[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]

Lytta Basset

Cine este Lytta Basset si mai multe texte traduse pe site aici


O spiritualitate de copil




Cartea se poate achizitiona de pe Amazon.fr. Faceti click pe imagine pt. mai multe detalii.

Un alt fragment tradus din aceastã carte:

Emanuelle Remond-Dalyac -

Presa educativă, o şcoală de spiritualitate pentru copii

aici

Această carte este reluarea, în ediţie de buzunar,a unui număr din La Chair et le Souffle, revue internationale de théologie et de spiritualité. Revista La Chair et le Souffle propune perspective critice (teologice, filosofice şi altele) asupra legăturii dintre condiţia umană şi viaţa spirituală. Este vorba de a aprofunda raportul fiinţei umane cu ea însăşi şi cu ceea ce o depăşeşte, luând totdeauna în seamă dimensiunea existenţială şi hermeneutică.

Dacă spiritualitatea nu este prizoniera religiilor, până acolo încât se poate vorbi de o spiritualitate a ateilor, se pare totuşi că ea face obiectul a foarte puţine reflecţii critice: revista se străduieşte să degajeze criteriile unei spiritualităţi cu adevărat fecunde.

Ştiinţifică şi în acelaşi timp rămânând accesibilă non iniţiaţilor, revista este trans-confesională, clar înrădăcinată în tradiţia creştină dar deschisă oricărei reflecţii sensibile la spiritualitate, fără spirit de recuperare; comitetul ei ştiinţific şi comitetul ei de redacţie sunt compuse din protestanţi, din catolici şi din ortodocşi.

Revista este internaţională: membrii celor două comitete, cât şi autorii sunt francofoni elveţieni, canadieni, francezi, belgieni, luxemburghezi etc

Comitetul  de redacţie:

Sylvie Barnay (Paris), Lytta Basset, directrice (Neu­châtel), Michel-Maxime Egger (Lausanne), Micheline Gagnon (Sherbrooke), Jean-Francois Malherbe (Trente), Veronique Margron (Angers), Serge Molla (Lausanne).

Comitetul ştiinţific :
Francois-Xavier Amherdt (Fribourg), Helene Arjakovsky (Tuibingen), Jean Bedard (Rimouski), Maurice Bellet (Paris), Richard Bergeron (Quebec), Ignace Berten (Bruxelles), Fabrice Blée (Ottawa), Boris Bobrinskoy (Paris), Pierre-Yves Brandt (Lausanne), Jean Breck (New York), Jean-Claude Breton (Montreal), Pierre Biihler (Zurich), Thierry Collaud (Neuchâtel), Corina Combet-Galland (Paris), Marc Dumas (Sherbrooke), Laurent Gagnebin (Paris), Ermanno Genre (Rome), Erny Gillen (Luxembourg), Dennis Gira (Paris), Gottfried Hammann (Neuchâtel), Shafîque Keshavjee (Geneve), Mgr Georges Khodr (Mont-Liban), Raymond Lemieux (Quebec), Robert Mager (Quebec), Daniel Marguerat (Lausanne), Louise Melanţon (Sherbrooke), Felix Moser (Neuchâtel), Elisabeth Parmentier (Strasbourg), Jean-Michel Poffet (Fribourg), Jean-Claude Polet (Louvain-la-Neuve), Timothy Radcliffe (Oxford), Gabriel Ringlet (Louvain-la-Neuve), Thomas Romer (Lausanne), Cons­tantin Sigov (Kiev), Michel Stavrou (Paris), Bernard Ugeux (Toulouse), Bertrand Vergely (Paris), Mgr Kallistos Ware (Oxford), Andre Wenin (Louvain-la-Neuve).

Numere apărute:
Changer pour vivre mieux
2010 -n° 2
La religion perverse 2010-n° l
Les langages du corps 2009 - n° 2
Une spiritualité d'enfant 2009 - n°l
Vers une écospiritualite II — Pratiques 2008 - n° 2
Vers une écospiritualite I—Jalons 2008 - n° l
Pourquoi vivre ? 2007 - n° 2
La Compassion 2007 - n° l
Reeditată în format de buzunar, Albin Michel, colecţia « Espaces libres», 2009, sub titlul S'ouvrir ŕ la compassion.
Regards croisés sur l'Humain 2006 - n° 2
Présence du spirituel, croissance en humanité 2006 - n° l

Contacts :
La Chair et le Souffle, Faculté de théologie,
41, faubourg de l'Hopital,
CH-2000, Neuchâtel, Suisse.
Telephone: (41 32) 718 19 00
Site : www.lachairetlesouffle.org

Mail: secretariat.factheol@unine.ch

Dupã cum se vede La Chair et le Souffle este o revistã ce pare a fi foarte interesantã.

