Lytta Basset
Sã ne vindecãm pentru a ierta
Cine este Lytta Basset si mai multe texte traduse
pe site aici
Din volumul
ENQUETE AU COEUR DE L’ETRE,
Georges-Emmanuel Hourant, entretiens avec dix-sept guides spirituels
Mai mult din aceastã carte, Enquęte
au coeur de l’ętre, si despre autorul
ei: aici
Cum să ne eliberăm de suferinţă? Putem ierta?
Biblia, ne explică Lytta Basset, la cincizeci de ani, pastor
protestant la Chancy, aproape de Geneva, şi profesoară
de teologie practică la universitatea din Lausanne, răspunde
concret acestor întrebări. Lectura pe care o face acestor chestiuni
se distanţează deliberat de morală, pentru
a face din vindecarea rănilor noastre o adevărată
cale spirituală.
Dar învăţătura Lyttei Basset nu se inspiră numai
din cunoaşterea de texte. Ea se înrădăcinează
şi în propria sa experienţă. Aceea, mai întâi, a
unei fetiţe care a cunoscut „răul îndurat”, mult timp
refulat în străfundul memoriei ei, înainte de a fi extirpat
la capătul unui lung demers terapeutic, şi obsedată
de sentimentul culpabilităţii. Cea, apoi, a unei tinere
femei de treizeci de ani care, spune ea, l-a întâlnit pe Christos
la Djibouti. <Ceea ce mi s-a întâmplat, afirmă Lytta Basset, este de ordinul experienţei
primilor martori ai Învierii. Mi-au trebuit ani întregi pentru a
putea vorbi despre aceasta, şi chiar pur şi simplu pentru
a o putea integra în viaţa mea. Dar exact acolo a început
calea pentru mine. Cel mai important nu este „viziunea”
fulgurantă pe care am avut-o despre Christos, ci sentimentul
de pace incomensurabilă şi de iubire pe care l-am trăit
atunci. După aceea, am putut să înţeleg cuvântul
lui Christos, care revine în toate relatările de după
Înviere: „Pacea să fie cu voi”. În acelaşi timp m-am simţit
iubită, de o manieră personală, aşa cum niciodată
n-am fost>.
La mai bine de douăzeci de ani după
aceea, Lytta Basset întrupează pentru multe persoane „bucuria
care nu poate fi luată” şi „puterea de a ierta” pe care
le evocă în cărţile sale, şi strălucirea
sa spirituală se întinde mult dincolo de mica comunitate al
cărei pastor este.
În abordarea răului, dumneavoastră puneţi
înainte „răul îndurat”, care precede după
dvs „răul comis”. Repuneţi în cauză
noţiunea, atât de importantă în teologia creştină,
a păcatului originar?
Teologia, ca şi filosofia de altfel, s-a interesat foarte
puţin de răul îndurat. Eu văd aici efectul refulării,
în sensul psihanalitic al termenului. În realitate, fiinţa
umană, înainte chiar de a avea o oarecare putere, începe prin
a suferi, adesea încă din pântecul matern. De aceea eu spun
că răul îndurat este primar, pentru că este primul
în experienţa noastră. Aceasta nu goleşte totuşi
noţiunea de păcat originar de orice sens. Cuvântul „păcat”
semnifică „a fi separat de Dumnezeu”. Când o fiinţă
umană suferă încă de la începutul vieţii ei,
ea dezvoltă tendinţa de a se replia în sine – mai ales
dacă nu este însoţită (consiliată), susţinută,
în această suferinţă. Ea se separă atunci de
ceilalţi şi, în final, de Celălalt care este Dumnezeu.
Dar nu o face în mod expres! De aceea noţiunea de păcat
originar nu este falsă. Dar este reductoare pentru că
nu spune, după părerea mea, decât jumătate din
adevăr.
Aşadar, după dumneavoastră, suferinţa stă
la originea separării şi nu invers.
Absolut. Această idee se află în Evanghelii.
Isus nu spune niciodată: „Veniţi la mine, voi cei păcătoşi,
cei vinovaţi”, ci întotdeauna: „Veniţi la mine, voi cei
trudiţi şi împovăraţi”!
Nu putem spune, pe de altă parte, că această separare,
în aici-şi-acum –ul vieţii noastre, este cauza suferinţei
noastre?
Există aici un cerc vicios în care ne împotmolim foarte adesea
prea repede. Noi întreţinem atunci suferinţa tot atât
pe cât o îndurăm.
A susţine un asemenea discurs nu riscă să eludeze
responsabilitatea faţă de răul pe care îl comitem
?
