A utiliza religia pentru a-l manipula pe celălalt, pentru a prelua puterea asupra lui şi a-l distruge psihic şi spiritual este o practică veche de când lumea, denunţată de la un capăt la altul de Biblie. Îl luăm pe „Dumnezeu” ca ostatic, îl modelăm după placul nostru, îl per-vertim (etimologic: îl întoarcem în contrariul său)… pentru a-i domina mai bine pe ceilalţi. Mai exact, îi dăm astfel propriei noastre perversiuni greutatea sacrului, o justificare divină: „Este spre binele tău spiritual!”

Privind lucrurile de aproape, Isus nu a încetat să denunţe acea „religie perversă” care se insinuează în orice viaţă spirituală, oricât de sinceră ar fi aceasta. Ipocrizia este întotdeauna motorul ei: „Faceţi ceea ce spun eu, nu ceea ce fac eu!”. Sau: „Credeţi ceea ce spun, nu ceea ce cred!” În relatarea despre femeia adulteră, ca şi în multe alte ocazii, în care dedesubtul comportamentelor corecte sub aspect religios, el aude non-spusele distructive, Isus face apel mereu la unificare de sine, la non-contradicţie între propriile gânduri, cuvinte şi fapte. Nu aici se înrădăcinează raportul cu adevărul, atât de determinant în Biblie? Este vorba înainte de toate despre luciditate cu privire la noi înşine, de a lua cunoştinţă de manipulările spirituale al căror obiect sau instigator suntem; este vorba, de asemenea, de a lua cunoştinţă de distorsiunile la care au fost supuse textele biblice, făcându-le astfel să spună exact contrariul a ceea ce spun. Aici, moştenirea este grea, dacă ne gândim la multele secole în care majoritatea populaţiei nu avea acces la textele biblice în propria ei limbă, şi cu atât mai puţin la ebraică şi greacă.

Un cuvânt-far al Evangheliei ne poate ajuta să ieşim din religia perversă: „Iată, eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Deveniţi deci înţelepţi / inteligenţi / avizaţi ca şerpii şi întregi / non-amestecaţi / integri ca porumbeii!” (Mat 10,16). Altfel spus, a ieşi dintr-o religie perversă, deci mortiferă, „a merge” spre „viaţă” şi fecunditatea ei presupune o muncă de „adevăr” care suprimă complacerea şi mobilizează inteligenţa, bunul simţ, luciditatea cu privire la sine însuşi şi la ceilalţi [i]. Aşadar, aceasta presupune şi o muncă, un travaliu, de unificare a cărui miză este aceea de a deveni „non-amestecat”, adică non-divizat în interiorul său: devenind „întreg”, percepem din ce în ce mai bine divizările interioare care se află la originea perversiunilor; şi, utilizându-ne bunul simţ şi inteligenţa, devenim conştienţi de părţile din sine şi din celălalt faţă de care eram orbi… şi ne (re)găsim identitatea „intactă”.

Acestea fiind spuse, abordând tema formelor patologice ale vieţii spirituale, nu putem trece sub tăcere intricaţia, adesea foarte arhaică, a lui „spi” cu „psy”. Psihanalista Claude Halmos ne face atenţi la o per-versiune a bucuriei de a trăi care poate să înceapă foarte devreme: „Educaţia care, oricare ar fi pretextele, religioase sau altele, pe care le invocă pentru a o face, condamnă copilul la suferinţă nepropunându-i ca ideal absolut decât represiunea pură şi simplă a ceea ce ea numeşte „instinctele” lui poate fi deci calificată, pe bună dreptate, drept „perversă”[ii].