Cuvânt înainte
la volumul (foarte interesant)
Une spiritualit
é d’enfant,
volum coordonat de Lytta Basset,
 ed. Albin Michel, 2011

Cu dedicaţie specială…pentru MoNi…

Când părinţii încearcă să trezească spiritul copiilor, ei îl află deja determinat în totalitate înaintea intervenţiei lor sau independent de ea. Ceva din celălalt ne scapă mereu, nu există niciodată paternitate completă. Ingenium este ireductibil. Noi nu facem decât să cooperăm la viaţa spiritelor; bobârnacul iniţial nu vine de la noi […] Cum omul nu este născut din lume şi nici din om, el este deci născut din Dumnezeu.[1]

Cu acest citat din filosoful Maurice Nedoncelle, tonul este dat. În această carte, nu vom încerca să răspundem la întrebarea „cum să vorbim copiilor despre Dumnezeu?”, ci ne vom întreba despre ceea ce copiii ne spun despre Dumnezeu: cum spiritualitatea lor poate să ne îmbogăţească? Ce le este lor „revelat”, potrivit afirmaţiei lui Isus, care ar rămâne „ascuns celor înţelepţi şi inteligenţi”[2]? Altfel spus, că o asemenea lectură necesită o stare de spirit care nu merge de la sine: „Ca adulţi şi în calitate de părinţi, educatori, însoţitori de copii, suntem noi capabili să credem că micii copilaşi ar putea avea ceva să ne spună, ceva ce noi nu ştim încă?”[3], scrie Elaine Champagne.

S-a spus şi s-a tot spus că atitudinea lui Isus faţă de copii a fost revoluţionară într-o epocă şi într-o religie în care trebuia să atingi vârsta de 12 ani pentru a fi luat în serios. Dar nu era el profund înrădăcinat într-o tradiţie vie care totuşi percepea deja în copilul abia născut urma de neşters a apartenenţei lui la Dumnezeu? Iată ce spune Talmudul din Babilon despre noul-născut: „Îndată copilul începe să plângă. Şi de ce plânge el? Din cauza lumii în care a trăit şi pe care este obligat să o părăsească […] [Îngerul] îl face pe copil să iasă fără voia lui şi copilul uită tot ceea ce văzuse.[4]” Scriitorul Jonathan Little plasează acest citat în gura unuia dintre personajele sale, Nahum ben Ibrahim, care adaugă apoi acestea: „Dar copilul nu uită imediat. Când fiul meu avea trei ani, cu mult timp în urmă, l-am surprins noaptea aproape de leagănul micii lui surori: „Vorbeşte-mi despre Dumnezeu, îi spunea el. Eu încep să uit.” De aceea omul trebuie să reînveţe totul despre Dumnezeu prin studiu.[5]

Am putea crede că la acest pasaj din Talmud, şi la altele de acelaşi fel, se referă filosoful Martin Buber în celebra lui Eu şi Tu. Apropo de viaţa prenatală a copilului, el scrie:

[…] citind anumite texte mitice evreieşti, se crede că se descifrează pe jumătate o inscripţie primitivă, atunci când se citeşte că în sânul maternal omul este iniţiat în TOT, dar că el uită aceasta la naştere. Şi această legătură subzistă în adâncul lui, el este figura secretă a visului său. Nu că el aspiră să se întoarcă în urmă […] Ci această aspiraţie dezvăluie nevoia de a restabili o legătură cosmică între fiinţa ajunsă la o viaţă spirituală şi TU-el ei veritabil […] Un timp îi este acordat fiului omului pentru a schimba pentru o legătură spirituală, adică pentru o relaţie, legătura naturală care îl unea cu universul.[6] 

Acolo se înrădăcinează, pentru filosof, „faptul primitiv” care este nevoia noastră de relaţie.

