[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]

 


Lytta Basset
Această legătură care nu moare niciodată

Ce lien qui ne meurt jamais

Cine este Lytta Basset si mai multe texte traduse pe site aici


piciorul cocosului (banut de aur)

Introducere (aici)
Postare 24.10.2009 (aici)
Postare 25.10.2009 (aici)
Postare 27.10.2009 (aici)
Postare 31.10.2009 (aici)
Postare 01.11.2009 (aici)
Postare 05.11.2009 (aici)

Postare 22.11.2009 (aici)

Introducere

Samuel, cel mai mare dintre copiii noştri, şi-a pus capăt zilelor în 7 mai 2001. Avea douăzeci şi patru de ani. Adolescent original şi rebel, şi-a început studiile la Ecole Polytéchnique Fédérale din Zurich, apoi şi-a luat câteva luni de „odihnă sabatică”, în vara anului 1998, pentru a călători în America latină. Asemenea multor tineri, fuma marijuana, era în căutare de sine şi nu-şi găsea locul în societate. După trei luni am aflat că a fost închis de poliţie într-un spital psihiatric din Paraguay, fiind pradă delirului. A luat cocaină, ne-a  afirmat el mereu. De la întoarcerea lui la Geneva şi până la decesul lui; aproape trei ani mai târziu, el a avut crize de delir tot mai dese, cu o violenţă crescândă, necesitând spitalizări repetate. Mai multe indicii mă fac să cred că el a absorbit, fără ştirea lui, unul dintre drogurile falsificate care fac ravagii peste tot în lume, având drept consecinţă această disociere între creier şi corp care poate fi luată drept o psihoză sau o schizofrenie. „Mi-am pierdut capul, ne-a spus el încă de la întoarcere. Niciodată nu voi mai putea face studii.” Într-adevăr, câteva luni mai târziu, era înscris la Asigurarea de Invaliditate şi vorbea deja despre suicid cu noi. Nu vom şti niciodată ceea ce s-a întâmplat cu exactitate, dar toată lumea este de acord în a spune că a existat un înainte şi un după America latină. Samuel a încercat să supravieţuiască aproape trei ani: un infern pentru el şi anturajul lui… până în ziua în care el a înţeles că nu mai putea. Pe uşa frigiderului său el afişase: „Moartea nu este scopul vieţii, ci numai capătul vieţii.”

Nu voi vorbi despre suicid, despre legitimitatea sau ilegitimitatea lui, despre cauzele lui aparente sau ascunse, despre prevenirea de dorit sau insuficientă. Am drept unică motivare să încerc să ajut persoanele lovite de moartea unui copil, dar şi de cea a unui  foarte apropiat, oricare ar fi legătura, familială sau amicală. Am început să scriu la cinci ani după moartea lui Samuel pentru că, contrar oricărei aşteptări raţionale, mă vedeam repunând, încet-încet, piciorul în viaţă. În mod evident, ceea ce se întâmplase mă antrena altundeva decât în moarte, dar eu nu mă autorizam să păstrez accesul la această cale numai pentru mine.

Matricea acestei cărţi este un jurnal intim pe care am început să-l ţin încă din primele săptămâni de doliu. N-am ţinut niciodată altcândva jurnal în viaţa mea. Ce m-a împins să fac aceasta acum? În cea mai deasă ceaţă care a înghiţit toate reperele mele, îmi părea că discern câţiva licurici pe cărarea nesigură pe care mergeam ca un dansator pe sârmă. Aceasta mă intriga. Nu ştiam ce „să fac cu aceasta”. Fără îndoială că Samuel mă provoca să păstrez astfel amintirea a ceea ce am numit mai târziu „mana mea zilnică”. Fără îndoială că el m-a inspirat şi atunci când, în cursul unei plimbări pe munte, câţiva ani mai târziu, am „văzut” pe paginile acestei cărţi, ce urma să vină, părţi autobiografice redactate la persoana a treia, alternând cu părţi meditative sau reflexive formulate cu „eu”: acolo, eu puneam în cuvinte  ceea ce mă ajutase şi mă ajută încă. Voi elimina hotărât toate elementele care, în jurnal, erau prea anecdotice şi particulare pentru a-i permite cititorului, cititoarei, să extragă cât mai mult profit.

Nici o carte nu m-a costat atât. Până la ultimul rând, am avut de surmontat puternice rezistenţe interioare. Pentru mult timp, nici nu s-a pus problema de a scrie, atât de tare mă înşfăca doliul: în orice caz nu voi face public ceea ce nu puteam încă să-mi asum. Apoi, aveam nevoie să mă simt „autorizată” de Samuel. Aceasta a venit, în maniera cea mai misterioasă, neaşteptată, fără echivoc. În sfârşit, am întâlnit mare dificultate de a dezvălui ceea ce, pentru mine, este de ordinul interiorităţii sacre. Astăzi, cred că am consimţit la aceasta din compasiune pentru atâţia semeni ai mei ajunşi morţi vii în urma unui doliu care i-a măcinat. Fără îndoială că am fost mişcată de ceea ce l-a împins pe Isus din Nazaret să nu păstreze pentru uzul lui exclusiv cuvintele de origine divină care îl făceau să trăiască.

Dar această carte s-a născut şi din dorinţa altora. Persoane din toate părţile păreau a se fi vorbit să vină cu regularitate să-mi solicite scrierea. Prin viu grai, cu ocazia sesiunilor şi a conferinţelor, am început să abordez aceste subiecte rămase cu totul tabuuri în societăţile noastre occidentale: moartea, suicidul, veşnicia, relaţia noastră cu realităţile invizibile… şi, de fiecare dată, aceasta provoca confidenţe: „Mulţumim pentru că ai vorbit despre aceasta!” „Şi eu am simţit prezenţa apropiatului meu”, „L-am văzut viu” sau „Am auzit de la el un mesaj de iubire sau de încurajare… dar nu pot vorbi nimănui despre aceasta: ei nu mă cred, îşi bat joc de mine!”

„Dacă ei tac, pietrele vor striga![1]” În acea zi se voia ca „ucenicii veniţi în masă” să cânte şi să-i mulţumească lui Dumnezeu, „cu voce tare” în momentul în care Isus intra în Ierusalim, să fie făcuţi să tacă. O săptămână mai târziu, mulţimea avea să-şi renege bucuria cu strigăte de „Să fie crucificat!”. Astfel, ni se întâmplă să respingem cu violenţă ceea ce am trăit ca cel mai luminos. Dar se întâmplă şi situaţia când Cuvântul, prin noi, să devină irepresibil. Atunci, ceea ce ne arde buzele, este această percepţie unică a Celui Invizibil, pierdută pentru totdeauna dacă nu o împărtăşim.

Şi când toţi ar tăcea, când violenţa – cea care se impune, cea pe care o îndurăm – îi face pe toţi oamenii muţi (tăcuţi), când inima lor dură ca piatra va fi atât de greu de purtat încât nu vom visa decât să ne dăm la fund, Cuvântul va veni cu toate acestea, de acolo de unde nimeni nu se aştepta, din pântecele mineral al pământului, de dincolo de orice cuvânt şi de orice tăcere de moarte. „Pietrele vor striga”, aşa cum cei surzi vor auzi, cei ologi vor dansa, cei muţi vor cânta… Ceea ce nu se poate se va putea: cineva va fi putut. Este de ajuns unul singur, sau o singură dată în viaţă: eu, piatra compactă, ermetică, privată de un „interior” locuibil, devenită insensibilă prin multă strigare în vid, mă voi vedea rezistentă, consistentă cum nu am fost niciodată. Or, aceasta se va întâmpla de fiecare dată când voi striga în direcţia altora: chiar şi pietrele vor striga, ele care cred Viaţa în mod definitiv imposibilă.

Calea de adevăr care duce la o Viaţă mai puternică decât ireparabilul nu este apanajul credincioşilor, nici măcar al adepţilor unei sau altei religii. Clivajul este altundeva. Depinde de orientarea aleasă: în pofida sau „prin” moartea apropiatului nostru, vom dori noi cu ardoare să mergem spre ceea ce trăieşte sau vom decide să sufocăm această dorinţă din noi? Atunci când, la vestea morţii iminente a marelui său prieten Lazăr, Isus afirma: „Această boală nu este [orientată] spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu[2]”, nu rostea el propriul său răspuns la doliul care îl lovise? Mai degrabă decât despre „Dumnezeu”, putem vorbi aici despre „Cel Viu”, şi mai degrabă decât despre „glorie” – ca ecou la sensul cuvântului ebraic – putem vorbi despre „greutatea” „densităţii de Prezenţă”. Chestiunea la care am încercat, în această carte, să răspund în mod personal se pune deci fiecărei fiinţe umane: pentru totdeauna moartea apropiatului tău va rămâne, în ochii tăi, orientată spre moarte, sau îţi vei întoarce privirea spre posibilitatea ca, încet-încet, Cel Viu să-ţi redea propria lui greutate de existenţă, această densitate de Prezenţă pe care nici o distrugere, niciodată, n-ar putea să o răpună?


Luni 7 mai 2001. Primăvara izbucneşte de peste tot. Este una din dimineţile acelea în care viitorul surâde din plin. Ea n-a văzut cum a trecut timpul: expuneri şi dezbateri s-au înlănţuit – reflexie stimulatoare, în bună dispoziţie. Afară, este somptuos. Este doisprezece şi un sfert. N., asistenta ei, o grăbeşte să ia telefonul: „Soţul dvs vă caută, este urgent!” Sângele îi îngheaţă. Ştie deja: în douăzeci şi opt de ani de viaţă comună, el n-a chemat-o niciodată de urgenţă. S-a întâmplat: Samuel…. Nu, nu, nu! Trăsnetul a cãzut! Un grup de studenţi o văd grăbindu-se spre ascensor. O asistentă îi pune mâna pe umăr: „Sunteţi sigură că puteţi conduce? Plângeţi, da, plângeţi…” Singură la volan – şaizeci de kilometri în stare absentă -  urlă fără întrerupere, animal rănit de moarte. Viaţa s-a oprit. Nu vede nimic, nu aude nimic, nu este decât un strigăt. Să scuipe, să vomite, să expulzeze oroarea…

Cinci ani au trecut. Totul a rămas gravat până în cel mai mic detaliu. Îmi dau seama astăzi că mi-am datorat supravieţuirea celor mai mici detalii. Nu voi uita niciodată prăbuşirea asistentei mele care nu l-a întâlnit niciodată pe Samuel. Solidaritatea celei care m-a însoţit în ascensor… Înainte de a mă scufunda, oarbă şi surdă, în urletul inuman, adunasem deja – în care colţişor al memoriei mele vii ? – pepite de solicitudine. Fără să-mi dau seama. Sunt la fel de uimită şi acum: cum ceea ce afectează profund pe cineva în ceea ce are el cel mai intim ajunge să bulverseze pe altul până în propria sa intimitate? Eu numesc aceasta „Prezenţă”, sau mai degrabă „Prezenţă între-cei-doi”…

Pentru ce am strigat eu până la durere de gât? Din instinct de supravieţuire? Cine m-a împins la aceasta dacă nu, din adâncul meu, Prezenţa – Prezenţa incompatibilă cu „moartea din interior”? Orice mai degrabă decât să lăsăm mareea groazei să-şi facă, fără un cuvânt, fără martor, lucrarea ei de moarte! Prima expresie a nou-născutului la ieşirea din spaimele naşterii, strigătul nearticulat exprimă deja tot insuportabilul condiţiei umane. În zilele dezastrului, a urla pe măsura acestei vitalităţi cu care nu mai avem ce face. A proiecta departe de sine, a pune la distanţă această tortură pe care viaţa o impune în toată absurditatea. A striga pentru a da naştere suferinţei fără nume. Imediat, fără a aştepta ca ea să devină o tumoare mortală.

Mi se spune că convenţiile sociale nu permit, că în societatea noastră este puţin loc pentru doliu, foarte puţină toleranţă pentru expresiile suferinţei extreme: lacrimile deranjează, revoltele produc frică, urletele sunt tabuuri. Ce contează! Rămân pădurile, pivniţa, maşina, oceanele. Să iasă ceea ce vrea să iasă, când vine aceasta – se naşte foarte bine în taxiuri! În această eternitate de indicibilă durere, nu Cel Viu, din om, este cel care împroaşcă moartea venită să se cuibărească în el, în inima şi în corpul lui?

7 mai 2001. Împreună cu soţul ei, ea face, ca un automat, ceea ce este de făcut… Sã previnã… Hohote şi urlete ale celor apropiaţi la telefon, ca un ecou la cele ale ei cu câteva ore mai devreme. Vocile bucuroase – „Ah, tu eşti?” – pe care vestea le întrerupe brusc. Este un exploziv de durere. Totul se transmite fără ştirea ei: surorile de suflet, fratele cel mare, prietena din copilărie, fiecare vibrează în felul lui, toţi sunt mişcaţi dincolo de cuvinte, şi de kilometri. Ea a aprins o lumânare care va arde până la 11. Sora ei se instalează în casă, preluând toate sarcinile legate de pregătirea mesei, afirmând că, pentru ea, culoarea lui Samuel este galbenul, plecând să culeagă o profuziune de flori de câmp galbene, mulţi bănuţi de aur (piciorul cocoşului, n.t.)…

Ea îşi dă seama că nu a mâncat şi nu a băut nimic toată ziua. Decide – cine decide, în ea, în timp ce ea nu mai ştie cine este ea – să se ocupe de corpul ei. Ca şi cum s-ar agăţa de un colac de salvare, ea îşi pune în jurul gâtului lănţişorul şi inimioara din aur pe care soţul ei i le-a oferit la maternitate pentru naşterea lui Samuel.

Ceilalţi… Omenia lor, densitatea prezenţei lor, comunitatea de destin cu ei: într-o fulgerare ei se vedeau potenţial loviţi în acelaşi fel. Se regăseau, prin afecţiune, imediat propulsaţi în acel loc. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată, în toată viaţa mea, obiectul unei asemenea compasiuni. Odată cu distanţa, întrevăd tot mai bine comorile inepuizabile ale inimii umane când durerea extremă dă deoparte toate barierele. I-am văzut pe toţi com-pătimind, suferind cu mine şi cu apropiaţii mei, cu fiinţa rănită pe care o purtau în ei înşişi de mult timp. Pe moment eram prea distrusă pentru a secera conştient o asemenea bogăţie. Pe urmă am început să mă minunez: nu mă ştiam atât de iubită. Dar o asemenea solicitudine nu trebuia să mă atingă decât puţin câte puţin: a trebuit să mă las făcută, să dau câmp liber celorlalţi, aceşti fraţi şi aceste surori de umanitate, infinit de lipsiţi, infinit de săritori în ajutor… ca şi Prezenţa, fără îndoială, care în sărăcia totală mi-a insuflat gesturi simbolice. Aceste gesturi care se fac fără a le măsura importanţa şi care deodată par a se încărca cu singura viaţă încă posibilă. Lumânarea, florile, bijuteria… fragile repere, repere de nezguduit în oceanul de non-sens: „Astfel, tu eşti întotdeauna cu mine, Samuel, cu noi.”

8 mai 2001. Dimineaţa devreme prietenul lor A. cade în lacrimi în braţele lor: „Doi dintre unchii mei au murit astfel.” Clipe de comuniune, care o păstrează în cercul celor vii capabili încă de a suferi. Apoi este tânăra vecină din faţă venită să se aşeze alături de ea. Mult timp, foarte mult timp. Este ca o reciprocitate de linişte, o solidaritate mută care dă un fel de consistenţă vieţii care s-a prăbuşit. Mai târziu, rabinul G. intră în catedrala de linişte. El a adus un superb coş împletit cu fructe exotice şi o prăjitură făcută în casă: „În tradiţia ebraică, când cineva este în nenorocire, i se aduc dulciuri… pentru a-i îndepărta amărăciunea.” Şi el stă acolo împreună cu ei, fără a spune nimic, în timpul din afara timpului… Viaţa nu mai este verosimilă...

Mă întreb, şi astăzi încă, cum am putut să mă scol a doua zi dimineaţa şi în zilele care au urmat. Pentru că ceilalţi erau acolo: rudele foarte apropiate, „supravieţuitorii”. Fără îndoială ştiam, fără ştirea mea, că toţi erau mai mult sau mai puţin în aşteptare faţă de mine. Fără îndoială mă implorau fără cuvinte să continui cu toate acestea. Simpla lor prezenţă nu era cerere de relaţie? Eu nu mă mai simţeam existând. Dar, în mod evident, ceilalţi mă găseau suficient de existentă (prezentă) pentru a rămâne în legătură cu ei aşa cum eram. Durerea lor îmi săpa un loc printre ei deşi eu nu o aveam decât pe a mea de oferit.

La drept vorbind, nu vedeam nici un altruism în interior. Încă de la primele ore ale imposibilului doliu, ceva sau Cineva n-a încetat să mă facă să ies din mine însămi… şi eu am consimţit la aceasta. Aş minţi dacă aş pretinde că n-am perceput, încă de la început, durerea celorlalţi şi unda de şoc în istoria personală a fiecăruia. O dată în plus, moartea a lovit „a oarba”: un tânăr de douăzeci şi patru de ani, printre atâţia alţii. Dar suicidul, subiect tabu timp de secole, înfricoşător non-spus, tăcere de moarte în corpurile şi memoriile atâtor femei, bărbaţi şi copii! În câteva ore am auzit limbi dezlegându-se, ca şi cum moartea lui Samuel i-ar autoriza să pună în sfârşit cuvinte despre ceea ce nu poate fi numit: tu eşti de-a noastră acum, tu trebuie să poţi înţelege…

9 mai 2001. Diaconul şi pastorul au venit să pregătească slujba de adio: în salon, F. depune un splendid buchet de trandafiri galbeni, în mijlocul florilor de câmp şi al bănuţilor de aur. În acel moment brusc îşi aminteşte de poemul lui Mamie despre micul ei fiu Samuel, atunci în vârstă de nouă luni: se stabileşte că acesta va fi începutul ceremoniei.

