Lytta Basset

Lytta Basset este filosof si teolog protestant.

S-a nãscut în anul 1950 la Raiatea în Polynezia francezã dintr-un tatã misionar si o mamã poetã. A obtinut licenta în filosofie la Universitatea din Montpellier. A fãcut studii de teologie la Universitatea din Strasbourg. A trãit si a lucrat în India, Iran, la Djibouti si în Statele Unite.

1982-1984: Professeure de philosophie (Ecole internationale de Genève).
1994: Publication de sa thèse Le Pardon originel.
1984-2001: Ministère pastoral dans l'Eglise protestante de Genève.
1998-2004: Professeure associée pendant 6 ans à l'Université de Lausanne (théologie pratique).
2004- : Professeure de théologie pratique à l'Université de Neuchâtel.

Profesoarã de teologie practicã la Facultatea de Teologie din cadrul Universitãtii din Neuchâtel (Elvetia), autoare a unei opere în continuã rãspândire, Lytta Basset a traversat o mare de suferinte înainte de a regãsi seninãtatea si gustul esentialului vietii.

"A-ti recunoaste suferinta înseamnã a o atenua deja".

Ceea ce propune Lytta Basset - in toate cartile ei, care ne cuceresc îndatã pentru cã ne recunoastem în ele - este o lectura terapeutica a Bibliei si deci cu adevarat eliberatoare si nicidecum culpabilizanta asa cum suntem obisnuiti sã auzim din partea celor care se "ocupã" cu Dumnezeu... Este o analiza foarte profunda a omului asa cum este si a vietii asa cum este.

Lectura cartilor ei ne "umanizeaza", ne deschide spre noi insine si spre ceilalti.
Ne ajuta sa ne intelegem si sa ne eliberam de nefericire.
Pentru ca de nefericire este vorba si nu despre vina...

Sunt cãrti care se adreseazã unui public foarte larg. Le recomand chiar si celor care "nu cred" ... pentru cã eu cred cã aceastã necredintã a multora se datoreazã modului nostru teoretic, incomplet sau nesãnãtos de a crede...

Cãrtile Lyttei Basset ar trebui fãcute cunoscute si publicului cititor din România, tuturor celor care consiliazã.

Pagini traduse din cãrtile scrise de Lytta Basset pe acest site:

1. Bucuria care nu poate fi luatã (aici)
Fragmente din cartea LA JOIE IMPRENABLE

2. Culpabilitatea - paralizie a inimii (aici)
Fragmente din cartea CULPABILITE, PARALISIE DU COEUR

3. "Eu nu judec pe nimeni" - Evanghelia dincolo de moralã (aici)
Fragmente din cartea MOI, JE NE JUGE PERSONNE, l'Evangile au-dela de la morale


4. Pentru ce sã te simti vinovat de dimineata pânã seara? (aici)
Interviu din revista Nouvelles Cles

5. Sã ne vindecãm pentru a ierta (aici)
Din vol. Enquete au coeur de l'etre, dialog cu Georges-Emmanuel Hourant

6. Dincolo de iertare - Dorinta de a întoarce pagina (aici)
Din vol. Au delà du pardon - Le desir de tourner la page

7.Aceastã legãturã care nu moare niciodatã (aici)
Din vol. Ce lien qui ne meurt jamais

8. Spiritualitate de copil (aici)

9. Mânia sfântã (aici)

10. Religia perversã (aici)

Cãrti publicate:

Ce lien qui ne meurt jamais
Au delà du pardon
Sainte colère
Aube
Paroles matinales: derrière les mots convenus
La joi imprenable
Culpabilité: paralysie du coeur
Moi je ne juge personne
La fermeture a l'amour
Guérir du malheur
Le pouvoir de pardonner
Traces vives

Cãrtile se pot procura prin www.amazon.fr

Detalii despre aceste cãrti, inclusiv posibilitatea de a-i scrie, pe pagina autoarei de pe site-ul universitatii:

http://www.unine.ch/

O înregistrare video de 30 minute din 30.10.2009 - emisiune cu Lytta Basset aici:
http://www.ktotv.com/videos-chretiennes/emissions/documentaire/documentaire-lytta-basset/00047010

Lytta Basset este si coordonatoarea unei reviste "La Chair et le Souffle", o revistã ce încearcã sã rãspundã provocãrii unui dialog constant dintre spiritualitate si antropologie, prin intermediul tuturor instrumentelor pe care le pun la dispozitie stiintele umaniste, biblice, pastorale, religioase etc ca si alte cãi de abordare a omului, mai putin "academice" dar bogate în întelepciune.

