut într-un stil apropiat de icoană, fac loc unor personaje mai mici şi mai rotunde, care evoluează într-un decor plin de detalii de natură să-i bucure pe copii. Când a fost vorba de parabole simbolice, magazinul a recurs la fotomontaje. Diversitatea grafică se pune astfel la diapazonul pluralităţii genurilor literare biblice (povestire, învăţătură, poveste, poem…), cu pedagogie: faptul de a plăcea şi a uimi permite captarea ochiului cititorului şi evitarea oboselii produse de repetarea aceloraşi coduri vizuale. Emoţia estetică devine un deşteptător de sens.

În tumultul actual al vieţii copiilor, între şcoală, cămin de zi, activităţile extraşcolare şi jocurile video, presa educativă creează o ruptură de ritm binefăcătoare: ea instaurează pentru cei mici un tête-à-tête cu părinţii, pentru cei mai mari o luare de distanţă binefăcătoare dintr-o lectură silenţioasă cu uşile închise. Ea face aceasta adaptându-se la dezvoltarea cognitivă a copiilor, plecând de la întrebările lor morale, existenţiale şi metafizice cele mai autentice. Ea ţine cont, de asemenea, de afectivitatea lor: locul părinţilor pentru cei mici, ceata de prieteni pentru cei mai mari, care devin vectori privilegiaţi ai comunicării. Angajându-şi cititorii la o relectură a momentelor forte din viaţa lor, obişnuindu-i să-şi pună întrebări, căutând împreună cu ei răspunsurile, alimentându-le imaginarul prin ilustraţie şi povestire, ele îl ajută să îşi construiască o interioritate fără de care nu se poate concepe nici o realitate spirituală. Număr de număr, se stabileşte o legătură între copil şi revista lui, şi pentru cei mai mari, între toţi copiii cititori. Bineînţeles, editorul nu este stăpânul acestei puneri în operă a proiectului: părinţii celor mici vor da ei ceva din timpul lor pentru a reflecta împreună cu ei? Cei mai mari vor avea ei plăcere să intre în aceste pagini? Conştient de aceste limite, editorul se străduieşte să creeze, prin text şi imagine, un spaţiu comunitar propice căutării spirituale. Numai recunoscând în revista lor magazin întrebările care îi poartă sau credinţa care îi locuieşte vor putea cititorii, la rândul lor, să parcurgă o cale cu Dumnezeu.