„Un mic domn mi-a surâs
Proaspăt ca un bănuţ de aur
Un domn foarte mic
Care ştia mult despre viaţă

Eu i-am spus incertitudinea
În care suntem,
Că doare (răneşte)să fii fericit
În ziua despărţirilor.
Şi chiar să trăieşti
Pentru că trebuie să mori.

Mica fiinţă care strălucea
Ca bănuţul de aur primăvara
Mi-a răspuns cuvinte scânteietoare
Albastre ca şi surâsul lui,
Care pătrundeau până în adâncul inimii,
Săgeţi blânde,
Fără să facă rău.

El şi-a ridicat mâinile subţiri,
Uşoare ca un zbor de bucurie.
Rimele poemelor
Dansează astfel,
Micile degete
Sculptează astfel,
În soare, formele pure
Ale viitorului.

Am înţeles totul. Abia am depus
Într-un cuib de mătase galbenă
O sărutare.
Dar aceasta e totul. Şi este bine.

Poţi pleca, Micule Domn,
Pleca foarte departe.
Dacă ne ţinem promisiunea,
Tu care ştii,
Eu care nu ştiu,
Nu-mi mai pot pierde curajul
Căci un bănuţ de aur mi-a surâs[3].”

Seara, C. aduce un buchet mare de trandafiri albi. J. i-a mărturisit apropo de Samuel, unul din prietenii de studii: „În materie de droguri, a încercat totul.”

Ea revede refuzul lui constant în faţa limitelor, insaţiabila lui curiozitate, provocările pe care i le arunca morţii… şi o scurtă mânie îi redă un pic de energie. Scoate albumul de naştere: primii lui doi ani sunt acolo – în sfârşit ceva real, pe care să se sprijine ea. Prietenii trimit coşuri cu flori.

Bănuţii de aur, galbenul din abundenţă… Nimeni nu-şi amintea de poem. Stranie coincidenţă, ca o Prezenţă care se mulţumea să atingă în treacăt, pentru a nu face rău.

Îmi vine acum în minte că flori, bijuterie, poeme şi fotografii au însoţit şi naşterea lui Samuel. Aceleaşi semne pentru a spune că o fiinţă umană este preţioasă, că este bine să ne amintim de ea, că trecerea ei pe pământ îmbogăţeşte frumuseţea creaţiei… Este nevoie de mult timp pentru a întrezări faptul că fiinţa cea dragă, în ziua morţii sale, intră în Viaţă aşa cum a  făcut irupţie pe acest pământ, în aceeaşi manieră in-imaginabilă. Limbajul simbolic, pentru a spune aceste lucruri, nu are nici o pretenţie. El nu explică nimic, nu atenuează nimic, nu face înconjurul problemei. Îi ajunge, în discreţia lui naturală, să sugereze altceva: oroarea a înecat totul dar el se încăpăţânează să rămână acolo, sub formă de flori, poeme, umile obiecte ce evocă o viaţă posibilă… altfel.

A fost nevoie de ani de zile întregi pentru ca cântecul naşterii să reia viaţă, să ia Viaţă la drept vorbind: „Poţi pleca, Micule Domn… Eu nu-mi mai pot pierde curajul căci un bănuţ de aur mi-a surâs.”

(pag.7 - pag.21)
[...]

Postare 25.10.2009

15 iunie 2001. O intuiţie puternică o străbate la deşteptare: în ziua în care va şti prin experienţă că Samuel este bine, în acelaşi timp ea nu va mai avea nici o îndoială cu privire la bunăvoinţa divină.

Soţul şi ea au o discuţie cu medicul lui Samuel, care le mărturiseşte că i-a fost frică, în ultimele luni, ca acesta să nu omoare pe cineva în perioadele în care nu mai era el însuşi: „Este groaznic să vă spun aceasta, dar eu cred că moartea sa a fost un gest altruist.”

Ea îşi aminteşte că la întoarcerea din America latină, Samuel i-a spus: „Prin drog am ieşit din mine însumi şi m-am văzut aşa cum eram: atât de egoist încât nu mai suportam. Dumnezeu a vrut ca eu să merg acolo – ca să mă văd.”

Din 7 mai 2001, C. l-a „primit” pe Samuel în rugăciunea ei fără să-l fi cunoscut. Catolică ferventă, ea are sentimentul puternic că el şi-a dat viaţa, într-un fel ca şi Christos. Ea spune că, foarte adesea, el o ajută să meargă înainte.

După tot ceea ce am scris despre răul îndurat, despre sechelele şi căile de ieşire din el, presimţeam că, mai devreme sau mai târziu, îmi va trebui să încep o lucrare despre problema Bunăvoinţei. A crede în Dumnezeu, nu acesta ar fi subiectul. A crede în bunăvoinţa sa ar fi mult mai problematic. Dacă el a lăsat să fie masacrat copilul care eram, nu mă va lăsa el din nou singură în faţa altor nenorociri? Nu îmi voia el la modul strict decât bine, la fel ca tuturor creaturilor sale? O îndoială subzista, întărind o anumită neîncredere în privinţa vieţii ce urma să vină.

La cinci ani de la moartea lui Samuel eu sunt în mod definitiv incapabilă de a dizerta despre puterea sau neputinţa lui Dumnezeu de a împiedica nenorocirea. Am renunţat să privesc în urmă, să scriu istoria aşa cum un Bun Dumnezeu ar fi trebuit să o scrie. Ca atâţia alţii am traversat săptămână de săptămână obsesia altor nenorociri posibile: „Şi dacă ne-am pierde pe ceilalţi copii? Şi dacă mi-aş pierde soţul? Sau cutare persoană care contează pentru mine?” Această precaritate a vieţii mă asurzea, ca o rugăciune adresată mie de stăpânul Vieţii: pentru că „precaritate” şi „rugăciune” (pričre – în franceză, n.t.) sunt etimologic din aceeaşi familie. Precaritatea oamenilor era a Sa: de acum înainte, poate că El era cel care mă ruga, mă implora să cred în bunăvoinţa lui.

Şi această viaţă atât de precară devenea încet-încet rugăciune, vas preţios care adună undele unei Bunăvoinţe care nu era încă decât promisiune. Dar ceea ce s-a schimbat în acea zi a fost orientarea privirii mele: Bunăvoinţa urma să se facă cunoscută altfel. Nu O voi mai aştepta prin prisma unui trecut de abandonare şi de trădare. Şi nu îi voi mai cere să dea dovadă în propria mea viaţă. Presimţeam că, arătându-se la lucru în Samuel acolo unde era el, pe mine mă atingea Ea în acelaşi timp. Eram complet descentrată: nu mai era de căutat o Bunăvoinţă de uz intern, îmi ajungea să O văd „bine-veghind” asupra lui Samuel… şi nu mă voi mai îndoi.

Anumite cuvinte sunt de păstrat ca fărâmele unui sens care, pentru mult timp, s-a dezagregat: în imediat, ele nu dau sens, dar nu se ştie niciodată. Suicidul, gestul lui altruist, un dar de sine, imediat confirmat de C. care, necunoscându-l înainte, nu era afectată de moartea lui? Eu cred astăzi că într-adevăr este posibil, traversând moartea, să împlinim, de cealaltă parte a vălului, ceea ce purtam în noi mai generos, mai preţios, unic. Se poate să fi avut revelaţia a ceea ce eşti în profunzime fără a găsi altă manieră de a o realiza. A muri revine atunci la a vrea să trăieşti în adevăr, să fii tu însuţi în sfârşit. Pentru unii, această împlinire se face prin boală sau accident inexplicabil, cel mai adesea fără ştirea lor.

Dar absurdul loveşte cu surditate, aşa cum indică originea latină: ab-surdus, ab-surditate… Non-sens a ceea ce se întâmplă. Devenim deodată surzi – izolaţi într-o lume fără ecou. Viaţa nu mai are rezonanţe. Nimic nu există în afara a ceea ce vedem acolo, etalat, formă goală, realitate golită de viaţă. Ceva a dezertat, ceva care înainte făcea viaţa locuită. Cochilia săpată umple tot spaţiul: veşmintele pe care nu le vai mai purta niciodată, camera fără suflet, bicicleta care rugineşte… Îţi vine să crezi că toţi din jur sunt loviţi de aceeaşi ab-surditate: devenit surd tu însuţi cum să înţelegi că ei aud ceva?

Când ceilalţi îmi spuneau sensul care le era dat, eram departe de a auzi ceea ce ei auzeau. Dar îi credeam: dacă ceva li se întâmpla – ceva care îi relega la sens - , este pentru că împărăţia Sensului nu era definitiv înghiţită. Întrevăd astăzi că moartea unui apropiat poate avea un sens de care el nu era conştient. A-şi da viaţa, a renunţa la ea pentru că, simţind crescând în sine ceva care nu poate fi gestionat susceptibil de a pune viaţa cuiva în pericol, nu mai răspunde de faptele lui, văzând în propria sa moarte o reală ieşire…, nu este infinit mai mult decât actul în sine absurd? În timpul de doliu, eu am regăsit pământul ferm de fiecare dată când m-am deschis sensului care s-a impus lui Samuel, la care el a consimţit în libertate: pentru el, Viaţa de care îi era foame şi sete căpăta această orientare, acest sens, această direcţie. Tăcerea lui mă invita să respect această cale care era a sa pentru că el simţea, mai mult sau mai puţin clar, că îl va duce undeva.

Se vorbeşte mult astăzi despre căutările de sens. Demersul, aşa cum se întâmplă adesea în Occident, este individualist: eu caut un sens vieţii mele. Sau chiar: eu dau un sens vieţii mele. Invers, unii amintesc că sensul este dat, prin viaţa care se dă, de către Stăpânul Vieţii care, neîncetat, îi orientează pe cei vii spre alianţă, legătura semnificativă. Dar atunci când moartea încremeneşte timpul, interzicând vieţii să se dea, stăpânului Vieţii să intre în relaţie, făcându-l [pe om] surd şi orb la cea mai mică emergenţă de sens, de unde va veni ajutorul? Asceza de doliu m-a învăţat să mă reunesc cu sensul aflat la lucru în viaţa celorlalţi: dacă aceasta are sens pentru tine, până acolo încât să-ţi orienteze viaţa şi să te facă să înaintezi – oricare ar fi bolovănişul drumului -, atunci aceasta ar putea avea sens şi pentru mine. Fără să ştii, tu mă încurajezi să aud cum aceasta are sens pentru tine… şi în acelaşi timp cum aceasta produce ecou în mine. Stranie alchimie a Sensului, a cărui alfa şi omega nu le cunoaşte nimeni.

C. nu ştia nimic despre Samuel. Dar este o persoană deosebit de receptivă la realităţile invizibile. Nu aveam nici un motiv să pun la îndoială relaţia fecundă care începuse să se ţeasă între Samuel şi ea. Abia patru ani mai târziu am înţeles, retrospectiv, semnificaţia profundă a „întâlnirii” lor. Dar o mărturie autentică, atunci când este primită, nu lasă niciodată neatins, mai ales atunci când întâlneşte experienţa personală. Pregătind o slujbă funebră, mi s-a întâmplat adesea să simt prezenţa uimitor de vie a persoanei decedate, de multe ori chiar auzind-o cum îmi „suflă” cuvintele potrivite. Dar lumea „îngerilor” sau a „ghizilor invizibili” îmi rămânea destul de străină.

De la moartea lui Samuel, îmi pare că am făcut pas de uriaş în relaţia mea cu Invizibilul. Biblia este plină de îngeri şi preferaţii mei au fost dintotdeauna cei pe care evanghelistul Luca îi asociază bucuriei păstorilor în noaptea de Crăciun. Ei vorbeau despre Dumnezeu în chip poetic, dar despre ei eu nu aveam nici o experienţă personală. Ştiam că „ange” (înger, în franceză, n.t.) vine de la cuvântul grec angellos şi înseamnă „mesager” – deci, pe scurt, vestitor al lui Dumnezeu. Ca multora, mi se întâmpla să spun cuiva: „Eşti un înger” sau „Cerul te-a trimis.” Dar am început să întrevăd că putem, intrând în viaţă şi accedând la cel mai binele din noi, să devenim un înger sau un mesager de lumină pe lângă pământeni. Nu afirma Françoise Dolto, spre sfârşitul vieţii ei, că după moartea sa va continua să ajute copiii?

Cum să nu ne gândim la recomandarea lui Isus din evanghelia lui Matei? „Feriţi-vă să nu dispreţuiţi nici măcar pe unul dintre aceşti copilaşi, căci vă spun: îngerii lor în ceruri privesc neîncetat faţa Tatălui meu, [care este în] din ceruri!” (18,10). Şi un „copilaş”, în această evanghelie, nu este exclusiv un copil, este şi un adult în vulnerabilitatea condiţiei lui de om dependent de ceilalţi. Multe texte biblice lasă să se înţeleagă că unul sau mai mulţi îngeri veghează asupra fiecărei fiinţe umane şi chiar asupra fiecărui popor. Or, s-ar putea ca aceşti „îngeri” – şi vom înţelege de ce se vorbeşte despre miriade şi despre adevărate „armate cereşti” – să desemneze şi oameni din toate timpurile, inclusiv apropiaţi de ai noştri, care, fiind în Lumina fără crepuscul, încearcă în fiecare zi să ne lumineze, să ne inspire, să ne însoţească.

Convergenţa cu observaţiile lui Elisabeth Kubler-Ross urma să-mi sară în ochi în curând. Această femeie medic, deţinătoare a optsprezece titluri de doctor honoris causa, a ajuns, prin multă perseverenţă şi prin seriozitatea cercetărilor sale, să sensibilizeze medicina la chestiunile legate de dincolo de moarte(supranaturalul). În cartea Le mort est un nouveau soleil, ea face cunoscut studiul ştiinţific a mai mult de douăzeci şi cinci de mii de cazuri de moarte clinică urmată de întoarcerea la viaţă, spontan sau după reanimare, studiu efectuat în lumea întreagă şi privind toate vârstele ( de la doi la nouăzeci şi şapte de ani), toate religiile, toate culturile, toate formele de ateism şi de agnosticism. Ceea ce era până acum o „problemă de credinţă”, afirmă ea, a devenit o „problemă de cunoaştere”: „Nici o fiinţă umană nu poate muri singură […] pentru că oameni care au murit înaintea voastră şi pe care îi iubeaţi vă aşteaptă mereu […] Ceea ce Biserica povesteşte copilaşilor apropo de îngerul lor păzitor este bazat pe fapte căci este un fapt dovedit că fiecare fiinţă, de la naşterea până la moartea sa, este însoţită de fiinţe spirituale […] Copilaşi foarte mici vorbesc cu „tovarăşii lor de joc” şi sunt perfect conştienţi de aceasta […] Bisericile le-au numit „îngeri păzitori” în timp ce majoritatea căutătorilor îi desemnează ca „ghizi spirituali”[4].

20 iunie 2001. Ea participă, împreună cu echipa redacţională, la elaborarea unui număr intitulat „Fecundităţi”. Ea însăşi va vorbi despre sterilitate. Comuniunea(reciprocitatea) este intensă în jurul mesei – doliu, moarte, fecunditate…

În aceste zile, totul este sens, deasupra şi dedesubt, în corpul ei: odată, este senzaţia foarte precisă, cu nimic alta comparabilă, a unui bebe care se mişcă în pântecele ei. Altă dată, ea percepe clar o urcare de lapte. Apoi, este o impresie de implozie lentă, ca o graviditate nervoasă. Cuvinte ce se propun: „Să-mi primesc corpul aşa cum este.” Mai târziu cineva îi va spune: „Este normal, Samuel face drumul în sens invers.” Dar este altceva. Sunt viscerele ei care îşi amintesc de „corp la corp”-ul de altădată pentru viaţă; astăzi ele strigă abisul mortal.

Vizita lui N., tânărul fin al soţului ei, copil supravieţuitor, abandonat de mama sa, cu tată necunoscut… „Samuel nu ştia că viaţa este frumoasă?” se miră el.

Abia mai târziu am auzit vorbindu-se tot mai mult despre „memoria corporală” sau „memoria celulară”: medici şi profesionişti ai sănătăţii, în număr crescând, afirmă că celulele noastre păstrează, într-un anume fel, „memoria” istoriei noastre personale, în special a ceea ce, în trecut, ne-a afectat sau traumatizat în toată fiinţa noastră[5]. Astfel, anumite dureri fizice în regiuni ale corpului foarte precise pot, astăzi, să ne alerteze cu privire la episoade dificile ale trecutului. Noi am crezut corpul nostru tăcut, probabil, dar într-o zi el ne „vorbeşte”, sau mai degrabă noi începem să-l ascultăm. S-au dezvoltat metode care, permiţând trezirea acestei memorii corporale, în special atunci când o amnezie interzice fie amintirile conştiente ale evenimentelor, fie emoţiile legate de aceste amintiri, fie amândouă.

Pentru multe persoane, moartea unui apropiat ascute, într-un fel, un al şaselea simţ pe care l-aş numi perceperea interiorităţii. Interioritatea nu se reduce la psihism, departe de aceasta. ea este reversul decorului, perla îngropată în câmpul fără surprize ale personajului nostru social. Ea ne întreţine, de o manieră inimitabilă, din ceea ce suntem, corp şi suflet, inteligenţă şi spirit, un amestec la care numai noi singuri avem acces fără a gusta vreodată pe deplin de acolo. Dacă consimţim la aceasta, atunci moarte unui apropiat ne introduce în această împărăţie de interioritate unde toate încep să vorbească, inclusiv corpul nostru. Ca şi cum fiecare realitate a acestei lumi, fiecare parcelă a fiinţei noastre s-ar dubla cu o parte invizibilă, vibrând de un sens inepuizabil.