Revista este stiintificã dar accesibilã non-initiatilor. Este trans-confesionalã, puternic înrãdãcinatã în traditia crestinã dar deschisã oricãrei reflectii sensibile spiritualitãtii, fãrã spirit de revendicare. Comitetul stiintific si comitetul de redactie sunt compuse din protestanti, catolici si ortodocsi. Revista este internationalã: membrii celor douã comitete, ca si ceilalti sunt francofoni elvetieni, canadieni, francezi, belgieni, luxemburghezi.


Comitetul de redactie al revistei este:

Lytta Basset, directrice de la revue (Neuchâtel)
Véronique Margron (Angers)
Pierre-Luigi Dubied (Neuchâtel)
Maxime Egger (Lausanne)
Jean-François Malherbe (Sherbrooke)

Pentru ce să te simţi vinovat de dimineaţa până seara?

interviu acordat revistei Nouvelles Clés

Profesoară de teologie practică la Universitatea din Neuchâtel, Elveţia, pastor protestant, autoare a unei opere care nu încetează să se răspândească, Lytta Basset a traversat o mare de suferinţă înainte de a regăsi seninătatea şi gustul esenţial al vieţii.

Lytta Basset revine de departe. De trei ori s-a crezut înmormântată în durere, de trei ori a revenit printre cei vii. La ora la care îşi confesează drama suicidului fiului ei în cartea „Un lien qui ne meurt jamais” (ed. Albin Michel) (O legătură care nu moare niciodată), ea împărtăşeşte cu noi calea de vindecare care a fost a sa încă din copilărie. Pe malurile lacului Leman, într-o dimineaţă cu un cer ameninţător, Lytta Basset îndrăzneşte un cuvânt personal. Uimitor pentru un teolog!

Din partea revistei Nouvelles Clés: Anne Ducrocq

Novelles Clés: În mai 2001, fiul dvs cel mai mare de douăzeci şi patru de ani, Samuel, şi-a pus capăt zilelor aruncându-se de pe un turn. Ne revenim dintr-o „dez-naştere” (cuvânt intraductibil desenfantement n.t.) ?

Lytta Basset: Toţi cei care au trecut prin aşa ceva ştiu: este ca o explozie atomică. Aceasta distruge tot ceea ce este de preţ la trecerea sa. Într-o primă perioadă am rămas în viaţă pentru ceilalţi trei copii ai mei, anturajul meu. Am încercat să-mi dau mijloace pentru a-mi regăsi controlul în viaţă. Mulţi oameni care trăiesc o asemenea dramă spun că din aşa ceva nu-ţi revii niciodată. Ei se comportă ca nişte automate, morţi-vii. Eu cred că acolo este o alegere de făcut: fie trăieşti cu adevărat, fie nu trăieşti de loc. A mă instala între cele două ar fi însemnat să mă înmormântez odată cu Samuel. Radicalitatea Evangheliei îmi vorbeşte mult. Fii rece sau cad, dar nu rămâne călduţ! Între cele două este locul confuziei. Am suferit prea mult de aceasta în existenţa mea… Deuteronomul spune cu forţă: „Am pus înaintea ta viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul”. Nouă ne revine să alegem! Pot spune astăzi că drama copilăriei mele şi moartea fiului nostru m-au antrenat altundeva decât spre moarte… A regăsi gustul vieţii este de altfel singurul mod de a ajuta copiii supravieţuitori.

N.C.: Dvs mărturisiţi: „De la moartea lui Samuel, o întrebare mă arde: ce ai făcut tu din viaţa ta?”