Secretul principal „revelat celor mici” nu este oare această cunoaştere intuitivă a locului de unde vin ei? Cum ar fi avut Isus acces el însuşi la această revelaţie fără o asemenea cunoaştere, neştearsă din propria lui istorie? Când el îşi spune în mai multe rânduri, în evanghelia după Ioan, „ieşit” sau „venit de la Dumnezeu”[7] şi „mergând la Dumnezeu”[8], nu era aceasta de fiecare dată pentru a stabili sau a întări „legătura spirituală” cu semenii lui – ca şi cum ar fi fost trimis în mod esenţial pentru a le reda memoria originii lor şi a destinaţiei lor ultime? Dacă recitim Matei 18 în lumina aceasta înţelegem că „a se întoarce şi a deveni ca şi copiii”[9] are în vedere înainte de toate această legătură indestructibilă între orice fiinţă umană şi „Tu-ul ei veritabil” – legătură care se constituie înainte chiar de naşterea ei şi pentru totdeauna.

Contextul, în acest început de capitol, nu îndeamnă la o înduioşare exagerată în faţa copilaşului: este vorba despre realitatea dură, atunci când este distrusă încrederea lui, adică credinţa lui în celălalt, ceea ce include credinţa lui în Celălalt la o vârstă în care relaţia cu ceilalţi şi relaţia cu Dumnezeu sunt indisociabile. Dar din v. 5 la v. 6, Isus trece fără tranziţie de la copil la „micuţ”, cuvânt care în evanghelii desemnează atât pe copilul cât şi pe adultul care a păstrat în el spiritul din copilărie până acolo încât să aibă încredere în altul[10]. Pentru că, mai mult sau nai puţin, orice fiinţă umană cunoaşte distrugeri de încredere. Or, a distruge în altul – adult sau a fortiori copil – încrederea lui în celălalt, fie prin minciună, trădare, abandon, abuz sau manipulare, înseamnă a ataca această legătură spirituală care dădea sens vieţii lui terestre. Dar „a deveni ca şi copilaşii” nu înseamnă a rescrie istoria. Înseamnă a revizita distrugerile pentru a le integra şi a ne elibera de ele şi, astfel, a deveni ceea ce am fost dintotdeauna chemaţi să fim – un copil al Vieţii, al cărei suflu (spiritus, spirit) este imperisabil, pentru că experimentăm în fiecare zi din nou faptul că legătura spirituală cu celălalt/Celălalt este încă posibilă.

Ce cunoaştem despre spiritualitatea copiilor? Nu mare lucru! Studiile  de până acum au avut în vedere ca esenţial dezvoltarea neurologică, intelectuală, afectivă şi socială a copilului. Din partea bisericilor, abordarea a fost totdeauna catehetică: era vorba de a-i învăţa despre Dumnezeu, Isus, Biblia pe copii. Abia la începutul anilor 90 educatori, psihologi, psihanalişti şi lucrători sociali au început să se intereseze de experienţa spirituală a copiilor. În mod paradoxal, majoritatea teologilor, uitând de cuvintele lui Isus despre copii, lasă subiectul deoparte, după cum explică Elaine Champagne: „După ei, o spiritualitate autentică a cere capacitatea de conştiinţă de sine şi elaborarea unui sistem de valori coerent, conştient integrat în existenţa cotidiană[11].” Şi ea adaugă pe bună dreptate: „Din acest punct de vedere, copiii şi handicapaţii intelectual ar fi privaţi de viaţă spirituală […] Oare experienţa spirituală trebuie să fie conştientă de ea însăşi, conştientă de a fi spirituală, pentru a fi cu adevărat?[12]” Această teoloagă canadiană trece apoi în revistă câteva definiţii contemporane ale spiritualităţii, care pun accentul în principal pe unificarea şi integritatea persoanei de referinţă cu valorile şi cu sensul vieţii ei. Ea conchide observând că definiţiile actuale ale spiritualităţii se aplică cu dificultate copilaşilor.[13]