Iată de ce prindem gust: oricare ar fi evenimentul survenit în corp, afectivitate, gândire, spirit, îl putem lăsa să se repercuteze până în interioritatea noastră… şi el se desfăşoară acolo, râzându-şi de constrângerile timpului şi ale spaţiului. Astfel, corpul nostru nu minte: el ni-l spune pe copilul viu care tresare… chiar dacă tocmai l-am înmormântat. El ne vorbeşte, din cel mai tainicul trupului nostru, despre dublul lui invizibil şi veşnic: noi nu ştiam, sau nu suficient, că aducându-l pe lume, noi l-a adus şi pe lumea Invizibilului. Ca şi cum copilul ne-ar spune ceea ce lacrimile noastre, pe moment, ne împiedică să vedem: „Eu mă mişc în viscerele tale, ce altceva mai intim îţi trebuie pentru a crede că eu sunt Viu? Te implor, crede ceea ce corpul tău îţi spune!”

Recunosc că mi-au trebuit mai mulţi ani pentru a ajunge acolo: o întreagă reeducare pentru a asculta ceea ce încearcă corpul meu să-mi spună, şi nu numai emoţiile mele, inteligenţa mea, spiritul meu. Finul N. ştia aceasta din instinct, ca toţi aceşti „copilaşi”, copii sau adulţi cu inimă de copil, chiar şi rănit: acolo unde „înţelepţi şi pricepuţi[6]” rămân la nivelul evidenţelor, ei se întorc spre acest fundament al tuturor lucrurilor, ascuns dar întotdeauna la dispoziţie în criptele interiorităţii lor, acolo unde „viaţa este frumoasă”, într-adevăr…

(pag. 61 - pag. 71)
[...]

Postare 28.10.2009

22 iunie 2001. Ea are un vis tulburător: Samuel nu este cu adevărat mort, el comunică de o manieră foarte vie cu V., prima lui prietenă.

Câteva nopţi mai târziu, ea visează din nou cu el, cu privirea lui vie… în timp ce el este întins într-o husă. O chestiune îi urmăreşte somnul: unde este adevărul?

Totul poate căpăta explicaţia lui materială, fiziologică sau psihologică. Dar în ceea ce priveşte fiinţa umană, nu suntem niciodată obligaţi să rămânem acolo. Psihologi, psihanalişti şi specialişti ai proceselor de doliu ar vorbi, pe drept cuvânt, de vise de dorinţă: „El nu este mort” ripostează inconştientul meu care dovedeşte o dată în plus uimitoarea lui capacitate de a masca realul. Cu toate acestea există husa: evenimentele au fost atât de brutale încât ceva din realitate a găsit mijlocul de a se impune în inconştient. Raţiunea pretinde să închidă subiectul: „Tu nu poţi suporta dispariţia lui, tu doreşti cu ardoare ca el să fie viu, şi în pofida semnelor evidente ale morţii lui, visul tău de protejează de oroare.”

Fără îndoială, dar este insuficient. Căci afectul prim al visului nu era atât confuzia cât un puternic sentiment de realitate, precis[7]. „Unde este adevărul?” poate fi atunci înţeles altfel: din punct de vedere psihologic, eram încă incapabilă, desigur, să integrez că Samuel era mort; dar eu experimentam deja că el era deja viu însutit, conştient şi mai raţional ca oricând! Visele premonitorii, despre care găsim multe urme în Biblie, sunt fapte umane greu de contestat. Rămâne să le dăm voce în capitolul vieţii noastre spirituale. „Suflul suflă încotro vrea[8]”, afirma Isus, deci şi în inconştientul nostru, acolo unde nu întâlneşte nici cenzură, nici control. În acelaşi timp, El suflă când vrea: cine l-ar obliga să respecte etapele prevăzute în cărţile despre doliu? „Suflul este prompt, dar carnea este slabă[9]”, spunea iarăşi Isus. „Carnea”, este condiţia noastră umană, încleiată în acest timp-spaţiu care ne răpeşte orice vizibilitate. „Suflul”, tamponează durata, propulsându-ne într-o clipită într-o ţară de lapte şi miere unde va fi bine de trăit. Problema devine: crezi tu în Viaţa care îţi vine în vise? Ţii tu seama să-ţi laşi nopţile şi cotidianul tău expuse suflului destabilizant al Prezenţei?

29 iunie 2001. Ea petrece un lung moment de tăcere cu M., prietena lui Samuel. În ajunul morţii lui, el i-a spus mai multe lucruri esenţiale: „Am văzut steaua morţii mele”, „Sunt asediat din interior”, „Nu voi aştepta ca ei să mă crucifice”, „În orice caz, mi-am încheiat stagiul”.

Văzând locul de la baza turnului, M. afirmă că el a căzut intenţionat cu braţele în cruce, cu faţa întoarsă spre cer.

Trăim într-o societate care ne inculcă, fără ştirea noastră, că norma este longevitatea şi că este ceva ce ni se datorează: avem astăzi mijloacele de a trăi bine şi mult; dacă nu este aşa, există neapărat vinovaţi… şi procesele se multiplică, în special în Statele Unite. Este cu atât mai dificil în Occident de acceptat moartea prematură a unui apropiat. Aceasta trece printr-o întreagă bulversare pentru care nu suntem pregătiţi: sensul este de căutat altundeva, dincolo de abisul de non-sens. Personal, eu am fost salvată de respectul alterităţii. Niciodată Samuel nu a fost atât de altul-decât-mine, diferenţiat, maiestuos de liber, ca în faţa stelei care i-a făcut semn. Pe moment, a fost infinit de liniştitor: din adâncul lui cel mai profund şi-a ştiut viaţa împlinită, formând un tot aşa cum era ea, independent de vârsta lui. Atunci am lăsat să coboare în mine cuvântul lui Isus: „Ceasul meu a venit…”

„Poate că te duci pentru că nu mai ai nimic de învăţat? Atunci când stagiul marinarului este terminat, de ce ar mai rămâne el pe nava-şcoală?” scria Stan Rougier cu ocazia morţii nepotului său, survenită la vârsta de treizeci şi trei de ani[10]. Ultimele cuvinte ale lui Samuel şi-au croit calea în mine , deturnându-mă regulat de la bulevardele sfâşietoare ale imaginarului: „Ar fi putut să devină aceasta sau aceea”, „Ar fi putut avea copii”, „Noi am fi putut să…”. În aceste momente, am drept singur recurs să mă strecor în gând în publicul lui Françoise Dolto şi să ascult, iarăşi şi iarăşi, „cuvântul regal de răspuns copiilor: « Nu se moare decât atunci când ai terminat de trăit »” – truism probabil, dar „adevăr care îi linişteşte deplin pe copii”. Cum ştim dacă am terminat de trăit? „La persoana care urmează să moară ştie aceasta inima ei aşa cum a ştiut ziua în care trebuia să se nască, în acelaşi mod.” Cât despre copilaşii care mor la naştere, Françoise Dolto le vorbeşte astfel copiilor: „Ei, bine, vezi tu, la ei, eu au avut repede de făcut, ei sunt deja de cealaltă parte înainte de a fi avut durerea de a trăi, a îmbătrâni, a muri, dar părinţii lor care îi aşteptau pe pământul vii, crescând mari, părinţii lor au avut durere, da; dar ei, poate că au terminat atât de repede de trăit încât urmează să ajute toată familia.[11]

Implacabilă alteritate a Vieţii, mai rău, a stăpânului Vieţii! Incomprehensiune definitivă, sporită de lectura unor versete biblice: „Dumnezeu nu a făcut moartea şi El nu are plăcere de pierderea celor vii. Căci El a creat toate fiinţele pentru ca ele să subziste…[12]”, ”Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El[13]”. Atunci cum? Stăpânul Vieţii neputincios în faţa morţii? Învăţasem, cu mult înainte de moartea lui Samuel, să mă deturnez de la insolubilul de ce. Nu voi găsi niciodată originea originii nenorocirii. Nimeni nu ar putea să-mi explice ce făcea Dumnezeul meu de îndurare atunci când nenorocirea s-a întâmplat. Unii creştini se înclină în faţa fatalităţii divine – la care eu nu aş adera -, citând cuvântul lui Iov de dinainte de convertirea sa: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat![14]” Aceasta este prima reacţie a lui Iov la vestea morţii tuturor copiilor lui. Îi vor trebui apoi treizeci şi opt de capitole de disperare şi de revoltă pentru a se deschide unei alte viziuni despre Dumnezeu. Eu prefer să stau în non-cunoaştere. Aceasta nu este atât de simplu: cum un Dumnezeu infinit de respectuos cu libertatea umană „să ia” o viaţă dintr-odată, arbitrar? Şi ce ştim noi despre dialogul interior, despre misterioasa alianţă dintre persoana care pune capăt vieţii ei şi Cel de la care vine şi pe care îl va reîntâlni?

Îmi este suficient să cred că El nu a vrut aceasta, că niciodată El nu va vrea omorul, maladia mortală, suicidul, moartea sugarilor… Îmi ajunge să cred că în materie de viaţă şi de moarte, dorinţa Sa liberă şi dorinţa liberă a fiecărei fiinţe umane se caută, se amestecă, se articulează indefinit fără ştirea tuturor. Eu am dobândit conştiinţa acută că viaţa altora, inclusiv a celor apropiaţi, este şi rămâne un cadou regal: mi se întâmplă să mulţumesc, cel puţin lăuntric, pentru bunăvoinţa de a continua să trăiască! Dar non-cunoaşterea pe care o ştiu definitivă despre „de ce” m-a propulsat în urmărirea arzătoare a „pentru ce”. Stăpânul Vieţii a devenit acest maestru de Viaţă care merge în ritmul meu pentru a mă face să gust Esenţialul ascuns în fiecare felie de existenţă, chiar şi în cea mai scurtă. „Nu vă temeţi pentru cei pe care îi lăsaţi, scria Jean Sullivan. Rănindu-i, moartea voastră îi va aduce pe lume”: iată poate pentru ce…

„Sunt asediat din interior”… „Nu voi aştepta ca ei să mă crucifice”. Samuel spunea aceasta încă de la întoarcerea din America latină, într-o extremă luciditate: „Este fără ieşire.” Răul era interior şi „ei” – lumea ospitalieră, societatea, instituţiile – puneau un capăt definitiv libertăţii lui. Cuvintele din urmă, al căror sens nu va deveni luminos decât mult mai târziu. Pentru moment era Vinerea Sfântă în toată opacitatea ei.

30 iunie 2001. Ea merge la templul din satul lor pentru a binecuvânta căsătoria unui coleg de clasă al unuia dintre copiii ei. Durerea o înăbuşă. Nu va putea. Îl invocă pe tatăl ei, decedat cu doi ani înainte. Faţa lui îi apare imediat, ca şi cum ar fi lucrul cel mai natural de pe lume. Nu a visat: o pace profundă o invadează. Suflul de viaţă o va traversa tot timpul celebrării. A doua zi, încă simte Prezenţa la deşteptare: a visat pentru prima dată în viaţa sa că un om (bărbat) o apără.

La câtva timp după moartea tatălui meu, cu ocazia unei slujbe la templul din Cartigny, împreună cu mica mea comunitate, faţa lui mi-a apărut pe neaşteptate, în tăcere. Suspectând un fenomen halucinatoriu, mi-am zis: „Va dispărea imediat.” Fenomenul a durat: faţa lui strălucea de bunăvoinţă şi era ca o binecuvântare fără cuvinte, pe care mi-o adresa de o manieră foarte personală. Educaţia mea protestantă merge împotriva acestui gen de evenimente, despre care n-a fost niciodată vorba nici în tradiţia mea religioasă, nici în familia mea. Dar de ce să negi evidenţa acestei experienţe? În căutarea mea de discernământ, mă inspir adesea din fraza lui Isus: „După roade se recunoaşte pomul[15]”; oricare ar fi cuvântul auzit, imaginea primită, atitudinea pusă în practică, singura chestiune este de a şti dacă de acolo rezultă, pentru sine şi pentru alţii, mai multă stare de bine, de intensitate de viaţă, de iubire. A fost aşa în amândouă dăţile. Este greu de contestat, „evenimentele” care ne ajută cel mai mult să trăim ajung, prin noi, să-i ajute şi pe alţii la aceasta: în aceasta se vede originea lor divină.

În Biblia ebraică, este interzisă invocarea morţilor. Este adevărat, dar îi putem invoca pe cei Vii! Pentru că ei sunt în El şi cu El în lumina fără crepuscul, atunci de la El, în definitiv, ne vine ajutorul. Dar de ce, vor spune unii, de ce să nu ne adresăm direct Lui? Pentru că suntem fiinţe din carne şi sânge. Ne-a trebuit Isus pentru că „Dumnezeu” era prea abstract. Prea-iubiţii noştri, aceşti apropiaţi care ne preced de cealaltă parte a vizibilului, se aseamănă de acum cu icoane care ne vorbesc despre eternitatea noastră. Ca o icoană a lui Christos, icoana tot mai vie a persoanei care ne-a fost luată poate iradia Prezenţa de o manieră foarte personalizată. Până acolo va merge solicitudinea Ei pentru oameni: pentru că noi avem atâta nevoie de legături întrupate, re relaţii fiabile cu semenii noştri, Ea se dă de gustat prin intermediul acestui bărbat, acestei femei, acestui copil pe care l-am iubit atâta… până când noi s-o putem primi pe Ea, întreagă şi cu blândeţe, chiar şi în durerea vie a rănii.

Tabuul societăţii noastre cu privire la moarte nu are egal, cred, decât în tabuul referitor la experienţele relative la lumea invizibilă. În majoritatea cazurilor, persoanele care le fac, fără a le fi căutat pe de altă parte, îşi interzis să vorbească despre ele, chiar şi celor apropiaţi, de teama de a nu fi înţeleşi şi de a se acoperi de ridicol. Am putea chiar vorbi de o intoleranţă generalizată, inclusiv printre credincioşi: a fost privată „sfera privată” de potenţialul ei de comunicare… şi deci, în acelaşi timp, de puterea ei de transformare socială. Or, este de ajuns ca o singură persoană să aibă curajul să vorbească şi limbile se dezleagă: „Şi eu! Şi nu am spus niciodată nimănui.” În ce mă priveşte, mi-am dat seama că tăcând – pentru a nu trece drept o nebună sau o „săracă cu duhul” (simplette) -, şi eu, la rândul meu, i-aş priva pe alţii de ceea ce ar fi putut să devină şi pentru ei o sursă de viaţă. În definitiv, este de resortul fiecăruia, al fiecăreia: nu sunt eu responsabil  de ceea ce mi-a fost dat să experimentez – „responsabil” pentru că este solicitat să „răspundă”? Voi păstra eu la adăpost aceste perle pe care le-am găsit în pământul desţelenit al istoriei mele personale?

Experienţa spirituală autentică nu îşi ajunge sieşi. Zadarnic se încearcă să se trăiască în intimitate, ea poartă în ea chemarea largului (extinderii). Ea trebuie să meargă mai departe. Este contagioasă sau nu este deloc. „Du-te să-i găseşti pe fraţii mei!” aude Maria din Magdala în momentul în care Isus îi apare viu, „du-te şi spune-le ucenicilor Lui şi lui Petru…”[16]: dimineaţă a tuturor minunărilor, pe care nimeni n-ar putea s-o reţină numai pentru sine. Nu este vorba de a te arăta generos. Este mai degrabă cupa care debordează: dacă este atâta pentru mine, înseamnă că există destul şi pentru ceilalţi, pentru toţi ceilalţi! Eu am meritat aceasta atât de puţin, nu mă aşteptam deloc la aşa ceva: aceasta poate să se întâmple oricui, oricând. Şi nu au nici o nevoie de spectacular, ele, zorile noastre pascale: adesea este o simplă mângâiere, o atingere uşoară în treacăt, o clipire din ochi pe care suntem singurii care o remarcă. Dar este greu ca un cuvânt să dea naştere celorlalţi, să-i aducă la viaţă.

Vor primi ei cuvântul de carne şi suflu pe care li-l oferim fără să aşteptăm ceva în schimb? Ne vom teme că vom produce invidie, că vom alimenta în ei disperarea de a nu fi trăit încă nimic asemănător? Vom tăcea pentru a nu risca să le aviva rana de excludere? Violenţa unor reacţii ne va determina să tăcem? Mi-am pus mult timp aceste întrebări şi în final am renunţat să „pun lumina sub obroc[17]”. De ce aş ascunde lumina – o foarte mică lumânare adesea – care a venit să mă lumineze din interior? Eu nu văd nimic glorios în a te accepta „sarea pământului” – grăunte de sare printre toate cele care dau savoare platoului umanităţii. „Voi sunteţi lumina lumii[18]”, preciza Isus, atunci când, pur şi simplu, lăsaţi ceea ce ghidează proprii voştri paşi să indice o cale persoanelor care locuiesc „lumea” voastră cotidiană. Respingere, dispreţ sau surditate nu mai au putere: ce mai avem de pierdut când doliul ne dă sentimentul de a nu mai avea nimic de pierdut?

7 iulie 2001. S-au făcut două luni, zi după zi. Mare întâlnire familială, patru generaţii, rudele din partea tatălui ei. Atmosferã câmpeneascã, convivialã, plinã de viaţă. Ea rătăceşte ca un zombi de la  o vară la un unchi, de la un aperitiv la o partidă de petanque (joc cu bile, specific provensal). Nu mai ştie cine este ea. Ei au aerul că ştiu. S-a desenat un grafic în care fiecare felie conţine toate numele unei ramuri a familiei. Samuel figurează alături de fraţii lui, cu o cruciuliţă.

Pe autostradă, pe 11 iulie, ea observă o luptă între soare şi nori. O rugăciune ţâşneşte ca un strigăt: „Spune-mi, Isus, că ai venit să-l cauţi pe Samuel acolo jos, la baza acestui turn!”