Până şi în ceea ce ştiinţele psihologice numesc „castrare”, „interdicţie”, „carenţă (insuficienţă)” va trebui adesea să scoatem la iveală originea mecanismului pervers. Se ştie de acum că nimeni nu creşte  şi nu accede la o spiritualitate sănătoasă şi rodnică fără să treacă, încă de la naştere, printr-o serie de „castrări” pe care psihanalista Francoise Dolto le definea astfel: „Este interdicţia radicală opusă  satisfacţiei căutate şi până atunci cunoscute”[iii]; este, de exemplu, atunci când mama spune: „eşti prea mare ca să sugi acum”; atunci copilul va găsi alte căi pentru a accede la plăcere. El acceptă interdicţia pentru că are nevoie de limite şi pentru că îşi iubeşte părintele, are încredere în el şi vrea să îi semene. Fiecare „castrare” este un doliu şi necesită ajutor: în schimbul acceptării, părintele îi propune copilului noi plăceri. Or, - şi aici se profilează deja o întreagă patologie religioasă a suferinţei – „ orice castrare care induce la copil dorinţa de a se satisface în suferinţă în loc de a se satisface în plăcere este o perversiune”[iv].

Acest număr al revistei La Chair et le Souffle are drept origine o cercetare efectuată la Facultatea de teologie a Universităţii catolice din Lyon în aceşti ultimi ani de către un grup constituit din psihoterapeuţi, un psihiatru, o psihanalistă şi teologi dornici să analizeze starea actuală a intricaţiilor dintre viaţa spirituală şi procesele psihopatologice. Mai degrabă decât de marile delire mistice, ei s-au interesat de fenomene mult mai frecvente din existenţele personale şi profesionale obişnuite. Încet-încet, termenul de îmbinare (emboîtement, în sensul de îmbucare) le-a apărut ca fiind cel mai adecvat pentru a descrie acele situaţii în care întâlnirea unei structuri psihologice vulnerabile cu anumite afirmaţii sau practici spirituale antrenează suferinţe psihice importante, în timp ce aceleaşi afirmaţii sau practici spirituale pot să rămână fără nici un efect la alţi credincioşi.

Ca să luăm un exemplu particular uşor de înţeles, lectura meditaţiilor despre Patima lui Christos de către cineva pe care propria istorie personală îl predispune la un raport confuz cu suferinţa va putea să antreneze suferinţe psihice şi chiar fizice importante. Îmbinarea dintre discursul despre virtutea castităţii şi o psihologie foarte imatură în registrul sexualităţii este posibil să suscite blocaje care să meargă chiar până la negarea (refuzarea) condiţiei sexuate. Nu discursurile excesive sau practicile exotice i-au interesat, ci, din contră, maniera în care viaţa spirituală creştină poate întări procesele nevrotice din care ea este menită totuşi să elibereze.

Tocmai situaţia cea mai contemporană li s-a părut importantă de analizat: într-adevăr, aceste chestiuni de legătură între viaţa spirituală şi psihopatologie au fost larg explorate acum 40-50 de ani de pionieri ca Louis Beirnaert sau A. Plé. Dar sunt prea adesea convinşi că ei au lucrat într-o epocă revolutã şi că conciliul Vatican II şi evoluţia societăţii au venit sã-i elibereze pe creştini de culpabilitatea lor sau de gustul lor pentru suferinţă. Or, experienţa pastorală ca şi ascultarea terapeutică arată că dacă locurile de suferinţă psihică au putut să se deplaseze, interacţiunea dintre psihic şi religios se continuă. Eliberarea înflăcărat proclamată este încă pe drum!