Totuşi când vom vedea în mod esenţial în spiritualitate experienţa interioară a fiinţei umane în relaţie, cum să se acceadă la ea atunci când este vorba despre „micuţi” (3-6 ani)? Nu este de mirare că literatura, aici, este cvasi inexistentă! Atitudinea lui Isus faţă de copilaşi lasă de înţeles că în faţa incomunicabilităţii rugăciunii lor intime, noi trebuie să credem în existenţa unei asemenea rugăciuni. Dacă ei transmit ceva despre Dumnezeu adulţilor, este întotdeauna fără ştirea lor. Putem aşadar avansa următoarele: când ei provoacă în noi relaţia de încredere – ei ne împing să credem în acest Dumnezeu care îi locuieşte – putem afirma existenţa spiritualităţii lor. Trebuie să existe şi un pom devreme ce există fructe! Invers, dacă imediat noi credem că viaţa lor spirituală este inexistentă – „sunt vase goale pe care numai noi, adulţii, putem şi trebuie să le umplem” - , noi ne închidem pentru acel ceva de care ei sunt purtători… şi nu vom auzi efectiv nimic prin ei!

Un alt cuvânt al lui Isus ne invită să adoptăm o asemenea atitudine: „Vedeţi să nu dispreţuiţi pe niciunul din aceşti micuţi! Căci vă spun: îngerii lor, din ceruri, văd neîncetat faţa Tatălui meu, cel [care este] în ceruri” (Mt 18,10). Ar exista în fiecare copil un faţă către faţă veşnic („neîncetat”), neşters, cu Tatăl de unde a venit el. Şi pentru că angelos (îngerul) semnifică pe cel care anunţă sau proclamă, ceea ce „spune” el despre Dumnezeu ar fi tocmai ceea ce el „vede neîncetat” despre El. Fiecare copil ar veni astfel să provoace ascultarea noastră în maniera acelor profeţi din Biblie ale căror cuvinte şi gesturi se cuveneau să fie decriptate.

În sfârşit, ceea ce ne autorizează să trecem constant de la spiritualitatea copilului la spiritul de copilărie din adult, este acest schimb de locuri între „copil” şi „micuţul” (adult sau copil) din evanghelii. „Împărăţia lui Dumnezeu este pentru cei care le seamănă”, îi plăcea lui Isus să spună. În ce sens? Copiii, ca şi adulţii fără resurse pe care îi numea „micuţi”, sunt în mod esenţial excluşi, având sentimentul că nu merită prin nimic „împărăţia lui Dumnezeu”, adică viaţa în plenitudinea ei. Ei nu pot trăi decât aşteptând totul de la altul / Altul. A li se asemăna ar însemna atunci a deveni deschis pentru această viaţă divină ca pentru un cadou cu totul imprevizibil.

„Împărăţia lui Dumnezeu este pentru cei care le seamănă” poate să se înţeleagă într-un al doilea sens, la antipodul acestei cereri individualiste şi autosuficiente la care adultul reduce prea adesea credinţa. O „împărăţie” implicând în acelaşi timp subiecţi, o existenţă la plural, fiecare ar putea accede la ea, în maniera copiilor şi a „celor mici”, în măsura în care ar renunţa să excludă pe cineva. Pentru că în acea lume „domneşte” Altul în mijlocul tuturor relaţiilor. Or, tocmai, doi autori englezi, David Hay şi Rebeca Nye, după ce au propus mai multe categorii de sensibilitate spirituală pentru copii, au concluzionat că nucleul spiritualităţii lor era conştiinţa relaţională[14]. Într-adevăr, este stabilit de multă vreme că copilul are o nevoie vitală de relaţie cu ceilalţi – şi putem adăuga cu Celălalt, din nou, întrucât la această vârstă sunt una. Un cuvânt al unui băiat evreu american în vârstă de 9 ani merge exact în acest sens. La întrebarea de a şti cum înaintaşii lui, în deşert, puteau să-l audă pe Dumnezeu şi să-l înţeleagă, el a rspuns: „Evreii au strigat întotdeauna prin univers până la stele pentru a fi auziţi de ceilalţi evrei.[15]

Este aşadar un continent în cea mai mare parte inexplorat ceea ce această lucrare încearcă să abordeze. Cititorii nu vor găsi aici un ansamblu de concluzii, ci numai piste de reflecţie şi, să sperăm, material pentru a continua cercetarea. Se va vedea că cea mai mare parte a autorilor dau bucuroşi cuvântul copiilor înşişi. Ca şi cum şi-ar fi însuşit recomandarea dată de Anne Freud lui Robert Coles, acest profesor de psihiatrie şi de „humanités medicales” la Harvard, în momentul în care el demara vasta lui anchetă despre spiritualitatea sutelor de copii de toate naţionalităţile, religiile, culturile: „Lăsaţi-i pe copii să vă ajute cu propriile lor idei asupra chestiunii!” i-a spus ea[16].

