Lytta Basset
Această legătură care nu moare niciodată

Ce lien qui ne meurt jamais

Notã din 5 iulie 2022
Urmare a unei sesizãri amiabile de încãlcare de copyright
am redus sau sters complet o multime de texte postate,
inclusiv din cele traduse de mine si inexistente în româneste.
Asa e corect.

Cine este Lytta Basset si mai multe texte traduse pe site aici

Introducere

Samuel, cel mai mare dintre copiii noştri, şi-a pus capăt zilelor în 7 mai 2001. Avea douăzeci şi patru de ani. Adolescent original şi rebel, şi-a început studiile la Ecole Polytéchnique Fédérale din Zurich, apoi şi-a luat câteva luni de „odihnă sabatică”, în vara anului 1998, pentru a călători în America latină. Asemenea multor tineri, fuma marijuana, era în căutare de sine şi nu-şi găsea locul în societate. După trei luni am aflat că a fost închis de poliţie într-un spital psihiatric din Paraguay, fiind pradă delirului. A luat cocaină, ne-a  afirmat el mereu. De la întoarcerea lui la Geneva şi până la decesul lui; aproape trei ani mai târziu, el a avut crize de delir tot mai dese, cu o violenţă crescândă, necesitând spitalizări repetate. Mai multe indicii mă fac să cred că el a absorbit, fără ştirea lui, unul dintre drogurile falsificate care fac ravagii peste tot în lume, având drept consecinţă această disociere între creier şi corp care poate fi luată drept o psihoză sau o schizofrenie. „Mi-am pierdut capul, ne-a spus el încă de la întoarcere. Niciodată nu voi mai putea face studii.” Într-adevăr, câteva luni mai târziu, era înscris la Asigurarea de Invaliditate şi vorbea deja despre suicid cu noi. Nu vom şti niciodată ceea ce s-a întâmplat cu exactitate, dar toată lumea este de acord în a spune că a existat un înainte şi un după America latină. Samuel a încercat să supravieţuiască aproape trei ani: un infern pentru el şi anturajul lui… până în ziua în care el a înţeles că nu mai putea. Pe uşa frigiderului său el afişase: „Moartea nu este scopul vieţii, ci numai capătul vieţii.”

Nu voi vorbi despre suicid, despre legitimitatea sau ilegitimitatea lui, despre cauzele lui aparente sau ascunse, despre prevenirea de dorit sau insuficientă. Am drept unică motivare să încerc să ajut persoanele lovite de moartea unui copil, dar şi de cea a unui  foarte apropiat, oricare ar fi legătura, familială sau amicală. Am început să scriu la cinci ani după moartea lui Samuel pentru că, contrar oricărei aşteptări raţionale, mă vedeam repunând, încet-încet, piciorul în viaţă. În mod evident, ceea ce se întâmplase mă antrena altundeva decât în moarte, dar eu nu mă autorizam să păstrez accesul la această cale numai pentru mine.

Matricea acestei cărţi este un jurnal intim pe care am început să-l ţin încă din primele săptămâni de doliu. N-am ţinut niciodată altcândva jurnal în viaţa mea. Ce m-a împins să fac aceasta acum? În cea mai deasă ceaţă care a înghiţit toate reperele mele, îmi părea că discern câţiva licurici pe cărarea nesigură pe care mergeam ca un dansator pe sârmă. Aceasta mă intriga. Nu ştiam ce „să fac cu aceasta”. Fără îndoială că Samuel mă provoca să păstrez astfel amintirea a ceea ce am numit mai târziu „mana mea zilnică”. Fără îndoială că el m-a inspirat şi atunci când, în cursul unei plimbări pe munte, câţiva ani mai târziu, am „văzut” pe paginile acestei cărţi, ce urma să vină, părţi autobiografice redactate la persoana a treia, alternând cu părţi meditative sau reflexive formulate cu „eu”: acolo, eu puneam în cuvinte  ceea ce mă ajutase şi mă ajută încă. Voi elimina hotărât toate elementele care, în jurnal, erau prea anecdotice şi particulare pentru a-i permite cititorului, cititoarei, să extragă cât mai mult profit.