Membrii acestui „laborator de cercetare” au încercat să delimiteze contururile îmbinărilor pe care le întâlnim astăzi: temele suferinţei, ale sexualităţii şi ale supunerii le-au reţinut în mod special atenţia; în plus, studiul critic al câtorva texte publicate recent şi care fac obiectul unei largi răspândiri în unele medii creştine le-au permis să repereze câteva din aceste procese de îmbinare şi să evoce semnificaţia lor. Prezentând câteva „strategii” inconştiente şi mortifere adesea puse la punct pentru a scăpa din Carenţa proprie condiţiei umane. Macha Chmakoff ne arată cum credinţa în sine ajunge să fie utilizată contra acestei Carenţe. Jean-Marie Gueullette subliniază facilitatea cu care riscăm să înghiţim pe nemestecate (să credem orice) unele comentarii spirituale care deformează în mod subtil textele biblice şi pun în pericol o relaţie liberă şi fecundă cu Dumnezeu. Gilles Rosset ne face atenţi la confuziile adesea dezastruoase între domeniul „psy” şi „spi” când o terapie zis creştină devine teren de orbiri, de recuperări şi/sau de preluări de putere. Francoise Blaise Kopp evocă o problemă încă relativ tabu în mediile creştine: raportul cu banii. Darul graţiei implică, oare, să nu respectăm munca cuiva în Biserică printr-o remunerare justă?

Trei alte articole completează acest dosar: pe baza unui exemplu concret, Claire şi Maurice Hurni arată cum se pune la punct o perversiune relaţională inextricabil legată de viaţa spirituală. Maurice Bellet numeşte culpabilizarea „perversiunea majoră” a ceea ce iniţial a fost vestea cea bună a Primirii fără condiţii. În această transcriere a unei conferinţe susţinute în 2008 la Universitatea din Newchâtel, în cadrul uni curs de formare continuă, vom recunoaşte câteva accente din una din cărţile sale majore, Le Dieu pervers[v]. De partea lor, Pierre-Yves Brandt, Isabelle Rieben şi Vivianne Richoz, ca psihologi ai religiei, fac o abordare a spiritualităţii persoanelor care suferă de schizofrenie pe de o parte, şi a persoanelor victime ale abuzurilor spirituale pe de altă parte. Concluziile lor ne încurajează să relativizăm noţiunile de „normal” şi de „patologic” în domeniul spiritualităţii.

În sfârşit, Veronique Margron – în rubrica „Zona liberă” – vorbeşte, ca ecou la Macha Chmakoff, despre necesara acceptare a Carenţei. Cine spune Carenţă spune solitudine: o cărare apare puţin câte puţin, de la solitudinea-izolare la descoperirea „caracterului relaţional al solitudinii”. Astfel (re)facem cunoştinţă cu acest Dumnezeu Unul care stă singur, la distanţă de orice confuzie şi perversiune, în căutare de vizavi-uri unici şi unificaţi.

Sursa: articolul original în franceză se află aici:

http://www.lachairetlesouffle.org/spip.php?article118

Traducerea în româneşte îmi aparţine, VJ.

Este editorialul nr.1 din 2010 al revistei La Chair et le Souffle.
Conţinutul respectivului numar al revistei aici:

Lytta Basset, Éditorial

Dossier 
 Claire et Maurice Hurni, Accompagnement spirituel et perversion relationnelle 
 Jean-Marie Gueullette, De quelques écueils de la lecture spirituelle 
 Macha Chmakoff, Comment la religion peut renforcer les mécanismes de défense 
 Maurice Bellet, Tous coupables, tous innocents ! 
 Gilles Rosset, Risques de dérapage dans une thérapie « chrétienne » 
 Pierre-Yves Brandt, Isabelle Rieben et Vivianne Richoz,L’attrait pour la religion et la spiritualité : indice d’une disposition pathologique ? 
 Françoise Blaise-Kopp, Moins c’est cher, plus c’est chrétien ? 

Zone libre 
 Véronique Margron, Paradoxales solitudes

Recensions 
 Michel Terestchenko, Du bon usage de la torture ou comment les démocraties justifient l’injustifiable (J.-F. Malherbe) 
 Denis Matringe, Les Sikhs. Histoire et tradition des « Lions du Panjab » (J.-C. Basset) 
 Suzanne Eck, Prédicateurs de la grâce. Études sur les mystiques rhénans (Michel Cornuz)