O reflecţie asupra gândirii în imagini şi metafore, prevalentă în copilărie, se impune în ochii lui Nicole Fabre: ce va deveni la vârsta adultă această manieră de a-l reprezenta pe Dumnezeu şi realităţile spirituale? Ce bariere de protecţie, ce orientări fecunde pot adulţii să ofere copilului pentru ca acesta, mai târziu, „să nu arunce şi copilul odată cu apa de baie”? Pe aceeaşi linie, profesoara Ana-Maria Rizzuto amintea încă din 1979 că încercarea spiritului de a înţelege lumea prin imaginaţie, prin poveşti, legende şi mituri, prin cântece, poeme şi psalmi nu se sprijină neapărat şi în mod arbitrar pe minciună sau iluzie[17]. Putem aminti aici predilecţia lui Isus pentru parabole, limbajul lui cu multe imagine şi metaforic, chiar şi atunci când se adresează adulţilor. Potrivit înţelepţilor evrei, afirmaţiile conceptuale despre Dumnezeu riscă totdeauna să conducă la idolatrie: „Este bine întotdeauna, scrie Catherine Chalier, să revenim la limbajul sensibil al imaginilor şi metaforelor pentru a evita surditatea ştiinţei faţă de ceea ce o excede […]. Imaginile şi metaforele vorbesc şi corpului sensibil şi emoţional – şi nu numai intelectului […]. Pentru a ne apropia cât mai aproape de Voce, sensibilitate, emoţii şi inteligenţă, se pare că, nu trebuie să ne lăsăm disociaţi.[18]

Când cuvintele pentru a traduce viaţa spirituală lipsesc, în cazul copilaşilor pe de o parte, în cel al copiilor suferinzi de un handicap, trisomici sau autişti, pe de altă parte, Michčlle Trellu şi Madeleine Natanson ne fac să descoperim o întreagă interioritate care îi scapă adultului grăbit. Aceşti copii, poate că chiar mai mult decât alţii, ştiu să se lase locuiţi de ceea ce percep. Faptul că copilăria este vârsta privilegiată a deschiderii faţă de lume şi faţă de alţii prin cele cinci simţuri, este un fapt de observaţie. Dar rămâne de degajat dimensiunea spirituală a acelor nenumărate apeluri biblice în utilizarea tuturor  simţurilor: a vedea şi a crede, a deschide urechile şi a se orienta spre Dumnezeu, a atinge şi a se lăsa atins, „a gusta şi a vedea cât de bun este Domnul” (Ps. 34,9) – apeluri adresate oricărui adult, dar (şi) realitate pentru copil, în special pentru cel mai lipsit. „Fericirea, înseamnă să vezi bine”, spunea unul dintre ei. Cititorii vor găsi în aceste două capitole materie de reflectat asupra unei spiritualităţi materializate, după imaginea celei a copiilor: „Peste tot în lume, în şcoala lor cât şi în casele lor, copiii mi-au vorbit despre acea proximitate „fizică” a lui Dumnezeu”, scria Robert Coles, care mărturiseşte că a fost frapat de importanţa acordată feţei lui Dumnezeu în toate desenele de copii[19]. Cum să nu te gândeşti la Beatitudini: „Ferice de inimile pure: ele îl vor vedea pe Dumnezeu”?

După o lungă experienţă în direcţia magazinului Grains de soleil, care i-a adus o bogată corespondenţă de copii-cititori plină de întrebări consistente, Emmanuelle Rémond-Dalyac arată cum presa educativă catolică ia în seamă de o manieră respectuoasă şi inventivă spiritualitatea copiilor de astăzi. Pe aceeaşi linie, Robert Coles notează că „povestirile Scripturii” nu se reduc la un simbolism care permite vieţii emoţionale să se exprime. Aceste istorii religioase îi inspiră literalmente pe copii, le provoacă spiritul să dezvolte gânduri şi fantasme şi îi ajută să progreseze în maturitate şi să devină mai reflexivi, mai siguri pe ei înşişi[20]. Anne Freud l-a avertizat pe acest psihiatru că el va vorbi filozofie şi teologie cu ei: „Copiii încearcă să înţeleagă de ce-ul a ceea ce li se întâmplă, i-a spus ea, şi pentru aceasta ei fac apel la propria lor experienţă de viaţă religioasă, la valorile spirituale primite cât şi la alte surse de explicaţie.[21]