L.B.: Chestiunea este clară: „Vei cultiva ceea ce este mortifer în tine sau vei cultiva viaţa?” Doliul unui copil pune interdicţie asupra bucuriei: a fi fericit înseamnă a-ţi abandona copilul. Dacă eu îmi înmormântez copilul şi eu rămân în viaţă, ce voi face de acum cu restul vieţii mele? În ceea ce mă priveşte, am nevoie de timp, pentru că nu am mers prea departe în capacitatea mea de a iubi. Îmi rămâne o imensă muncă pentru a creşte în iubire! Eu care sunt botezată „maestru spiritual” de către jurnalistul de la cotidianul Le Monde, Henri Tincq, mă simt în realitate o pitică. Calea spirituală este o cale de umilitate. Ştiu că aproape totul îmi rămâne de făcut…

N.C.: Dvs spuneţi că aţi fost salvată de relaţie, de o mană făcută din mici gesturi primite zi de zi de la unii şi de la alţii.

L.B.: A fi reunit, înseamnă a trăi Împărăţia… Când suferim, important este să rămânem în proximitatea celorlalţi, într-o relaţie „cu orice preţ”. Dar dacă, în acest timp de aneantizare, am fost capabilă să primesc toate aceste mici nimicuri pe care le oferă cotidianul, este probabil pentru că am măsurat deja, cu prilejul depresiei mele, impasul total care este „a suferi fără”… Am vizitat şi demontat, în anii mei de activitate terapeutică, această capcană care constă în a închide uşile şi ferestrele. Devalorizăm astfel toate minusculele lucruri care vin: judecăm că ele nu sunt nimic în comparaţie cu prăpastia de suferinţă pe care o traversăm. Este o cale de garare. Am luat aşadar decizia interioară de a mă deschide micilor nimicuri. A privi micile nimicuri cu conştiinţă, la orice întâmplare, a fost, în fapt, capital. Vital.
Este privirea care schimbă totul. Ce valoare să dăm lucrurilor? Nimic nu ne dovedeşte astăzi că micile nimicuri nu conduc la un mare tot.

N.C.: O parabolă vă impresionează în mod special?

L.B.: Exact,  este cea a grăuntelui de muştar, care este cea mai mică dintre toate seminţele şi care dă un copac atât de mare şi de frumos. Ceea ce este mic, infim, în tine, în viaţa ta, udă în loc să sufoci – cu cât este mai mic cu atât are mai mare nevoie de atenţie şi de îngrijiri. Nu putem prevedea niciodată ce va ţâşni de acolo. Într-o societate care programează totul, în care nu mai ştim să trăim în prezent, înseamnă a lăsa un loc imprevizibilului… În parabolă, arborele este fecund pentru ceilalţi: păsările vin chiar să se adăpostească în umbra şi răcoarea lui. Unii oamenii îmi spun despre pacea care emană din mine. Grăuntele n-a ales să fie arbore. Pur şi simplu nu l-am sufocat. După o explozie atomică nu mai există absolut nimic viu nicăieri în aşa măsură încât remarcăm şi cea mai mică furnică de sub o piatră. Un mic nimic devine enorm. Câţi prizonieri au mărturisit că au fost salvaţi de la deznădejde pentru că o insectă a petrecut câteva zile sau câteva ore în celula lor. Ca şi cum viaţa i-ar fi vizitat.

N.C.: Îl citaţi pe Bernard de Clairvaux: „a consimţi înseamnă a fi salvat”…

L.B.:Ne doare să acceptăm actele libere ale copilului nostru care trăieşte. Cu atât mai mult suicidul lui care ne confruntă într-un mod mai violent cu libertatea lui în stare pură. Alegerea mea de viaţă a fost să accept complet libertatea fiului nostru. De fiecare dată când îmi spuneam „el a ales aşa”, aceasta îmi aducea o anumită pace şi, în acelaşi timp, îmi reda teritoriul meu: este alegerea lui liberă de a muri, este alegerea mea liberă de a continua să trăiesc. Era respect pentru el şi totodată impulsul unei iubiri mult mai dezinteresate. Te iubesc, Samuel, până şi în această alegerea a ta. Da, a consimţi, înseamnă a fi salvat. Prin acest „da” la alegerea lui mi s-a deschis calea de salvare… Eu sunt convinsă de acum înainte că el n-a ales moartea ci Viaţa. El a considerat că viaţa cu un mic „v” nu mai era de trăit. Avea o aspiraţie la Viaţă. Ca atâţia tineri care sunt însetaţi de absolut. Astăzi, eu cred că el a făcut în mod fundamental aceeaşi alegere majusculă ca mine.