Şi întorcându-se acasă, a doua zi, este înecată de durere: „Vreau să mor pentru a vă întâlni” – tatăl ei, fiul ei… O carte poştală de la D. o aşteaptă acasă. El a scris: „Fie ca El să-l primească pe Samuel cu tandreţe pe celălalt ţărm acolo unde El ne precede!” Pacea revine, relativă, dar suficientă pentru ziua de azi.

Samuel trebuia să fi avut zece ani când m-a întrebat: „Lucrul cel mai grav care ar putea să se întâmple, care este?” Eu i-am răspuns: „Ca Dumnezeu să nu existe!” Şi el, care adora să argumenteze, n-a adăugat nimic. Un fel de comuniune fără cuvinte s-a instalat între noi… În infernul ultimilor trei ani din viaţa lui, n-am încetat niciodată să cred, contra oricărei evidenţe, să se restabilească din ceea ce i s-a întâmplat: la Dumnezeu nimic nu este imposibil şi numai El singur cunoaşte potenţialul de viaţă care era în Samuel. În acea zi, ajunul morţii lui, eu nu încetam să zic: „El se simte într-adevăr rău”, dar angoasa, care căpătase tenta unui presentiment nemărturisit, nu ajungea să sufoce o rugăciune mai încăpăţânată ca oricând: „Tu, Tu poţi să-l găseşti… acolo unde el este pierdut, şi Tu fă ceea ce vrei Tu: atunci el va fi salvat. Aceasta nu ţine decât de Tine.”

Rugăciune care mi-a venit în faţă ca un bumerang în ziua sau a doua zi după moartea lui: în acea duminică de întuneric apăsător, certitudinea că el putea să iasă de acolo cu ajutorul de Sus atinsese paroxismul în mine… şi acesta a fost răspunsul?! Mi-au trebuit câteva secunde – un timp între paranteze, acest timp în care alegerile noastre se fac aproape fără noi, într-o clarviziune care nu este cea a raţiunii, ci a unei intuiţii spirituale fulgurante -, câteva secunde pentru a bascula de partea încrederii: da, acesta era răspunsul, El l-a întâlnit pe Samuel, în această manieră…Nu exista cale de mijloc: sau credeam aceasta sau recădeam în făgaşele de altădată – trădarea, violenţa absurdă şi atotputernică faţă cu o încredere perfect derizorie. Fără îndoială terenul fusese pregătit: acceptarea neputinţei noastre ca părinţi ne-a făcut să întrevedem cel mai răul. Dar cu cât timpul trecea, cu atât mai puţin puteam să reduc forţa Celui Viu la simpla prezervare a vieţii fizice. Mărturia lui Hélčne Guisan Demetriades, după sinuciderea fiului ei, merge în acelaşi sens: „Am spus, atunci când era atât de bolnav la clinica din Cery:  « Aş accepta să nu-l văd ani întregi cu condiţia ca el să se vindece, departe de noi. » Ei bine, sunt satisfăcută. Altfel decât îmi imaginam. Retras de sub ochii mei de carne, el este vindecat.[19]

Cu toate acestea. Şi acolo, „suflul este prompt dar carnea este slabă”. Vederea intuitivă se înceţoşează repede: legăturile de carne dor atât de mult. Ai absorbit durerea persoanei decedate prin toţi porii tăi… ar trebui să nu-ţi mai aminteşti. Pentru că nu mai poţi salva nimic, nici măcar face ceva, nu mai rămâne decât să chemi pe Cineva[20]. Isus este cel care mi-a venit pentru că el a fost unul dintre noi. Trecând pe acolo, el cunoaşte calea: nu spune tradiţia creştină că el este „primul născut dintre cei morţi”? Fără îndoială că nu l-aş fi invocat din adâncul fiinţei mele dacă nu aş fi fost gata să predau ştafeta. Pentru că e nevoie de ani întregi pentru ca o mamă să se dezveţe să „protejeze copilul” în toate circumstanţele – să se accepte inutilă în faţa adultului autonom care a devenit el. dar când timpul nu a permis o astfel de învăţare şi când copilul a plecat cu toată durerea sa, cum să renunţi altfel decât încredinţându-l Celui – puţin contează cum Îl numim – care va şti infinit mai bine să-l protejeze?

Ştim noi ce se spune în asemenea momente? Într-adevăr, era un strigăt fără premeditare, ţâşnit din sărăcia extremă: el murise absolut singur, nimeni nu l-a asistat, nici măcar mama sa care îl ajutase să se nască. Cum să supravieţuieşti unei asemenea morţi? Voi face apel la Cel care, o dată pentru totdeauna, a deschis trecerea de la moarte – de la orice manieră de a muri – la un viitor posibil. Dar ceea ce atunci conta mai mult decât orice, era o dezminţire a iremediabilei rupturi de orice legătură: „Spune-mi că Tu ai venit să-l cauţi, la baza turnului!”

17 iulie 2001. Ei au plecat spre Polinezia copilăriei ei. Călătorie prevăzută de mult timp, ocazie legată de sejurul aproape încheiat al fratelui ei acolo. I-au trebuit patruzeci şi unu de ani pentru a se întoarce acolo! Pelerinaj la Uturoa, la locul naşterii sale, la templul în care a fost botezată. O rugăciune o sfâşie cu totul: „Isus, te implor, spune-mi că Samuel este cu tine! Te rog!”

A doua zi, ea se află în faţa golfului din Uturoa – lagună scânteietoare mărginită de cocotieri. Depresie în cădere liberă. „Se spune că Tu eşti prezent, foarte aproape, că Tu suferi împreună cu noi; eu vreau s-o cred dar nu simt nimic, absolut nimic.”

Atunci, încet-încet, asupra acestui golf începe să se aşeze, ca prin supraimprimare, golful din Tadjura, din cornul Africii. A fost ceva atât de subit încât nu realizează imediat: ea nu mai este înghiţită…

Pentru ce golful din Tadjura? Este un eveniment pe care l-am păstrat secret timp de aproape douăzeci de ani. Nu prevăzusem să vorbesc despre el, şi mai ales public, într-un jurnal atât de reputat ca Le Monde. Dar cum întâlnirea cu jurnalistul Henri Tincq, la abia o lună de la moartea lui Samuel, s-a derulat cu atâta densitate încât confidenţa a venit de la sine. Ce mai avem de pierdut după ce ne-am înmormântat copilul? Lucrurile devin atât de derizorii, sau mai degrabă tot ceea ce ne atinge imaginea: „Ce vor crede ceilalţi? Ce impresie las? Aceasta îmi va face un deserviciu sau dimpotrivă, mă va valoriza?” Nu mai suntem acolo… şi ne vom da seama încet-încet că este ireversibil. Bună eliberare, desigur, dar cât de scump plătită! Starea mea de spirit nu lăsa loc nici unei aşteptări particulare. Cu toate acestea, fără îndoială evenimentul din golful Tadjoura s-a impus în cursul interviului pentru că trebuiam să regăsesc memoria vie cu riscul de a mă prăbuşi din nou în moarte. Or, noi ne însuşim cu atât mai mult ceea ce ni s-a întâmplat cu cât o împărtăşim cu ceilalţi. Şi nu eşti niciodată atât de autor, responsabil de cuvântul tău, decât atunci când îl faci public!

Era o seară cu lună plină, pe un feribot care ne readucea la Djibouti după o săptămână de vacanţă cu familia şi, în ce mă priveşte, de depresie de nepătruns. Încă nu începusem coborârea în infernul copilăriei mele, infern a cărui existenţă o ignoram în virtutea unei amnezii persistente. Incomodată de mirosurile de motor, urcasem pe punte şi priveam peisajul pe care luna îl făcea translucid. În mine, nici o rugăciune, nici o portiţă spre un Altul, nimic altceva decât „negru ca noaptea[21]”. Deodată mi-a apărut Christos, îmbrăcat cu totul în alb. Am crezut că este o rătăcire trecătoare. Nu! Aveam ochii larg deschişi şi aceasta dura, până când am primit o pace care nu se compara cu nimic cunoscut – „pacea mea… nu în felul lumii[22]”. Apoi am fost ca inundată de o iubire care îmi era destinată. Nici o frază. Nici o explicaţie. Dar niciodată în viaţa mea nu m-am simţit iubită în acest fel. Multe persoane, în circumstanţe asemănătoare, preferă ca şi mine să tacă mai degrabă decât să denatureze ceea ce au simţit încercând sã-l comunice. Sărăcia cuvintelor noastre, totuşi, nu oferă ea un cuib pentru cuvântul fără cuvinte care, îşi asumã să vorbească limba universală a celor înfometaţi de pace şi de iubire?

Atunci când golful din Tadjoura a venit, contrar oricărei aşteptări, să transfigureze golful polinezian, moartea lui Samuel ameninţa să mă înşface din nou în propria mea moarte – acest „omor al sufletului copilăresc” pe care am îndurat-o odinioară chiar în aceste locuri. Timp de ani întregi, evenimentul din Tadjoura a fost ca o provizie de călătorie pentru traversarea ororii: într-un colţ al istoriei mele, indubitabil a prins rădăcină promisiunea unei ţări care îmi era destinată – o ţară din interior, o calitate de iubire a cărei pregustare lăsa să se întrevadă că într-o zi le voi avea din abundenţă. În golful din Uturoa, doliul în ceea ce are el mai implacabil, venea să re-învie aceeaşi promisiune, cu discreţia ceţii care dă impresia că se risipeşte: „Vei ieşi de aici!”

(pag.71-pag.87)

Postare 31 .10.2009

2 noiembrie 2001. Ea are o întâlnire într-un bistro cu M, prietena lui Samuel. Or C., unul din prietenii lor comuni, are un amic care face filme de amator. În dimineaţa de 7 mai, povesteşte M., el era aşezat în balconul lui în celălalt turn, cel din faţă… El filma ceea ce vedea – primăvara în noua ei ţinută, fluviul de foarte aproape, împrejurimile împădurite – când Samuel a căzut în faţa obiectivului lui. El nu-l cunoştea. A continuat să filmeze, sosirea ajutoarelor, comentariile poliţiştilor… Pus la curent, mai târziu, C. a cerut distrugerea filmului.

Ea nu ştie ce să facă cu o asemenea „coincidenţă”. Este ceva prea puternic şi ea este prea lovită pentru a-i descifra sensul. Ea păstrează aceasta în memorie, ca întotdeauna într-o asemenea situaţie.

Două zile mai târziu, îşi dă seama că începe să-l „vadă” pe Isus aplecat asupra lui Samuel. O amintire foarte precisă vine să se suprapună. Era cam cu trei ani înainte, la spitalul din Geneva. Ea se afla pe o banchetă – o „cuşetă”! -, imobilizată de o serie de ace de acupunctură. Medicul chinez o lăsase singură un timp. Fără nici un semn precursor – nu se ruga, nu mediat, nu se gândea la nimic în special, avea ochii larg deschişi -, ea a „văzut” o faţă aplecându-se deasupra capului e, având, între ea şi aceasta, ceva ca un văl; şi din faţa respectivă emana o indicibilă compasiune. Credea că este o halucinaţie trecătoare, dar aceasta a durat… Lacrimi de bucurie. Durere transfigurată. Vizitare…

Atunci când, mult mai târziu, i-am mărturisit soţului meu evenimentul din golful Tadjoura, el mi-a răspuns: „Tu ai fi văzut pe Fatimah dacă erai musulmană, pe Buddha dacă erai budistă, pe Krishna dacă erai hindusă…” Poate! Nu aveam dovada contrariului. Dar la acea vreme, am primit remarca lui ca pe o manieră de a banaliza, deci de a nega specificitatea experienţei spirituale a altuia, de a face din aceasta un simplu produs al imaginaţiei lui, potrivit procedeului clasic: ceea ce nu înţelegem stăpânim reducându-l la ceea ce cunoaştem deja… Astăzi înţeleg aceasta altfel. Nu mă mai tem că mi se fură comorile: am încetat să fac un absolut din experienţele mele, atât din cele negative, cât şi din cele luminoase. Nici unul din evenimentele spirituale care survin în viaţa mea nu este un absolut: fiecare se produce întotdeauna în relativul istoriei mele personale, adoptă cumva caracterul meu propriu, lumea mea interioară, ideile mele, referinţele mele… pentru a mă orienta spre unicul Absolut care se află dincolo de religii, de reprezentări, de non-credinţe chiar. Cel de Nenumit, în abundenţa lui de viaţă, nu depinde de maniera mea de a-L percepe şi de a-L numi. El nu depinde nici de comentariile mai mult sau mau puţin reductoare ale celor la care le vorbesc despre experienţele mele spirituale!

Dar remarca de  altădată a căpătat o altă culoare odată cu evenimentul din spital. Pentru că, în spatele vălului eu nu l-am identificat pe Isus. Rămânând cât mai aproape de experienţă, aş spune că era Compasiunea făcută trup – din cauza feţei -, proximitatea unui Altul, sau mai degrabă revelaţia vizuală a unei proximităţi uimitoare: aproape că l-aş fi putut atinge, niciodată lumea spiritului nu mi-a apărut astfel la îndemâna mea … Aceasta se petrecea cam cu trei ani înainte de moartea lui Samuel, atunci când, la întoarcerea din Paraguay, el simţea deja că nu va mai fi niciodată acelaşi. Imobilizarea prin acele de acupunctură, sentimentul cronic al neputinţei noastre în faţa situaţiei lui, premoniţia poate a morţii lui cu braţele în formă de cruce – „Nu voi aştepta ca ei să mă crucifice” -, toate aveau legătură cu evenimentul, şi în acelaşi timp acesta nu avea nici o legătură cu ele. Simplu, fără explicaţie, asupra mea s-a aplecat un Altul care purta, împărtăşea durerea întregii mele vieţi, şi toate durerile oamenilor, fără limite, fără condiţii. Şi lacrimile mele înseşi erau ale sale. Pentru prima dată, înţelegeam din interior ceea ce unii creştini numesc darul lacrimilor.

În acea zi de noiembrie 2001, fără cel mai mic raţionament, nici efort de memorie, „vedeam” Compasiunea aplecându-şi faţa de neuitat asupra copilului pe care n-am fi putut să-l salvăm. Ştiu că aceasta tine ecaxt de tradiţia mea: „El a venit să salveze ceea ce era pierdut” se spune în evanghelii[31]. Dar Compasiunea mi s-a revelat initial la spital de o manieră mult mai anonimă: ea s-a făcut faţă, simplă faţă umană, ca şi cum ar fi fost puţin important dacã ia trăsăturile lui Isus, ale Fatimei, ale lui Krishna sau ale lui Buddha, sau ale oricărei fiinţe umane care ar fi de acord să se lase traversată de Ea. Cea mai mică experienţă din lumea spiritului nu face sã disparã întrebarea, cu totul exterioarã, de a şti dacă, în definitiv, religiile au aceeaşi valoare? Într-adevăr, dincolo de religiile moştenite, constituite, instituite, sau dincoace de ele – în orice caz la un alt nivel mult mai puţin asurzitor -, vom descoperi, în noi şi în faţa noastră, adevărul nostru complet gol: omul în marea sa neputinţă, canal al Compasiunii fără margini… Înţelegem atunci de ce Prezenţa nu are apartenenţă religioasă!

   (pag. 123-pag.126)

Postare 01.11.2009

9 noiembrie 2001. Ea a luat avionul spre Bruxelles. Prietenia lui W. este ca o oază. Dar ea nu-i poate oferi decât şubrezenia şi autenticitatea ei. El îi povesteşte că un gând puternic l-a străbătut luni 7 mai, ziua morţii lui Samuel: „Nu pleca din oraş pentru că la sfârşitul săptămânii va trebui să mergi la Geneva pentru înmormântarea lui Samuel!” Cu toate acestea el a plecat. Abia la întoarcerea lui la sfârşit de săptămână a găsit pe robot anunţul acestei veşti.

Este a patra persoană care îi mărturiseşte că a „trăit” moartea lui Samuel: mama ei, într-o apăsare de negestionat în ajun, dar mai ales în acea dimineaţă; o prietenă la mii de kilometri de acolo, care a trebuit să-şi lase lucrul şi să se culce, pradă unei mari angoase la gândul că despre Samuel nu mai avea veşti recente; un coleg în călătorie la celălalt capăt al lumii al cărui corp l-a „avertizat” şi care a înţeles, mult mai târziu, că ţinând cont de decalajul orar, a fost tocmai ora morţii lui Samuel.

Multe persoane mi-au povestit că au „trăit” moartea unui apropiat în momentul trecerii lui, în ciuda distanţei geografice. Astăzi, eu evaluez mai bine importanţa constatării lui Elisabeth Kubler-Ross: „Nimeni nu poate muri singur.” Bazându-se totdeauna pe rezultatele cercetărilor sale ştiinţifice, ea adaugă aceasta: „Dacă, de exemplu, un tânăr american moare în Vietnam şi se gândeşte la mama sa de la Washington, forţa gândului său străbate aceste mii de kilometri şi el se află instantaneu lângă mama sa […] Nu mai există distanţă deci. Mulţi oameni au făcut experienţa acestui fenomen atunci când subit au fost conştienţi că cineva, care locuia la mare distanţă, se afla aproape de ei. Şi a doua zi ei primeau un apel telefonic sau o telegramă care îi informa că persoana în discuţie murise la sute sau mii de kilometri de ei. Aceste persoane au, evident, o mare intuiţie, căci, în mod normal, nu luăm cunoştinţă de asemenea vizite.[32]” Cu toate acestea, a afla că patru persoane au fost lângă Samuel în momentul trecerii lui spre celălalt ţărm nu-mi aducea nici o mângâiere. Eram în permanenţă locuită de gândul torturant al singurătăţii lui din ultimele lui clipe. Realitatea invizibilă a acestor patru prezenţe iubitoare nu cântărea greu în faţa evidenţei masive a corpului lui abandonat de toţi la baza turnului.