Datorită marii ei familiarităţi cu teologia neagră americană şi cu opera lui Martin Luther King ]n special, Serge Molla aduce o lumină originală cuvântului lui Isus despre lucrurile „ascunse celor înţelepţi şi inteligenţi dar descoperite celor micuţi”: aceştia din urmă nu sunt şi sclavii negri de pe plantaţiile de bumbac sau copiii negri protagonişti în lupta antisegregaţionistă? Ca pentru a ilustra impactul sociopolitic a  celor pe care îi considerăm ca spiritualmente „simplişti”, o întâmplare în perfectă consonanţă cu acest capitol este relatată de Robert Coles:

În 1962, o mică negresă de 8 ani, din Carolina de Nord, mi-a spus: „Eram absolut singură şi mulţimea de segregaţionişti striga, şi deodată l-am văzut pe Dumnezeu care îmi zâmbea şi am zâmbit şi eu. O femeie, aproape de poarta şcolii, mi-a strigat: Hei! Tu de acolo, mică negresă murdară, de ce râzi? Eu am privit-o în ochi şi i-am spus: Eu îi zâmbesc lui Dumnezeu. Atunci ea a ridicat ochii spre cer, m-a privit şi nu m-a mai insultat.” Asemenea momente ne amintesc tuturor – fie că interesul nostru este orientat spre sociologie, psihologie sau teologie –că cele mai personale „iluzii” pot participa la un eveniment foarte public, şi că barierele de rasă sau de clasă socială pot ceda repede în faţa unor experienţe umane împărtăşite. Fetiţa care mi-a povestit acest incident era convinsă că Dumnezeu a intervenit brusc în lumea reală[22].

Tema simplicităţii ca fruct al „micimii” este foarte prezentă şi în capitolul scris de Sylvie Barnay, dar într-un cu totul alt context: ea arată cum Tereza de Lisieux, devenită sfânta Tereza a Copilului-Isus, a putut, la o vârstă precoce, să se lase inspirată de copilul Isus până acolo încât să creeze o mică piesă de teatru destinată să fie jucată de comunitatea carmelită a ei; printre actori, „îngerii” ne fac să ne gândim la aceşti „îngeri ai celor mici” din Matei 18. şi, din nou, vom observa convergenţele cu vasta anchetă a lui Robert Coles: existenţa umană a lui Isus „se gravează adânc în mintea copiilor, mai ales pentru că Isus le este prezentat la biserică încă de la începutul vieţii lor: un copil asemenea altora, trăind într-o obscuritate relativă în sânul unei familii obişnuite. În plus, el era destinat unei misiuni de cea mai mare importanţă, deja curios, de la 8 la 10 ani, pentru ceea ce îi rezerva viitorul. Nu trebuie deci să ne mirăm dacă Isus, pentru majoritatea copiilor, este un ghid personal, un model care le atinge inima.” El este înainte de toate pentru ei „Salvatorul copiilor”, cel care, după ce a supravieţuit copilăriei, a suferit în spiritul lui şi în trupul lui, şi rămâne foarte prezent[23].”

De partea ei, Tania Zittuon pleacă de la necesitatea pentru psihologi de a abandona iluzia obiectivităţii atunci când este vorba despre spiritualitatea copilărească. Evocând noţiunea ebraică de spirit (ruah) ca mişcare spre Celălalt, ea arată cum chestionarea este la baza educaţiei evreieşti tradiţionale dar şi în centrul credinţei practice adulte. Dacă spiritualitatea se întâlneşte în chiar inima dinamicii dezvoltării – ieşirea din Egipt însemnând simbolic a părăsi ţara (pământul) cuvântului mort, a se pune în mişcare, a(-şi) pune întrebări – atunci spiritualitatea care se naşte şi se dezvoltă la copil poate fi fie maltratată, fie încurajată şi menţinută la adult.