N.C.: Dvs spuneţi că moartea lui Samuel v-a făcut să faceţi paşi de uriaş în raportul dvs cu invizibilul…

L.B.:  Potrivit lui dr. Jacques Vigne în cartea Soigner son âme, noi nu ne imaginăm cât de multe persoane au legături cu invizibilul. Pur şi simplu ele tac. În activitatea mea de consiliere, aud mulţi oameni, distruşi pentru un timp de moartea unui apropiat, făcându-mi parte de experienţa lor, aceea că apropiatul lor este viu în dimensiunea invizibilului. Dar ei nu îndrăznesc să vorbească despre aceasta. De aceea, ceea ce mi s-a întâmplat de mai multe ori, într-un mod discret, subtil, mi-a părut important de împărtăşit. În conferinţe, oamenii nu încetează să-mi mulţumească atunci când iau cuvântul pe această temă. Nu înţeleg, pe de altă parte, de ce persoanele cele mai deranjate de acest subiect sunt creştinii! Dacă discipolii şi femeile care l-au „văzut” pe Isus viu prăjind peşte pe malul lacului Tiberiada, ar fi avut această reacţie, creştinismul n-ar fi existat! Discursul creştinului mediu este în mare parte responsabil de sufocarea mesajului de Înviere. El a evacuat tot ceea ce este de ordinul Vieţii, al Prezenţei. Cum, atunci când te numeşti creştin, să fii atât de închis faţă de realităţile invizibile, faţă de experienţele care sunt date de această lume a Spiritului unde sunt de acum apropiaţii noştri dispăruţi?! Eu cunosc mângâierile Prezenţei. Nu am căutat nimic, ele au venit la mine. Aş minţi dacă aş spune că aceasta nu mi s-a întâmplat.

N.C.: Până la vârsta de 35 de ani, când v-aţi stabilit în Elveţia, aţi făcut, în mai multe rânduri, experienţa dezrădăcinării. Acest lucru s-a dovedit o forţă sau o slăbiciune pentru continuarea parcursului dvs?

L.B.: Încă din copilărie, şi viaţa mea spirituală n-a făcut decât să accentueze, am avut sentimentul foarte puternic de a fi în trecere. În Polinezia, unde m-am născut şi unde am rămas până la vârsta de zece ani, părinţii mei s-au mutat de treisprezece ori din cauza vieţii de pastor misionar a tatălui meu. Dar eu am trăit în copilăria mea o istorie traumatizantă atât de distructivă încât dezrădăcinarea nu mai era pentru mine realmente un lucru grav. Am inclus-o în factura generală! L-am întâlnit apoi pe viitorul meu soţ, Jean-Claude. Rădăcinile lui erau în Elveţia şi el avea dorinţa de a străbate lumea pentru descoperirea altor religii. Noi am trăit în India, la Djibouti, în Iran, în Statele unite… Ceea ce reiese din această viaţă de nomad este că, astăzi, nu sunt legată de un mediu. Mi-am găsit un „la mine acasă” în interiorul meu…

N.C.: Dvs evocaţi experienţa aneantizării pe care aţi trăit-o ca şi copil. Această rană veche se află la originea căutării de sens a dvs?

L.B.: Eu nu mai aveam dorinţa de a merge să caut, ca şi alţii, adevărul cu privire la istoria mea, dar nu am avut de ales. M-am prăbuşit în 1983, la treizeci şi trei de ani. Aflată într-o depresie nervoasă foarte gravă, eram în imposibilitatea de a găsi un sens vieţii mele cu toate că aveam trei copii mici. Era „se salvează cine poate”: am început atunci un demers analitic de mai mulţi ani. În paralel, puţin mai târziu, mi-am început teza de doctorat în teologie. Cele două demersuri, intelectual şi spiritual, au convers pentru ca eu să cobor tot mai adânc în mine. Şi încet-încet m-am repus pe picioare.
Retrospectiv, înţeleg că nu aş fi avut niciodată forţa care mă locuieşte astăzi dacă nu aş fi fost să vizitez adâncul acestei disperări. Se spune despre cel care plânge şi îşi exprimă durerea că este o fiinţă slabă. Experienţa mă face să spun că, dimpotrivă, el este pe calea unei forţe mai mari a sa…