Eu mă întreb astăzi pentru ce materia începe întotdeauna prin a avea dreptate faţă de Realul invizibil. Este Toma cel incapabil să-l „vadă” pe Isus viu atât timp cât nu i-a atins rănile. Este nevoie de timp pentru a spune: ”Am atins cu degetul, în sfârşit, ceea ce încă de la început era totuşi orbitor!” Dacă materia învinge dintr-odatã – şi definitiv în multe cazuri – este pentru că ea se etalează în întregime în exterioritate: ea devine obiect şi eu pot să dispun de ea după cum vreau; potenţial eu pot s-o stăpânesc pe toată. Atunci, dacă un lucru sau o fiinţă mă deranjează, este suficient ca eu s-o elimin din ochii mei, de unde expresia: „Departe de ochi, departe de inimă”. Este un vechi obicei: bebeluşului i-a trebuit un timp pentru a crede că dispariţiile mamei nu erau decât momentane, i-a trebuit mult timp pentru ca prezenţa invizibilă a mamei să vină în interiorul lui să înlocuiască absenţa ei materială. Şi ne trebuie fiecăruia dintre noi aproape o viaţă pentru a percepe că o prezenţă invizibilă este o prezenţă reală, de un alt ordin, asupra căreia nu mai avem nici o putere. Pentru ca spiritualul să se manifeste, trebuia ca materialul să fi dispărut, spunea Krishnamurti.

Trebuie să recunosc că evenimentele traumatice ale vieţii conduc prea adesea la demolarea eboşei unei asemenea interiorizãri: când am fost realmente abandonaţi, când dispariţia celuilalt de referinţă a fost definitivă, ne este tot mai greu să facem experienţa realităţii unei prezenţe invizibile. Am vrea să credem în ea dar ea nu are consistenţă. Astfel, cele patru persoane care l-au „însoţit” pe Samuel în ultimele lui clipe au rămas pentru mine prezenţe fantomatice. Cinci ani mai târziu, privirea mea s-a schimbat: ca şi cum s-ar fi limpezit, debarasat – evenimentele nu variază,oare, în funcţie de privirea pe care o purtăm asupra lor?

Am renunţat să proiectez asupra ultimelor momente ale lui Samuel „cunoaşterea” mea despre abandonarea şi abisala solitudine. Există ceea ce vedem – a cărui amintire o stăpânim, dar care în acelaşi timp ne macină: este corpul urlând al bebeluşului despărţit de mama lui; este corpul care îşi dă ultima suflare, fără martori… Dar ceea ce nu vedem are în final ultimul cuvânt: ne dăm seama că Prezenţa a mobilizat prezenţe umane de o altă manieră, pentru a păstra până la capăt persoana în relaţie, adică în viaţă. Şi este ca şi cum reversul decorului ar deveni încet-încet mai real decât decorul aparent. Putem să nu avem nici o idee despre prezenţele invizibile care l-au însoţit pe apropiatul nostru până la trecerea lui, dar pentru Elisabeth Kubler-Ross, este un fapt adeverit. Pentru mulţi dintre noi este încă ceva de crezut: oricare ar fi circumstanţele, apropiatul nostru n-a murit „ca un câine”, căci ceea ce face umanitatea unei fiinţe umane este faptul de a fi reunită de la prima până la ultima ei suflare. Şi, pe măsură ce se afinează percepţia noastră despre Realul invizibil, avem dorinţa de a adăuga: şi chiar dinainte de prima ei suflare până la ultima.

11 noiembrie 2001. Şase luni de la înmormântare… În zilele precedente ea a privit fără concesie viaţa ei profesională şi viaţa ei în general: un tohu-bohu cât vezi cu ochii. S-a lăsat să alunece în înfrângere… Şi, pentru câteva clipe, ea a înglobat corpul unui bebeluş chircit într-o încredere ineditã, apoi a auzit ca într-o adiere cuvintele adresate lui Iacov de către atacatorul lui nocturn: „Ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai fost făcut puternic.[33]

Şi acea dimineaţă capătă culorile unei aurore pascale – pace, energie, sentiment de reunificare… şi chiar bucurie! Ea şi-a regăsit cuvântul. Mulţi părinţi care şi-au pierdut un copil se apropie…Este solicitată pentru conferinţe: „Cum să trăieşti când nu mai ai speranţă?” „Ne putem reveni dintr-o nenorocire?” Exact în acea perioadă ea îl „vede” pe Isus în picioare, cu faţa aplecată asupra feţei lui Samuel – faţa de Compasiune, odinioară întrevăzută la spital.

Occidentul nostru este voluntarist. Injoncţiunea exterioară „Reacţionează” Ajută-te!” este repede înlocuită printr-un reflex intern de protecţie:”Respinge ceea ce ţi se întâmplă!” Ca mic soldat, te străduieşti să nu te gândeşti, să mergi înainte, să te convingi că „viaţa continuă”… Şi vom consuma mult timp pentru a recunoaşte că nu am avansat deloc! Invers, când se practică consilierea persoanelor suferinde şi/sau îndoliate, se constată cât este de fructuos – deşi dureros şi disperant la început – să se privească realitatea în faţă. Ar trebui, cu toate acestea, să precizăm: să se privească aşa cum o văd astăzi. Pentru că singura şansă de a avea într-o zi o altă privire asupra morţii apropiatului meu, este aceea de a lua în considerare privirea pe care o am acum – cu alte cuvinte, de a lua în considerare cu toată luciditatea, cu toate stări mele emoţionale (afecte) mele, emoţiile mele, gândurile mele, percepţiile mele spirituale. Şi dacă este o maree neagră care ameninţă să înghită totul? O vom lăsa să acopere toate plajele mele, până când începe să se retragă. Nu este aici această moarte faţă de sine pe care o evocă evangheliile? Lăsând să vină durerea aşa cum renunţăm să luptăm contra curentului! Dacă Cel Viu există, Îl iau pe cuvânt: Lui îi revine să se arate mai tare decât moartea oricărei reacţii voluntariste din mine! Suferinţa extremă mă împinge la recunoaşterea: „Nu mai pot! Este momentul sã vãd dacă Tu poţi!”

Cine îmi spune să las să urce ceea ce urcă în mine şi mă invadează? Cine mă convinge să renunţ la orice opunere? Nu este un raţionament de tipul: „Când am atins fundul, neapărat vom urca din nou”: nimic nu îmi dovedeşte că adoptând o asemenea atitudine interioară, eu nu mă voi îneca definitiv. Nu este nici un act de credinţă net precizat, pentru că, pe de o parte, sunt prea distrus pentru a fi reunit – a avea încredere, a avea credinţă în ceva – şi pentru că, pe de altă parte, mă pot declara perfect non  credincios, să nu mă înscriu în nici o tradiţie religioasă particulară, şi totuşi să mă angajez pe această cale (pasaj) strâmtă care duce la o viaţă care merită trăită. Eu cred că motorul este experienţa însăşi: dacă mă întreb ce trăiesc în acele momente, ceva îmi spune că nu există nici o altă soluţie, este de traversat pentru că nu pot da înapoi. Aceasta se aseamănă cu situaţia copilului care se naşte: apăsat din toate părţile, el se abandonează acestei presiuni, destul de insuportabile pentru ca mulţi oameni de ştiinţă să vorbească despre „traumatismul naşterii”; el se abandonează acestora pentru că nu există nici o altă direcţie de luat!

Şi când venim în sfârşit la viaţă, la nivelul experienţei, nu avem sentimentul că accedem la consecinţa logică a ceea ce precede. Astfel trece timpul de doliu:traversări zdrobitoare în aurore pascale imprevizibile, căci viaţa vine întotdeauna de altundeva. O vedem după faptul că nu ne aşteptăm la acestea – nu acum, nu de această manieră. Abia retrospectiv înţelegem necesitatea traversării: dacă nu am consimţit la această imersiune în ceea ce trăiam aşa cum trăiam, niciodată viaţa nu ar fi căpătat trăsăturile unei feţe de Compasiune. Se ştie că vor fi acolo alte traversări, dar păstrăm de acum, într-un colţişor al memoriei noastre, experienţa de a fi supravieţuit, cel puţin o dată, propriei noastre morţi.

 (pag. 126-pag.132)

Postare 5 noiembrie 2009

26 noiembrie 2001. În acest semestru, ea predă un curs despre rugăciune. Citează un imn foarte vechi, al primei Biserici, din care un fragment se găseşte în epistola apostolului Pavel: „Trezeşte-te, tu care dormi! Scoală-te dintre cei morţi şi peste tine va străluci Christos.[34]”. A doua zi, cu ocazia unei întâlniri de rugăciune la Bethanie, lectura prevăzută este un pasaj din Ioan în care Isus le spune prietenilor lui: „Adevărat, adevărat vă spun, vine ceasul – şi acum a şi venit – când morţii vor auzi vocea fiului lui Dumnezeu şi cei care îl vor fi auzit vor trăi.[35]Ea are brusc intuiţia că Samuel se trezeşte la Viaţă…

A treia zi, ea va vorbi la abaţia din Tamié. Circulă noaptea, în ploaie, spre acest loc necunoscut care o obligă să treacă prin Annecy, unde acum patru ani ei au sărbătorit toţi cinci cei douăzeci de ani ai lui Samuel. Durerea ei este insondabilă, noaptea întunecată, drumurile neospitaliere; sentimentul de pribegire este exact acelaşi din toată copilăria ei, este de asemenea pribegirea lui Samuel într-o lume în care nu-şi găsea locul… În sfârşit ajunge la mănăstire. Pe peretele camerei ei, ea îl vede pe ucenicul Iona aplecat spre Isus; dedesubt scrie: „Te-am chemat după numele tău.” Pacea revine, cu un parfum de promisiune…

Este condusă la priorul mănăstirii. Trecând pe coridor, zăboveşte în faţa marii reproduceri a unei sculpturi din lemn din Evul Mediu, în culori puţin trecute: este un Christos cu alură juvenilă care ţine un Ioan adolescent cu capul aplecat pe umărul lui, cu ochii închişi. Scena i-a sărit în ochi, fără să treacă prin vreo anumită reflexie: ea îl „vede” pe Samuel care doarme: „Trezeşte-te, tu care dormi! Scoală-te dintre cei morţi!”

 A doua zi, printre persoanele venite să participe la această întâlnire (reculegere), ea recunoaşte o cunoştinţă care, pe prag, pe nepusã masã, îi spune trei lucruri esenţiale: „Samuel te va ajuta, el îţi va trimite multe binecuvântări”, „El a purtat totul – inclusiv propria ta durere -, este dimensiunea lui christică” şi „Sarcina lui era terminată.”

În tradiţia creştină în care am crescut, ceea ce se povesteşte în orele de doliu pentru a reanima speranţa este istoria lui Isus: el s-a „ridicat” sau „trezit” dintre cei morţi”… şi dacă aceasta s-a petrecut, este pentru a ajuta pe fiecare persoană zdrobită de moartea unui apropiat, să creadă că Viaţa are întotdeauna ultimul cuvânt. Dacă o fiinţă umană, asemenea tuturor, deşi crucificată şi depusă într-un mormânt sigilat, a fost văzută vie de către apropiaţii ei, de mai multe ori, în diferite circumstanţe şi locuri, şi dacă ei s-au restabilit în viaţă, consacrându-şi de acum timpul lor pentru a ajuta şi încuraja pe ceilalţi, atunci ne rămâne să credem că, la fel ca el, persoana pe care am pierdut-o se „va trezi” de asemenea, după cum sugerează apostolul Pavel: „Christos s-a trezit dintre cei morţi, primul dintre cei adormiţi” sau încă „Dumnezeu care l-a trezit pe Domnul ne va trezi şi pe noi prin puterea sa / dinamismul lui[36]”.

Dar dacă nu credem în aceasta, dacă nu ajungem să credem în aceasta? Unele sondaje arată că chiar printre creştini, cei care cred în învierea lui Isus nu mai reprezintă majoritatea. Mulţi evocă dificultatea de a-şi reprezenta aceasta: pentru că nu se ştie cu adevărat despre ce se vorbeşte… Înseamnă a uita că pentru apropiaţii lui Isus, problema era altfel, mai concretă şi personală: prietenul lor, părintele lor, maestrul lor era el definitiv nimicit, da sau nu? Or, experienţa arată că şi astăzi, exact la acest nivel se pune, mai întâi şi esenţial, problema: ce a devenit apropiatul meu? Pot spera să regăsesc o legătură cu el, o relaţie vie? Există ceea ce credem sau nu credem referitor la Isus, şi există interogarea arzătoare, determinantă, privind soarta persoanei pe care am pierdut-o. Şi, adesea, cele două planuri nu se întâlnesc: putem crede cu sinceritate în evenimentul de la Paşti, dar constata că aceasta nu are nici o influenţă asupra experienţei sfâşietoare a pierderii legăturii.

Şi dacă am inversa? Dacă ne-am concentra asupra „trezirii” persoanei decedate, fiind „atenţi la Viaţa care se trezeşte”? Astfel eu mi-am dat seama de inversarea făcută de apostolul Pavel însuşi: „Dacă nu există învierea morţilor, nici Christos nu s-a trezit” şi puţin mai departe: „Dacă cei morţi nu se trezesc, nici Christos nu s-a trezit[37]”. Altfel spus, ceea ce este decisiv, este experienţa pe care o fac sau nu o fac, sau încep să o fac despre „trezirea” apropiatului meu decedat. Cu alte cuvinte: dacă el nu se „trezeşte”, dacă nu-mi devine prezent, dacă nu îl simt viu, dacă nu-şi găseşte locul lui – nou, altul dar foarte real – în viaţa mea relaţională pământească, atunci la ce m-ar interesa învierea lui Isus? Ea rămâne o dogmă, o doctrină la care ader într-un mod pur cerebral – dacă mai ader! În definitiv, este ca şi cum Isus nu s-ar fi „trezit” niciodată pentru că nimic din experienţa mea umană, spirituală nu corespunde unui asemenea eveniment: „Dacă cei morţi nu se trezesc, nici Christos n-a înviat!”

Pe măsură ce timpul trece, cred tot mai mult că este esenţial să facem să se întâlnească aceste două planuri, fără ca o cronologie să se impună. Se poate ca în trecutul nostru să fi perceput prezenţa lui Christos, să fim în relaţie vie cu El şi totuşi să rămânem mult timp în incapacitate de a simţi că apropiatul nostru s-a „trezit dintre cei morţi”. Dar şi inversul se poate produce: se poate să nu fi crezut niciodată în învierea lui Christos -  să nu fi făcut niciodată experienţa prezenţei sale calde – şi, urmare a unui doliu, să se trăiască o adevărată „trezire” de sine în legătură cu „trezirea” persoanei pe care am pierdut-o… Şi nu vom avea nici o dificultate, atunci, să credem că Isus s-a „trezit”. Fie experienţa personală a doliului mă conduce puţin câte puţin la a recunoaşte experienţa primilor martori ai învierii lui Christos, fie evenimentul de la Paşti mă pregăteşte puţin câte puţin să primesc propria mea experienţă a „trezirii” apropiatului meu decedat. Dar în amândouă cazurile, experienţa personală este de neocolit.

Eu nu văd astăzi pe care alt teren ne-am situa atunci când vorbim despre înviere: am văzut pe apropiatul meu „trezindu-se”, pe măsură ce eram eu însumi atent / atentă la această „trezire” a vieţii în mine; eu nu am trăit, poate, nimic la fel de spectacular ca şi prietenii lui Isus, dar este o experienţă de acelaşi ordin pentru că aceasta mă repune în picioare. Eu nu am nici o nevoie să-i conving pe cei care nu cred aceasta, nici o nevoie să argumentez. Întotdeauna a fost aşa: primii martori nu au făcut decât să relateze experienţa lor. Şi astăzi, atunci când o persoană dărâmată de moartea unuia sau a mai multor apropiaţi îşi împărtăşeşte propria ei cale de înviere, puţin o interesează dacă este crezută sau nu: aceasta nu schimbă absolut nimic din faptul că ea s-a stabilit în Viaţă. Dar îşi este datoare să vorbească: ea este dovada vie că există un pasaj pentru a ieşi din moarte. Atunci când aruncă o privire în urmă, ea constată că, pe parcursul drumului, i-a fost dat să întâlnească asemenea martori: ea ştie, prin experienţă, cum cuvântul purtător de autentică înviere poate cădea exact în urechile gata să asculte, că aceasta este aşadar de spus – dacă s-ar întâmpla…

23 decembrie 2001. Ea primeşte o scrisoare de la prietena ei O., a cărei fiică se sinucisese cu un an înainte de Samuel şi care era complet năruită până acum: ea scrie că a  primit „un fel de miracol de Crăciun: a venit uşor, ca o licărire care se vede în depărtare şi care se apropie dintr-odată până acolo că ajunge să fie lumină… Certitudinea că moartea nu este decât aparenţă, mutaţie, că iubiţii noştri dispăruţi sunt realmente vii într-un altundeva luminos „unde toate lacrimile sunt şterse din ochii noştri”, potrivit promisiunii”.

Primul Ajun de Crăciun fără Samuel. Ei se aseamănă unor naufragiaţi, fiecare pe insula lui pustie. Ea citeşte o felicitare destinată familiei, unde este vorba de „acest timp în care ne gândim la cei pe care i-am iubit”.        Unul dintre fiii ei se supără şi rectifică: „Pe care îi iubim!”

J. sună la telefon, în lacrimi: ea ajunsese la capătul doliului după fetiţa sa, după zeci de ani… „şi iată că aceasta reîncepe cu Samuel!”. Ea înţelege mai ales că J. iese în sfârşit din acest doliu care a distrus-o de atâta timp.