A vedea că răul pe care îl reproducem
şi îl facem altora are o origine îndepărtată în suferinţele
pe care nu ni le-am elucidat nu vrea să spună că
noi nu avem nici o influenţă mai presus. Lucrarea noastră
este de a ne chestiona cu privire la funcţionarea, disfuncţionarea
noastră mai degrabă, şi de a urca înapoi
la sursă. Apelul la responsabilitate pe care îl aud de-a lungul
întregii Biblii nu înseamnă: „Eşti oribil, meriţi
scaunul electric”, ci „Întreabă-te asupra raţiunilor pentru
care disfuncţionezi, începe cel puţin prin a spune: „Nu
este normal, eu nu mai pot continua aşa.” Şi apoi: „Du-te
în adâncul tău cel mai profund, până la rănile
care nu s-au închis.” Apriori, nimeni nu are în mod special
dorinţa de a face această lucrare; trebuie cu adevărat
să fii împins acolo de necesitate. În acest sens, disfuncţionările
noastre sunt utile, sunt ca şi nişte sonerii de alarmă
care ne spun: „Nu stai chiar aşa de bine cum ai impresia.”
Cum funcţionează concret aceste sonerii de alarmă?
Sunt, mai întâi, ceilalţi care ne vor alerta, făcându-ne
reproş. Dacă nu-l auzim, corpul nostru, de asemenea, prin
simptomele lui, poate funcţiona ca o sonerie de alarmă.
Unele persoane, în mod manifest, au capacitatea de a auzi şi
altele nu. Pentru ce? Există aici ceva, se pare, destul de
inexplicabil…
Eu m-am epuizat mult timp încercând să răspund la această
chestiune, până acolo încât am decis că era o falsă
chestiune. Tot aşa ca originea răului, şi originea
vindecării (sau a salvării) ne scapă. În relaţiile
cu ceilalţi care par fără ieşire, atunci când
constatăm că celălalt, în mod clar, nu înţelege,
singura atitudine justă este aceea de a reveni la tine însuţi.
Şi de a te întreba: „Ce anume mă împinge situaţia
aceasta să înţeleg? Să formulez
ca act, sau ca vorbire? Cum aş putea să cresc?”
Veţi fi adesea uimiţi de rezultate. Chiar dacă am
înţeles o grămadă de lucruri, avem încă mult
de crescut şi ceilalţi ne vor oferi ocazia.
Cum ne invită Biblia să ne eliberăm de suferinţă?
Un răspuns la această întrebare se află
în atitudinea Slujitorului suferind descrisă în Isaia(52,13
la 53,12). Versetul central al textului spune: „El şi-a stabilit
mormântul împreună cu cei răi, pentru că a făcut
non-violenţă şi pentru că nu exista non-minciună
în gura lui”. A face non-violenţă, înseamnă a
accepta în mod profund că lucrurile au fost aşa cum au
fost şi că nu avem puterea de a le schimba. Non-minciuna,
înseamnă a spune realitatea, fără
a căuta nici să o negăm, nici să o minimalizăm,
nici să o amplificăm. Ceea ce este eliberator
este a le asocia pe amândouă. Pentru tradiţia
creştină, Christos întrupează idealul Slujitorului
suferind. Dar orice fiinţă umană, creştină
sau nu, este chemată să adopte această atitudine.
O atitudine care constă, cu alte cuvinte, în a nu ne prăbuşi
în sentimentul de culpabilitate, şi în a nu reproduce în mod
inconştient răul pe care l-am îndurat.
Reproducem răul atât timp cât rămânem în inconştienţă.
De aceea eliberarea trece în mod obligatoriu printr-o luare la cunoştinţă
şi textul o enunţă în toate literele: „Noi nu înţelegeam
dar acum înţelegem”. Pentru că este jalnic, pentru că
nu se apără, Slujitorul suferind pare vinovat şi
ceilalţi îl acuză. Aşa încât ne descărcăm
asupra altuia din refuzul nostru de a vedea ceea ce nu merge în
noi. Invers, atunci când suntem suferinzi sau persecutaţi de
către alţii, găsim întotdeauna ceva să ne reproşăm.
Acolo, Slujitorul suferind înţelege că nu el este vinovatul;
el poate atunci să-i numească „răi”, răufăcători.
Este esenţial, căci aceasta îi permite să basculeze
de partea eliberării.
A putea în sfârşit numi pe cel vinovat, nu înseamnă a
ieşi din confuzie, din pierderea reperelor în care ne-a aruncat
răul îndurat, în special atunci când venea de la cei apropiaţi?
Această confuzie îngrozitoare
în care suntem purtaţi să credem că noi suntem vinovaţi
de ceea ce ni s-a întâmplat este acel tohu-bohu din Geneza.
De îndată ce Dumnezeu face operă de creaţie, acest
tohu-bohu dispare. De îndată ce îl numim pe
vinovat, o distanţă se stabileşte şi confuzia
încetează. Începând de acolo, la fel ca Slujitorul
suferind, noi putem să ne facem solidari celor răi, făcând
act în acelaşi timp de non-violenţă şi de non-minciună.
Exact la aceasta ne invită Christos: „Iubiţi pe duşmanii
voştri.” Cel mai dificil nu este atât de a-l iubi pe
celălalt cât de a admite că este un duşman!
Mai ales, aveţi dreptate în a sublinia, atunci când celălalt
este un apropiat. Mulţi oameni îşi refuză astfel
din toate puterile să recunoască că tatăl lor,
mama lor, soţul/soţia lor etc au putut să se comporte
ca un duşman în privinţa lor.