N.C.: Se opun, încă şi astăzi foarte adesea, în special la creştini, demersurile spirituale şi analitice. Şi totuşi numai împreună v-au reconciliat ele cu dvs înşivă…

L.B.: Eu sunt o femeie de cuvânt, aşa că m-am întors în mod natural spre ea. Este trăsătura de unire dintre cele două demersuri: am perceput repede că cuvântul de adevăr care se schimba între terapeutul meu – agnostic dar respectuos – şi mine era traversat de Cuvânt. Mai aveam şi doi consilieri spirituali, un bărbat şi o femeie. Ei mă purtau zi şi noapte, ca şi două surori dintr-o comunitate protestantă, în rugăciunile lor. Am fost de multe ori în pragul sinuciderii şi, în cele mai grele ore, ştiam că că ei se roagă zilnic pentru mine. Le sunt atât de îndatorată încât atunci când sunt solicitată de necunoscuţi care mi-au citit cărţile şi îmi mărturisesc suferinţa lor, nu pot să-i refuz. A spune „mă rog pentru dvs în fiecare zi”, eu ştiu cât de mult contează aceasta.
Poate că tocmai acest infim ne menţine în viaţă. Noi avem o tendinţă în a minimiza micile gesturi pe care le facem pentru alţii. Se spune „în îndoială, abţine-te”. Eu prefer, în ce mă priveşte, să optez pentru „în îndoială, fă-o”…

N.C.: Pentru a găsi sensul existenţei dvs aţi avut nevoie de curaj? A trebuit să treceţi prin sentimente de abandonare, de absurd, de nedreptate şi de non-sens…

L.B.: Nu există cei care sunt „căliţi” să meargă şi ceilalţi. Există un moment în care pur şi simplu nu există altă direcţie de luat, ca şi copilul care apare pe lume cu ocazia naşterii. Am fost obligată să înaintez. În special, pentru ce mă simţeam vinovată de dimineaţa până seara? Pentru ce, în toate circumstanţele, era întotdeauna vina mea? N-am ucis nici tată, nici mamă, nici n-am făcut ceva deosebit… Acest ecou întâlneşte un ecou foarte puternic: conferinţele mele despre culpabilitate umplu sălile, în toate ţările prin care merg! Ca şi cele care spun „am totul pentru a fi fericit dar, nu înţeleg de ce, sunt în suferinţă”, eu simţeam că o piesă lipsea în acest puzzle. În viaţă, am nevoie ca ceea ce mi se întâmplă să aibă sens. Această înverşunare de a înţelege a fost întotdeauna motorul meu.

N.C.: V-aţi descoperit târziu vocaţia de pastor.

L.B.: pentru mine este cea mai frumoasă meserie din lume! Cu ocazia ceremoniei de consacrare, pastorul promite două lucruri: să fie „adunător” de comunitate şi să păstreze secretul confidenţelor care îi vor fi făcute.
A fi adunător de comunitate este o frumoasă angajare într-un context de individualism distructiv ambiant. Pastorul este acolo pentru a acorda acelaşi interes, aceeaşi disponibilitate şi acelaşi respect fiecăruia. O provocare frumoasă! Mă ocup cu a ţese legături comunitare pentru ca oamenii să-şi vorbească, să caute împreună ceea ce îi depăşeşte şi îi face să trăiască. Este o angajare care mă pasionează; ea concretizează cuvântul lui Christos: „Dacă doi sau trei dintre voi sunt adunaţi în numele meu (adică al Iubirii), eu sunt în mijlocul lor.” Singur, nimeni nu poate face nimic. Noi nu luăm îndeajuns cunoştinţă de aceasta, în această societate în care „eu”-ul este hipertrofiat.

În ceea ce priveşte păstrarea secretului, orice om se poate afla în postura aceasta. Dar pastorul se angajează public la aceasta. Ceea ce permite oamenilor care au suferit din cauza unei pierderi de încredere, să vină şi să i se confeseze. Este aur în lingouri în zilele noastre. Aud atâtea secrete dureroase care nu au fost niciodată împărtăşite până atunci. Încrederea stă la baza confidenţei şi în inima vindecării.

N.C.: Sunteţi fascinată de figura lui Christos. Ce faţă are el pentru dvs?