A concede negativului (vieţii)locul lui şi nimic mai mult este un proces laborios de învăţare. O asemenea învăţare îmi pare de ordin spiritual: este nevoie, pentru aceasta, de convingerea că în fiecare eveniment al vieţii există altceva – o altă dimensiune, o altă realitate… Tot ceea ce se întâmplă cere atunci să reflectăm la el de două ori. La prima lectură, negativul ocupă tot terenul, aşa îi stă în obicei: „vedem lucrurile în negru”. Cine  poate să ne împingă să recitim acelaşi eveniment, să-l recitim de mai multe ori, dacă nu o îndoială referitoare la prima noastră lectură? Vom descoperi atunci semnale pe care viaţa ni le făcea şi pe care nici nu le-am perceput.

Or, lucrarea memoriei, care merge mână în mână cu orice viaţă spirituală fecundă, este de asemenea necesară atunci când am luat notă de momentele în care viaţa ne făcea semn, dar cu care nu am putut face nimic, nu am ştiut să ni le însuşim, să facem din ele mierea noastră. Astfel, scrisoarea lui O. cu conţinutul ei complet neaşteptat – sosită exact în ajunul acestui Crăciun – mi-a dat la acea vreme o imensă speranţă: era posibil aşadar să-ţi „revii” din suicidul copilului tău! Dar recitind astăzi evenimentul, eu percep ceva mai mult acolo: o tandreţe care nu mă putea atinge atunci, infinita delicateţe a Prezenţei care încerca să mă întâlnească, nu direct, ci printr-o altă mamă rănită de moarte.

Negativul are o asemenea propensiune de a se răspândi încât fără să fim atenţi îl proiectăm asupra altuia: îl vedem spart, înghiţit fără a înţelege măcar că şi el ne spune altceva. Şi, dacă îl ascultăm, nu îi luăm adevărata lui măsură. Va fi nevoie de timp pentru a descoperi că cuvintele lui însemnau mai mult. Astfel, rectificând „cei pe care îi iubim”, acest fiu a exprimat Viaţa la lucru în el, care este relaţie indestructibilă. Cel Viu este cel care, prin el, afirma eternul prezent al legăturii atunci când ea era autentică. Sărăcie a Cuvântului: el ne parvine prin intermediul cuvintelor omeneşti care au drept singură greutate cea pe care vrem să le-o recunoaştem. În fiecare zi ne sunt adresate cuvinte, care nu cântăresc greu: nici măcar nu bănuim de ce sunt încărcate, noi trecem la altceva… Fără îndoială Cel Viu se face mult mai auzit atunci când primim fiecare cuvânt al altuia ca şi cum ar fi ultimul – ca şi cum ne-ar putea fi luat în orice moment: în tot ceea ce spune, noi încercăm atunci să percepem ceea ce Cel Viu depune în el pentru a ne atinge, pe noi!

10 ianuarie 2002. Raportul de poliţie a sosit în sfârşit. Este laconic, în stilul administrativ, impersonal. Aceste câteva cuvinte, acolo, pe o foaie de hârtie oficial, reci, indiferente, obiective – „corpul d-lui Basset fără viaţă”- o lovesc ca fulgerul: de câtva timp, ea începuse să-l simtă pe Samuel viu. Ea alunecă, este înhăţată, antrenată de forţele de moarte. Nu poate para. Dar deodată ea „vede” pe Maria ţinându-l pe Isus mort în braţele ei, la baza turnului din Lignon; şi, cu o completă supraimprimare, este ea însăşi ţinându-l pe Samuel – este aceeaşi scenă. Instantaneu, ea se află reinserată în viaţă, pe un teren ferm. 

Raportul de poliţie le-a arătat că portarul turnului, a cărui fereastră era deschisă, a auzit „un zgomot asemănător unui steag care este bătut de vânt” şi l-a văzut căzând pe Samuel. Atunci ea îşi aminteşte de filmul amator făcut de amicul lui C. De data aceasta, ea primeşte în ea gândul liniştitor al acestor două persoane, materialmente prezente, care l-au ”însoţit” pe Samuel în ultimele lui clipe.

Apoi, sunt zilele şi nopţile de tohu-bohu, maree de vise… O luptă fără milă între moarte şi Prezenţă: ea nu mai găseşte urmele adevărului, ea l-a pierdut pe Samuel. Nu mai rămâne decât cuvântul lui Siluan, călugărul de la muntele Athos: „Ţine-ţi spiritul/mintea/suflul în iad şi nu deznădăjdui!”, pe care îl repetă ca pe o mantra… Câteva zile mai târziu, ea revine la obsedanta întrebare de la început: „Unde eşti, Samuel?” Aude ecoul îndepărtat a ceea ce a fost spus femeilor venite să îmbălsămeze corpul lui Isus: „El nu este aici!”

Maria, pentru a treia oară! De tradiţie protestantă fiind, repet, eu nu am avut niciodată o  relaţie personală cu Maria. Şi în aceste momente în care durerea întinde mâna nebuniei, noţiunea însăşi de vizavi se prăbuşeşte: nu există nimeni în faţă, nici Isus, nici Dumnezeu, nici o altă fiinţă umană. Ne aflăm în chiar inima necredinţei: este noaptea Sensului, cea în care „toate pisicile sunt gri”, toţi oamenii (găzduiţi) încartiruiţi în aceeaşi învăţătură [logés à la meme enseigne] , credincioşi, non-credincioşi şi agnostici confundaţi. Din cauză că am traversat asemenea momente, eu am abandonat definitiv expresia „a avea credinţa”. Ştiu, prin experienţă, că, în timpul suferinţei torturante, eu nu am avansat mai mult decât oricare altul care n-a auzit niciodată vorbindu-se despre Dumnezeu şi nici despre profeţii lui. De fiecare dată, necredincioasei i-a fost dat să trăiască „vizitarea”. Eu mă bucur astăzi: aceasta înseamnă că asemenea vizite se pot întâmpla oricărei fiinţe umane, oricare ar fi convingerile ei. Goliciunea noastră comună în faţa suferinţei mă face incapabilă să gândesc că unii au ceea ce alţii nu au (nu vor avea?). [...]

Pentru a traversa cele mai grele momente ale vieţii, ce sfătuia sfântul Siluan, unul dintre cei mai mari spirituali ai tradiţiei ortodoxe? În orice caz nu să ne rugăm – cum să ne rugăm când nu mai suntem în relaţie, când în interioritatea noastră nu mai avem pe nimeni căruia să i ne adresăm? Şi acolo de asemenea, cuvântul lui are valoare pentru orice fiinţă umană, oricare ar fi credinţa sau necredinţa ei – „Ţine-ţi suflul în infern şi nu  dispera!”: tu ai sentimentul că absolut nimic nu ţine şi nu te ţine, dar rămâne acest suflu care te traversează şi te păstrează, cu toate acestea, în viaţă; concentrează-te asupra acestui suflu, inspiră acest aer care îţi vine de altundeva şi, expirând, alungă ceea ce te blochează şi te sufocă! Nu nega infernul în care te afli; nu cultiva gândirea fără speranţă că nimic altceva nu există: adună-ţi toată atenţia asupra acestui suflu ţinut dar încăpăţânat care îţi vorbeşte încă despre viaţă. Şi, prin intermediul corpului tău, suflul unei Prezenţe îţi va parveni încet-încet pe măsura ce pacea te va invada. Ceea ce a venit pentru mine, în acest timp de tohu-bohu, este din nou eboşa unui altundeva decât aici: „el nu este aici”, fiinţa iubită, ea nu are nici o legătură cu acest infern, cu această închisoare, această închidere în mormânt.

23 ianuarie 2002. Într-un vis, ea se vede însărcinată şi ghiceşte vocea lui Samuel: „Această viaţă, o ador!” La trezire, îşi dă seama că se apropie de nouă luni de la decesul lui şi îşi spune că el este, probabil, în curs de „a se naşte de Sus[38]”. Apoi, ea se duce la Laconnex pentru rugăciune (oraison). Lectura zilei este din Evanghelia după Luca: „Iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu… fiu al Celui Prea Inalt… La Dumnezeu nimic nu este imposibil…[39]” Ea nu-şi crede urechilor.

Zilele trec şi confuzia rămâne: mereu aceeaşi luptă interioară între atracţia morţii şi chemarea la viaţă. Înaintează în e, cu paşi mici, ideea că ea poate de acum să-l lase să plece pe Samuel, diferenţiindu-se de el. Timpul care trece vine să confirme această lucrare de diferenţiere: ea trăieşte o alternanţă de momente intense apropiate de bucurie şi de găuri mari în care dispare toată energia.

În seara zilei de 3 februarie, ea îl întreabă din nou pe Christos: „Unde eşti?” Şi îi este dat să-i „vadă” din spate, pe El şi pe Samuel, unul lângă altul. Imaginea a venit într-o străfulgerare, fără ca ea să aibă timp să se gândească la aceasta, ca şi celelalte precedente, şi va persista în zilele următoare: Christos şi Samuel din spate, îndepărtându-se împreună…

Oamenii îşi dau adesea viaţa pentru motive destul de egoiste, în special pentru a obţine recunoaştere socială prin aceasta. dar este posibil să evoluăm. Pe măsură ce creşte copilul şi apare adultul, problema se insinuează în conştiinţă, precisă şi recurentă: „Accepţi tu, doreşti tu ca fiul tău, fiica ta să trăiască propria sa viaţă, independent de tine, în toată libertatea?” Problema se poate pune şi pentru un apropiat pe care l-ai ajutat să crească sau pe care l-ai însoţit (consiliat, asistat) un anumit timp. Chestiunea este aceeaşi oricare ar fi tipul de rudenie şi, prin extensie, conjugală sau de prietenie în măsura în care orice relaţie umană în dimensiunea ei afectivă este mai mult sau mai puţin un dar de sine: „Această persoană căreia i-ai dăruit iubirea ta, prietenia ta, deci de o anumită manieră căreia i-ai dat viaţa (viaţă), accepţi tu, doreşti tu mai presus de orice ca ea să-şi trăiască viaţa ei, independent de relaţiile pe care le puteţi avea sau nu le puteţi avea? Altfel spus, vrei să o iubeşti pentru ea însăşi sau pentru ceea ce-ţi aduce înapoi?”

A lua cunoştinţă de faptul că nu-l iubim pe celălalt în gratuitate pură ne permite să ne deschidem unui tip de relaţie pe care îl ghicim plin de promisiuni. Avem toată viaţa pentru a înainta în această direcţie şi putem continua dincolo de moartea persoanei. Dacă procesul de diferenţiere nu a fost deloc antamat în timpul vieţii persoanei, timpul de doliu nu va omite să pună întrebarea pe tapet: după ce m-ai adus pe lume din punct de vedere fizic, accepţi tu să mă aduci pe lumea de Sus? Poate că ai avut dificultate în a te detaşa de mine, în a te diferenţia, în a mă lăsa să plec şi să trăiesc viaţa mea pe pământ, dar vei putea să o faci acum; eu îţi cer aceasta pentru ca tu să poţi să-ţi trăieşti viaţa ta. Multe sunt persoanele care, în visele lor, îl aud pe apropiatul lor decedat autorizându-le, încurajându-le să-şi „reia libertatea”. Dar tot multe sunt şi cele care nu se autorizează să o facă. Li se pare că aceasta ar însemna abandonarea celui decedat, minimizarea pierderii, alunecarea în indiferenţă. Din loialitate şi grijă pentru fidelitate îşi interzic ele să intre în acest proces de diferenţiere, dar atunci doliul nu ia sfârşit niciodată…

Eu cred, în ce mă priveşte, că moartea unui apropiat poate fi ocazia unei aprofundări neaşteptate a legăturii de iubire. Nu ne decidem într-o bună zi să ne diferenţiem pentru că aşa dorim noi: procesul este dureros şi rezistenţa interioară este puternică – vedem bine de ce luptă între forţe contrare se însoţeşte ea! Dar când apropiatul este decedat, realitate impune în mod brutal legea de diferenţiere a vieţii: nu mai avem putere asupra lui; nu ni-l mai putem anexa; dacă vom continua să fuzionăm cu el, ne vom trezi antrenaţi în moarte cu el. În schimb, de îndată ce luăm în considerare ideea de a-l lăsa să plece, primim din partea lui – prin ceilalţi, prin evenimente, prin vise – semnale infime dar explicite care atestă că înaintăm pe o cale de viaţă.

Personal, constat că exact plecând de la momentul în care am primit această lucrare de diferenţiere, am fost capabilă să percep asemenea semnale: „Această viaţă (de Sus), o ador!” Şi ca din întâmplare, în acea perioadă l-am întrezărit pe Samuel din spate, îndepărtându-se de mine, mergând spre patria lui de lumină, însoţit!

Dar, dacă nu am avut niciodată experienţa personală a lumii de Sus, religioasă sau nu, unde să găsim curajul şi motivaţia pentru a lăsa să plece persoana iubită? Poate consimţind, încet-încet, ca viaţa lui să-i aparţină: „Îmi aduc aminte de ceea ce era cel mai viu în tine când erai printre noi; mă concentrez asupra acestei vieţi care se desfăşura în afara mea, viaţă pentru care nu eu eram singura şi unica sursă – o viaţă care îmi scăpa deja, mai exact. Şi tocmai amintirea acestei ţâşniri a vieţii pământene din tine mă pune tot mai mult în contact cu viaţa ta de altundeva: mai mult ca oricând tu trăieşti, de acum, în afara mea, din această Viaţă imprevizibilă despre care presimţeam, probabil, deja, în relaţia noastră de aici de jos, că era inepuizabilă… şi încep să mă bucur, pentru tine, că tu eşti acolo. Aceasta trebuie sã fac, fără îndoială: să te las să pleci…

(pag. 133-146)

Postare 22.11.2009

21-24 august 2003. Cu ocazia unei sesiuni de „mers şi meditaţie”, un participant îi mărturiseşte că absenţa apropiatului lui îl doare cu atât mai mult cu cât începe să-i simtă prezenţa invizibilă. Zece zile mai târziu, în momentul în care se aşează la volan, se produce un incident straniu şi îi pare că Samuel este foarte aproape. Imediat, durerea absenţei lui fizice o încremeneşte pe loc.

Două săptămâni mai târziu, ea este în pană pe toate planurile. Nu va avea nimic de spus despre Evanghelia zilei[40]: un text ermetic ca o nucă în coaja ei. Pe moment, totuşi, în prezenţa altora, este întâlnită de un cuvânt care dă sens pentru ea: există în fiecare din noi un portar capabil să păzească uşa, liber să o deschidă la momentul potrivit. Ea decide, din nou, să-şi orienteze privirea spre Samuel trăind astăzi, în pace „acasă la el.”

Aceasta se aseamănă cu ceea ce se poate simţi la lectura unei scrisori de iubire: emoţia este cu atât mai puternică cu cât persoana iubită este mai departe sau, mai rău, când nu mai eşti sigur că o vei revedea. Dar această proximitate în spirit reavivează, cu mai multă sau mai puţină intensitate, durerea de a fi fizic despărţit de ea: prezenţa invizibilă sporeşte realitatea absenţei confirmând-o. În cazul unei persoane decedate, eu mă întreb astăzi dacă reticenţa spontană faţă de deschiderea către fiinţa ei interioară nu vine din dificultatea de a renunţa la absenţa ei materială. Presimţim că, primind prezenţa ei spirituală, spunem adio, definitiv, relaţiei pe care o aveam cu ea. Înseamnă a da drumul cunoscutului pentru ceva care pentru mult timp va rămâne foarte puţin garantat, atât de mult frica de a fi visat, imaginat, inventat, vine să se pună de-a curmezişul.

Ştiu cu certitudine că cuvintele lui Isus despre portar şi momentul favorabil se inserează într-un discurs tipic profetic şi apocaliptic. Dar nimic nu ne interzice să le auzim la un alt nivel: „Vedeţi, rămâneţi cu ochii în patru, pentru că nu ştiţi când va fi momentul potrivit!” Astfel, stăpânul casei care pleacă în călătorie îi cere fiecărui slujitor să-şi facă treaba şi portarului să „vegheze”. Este important să vegheze pentru că „nu ştiţi când va veni stăpânul casei”: n-ar trebui ca „apărând pe neaşteptate, să vă găsească adormiţi”, şi Isus precizează că el nu spune aceasta numai câtorva ucenici, ci „tuturor”. Apelul la vigilenţă este, pentru mine, apel la luciditate: să rămân cât mai mult posibil conştient(ă) de ceea ce se petrece în interiorul meu, al „casei” mele, al existenţei mele, şi aceasta sub privirea infinitei Bunăvoinţe.

Dar portarul nu este neapărat această parte din mine oarbă şi inconştientă care îi interzice stăpânului casei să facă să intre, exact la momentul potrivit, acest suflu de Viaţă de care eu am urgent nevoie. Portarul „veghează” de asemenea şi pentru a nu lăsa treacă oricine, oricând. În ce mă priveşte, era, fără îndoială, momentul să conştientizez că, în mine, un portar liber şi responsabil putea – dacă el dorea – să deschidă sau să înceapă să întredeschidă poarta „casei” mele fiinţei spirituale a lui Samuel. Vizite „pe neaşteptate” trebuie că s-au produs multe deja, dar de acum eram suficient  de „trează”,  la pândă după Viaţă, pentru a nu rămâne închisă între zidurile mele.

6 septembrie 2003. Ea se duce la Cluny pentru a anima o sesiune: fiecare deplasare, departe de casă îi amplifică deznădejdea. Trei femei o invită la masa lor. Fiecare dintre ele şi-a pierdut un copil şi s-au angajat într-o asociaţie pentru „îmblânzirea absenţei” (adaptare la absenţă, integrarea absenţei, n.t.). De la ele află ea cât de redutabil este cel de-al doilea an de doliu. Se degajă din ele o asemenea densitate de prezenţă încât, la contactul cu ele, îşi spune: „Dacă aceste femei, aceste mame sunt iarăşi înrădăcinate în viaţă, de ce n-aş fi şi eu într-o zi?”