Potrivit lui Yves Bridel, spiritul de copilărie este una din cheile operei scriitorului francez George Bernanos: desăvârşirea în adult a copilăriei umane apare în capacitatea de a sta ca un copil în faţa Tatălui său. Profund marcată de războiul din 1914-1918, toată opera lui Bernanos reflectă ceva despre o recucerire a acestui spirit de copilărie. El merge până acolo încât ar încredinţa destinul lumii copiilor şi tuturor celor care le seamănă, începând cu Tereza de Lisieux, sau Jeanne d’Arc – întrupare privilegiată a acestui spirit de copilărie „politică” evocat de Serge Molla în această carte. Două romane scrise de Bernanos ilustrează discursul lui Yves Bridel: La Nouvelle Histoire de Mouchette – în care el arată cum spiritul de copilărie pune la adăpost de neant contra dorinţei de suicid - şi Journal d’un curé de campagne – unde vedem copilăria spirituală a preotului redând viaţă părţii copilăreşti din cei mai mizerabili, copilărie spirituală care este esenţialmente spirit de sărăcie (lipsă), cucerit prin mare luptă.

În sfârşit, Anne-Marie Aitken pune accentul pe dezvoltarea globală a copiilor de la 7 la 12 ani, cu întrebările lor existenţiale, şi se întreabă cum să înceteze să se apere de ei pentru a-i primi pe fiecare în unicitatea lui şi pentru a-i ajuta să crească. Ea ne oferă apoi un survol foarte util al istoriei catehezei copiilor. A trebuit să se aştepte perioada de după al doilea război mondial pentru a începe să se ia în considerare întrebările şi viaţa concretă a copiilor şi pentru ca aceasta(cateheza) să devină interactivă, spaţiu de dezvoltare mutuală. Autoarea comentează apoi trei pasaje cheie ale evangheliei, pentru a revaloriza dezvoltarea spirituală a copiilor şi a evoca preţul pe care adulţii îl au de plătit atunci când se angajează într-un asemenea demers.

Este frapant să vezi numeroasele puncte de convergenţă între observaţiile trase din lunga anchetă a lui Robert Coles de o parte, şi liniile mari schiţate de autorii acestei cărţi, de altă parte. Ca şi el, cititorii vor avea poate, pe parcurs, de modificat câte ceva în definiţia lor referitoare la spiritualitate. Simplul fapt că Dumnezeu găseşte mijlocul de a se face cunoscut unor copii suferinzi de un handicap mental dă mult de gândit. La un mod mai general, teologul ortodox Kallistos Ware nu afirmă el că putem fi în acelaşi timp psihic bolnavi şi spiritualmente sănătoşi[24]?

Vom avea poate de modificat reprezentarea noastră despre Dumnezeu. Faptul că majoritatea copiilor îl percep mai uşor pe Dumnezeu ca pe un copil[25] pune pe pista unei înţelegeri constant reluate de către toate tradiţiile creştine: cunoaşterea lui Dumnezeu şi cunoaşterea de sine sunt indisociabile. Din nou, concluziile lui Robert Coles vin să confirme această intuiţie: „Am fost de multe ori frapat de insistenţa lor de a-l defini pe Dumnezeu, a-L situa […], a-L cunoaşte, […] şi mă întrebam dacă aceşti copii nu erau ei înşişi adevărata comoară pe care o căutau atât de evident: tineri se întrebau despre Dumnezeu şi se implicau ei înşişi în imaginea Lui.[26]”   Copilul l-ar învăţa deci în mod esenţial pe adult cum să-l cunoască pe Dumnezeu implicându-se el însuşi cât mai mult posibil în imaginea Lui: „Trebuie să ne bazăm pe Dumnezeu când încercăm să ni-L imaginăm”, spunea un mic american de 9 ani[27].

În definitiv, nu este aceasta expresia venită din adâncul epocilor creştine pe care se cuvine să o aplicăm înainte de toate în cazul copilului – o fiinţă „capabilă de Dumnezeu”? Trăsăturile bine cunoscute ale psihologiei copilului (capacitatea de uimire, gândirea în imagini şi metafore, deschiderea spre marile întrebări metafizice şi, peste toate, deschiderea pentru relaţie) ar fi atunci de înţeles ca leagănul lui Dumnezeu din el, dar şi din adult în măsura în care, ca şi copilul, adultul consimte să lase pe Celălalt să se nască în el mereu şi din nou… pentru a deveni pe deplin el însuşi, chiar dacă el nu ştie încă nimic despre această devenire.