L.B.: Eu nu am studiat religiile pentru a şti care mă apropie mai bine de Dumnezeu. În tradiţia în care sunt născută, cel care mă face să-l cunosc pe Dumnezeu este Christos. Relaţia mea cu el este una de însoţitor de drum, de o reală proximitate. Orice s-ar întâmpla, lucrurile nu sunt niciodată pentru mult timp „fără speranţă” pentru că el merge înaintea mea şi îmi deschide calea. Este o busolă extraordinară. Ceea ce primează, este de a-i merge pe urmă, de a –l (re)auzi: „Vino, urmează-mă”, de a reveni la relaţia cu el. Eşec sau reuşită redevin atunci secundare întotdeauna. A-l urma pe el relativizează tot ceea ce trăim.

N.C.: Vorbiţi necontenit de „răul îndurat”. Fiecare poartă în el o veche rană?

L.B.: Nu există viaţă fără suferinţă. Rana poate fi integrată treptat ca făcând parte din viaţă, datorită unui anturaj iubitor şi pe recepţie.

Cel mai adesea aceasta se petrece altfel… Ceea ce n-a fost integrat continuă să facă rău. Şi într-o zi începem să funcţionăm impropriu! Este deja un simptom de ascultat. Zilnic primesc un volum monumental de scrisori, cu confesiuni inimaginabile. Regula mea de aur este de a nu mă încrede în aparenţe. Bineînţeles, unii vor face „ca şi cum” până la ultima lor suflare, şi corpul lor va suferi… De fapt, adesea, atunci când oamenii se tem să ridice capacul trecutului lor, este pentru că nu au întâlnit încă persoana în care să aibă încredere?  Ce aşteaptă creştinii pentru a crea dorinţa şi a inspira încredere?

N.C.: Aţi scris cartea Sainte colère (Mânia cea sfântă). Este ea necesară? Răul îndurat vă împinge la mânie?

L.B.: Pentru multă vreme nu am avut acces la mânia mea, pentru că eram prea distrusă pentru aceasta. Când rana este veche, timpul mâniei  este de neocolit. Astăzi am evacuat toate vechile mele mânii refulate şi pot să-mi permit să consacru mai puţin timp stării colerice. Este o pierdere de timp: trebuie să aşteptăm ca ea să se răcească pentru a trece la o luptă eficace contra inadmisibilului. Aici este adevărata miză. Eu îmi adun de acum energia pentru a ajunge mai repede la etapa următoare… Cu toate acestea nu rămân impasibilă în faţa răului îndurat. Astfel, împreună cu persoanele care îmi povestesc istoria lor şi pe care le consiliez, îmi dau seama că mânia mea este adesea mai puternică decât a lor. Aceasta le ajută să ia puţin câte puţin cunoştinţă că există, în modul în care au fost tratate, o anomalie. Revolta pe care o citesc pe faţa mea le deschide spre ceva care fierbe în ele.

Am de acum modul de utilizare a mâniei: când ea urcă, eu o accept. Nu izbucnesc timp de câteva zile, respect această fierbere. Apoi ea se dezumflă ca o băşică; atunci sunt gata să acţionez.

N.C.: Aveţi un sfat esenţial de dat?

L.B.: De cum privirea se întoarce spre înainte, începem să vedem că putem face ceva cu nefericirea. Ea poate duce spre o comunicare care va crea legătură şi îi va ajuta pe alţii. Mi-a fost foarte clară urgenţa de a ne opri din privitul în urmă pentru a căuta cauzele nefericirii: ieşirea nu este acolo. ceilalţi şi Cel cu Totul Altul nu încetează să solicite în mine ceea ce mă trage spre înainte. Întrebarea mea este aşadar de acum înainte: pentru ce sunt eu aici? În vederea a ce? Spre ce merg eu?

Lytta Basset este membră a ACAT (Action des chretiens pour l‘abolition de la torture) şi animă de douăzeci de ani „Terre solidaire” (pentru dezvoltare durabilă). De asemenea coordonează, de douăzeci de ani, revista La Chair et le souffle, publicată de facultatea din Neuchatel.

Sursa: articolul original în limba franceză se află aici :
http://www.nouvellescles.com/article.php3?id_article=1388&var_recherche=Lytta+basset
Traducerea îmi apartine, V.J.