Nici o carte nu m-a costat atât. Până la ultimul rând, am avut de surmontat puternice rezistenţe interioare. Pentru mult timp, nici nu s-a pus problema de a scrie, atât de tare mă înşfăca doliul: în orice caz nu voi face public ceea ce nu puteam încă să-mi asum. Apoi, aveam nevoie să mă simt „autorizată” de Samuel. Aceasta a venit, în maniera cea mai misterioasă, neaşteptată, fără echivoc. În sfârşit, am întâlnit mare dificultate de a dezvălui ceea ce, pentru mine, este de ordinul interiorităţii sacre. Astăzi, cred că am consimţit la aceasta din compasiune pentru atâţia semeni ai mei ajunşi morţi vii în urma unui doliu care i-a măcinat. Fără îndoială că am fost mişcată de ceea ce l-a împins pe Isus din Nazaret să nu păstreze pentru uzul lui exclusiv cuvintele de origine divină care îl făceau să trăiască.

Dar această carte s-a născut şi din dorinţa altora. Persoane din toate părţile păreau a se fi vorbit să vină cu regularitate să-mi solicite scrierea. Prin viu grai, cu ocazia sesiunilor şi a conferinţelor, am început să abordez aceste subiecte rămase cu totul tabuuri în societăţile noastre occidentale: moartea, suicidul, veşnicia, relaţia noastră cu realităţile invizibile… şi, de fiecare dată, aceasta provoca confidenţe: „Mulţumim pentru că ai vorbit despre aceasta!” „Şi eu am simţit prezenţa apropiatului meu”, „L-am văzut viu” sau „Am auzit de la el un mesaj de iubire sau de încurajare… dar nu pot vorbi nimănui despre aceasta: ei nu mă cred, îşi bat joc de mine!”

„Dacă ei tac, pietrele vor striga![1]” În acea zi se voia ca „ucenicii veniţi în masă” să cânte şi să-i mulţumească lui Dumnezeu, „cu voce tare” în momentul în care Isus intra în Ierusalim, să fie făcuţi să tacă. O săptămână mai târziu, mulţimea avea să-şi renege bucuria cu strigăte de „Să fie crucificat!”. Astfel, ni se întâmplă să respingem cu violenţă ceea ce am trăit ca cel mai luminos. Dar se întâmplă şi situaţia când Cuvântul, prin noi, să devină irepresibil. Atunci, ceea ce ne arde buzele, este această percepţie unică a Celui Invizibil, pierdută pentru totdeauna dacă nu o împărtăşim.

Şi când toţi ar tăcea, când violenţa – cea care se impune, cea pe care o îndurăm – îi face pe toţi oamenii muţi (tăcuţi), când inima lor dură ca piatra va fi atât de greu de purtat încât nu vom visa decât să ne dăm la fund, Cuvântul va veni cu toate acestea, de acolo de unde nimeni nu se aştepta, din pântecele mineral al pământului, de dincolo de orice cuvânt şi de orice tăcere de moarte. „Pietrele vor striga”, aşa cum cei surzi vor auzi, cei ologi vor dansa, cei muţi vor cânta… Ceea ce nu se poate se va putea: cineva va fi putut. Este de ajuns unul singur, sau o singură dată în viaţă: eu, piatra compactă, ermetică, privată de un „interior” locuibil, devenită insensibilă prin multă strigare în vid, mă voi vedea rezistentă, consistentă cum nu am fost niciodată. Or, aceasta se va întâmpla de fiecare dată când voi striga în direcţia altora: chiar şi pietrele vor striga, ele care cred Viaţa în mod definitiv imposibilă.

Calea de adevăr care duce la o Viaţă mai puternică decât ireparabilul nu este apanajul credincioşilor, nici măcar al adepţilor unei sau altei religii. Clivajul este altundeva. Depinde de orientarea aleasă: în pofida sau „prin” moartea apropiatului nostru, vom dori noi cu ardoare să mergem spre ceea ce trăieşte sau vom decide să sufocăm această dorinţă din noi? Atunci când, la vestea morţii iminente a marelui său prieten Lazăr, Isus afirma: „Această boală nu este [orientată] spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu[2]”, nu rostea el propriul său răspuns la doliul care îl lovise? Mai degrabă decât despre „Dumnezeu”, putem vorbi aici despre „Cel Viu”, şi mai degrabă decât despre „glorie” – ca ecou la sensul cuvântului ebraic – putem vorbi despre „greutatea” „densităţii de Prezenţă”. Chestiunea la care am încercat, în această carte, să răspund în mod personal se pune deci fiecărei fiinţe umane: pentru totdeauna moartea apropiatului tău va rămâne, în ochii tăi, orientată spre moarte, sau îţi vei întoarce privirea spre posibilitatea ca, încet-încet, Cel Viu să-ţi redea propria lui greutate de existenţă, această densitate de Prezenţă pe care nici o distrugere, niciodată, n-ar putea să o răpună?