 A treia zi, citeşte un citat din C.G. Jung în lucrarea unei studente: „Singura experienţă care poate da un fundament indestructibil omului, este aceea de a fi singur pentru a descoperi ceea ce îl poartă atunci când el însuşi nu mai este în stare să se poarte.[41]” Implacabilul decapaj al doliului o privează, mai mult ca oricând, de orice recurs la a părea şi la devoir-faire. Dar are o conştiinţă acută de a nu putea „să se poarte pe sine”. Oaie mai mult decât pierdută, nu poate decât să se antreneze să creadă – într-o tresărire bruscă aproape supraomenească – că El vine… Cuvântul lui Jung se oferă ca un preludiu inopinat la „ceea ce urma să o poarte”.

Există întotdeauna o cale, afirmă psihanalistul şi preotul Maurice Bellet. Cred că acolo este ceea ce, esenţialmente, face dintr-o fiinţă umană un „credincios”. Dacă credem că există întotdeauna o cale, nu este aşa pentru că există întotdeauna o dorinţă, chiar şi atunci când aceasta se află sub cenuşă? În materie de doliu, este vorba adesea de simpla dorinţă de a semăna cu cineva care şi-a regăsit locul printre cei vii. După moartea unui foarte apropiat, ca şi în urma altor nenorociri, ajungem să reluăm unele expresii şi atitudini corporale ale copilaşului. Apoi, se pare că suntem angajaţi într-un nou proces de creştere. Şi, după modelul adolescentului, fără a fi neapărat conştienţi de aceasta, avem nevoie de modele cu care să ne identificăm. Nimic nu este mai stimulator, atunci, decât să întâlneşti persoane care au „trecut pe acolo” şi care, fără să vrea chiar, ne deschid viitorul. Ele au o lungime de avans. Oricare ar fi vânătăile şi cicatricele lor, ele sunt, pentru noi, promisiune de zile valabile.

Citatul din Jung nu putea să cadă mai bine. Delicateţea Prezenţei, iarăşi, în acest spaţiu-timp inform în care nici o voce nu se propaga! Vid care antrenează vid. Incapacitate definitivă de a face faţă greutăţilor. Trebuie să te laşi să aluneci complet în această non fiinţă pentru a şti că Cineva te aşteaptă acolo. De aceea eu nu mă cred la originea sensului pe care îl dau vieţii mele: când ai fost privat, mai mult sau mai puţin timp, de cel mai mic sentiment de a avea putere asupra existenţei tale, ştii, odată pentru totdeauna, că eşti „purtat” de altceva decât de tine însuţi – fără îndoială de această Viaţă atât de insesizabilă. A da un sens vieţii noastre, spune filosoful Jean Grondin, „ca şi cum ea nu ar fi decât un fel de materia brută, lipsită de semnificaţie, înaintea acestei injoncţiuni de sens? […] Nu ne aflăm niciodată în faţa vieţii asemenea unui brutar în faţa aluatului de frământat. Nu, noi suntem „acolo”, în această viaţă care ne ia cu ea şi ne poartă[42]”.

24 septembrie 2003. Ea a străbătut oceanul. Un program de curs şi de conferinţe o aşteaptă în timp ce distrugerea interioară este la culme. Cu ocazia unui interviu la radio, jurnalista o întreabă dacă a simţit mânie împotriva lui Dumnezeu gândindu-se din nou la  copilăria ei masacrată. „Nu, spune ea. Eram prea distrusă, dar energia mea de viaţă s-a mobilizat altfel: o furie de a trăi cu toate acestea. Eram cu Dumnezeu contra fatalităţii şi contra ideii obsesionale „Eşti prea distrusă pentru a trăi”. Nu-i vine să creadă: răspunsul i-a scăpat literalmente.

În cursul acestui turneu, ea primeşte mărturii deosebit de bulversante de la persoane care, prin intermediul cuvântului ei, au antamat adevărate procese de renaştere. Ea însăşi se simte mai mult ca oricând lipsită şi consimte la aceasta: Prezenţa lucrează, fecundă, îi restaurează pe ceilalţi traversând-o… şi ea însăşi nu are cunoştinţă de aceasta. într-o noapte, visează că  Samuel este acolo deodată: fericită surpriză! Se trezeşte complet orientată spre viitorul relaţiei lor: de fiecare dată, i se pare că este prima oară.

Editorul ei are nevoie de câteva zile pentru a intra în legătură cu ea din Europa. „Vestea bună” pe care voia să i-o anunţe îi va parveni în final în 5 octombrie: ea a primit un preţ pentru ultima sa carte. Este ziua aniversării naşterii lui Samuel. Unii spun că apropiaţii noştri, de cealaltă parte a vălului, ne ajută să trăim…

Într-o zi, cineva m-a întrebat direct dacă eram „frântă” de moartea lui Samuel. Dar nu era o întrebare autentică: el aştepta pur şi simplu confirmarea a ceea ce ştia deja. De atunci, am auzit de multe ori enunţându-se acest gen de evidenţe. Spuse de persoane care au trăit ele însele drame similare, ele sunt cu atât mai distructive: „Nu se revine niciodată din aşa ceva!”., „Nu veţi avea niciodată nici un semn din partea apropiatului vostru decedat”, „În orice caz durerea rămâne intactă, chiar şi ani de zile după aceea”, etc.

Nu am simţit nici cea mai mică dorinţă de a răspunde provocării, de a le da dovada contrariului. Nu mai era timpul înverşunării de „a trăi cu toate acestea” : pentru ce? Pentru cine? Totuşi, nu ajungeam să mă cred frântă, şi definitiv de data aceasta. Afirmaţiile „celor care ştiau” îmi păreau peremptorii. Ele provocau mereu aceeaşi interogare: şi dacă ei generalizau propria lor experienţă? A declara înfrângerea prin neprezentare, a nu te mai bate dar…a nu aprecia mai dinainte viitorul, a considera non-ştiinţa ca spaţiu privilegiat: iată ce se impunea cu regularitate din interior!

Mult timp am crezut că nu m-am ales cu nici un câştig din mărturiile pozitive relative la cuvintele mele scrise sau orale. Astăzi, nu mai sunt aşa de sigură de aceasta. Acelaşi lucru pentru vise – mesaje şi pentru evenimente – „semne de la Dumnezeu”. Aş fi putut spune, împreună cu Helene Guisan: „Câte semne, câte confirmări neaşteptate ale rugăciunii (fiului ei decedat), ale acţiunii lui, ale proximităţii lui! Sunt uluită de fiecare dată, dar aceasta nu durează, aceasta nu rezistă memoriei, raţionamentului. El îşi aminteşte de mine în mod minunat ca o rouă căzută din cer. Şi apoi aceasta dispare.[43]

Pe moment, toate acestea ne fac bine (este beneficiu pentru noi), dar ne simţim incapabili să depozităm ceva. Cu un anumit recul, cred că, de manieră insistentă, prin mici atingeri, Cel Viu ne face mai poroşi la tot ceea ce ni se întâmplă ca bun şi nu ni se întâmplă din întâmplare: „De fiecare dată când cunoscutul, acelaşi-ul, nu-ţi face nici un bine, aminteşte-ţi că ceva diferit, fără preaviz, a reuşit să-ţi facă bine; poţi să te mai aştepţi la aceasta; nu ai idee de infinitele resurse ale acestei lumi alta care te înconjoară, te învăluie şi te depăşeşte!” Hélčne Guisan o spune cu cuvintele: „Totul recapătă un sens atunci când ne gândim la aceste miliarde de miliarde de existenţe, la fel de numeroase ca stelele cerului, care trăiesc în jurul lui Dumnezeu în bucuria pe care El a voit-o pentru om din toată eternitatea şi pentru totdeauna […].Moartea iubiţilor noştri ne deschide la adevărata viaţă, infinit mai vastă, mai populată, mai mişunând de fiinţe decât aceasta.[44]

19 octombrie 2003. Ea primeşte o comoară în vis: a traversat un tunel în maşină, un tunel care urca; a depăşi două maşini, mai mult sau mai puţin oprite pe mijloc; la ieşire, îl regăseşte pe Samuel care, cu scrisul lui caracteristic, pregăteşte anunţul unui meci de fotbal; ea îl ajută să realizeze această publicitate, îl încurajează şi îl susţine în dorinţa lui – el era într-adevăr pasionat de fotbal.

Începând cu acea noapte, ea se simte de cealaltă parte a tunelului, antrenată într-un puternic curent de viaţă. Nu-şi imaginase că maniera ei de a-l regăsi ar fi aceea de a împărţi cu el Viaţa acolo unde el se află acum. Exact aşa era între Isus şi prietenii săi, îşi spune ea. Şi din nou, îi pare că secolele nu mai contează.

Cincisprezece zile mai târziu, o triplă aniversare reuneşte familia. Momente binecuvântate: ea are sentimentul că Samuel este printre ei: Bucuria care nu poate fi luată îşi reface apariţia, fără să lase impresia aceasta, oricare ar fi uscăciunea sau duritatea zilelor. Încă i se întâmplă, fără preaviz, să fie sfâşiată de brusca intensitate de prezenţă a lui Samuel; atunci absenţa lui fizică – implacabilul „niciodată” – o sugrumă pentru câteva interminabile minute. Dar ea este tot mai conştientă că Viaţa din el – prezenţa lui încărcată de Prezenţă – o „aneantizează” astfel. Atunci, ea decide încă o dată să facă faţă la ceea ce vine: Samuel este acolo în realitatea lui de astăzi; ea doreşte din toată fiinţa ei să-l primească fără să privească în urmă. Inepuizabila pace, imediat, o invadează. Îşi va aminti de aceasta data viitoare: cunoaşte, din ce în ce mai bine, calea.

A trecut mult timp până să găsesc un sens acestei „aneantizări” pe care o provoca, atât de des, senzaţia bruscă a prezenţei lui Samuel. Un cuvânt al apostolului Pavel m-a luminat: „Această comoară o păstrăm în nişte vase de lut, pentru ca supra-abundenţa puterii să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi[45].” Se întâmplă să ne simţim „vase de lut”, prea precare, prea fragile pentru a purta unele comori. Se ştie că un stomac privat prea mult timp este incapabil să asimileze dintr-odată o hrană abundentă. Sau că o mare iubire nu-şi face imediat cuib într-o inimă încă rănită. Sau că o bucurie prea intensă poate să se lovească la început de o interdicţie moştenită din trecut.

Pavel vorbea despre această lumină divină radiind de pe faţa lui Christos, care străluceşte în inimile noastre: iată comoara! Faţa spune relaţie, şi faţa care străluceşte în inimă declară legătura spirituală cu cel care trăieşte în Prezenţă – Isus din Nazaret, dar, pe urma lui, şi orice fiu şi orice fiică a omului. Când experimentăm această legătură, fie şi cât de puţin, ea ne dă o asemenea putere de viaţă – o asemenea „supra-abundenţă a puterii” – încât ne-am putea imagina că suntem însăşi sursa ei: am putea fi tentaţi să provocăm noi înşine întâlnirea cu apropiatul pe care l-am pierdut. Or, dacă această putere, pentru un timp, ameninţă să ne aneantizeze, este tocmai pentru că ea nu este „de la noi”, ci „de la Dumnezeu”. Este bine să fie aşa pentru că numai El măsoară ceea ce suntem capabili să suportăm, să conţinem, să primim. Este bine, de asemenea, să rămânem „vase de lut”, pentru că amintirea repetată a goliciunii noastre – în durerea separării fizice – înscrie definitiv în noi capacitatea de a purta o asemenea comoară.

 Cu distanţa necesară, „vizitele” lui Samuel îmi amintesc de „vizita” lui Isus făcută Mariei din Magdala în grădina Învierii. Abia l-a recunoscut şi el îi spune: „Nu mă reţine” sau „Nu mă lega” sau „Nu mă atinge, nu mă lua[46]”. Pentru că ea căuta contactul fizic, să spunem aşa. Dar putem să înţelegem şi : nu mă păstra numai pentru tine! Într-adevăr, Isus a adăugat: „Pentru că încă nu m-am suit la Tatăl meu. Du-te la fraţii mei şi spune-le: „Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru.” Nu este aceasta o manieră de a spune că el caută să restaureze legătura dintre Prezenţă – „Tatăl meu, Dumnezeul meu” – şi fraţii şi surorile lui, toţi oamenii în definitiv? Şi că o trimite pe Maria din Magdala spre ei pentru ca şi ea să fie o liniuţă de unire între ei şi Prezenţă? Pe urmă, am avut sentimentul că îl reţin pe Samuel, de fiecare dată când priveam în urmă, în loc să-l văd urcând în Prezenţă şi să mă las trimisă spre ceilalţi.

Ajun de Crăciun 2003. De o lună lupta dintre imensa dorinţă de proximitate şi frica de „a da drumul” n-a încetat deloc. Ea a sesizat din zbor un cuvânt biblic citit de cineva cu ocazia unei întâlniri de rugăciune: „Iată, Eu sunt aproape… Eu bat la uşa ta…” În ultimele nopţi, ea a visat mult cu Samuel în mijlocul lor. Scriind, îşi dă seama că nu mai are nici o îndoială, nici un obiect de litigiu cu el: este o primire necondiţionată de o parte şi de alta. În acea dimineaţă, ea aude limpede, venit de Altundeva: „Eu sunt!”. Dar, cu regularitate, tristeţea absenţei se instalează în ea ca o apă stătătoare.

A te lăsat vidat, a nu te agăţa de nimic presupune o mare încredere în viaţă. Înseamnă a renunţa la reflexul defensiv, la vechiul obicei de a sta cu ochii în patru. Înseamnă a ajunge la acest dincolo al suferinţei în care dispare ameninţarea invaziei, a agresiunii, a înghiţirii. Îmi dau seama astăzi că această lucrare nu se referă doar la relaţiile noastre cu cei vii, care ne ameninţă efectiv în multe feluri. Cred că doliul m-a antrenat într-o lucrare de aceeaşi natură cu cei morţi: celălalt decedat nu ameninţă să ne absoarbă în moartea lui? Ocultăm cu atât mai mult această frică cu cât o credem incompatibilă cu iubirea pe care i-o purtăm. Vrem să păstrăm iubirea, deci negăm faptul că ne simţim ameninţaţi. Iată de ce, poate, atâtea persoane aflate în doliu fac totul pentru „a nu se gândi acolo”. Atunci, ameninţarea rămâne intactă, ca o tumoare care, undeva în sufletul sau trupul nostru, încearcă cu fidelitate că ne avertizeze: tu mori! Astfel se poate muri din cauză că ne interzicem să ne gândim la moarte.

A privi drept în faţă ceea ce produce frică, a constata că nu se moare din cauza aceasta, apoi a ne separa de ea, şi, puţin câte puţin, a gusta din proximitatea cea bună, cea care păstrează un spaţiu fiecăruia, a descoperi, frecându-te la ochi, că ne putem gândi la persoana iubită fără ca aceasta să se întoarcă într-un dezastru… Nu am fi crezut că aceasta este posibil. A venit uşor, ca un hoţ. Celălalt stă liniştit alături de noi: ca şi cum, deschizând obloanele, salutăm dimineaţa cea luminoasă. Constatăm că timpul regretelor este revolut. Persoana iubită şi-a ales domiciliul la noi, fără că, de îndată, pacea să-şi ia zborul de la noi. Şi inalterabilul Cuvânt rămâne în fiecare – „Eu sunt” scânteiază, sădit în fiecare fiinţă umană, pe pământ tot asa ca în spatele vălului.

4 aprilie 2004. Fiind la o întâlnire cu un grup, la abaţia din Chambarand, ea asistă la mesa de Florii. Este o slujbă esenţialmente liturgică, fără explicaţii sau exhortaţii. Preotul care citeşte relatarea Patimii pare „locuit”. La un moment dat, ea are chiar impresia că vocea lui se frânge. Vine pasajul care povesteşte renegarea lui Petru: „Şi îndată, când încă vorbea, un cocoş a cântat. Domnul, întorcându-se, l-a privit ţintă.[47]” În acea clipă, pe ea o priveşte el şi se află în aceşti ochi privirea lui Samuel. Ea este bulversată până la lacrimi, întâlnită în adânc. Tocmai a trăit o întâlnire indicibilă: insondabila tandreţe, fidelă necondiţionat, a unei relaţii încărcate de un întreg trecut comun, care rămâne orice s-ar întâmpla. O complicitate indestructibilă, o înrudire de neşters, în durerea şi consimţământul la realitatea în întregul ei.

Crezul meu personal începe astfel: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată.[48]” Iată întreaga umanitate pe picior de egalitate şi pe „Dumnezeu” la adăpost de orice acaparare! Dar, atunci, cine mi-l va face cunoscut? Evanghelistul Ioan răspunde fără ezitare: ”Cel care este în sânul Tatălui”, care este în atât de materna şi paterna Prezenţă. Ioan vorbea despre Isus din Nazaret, fără a înceta totuşi să-l arate pe acest „fiu de umanitate”, trasând, de-a lungul zilelor, o brazdă în care fiecare fiinţă umană, după el, va putea face să crească viaţa. Dar aceasta nu-mi ajunge. Eu am nevoie de un vizavi, de un faţă-către-faţă franc şi fecund cu El: oferindu-se, de această manieră, contemporanilor săi, fără îndoială că Isus li l-a „făcut cunoscut” pe Dumnezeu. Dar mie, astăzi? Dar nouă? Cine ni-L va face cunoscut?