Sursa: fragment tradus din volumul:
Spiritualité d’enfant,
volum coordonat de Lytta Basset,
 ed. Albin Michel, 2011

Traducerea Viorica Juncan.



[1] Maurice Nedoncelle, La Reciprocite des consciences,Paris, Aubier/Montaigne, 1942, p. 90 s. Ingenium în latină:dispoziţii proprii unei fiinţe umane(inteligenţă, sensibilitate), darurile ei naturale, talentul ei, geniul ei.

[2] Cf. Lc 10,21

[3] Elaine Champagne, Reconnaître la spiritualite des tout-petits, Ottawa, Novalis/Lumen Vitae, 2005, p. 12.

[4] Talmud Bavli, traite Nidda 30 b

[5] Jonathan Littell, Les Bienveillantes, Paris, Gallimard, 2007, p. 263.

[6] Martin Buber, Je et Tu, Paris, Aubier, 1969 [1923], p. 47 et 48.

[7] Cf. Jn 8,42 ; 13,3 ; 16,27 s.; 17,8.

[8] Cf. Jn 7,33 s., 13,3 ; 16,28 ; 17,11.

[9] Mt 18,3 : « En verite, je vous le dis, si vous ne vous retournez pas et ne devenez pas comme Ies petits enfants, pas question que vous entriez dans le royaume des cieux.» Pour une approche plus detaillee, cf. Lytta Basset, Le Pouvoir de pardonner, Paris, Albin Michel, 1999, en particulier p. 183-191

[10] Sur ce theme de la confiance, cf. Lytta Basset, « Oser faire confiance », La Chair et le Souffle, voi. l, n° l, 2006, p. 24-39

[11] Elaine Champagne, « Une priere enfantine ?», Prieren Occident, Congres de la Societe canadienne de theologie, Quebec, 21-23 oct. 2004, p. 2 (http ://www. ipastorale.ca/ bibliovirtuelle/spt-07.htm)

[12] Ibid., p. 25.

[13] Ibid., p. 28.

[14] Cf. David Hay et Rebecca Nye, The Spirit of the Child, Londres, Fount/Harper Collins, 1998.

[15] Robert Coles, Les Enfants et Dieu. L'enfant face a Dieu, a la foi et au doute, â l'experience mystique et a l'âme, Paris, Robert Laffont, 1993, p. 149 -Edition americaine: The Spiritual Life of Children, 1990.

[16] Ibid., p. 13. L'auteur a souhaite' que ces enfants deviennent pour lui des « instructeurs», des « collegues», des « guides » (p. 47) et ii lui a parfois fallu des mois, voire des anne'es « pour entrer dans une grande intimite" dans la vie spirituelle d'un enfant » (p. 48) : « Certains enfants passent par des moments de visions intenses. Je me souviens souvent de ce garson ou de cette fille regardant avec passion un horizon spirituel invisible â mes yeux » (p. 158).

[17] Mentionne par Robert Coles, op. cit., p. 33, in Ana-Maria Rizzuto, The Birth of the Living God: a Psychoanalytic Study, Chicago, The University of Chicago Press, 1979.

[18] Catherine  Chalier,   Traité des larmes.  Fragilité de Dieu, fragilité de l'âme, Paris, Albin Michel, 2008 [2003], p. 107

[19] Robert Coles, op. cit., p. 60 et 76.

[20] Ibid., p. 131.

[21] Ibid., p. 108 s.

[22] Ibid., p. 32 s. L'auteur rapporte une parole, au soir de sa vie, de Dorothy Day, la fondatrice, aux USA en 1933, du   Catholic   Worker  Movement   (Association   naţionale d'entraide sociale) : « Quand je prie ou quand j'essaie de maintenir en vie la partie spirituelle de mon etre, je me retrouve petite fille » (p. 320).

[23] Ibid p. 217

[24] Kallistos Ware, L'île au-dela du monde, Paris, Le Cerf, coli. « Sel de la terre », 2005, p. 208.

[25] Cf.   Gerald  Bernard  Mailhiot,   «Et   Dieu  se  fit enfant », in Adulte et enfant devant Dieu, Cahiers de psychologie religieuse, presentation de A. Godin, Bruxelles, Lumen Vitae, 1968, p. 123

[26] Robert Coles, op. cit., p. 157.

[27] Ibid., p. 77.

 


Salt la inceputul paginii