Această atitudine constând în a ne face solidari, în pofida
a orice, celor care ne-au făcut să suferim, depinde numai
de decizia noastră?
Textul spune: „Dacă viaţa ta se depune ca ofrandă
pentru păcate…” Există aici o decizie de luat.
Dar cine o ia? Ambiguitatea gramaticală a limbii ebraice nu
permite să spunem dacă acesta este Dumnezeu sau însuşi
Slujitorul suferind. Această ambiguitate este magnifică,
căci ea arată că este o lucrare comună. Eu nu
pot disocia, în realitate, propria mea acţiune, bunăvoinţa
mea, de ceea ce face Dumnezeu prin mine. Continuarea textului este
o lungă descriere a eliberării, nu numai a Slujitorului
suferind ci şi a multora din cei care îl înconjoară…
Prin ce proces propria mea eliberare îi ajută pe alţii
să se elibereze?
Refuzând să reproducă violenţa dar rămânând
în acelaşi timp inflexibil cu privire la adevăr, Slujitorul
suferind îi invită pe ceilalţi să se întoarcă
spre ei înşişi şi să efectueze lucrarea pe care
el însuşi a împlinit-o deja. Dar lor le rămâne alegerea.
Unii, încă o dată, vor auzi, alţii nu… Cele două
atitudini sunt simbolizate de cei doi răufăcători
care îl înconjoară pe Christos pe cruce.
Ascultându-vă, am sentimentul că Christos este
pentru dvs mai ales un maestru spiritual, adică cineva
care a evoluat, a realizat o adevărată cale şi apoi
a dat o învăţătură foarte profundă invitând
la urmarea acestei căi…
Pentru mine Christos este în acelaşi timp,
cum spune Tradiţia, „om adevărat şi Dumnezeu adevărat”.
Dar o întreagă parte a Bisericii a insistat mai ales asupra
acestui al doilea aspect. Or, eu cred că Christos a deschis
şi o cale, pentru orice fiinţă umană,
de perfecţiune, de desăvârşire, nu în sens moral,
ci în sens spiritual. Este ceea ce ortodocşii, fideli învăţăturii
Părinţilor primari, numesc „proces de îndumnezeire”.
Tradiţia creştină afirmă că Christos a
fost singurul care a făcut posibilă această cale…
Eu nu mă pot pronunţa pe tema altor religii. Dar, în
ceea ce mă priveşte, eu n-aş fi putut să o încep,
nici să o continui fără el. Pentru mine, Christos
nu este numai un maestru spiritual, el este Cel Viu, cel care a
ieşit viu din moarte.
Dacă este posibil să ne eliberăm de suferinţă,
este posibil să iertăm şi cum?
În Evanghelia după Matei (18), Petru îl întreabă
pe Isus: „De câte ori, dacă fratele meu va comite un păcat
contra mea, voi neglija aceasta ( îl voi ierta)? Până la şapte
ori? Isus îi răspunde: „Eu nu-ţi spun până la şapte
ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte!” Altfel
spus: toată viaţa, dacă vrei. Nu este vorba de o
poruncă, ci de fructul unei coaceri îndelungate, care
este explicitat în textul care precede. La început, ucenicii întreabă:
„Care este aşadar cel mai mare în împărăţia
cerurilor?” (adică, după mine: „Cum să facem ca să
creştem?”) Isus aşează atunci un copilaş în
mijlocul lor şi le explică că, pentru a intra în
împărăţia cerurilor, va trebui să se coboare
la nivelul unui copilaş… Deci să revenim la rădăcina
rănilor noastre, atunci când am fost vulnerabili
şi când încrederea noastră a fost distrusă.
Apoi, spune Christos, „dacă mâna ta sau piciorul tău
te face să cazi, amputează-le şi aruncă-le departe
de tine”. În limbaj simbolic, aceasta evocă pentru mine această
„punere la distanţă” de care vorbeam adineauri
referitor la Slujitorul suferind. Vine promisiunea bucuriei, fructul
unităţii interioare, simbolizat de oaia rătăcită
care a fost regăsită… Este vorba atunci de a verifica
unde suntem noi în acest sens: „Dacă fratele tău a comis
o greşeală contra ta, du-te şi caută-l, fă-i
reproş!” Apoi există această frază foarte importantă:
„Tot ceea ce veţi lega pe pământ va fi legat în cer şi
tot ceea ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer.”
Dumnezeu nu are nimic de adăugat la ceea ce se petrece între
oameni. Altfel spus: eu nu sunt responsabil de răul pe care
l-am îndurat, dar sunt responsabil de ceea ce am făcut cu el.
Pe deplin responsabil.
(din volumul:
ENQUETE AU COEUR DE L’ETRE,
Georges-Emmanuel Hourant, entretiens avec dix-sept
guides spirituels,
col. ESPACES LIBRES, Albin Michel, 2008
Traducerea Viorica Juncan.
Sublinierile îmi apartin.)
|