Rămân toţi oamenii, desigur. Simpla privire de primire necondiţionată pe care o aşează asupra noastră unul dintre semenii noştri poate să ne „facă cunoscută” Prezenţa. O asemenea experienţă a vindecat nu numai pe unul! Dar trebuie să credem că aceasta încă nu-mi este îndeajuns: ceva nou s-a petrecut la abaţia din Chambarand, ceva care mă face să mă gândesc la expresia „a fi atins de graţie”. Este mai mult decât privirea lui Isus – indisociabilă de cea a lui Samuel – încărcată de insondabila Tristeţe. Este, la drept vorbind, între-cei-doi al relaţiei care începea să existe însutit, în acelaşi timp în durere şi în indestructibila fidelitate; nimic nu va şterge vreodată acest între-cei-doi în care fiecare este implicat din toată fiinţa lui – nici renegarea  între Petru şi Isus, nici moartea şi cortegiul ei de regrete între Samuel şi mine. Acest între-cei-doi va rămâne pentru totdeauna, dincolo de orice rană. Dumnezeu putea deci să se „facă cunoscut” astfel!

7 mai 2004. I-au trebuit trei ani pentru a-şi da seama, în această zi „aniversară”  a morţii lui Samuel, că zece dintre prietenii lui cei mai intimi îşi au aniversarea în luna mai: în acelaşi 7 mai, dar şi în ajunul zilei, a doua zi, şi în zilele următoare. Încă de la începutul ei, luna cea mai sumbră a anului era aşadar înstelată! Este ca şi cum o plasă invizibilă de siguranţă, misterios dispusă, de către Prezenţă, pentru ca să fie ţinută, în ochiurile afecţiunii, ziua de deznădejde… Două săptămâni mai târziu, soţul ei şi cu ea revin în Burgundia. Covoarele de boboci de aur nu mai sunt un coşmar. Frumuseţea este din nou credibilă: ea a refăcut alianţa cu viaţa.

Realul este inepuizabil. Iată de ce mie îmi place să-l numesc Realul. Abordarea ştiinţifică ar vrea să-l epuizeze, şi crede adesea că ajunge acolo. cei mai mari savanţi renunţă la aceasta, în uimire sau încântare. Anticul cuvânt biblic ne oferă o cheie de comprehensiune: realul se arată inepuizabil pentru că el este Realul, dar şi pentru că „avem ochi dar nu vedem”, „urechi şi nu auzim”. Noi vedem şi auzim astăzi ceea ce era de la început. Nu este reavoinţă din partea noastră: limitele noastre umane ne opresc să percepem totul deodată, şi intensitatea emoţiilor noastre ne înşfacă în realitatea prezentului care este de trăit; mai târziu, va fi loc şi disponibilitate pentru altceva.

În ce mă priveşte, eu învii de fiecare dată când Realul îmi apare cu un pas înainte: realul meu m-ar strânge şi m-ar străpunge… în timp ce Cel Viu mergea înainte, nivelând cărările mele, punând balize, arătându-mi retrospectiv că nu puteam să mă pierd.

25 iunie 2004. Ele au urcat până la cabana prietenei sale C. Tristeţea doliului o strânge de gât. Din balcon priveşte ziua căzând peste valea din faţa ei, gândindu-se la cel pe care ea îl numeşte părintele ei spiritual:numai dacă i-ar putea veni în ajutor. Înainte de a se întoarce la cabană, aplecată, fără să se gândească, deasupra unui colţ de grădină, unde nu cresc decât câţiva spini, descoperă… un boboc de aur, absolut singur. Pe câmpie, nici unul, şi nici în restul grădinii. Aerul devine lejer dintr-odată.

Patru zile mai târziu, ea îi face o vizită mamei lui M, prietena lui Samuel, care l-a adus pe Minus, pisoiul lui Samuel. Celelalte pisici sunt pe acolo, dar Minus nu-şi face apariţia decât două ore mai târziu, în momentul în care ea îşi ia rămas bun. Ele au ieşit din curte şi stau în faţa unei cutii de scrisori când, ţâşnind de nicăieri, el vine să se frece cu toată forţa lui musculară de piciorul ei, într-o poziţie neverosimilă:cu capul lângă degetele ei mari de la picioare, întors spre ea ca şi cum ar vrea să „stea în mâini”, privind-o de la pământ. Aceasta se petrece în trei rânduri. Mama lui M. n-a văzut niciodată aceasta. Ea însăşi se întreabă dacă Minus a recunoscut în ea mirosul lui Samuel, şi nu se poate împiedica să creadă că acest incident vine din lumea invizibilă. Ea nu s-a împotrivit…

Noi începem, în Occident, să revizuim, de sus până jos, relaţia noastră cu regnurile vegetal şi animal. Ideologia provenită din preceptul cartezian al unei „stăpâniri şi posedări a naturii” de către oameni a făcut ravagiile pe care le ştim. Dar, mult înainte de punerile în gardă ale ecologiştilor, sfântul Francisc de Assisi făcuse deja din plante, din animale, din astre şi chiar din moarte „fraţii” şi „surorile” lui în sânul marii familii a Celui Viu. În acest curent spiritual mă afund eu pentru a primi incidentele cu bobocul de aur şi cu pisoiul lui Samuel. Eu văd ridicându-se „pomul de viaţă” şi „pomul cunoaşterii Binelui şi Răului, A Fericirii şi a Nefericirii”, amândoi „în mijlocul grădinii” Desfătărilor [49] - o grădină unde este bine de trăit respectând absoluta alteritate a lui Dumnezeu şi a semenului.

Nu voi mânca din fructul „cunoaşterii Fericirii şi Nefericirii”: nu voi pretinde să cunosc, să ştiu de unde mi-a venit fericirea în aceste zile. În textul biblic, fără îndoială că este vorba de acelaşi pom: în acelaşi timp, deci, voi rămâne în non-ştiinţă privind pomul de viaţă. Se întâmplă că l-am putea traduce prin „pomul celor vii”: încât o plantă, un animal, o fiinţă vie, un element al naturii să poată să-mi „vorbească” despre apropiatul meu decedat, eu nu-mi explic; cum anume Cel Viu se face cunoscut prin cei vii, toţi cei vii, nu-mi aparţine să ştiu. Îmi ajunge să savurez  această fericire: a căuta să cunosc „cum”-ul şi „pentru ce” –ul  acestei fericiri nu m-ar duce la nimic şi ar sfârşi probabil prin a o risipi. Îmi place ca lumea Celui Viu să-şi păstreze misterul şi ca apropiaţii mei invizibili să ştie infinit mai mult decât de mine în acest sens.

15 august 2004. De două luni de zile, visele ei îi dezvăluie întrebarea care o locuieşte: trebuie, oare, ca ea să-şi cenzureze bucuria care vine? De această dată, ea percepe binecuvântarea lui Samuel peste bucuria ei. Dar drumul doliului rămâne foarte haotic. Sentimentul derizoriului ocupă adesea tot terenul. Un sentiment de oboseală în faţa acestei vieţi care continuă. Şi apoi, deodată, iat-o uluită de o fulgerare de bucurie perfectă.

Două luni mai târziu, ea predă în Quebec. O imagine îi este dată de mai multe ori: silueta lui Isus din spate, în faţa lacului Tiberiada; dar ea nu mai este alături de el. A trăit luni de haos corporal, consimţind zi după zi să „dea drumul” oricărei griji de a fi la înălţime, de a stăpâni, de a face o bună impresie, înfruntând un vid despre care voia să creadă că nu este ultimul cuvânt al istoriei ei. Într-o noapte, acest vid se impune într-un coşmar care duce la o viziune a unui cer care se deschide spre o frumuseţe supranaturală, incoruptibilă. În vis, îşi spune că este o halucinaţie trecătoare. Dar aceasta durează: viziunea se produce de trei ori. În vis fiind încă, îşi obiectează ei însăşi că trebuie că are ochii pe jumătate deschişi şi că, fără îndoială, zăreşte prin fereastră ziua care se ridică… Abia la trezire îşi dă seama de evidenţă: ea într-adevăr a văzut, în indescriptibile ei puritate, această „împărăţie a cerurilor” despre care vorbesc evangheliile.

Este genul de vise despre care te întrebi, mai mult ca oricând, de unde pot ieşi ele. Ele au preistorie, totuşi. Acolo, era experienţa foarte conştientă a vidului – acest vertij al zilelor, intensificând noaptea, această intimă disoluţie a spaţiului şi a oricărui viitor… Or, iată că, la rândul lui, inconştientul meu se făcea ecoul acestora. Astfel se verifica din nou regula de aur a creşterii în umanitate: când inconştientul nostru confirmă ceea ce am primit în conştient, este cazul să ne bucurăm căci toată fiinţa noastră a integrat (acel ceva); acesta şi-a găsit locul în noi fără să pună în pericol identitatea noastră.

Dar exista ceva şi mai mult. Eu ştiu, de mult, că vidul ne este esenţial: psihologia îl numeşte lipsă, mistica sărăcie – „Neantul meu Te adoră!” scria Alain Lerbret[50]. Până atunci, eu am trăit, cu toate acestea, vidul ca pe o deznădejde fără sfârşit. Îmi apare limpede, astăzi, că vidul este acolo pentru a chema Plinul… în măsura în care îl lăsăm să vină de Altundeva. De unde? Din această misterioasă „împărăţie” spre care mergem şi de unde venim[51]? Poate, fără îndoială, dar conştientul nostru ridică atâtea obiecţii încât Plinul, adesea, se arată ca noapte…

12 noiembrie 2004. Ea trăieşte doliul ca pe o traversare în largul mării: ore de tohu-bohu, acalmii însorite, briză marină şi vânturi contrare, ea nu are nici o idee despre portul care o aşteaptă. În această seară, ea se culcă cu percepţia că Isus nu mai este cu spatele în faţa lacului Tiberiada, ci undeva sub umbrar, unde se află ea. Atmosfera este încărcată de aşteptare. A treia zi, după o predică rostită la Paris într-un sentiment de mare sărăcie, îşi aminteşte de aceste umbrare şi, în inima tăcerii,  deodată, ea întâlneşte privirea lui Isus care se topeşte în cea a lui Samuel. Luptă contra lacrimilor până la sfârşitul celebrării. Nu a putu să susţină pentru mult timp intensitatea acestei priviri… dar este deja începutul unui faţă-către-faţă inedit.

Trei săptămâni mai târziu, ea îi mărturiseşte prietenului ei W. proximitatea ei crescândă cu fiinţa profundă a lui Samuel: pe măsură ce se topeşte frica ei de „Samuel mort” – frica de a fi înghiţită în moartea lui – străluceşte tot mai mult exigenţa de adevăr şi de comunicare autentică care era a sa pe pământ. În cursul acestei părtăşii, ea îşi aminteşte de un vis în care îi venea greu să înţeleagă că era binecuvântată împreună cu limitele ei: ea îşi vede bine limitele, dar ea nu pricepea încă foarte bine că ele erau binecuvântate.

A te îneca în nelimitat, în incomensurabil, în ceea ce nu poate fi numit, nu înseamnă a pierde sigur contactul cu ceea ce eşti? In schimb, a reveni la tine – şi, cu un acelaşi elan, a reveni la viaţă, la alţii, la relaţie – poate părea trist de banal: te regăseşti redus la a nu fi decât tu, definitiv privat de cunoaşterea Răului şi a Vieţii.  Doliul comprehensiunii totale a nenorocirii – pentru ce aceasta mi s-a întâmplat mie? – pare a-şi da mâna cu  doliul de a cunoaşte viitorul: eu nu ştiu aproape nimic despre dincolo, nu ştiu nici măcar ce îmi rezervă Viaţa de la o zi la alta.

Moartea apropiatului nostru ne-a proiectat contra zidurilor închisorii care a devenit eul nostru: crezurile noastre, teoriile noastre, filosofiile noastre liniştitoare au zburat în ţăndări. Am fost tentaţi să nu  mai spunem nimic, pentru că lucrurile erau indicibile. Apoi am regăsit cuvântul, acceptând să bâlbâim în absenţa puterii de a spune totul. Şi am făcut cunoştinţă cu marea sărăcie a fiinţei: nu sunt decât aceasta, în limitele de netrecut ale cunoaşterii mele, ale cuvântului meu, ale capacităţilor mele… O fiinţă umană printre altele… Fără îndoială, trebuia să se ajungă acolo pentru a-l auzi pe Cel Viu: „Pe tine voiam să te binecuvântez, numai pe tine, în totul!”



[1] Evanghelia după Luca 19,40

[2] Evanghelia după Ioan 11,4

[3] Madeleine Jacot Verdeil, Quand la colline se pare de joie

[4] Elisabeth Kubler-Ross, La mort est un nouveau soleil, Monaco, Ed. du Rocher, 1988, p. 30 şi 100. pentru că există, spune ea, „o altă dimensiune, dificil de conciliat cu gândirea noastră ştiinţifică tridimensională” (pag. 106)

[5] Cf. Boris Cyrulnik, Les Vilaines Petits Canards, Paris, Odile Jacob, 2001, p. 222: „Pentru a rezilia traumatismul, trebuie dizolvat în relaţie şi incorporat în memoria organică.” Prin vis şi prin povestire în special, se va putea „constitui o trăsătură de unire între relaţia verbală şi incorporarea neurologică.”

[6] Evanghelia după Luca 10,21

[7] Adesea, scrie psihanalistul şi teologul Antoine Vergote, „persoana în doliu are deodată sentimentul foarte viu de a simţi prezenţa fizică a celuilalt, să-l întrezărească şi chiar să-l audă […]. Există o asemănare între aceste fenomene şi anumite experienţe de vis atât de intens încât a doua zi nu întrebăm cu uimire dacă am visat sau am trăit ceva real” (cf. „Visions et apparitions. Approche psychologique”, Revue théologique de Louvain, 22, 1991, p. 210).

[8] Evanghelia după Ioan 3,8.

[9] Evanghelia după Marcu 14,38 şi evanghelia după Matei 26,41. Suflul este, literalmente, „doritor înainte” – pro-thumos, cu aceeaşi prepoziţie ca şi în „pro-phetic”.

[10] Stan Rougier, Les Rendez-vous de Dieu, Paris, Presses de la Renaissance, 2000, p. 283.

[11] Françoise Dolto, Parler de la mort, Mercure de France, Gallimard, 1998, p. 37.

[12] Sagesse 1,13 ????

[13] Psalmi 116,15

[14] Iov 1,21

[15] Evanghelia după Matei 12,33.

[16] Evanghelia după Ioan 20,17. Evanghelia după Marcu 16,7.

[17] Matei 5,15

[18] Matei 5,13

[19] Hélčne Guisan Demetriades, Les Carnets du silence, Ed. Ouverture, 2002, p. 96

[20] „Dumnezeu este Cel al cărui nume poate fi invocat chiar dacă cerul şi pământul dispar, adică atunci când cadrul oricărei experienţe umane este redus la neant”, scrie Richard Schaeffer (Le langage de la pričre, Paris,Cerf, 2003)

[21] Iov voia să dispară în „ţara întunericului negru ca noaptea , a umbrei morţii şi absenţei de ordine, [pământ] care străluceşte ca noaptea cea neagră!" (am tradus cf. Lytta Basset, n.t.)(10,22)

[22] Evanghelia după Ioan 14,27.

[23] Evanghelia după Ioan 16,7

[24] Evanghelia după Luca 2,51

[25] Turnura greacă sum-pherei înseamnă literalmente „aceasta poartă împreună, adună, se acordă”, apoi „aceasta ajută la suportare”, „este util, de ajutor, avantajos”.

[26] 1 Corinteni 6,19

[27] Evanghelia după Matei 6,34

[28] Evanghelia după Ioan 1,14, traducerea literală a textului „Cuvântul a devenit carne şi a locuit în noi.”

[29] Psalmi 90,4

[30] Cuvântul adresat de Elisabeta către vara sa Maria: „Binecuvântată eşti tu între femei şi rodul pântecelui tău este binecuvântat” (Luca 1,42) şi cuvântul bătrânului Simeon adresat Mariei: „Pe tine însăţi, o sabie îţi va străpunge sufletul” (2,35).

[31] Matei 18,11 şi Luna 19,10

[32] Elisabeth Kubler-Ross – La mort est un nouveau soleil, op.cit. p.29

[33] Geneza 32,29

[34] Scrisoarea către Efeseni 5,14

[35] Evanghelia după Ioan 5,25-30

[36] 1 Corinteni 15,20 şi 6,14.

[37] ! Corinteni 15,13 şi 16

[38] Potrivit expresiei lui Isus din Evanghelia după Ioan, în dialogul lui cu Nicodim: „Dacă cineva nu se naşte de Sus, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu” (3,3).

[39] Evanghelia după Luca 1,31; 32; 37.


[40] Evanghelia după Marcu 13,33-37.

[41] C.G.Jung, Psychologie et Alchimie, Paris, Buchet-Chastel, 1970, p. 40

[42] Jean Grondin, Du sens de la vie, Quebec, Bellarmin, 2003, p.67

[43] Hélčne Guisan Demetriadčs, Les Carnets  du silence, op. Cit. p. 149.

[44] Ibid., pag. 99 şi 170

[45] A doua epistolă către Corinteni 4,7.

[46] Evanghelia după Ioan 20,17.

[47] Evanghelia după Luca 22,60.

[48] Evanghelia după Ioan 1,18.

[49] În ebraică, Eden înseamnă „desfătări” (Geneza 2,8)

[50] Alain Lerbret, Chant du silence, Les Psaumes pour aujourdhui, Genčve; Labo ret Fides, 2006, p.176

[51] „Eu ştiu de unde vin şi încotro merg”, spune Isus în Ioan 8,14. Potrivit lui Francoise Dolto, copilul înţelege că bătrâneţea se apropie de un mister pe care l-a cunoscut înainte de naştere” (Parler de la mort, op.cit., p.37)

 

 


Fragmente selectate si traduse din volumul:
Lytta Basset - CE LIEN QUI NE MEURT JAMAIS,
Albin Michel, Paris, 2007,
Traducerea în româneste Viorica Juncan.
Sublinierile cu bold îmi apartin,VJ.