[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]



Lytta Basset
Mânia sfântã. Iacov, Iov, Isus.

Fragmente traduse din volumul
Lytta Basset – Sainte colčre. Jacob, Job, Jesus,
Ed. LABOR ET FIDES, 2002, Geneve


Mânia este un moment necesar al vieţii spirituale. Contrar reducerii creştinismului la o iubire generală, naivă, fără simţ critic, ipocrită, satisfăcută (amour béant), această carte invită la „a considera mânia ca motor capabil să transforme o energie potenţial devastatoare în acea violenţă de viaţă care însoţeşte procesul oricărei naşteri”. Când Iacob se luptă cu îngerul la vadul Iaboc sau când Isus reaminteşte că el nu a venit să aducă pacea, vedem bine că relaţia cu Dumnezeu cunoaşte momente de o violenţă structurantă. Pentru Lytta Basset care reciteşte pentru noi câteva pasaje cheie din Biblie, există o „sfântă” mânie – un spaţiu sfânt adică diferenţiat, pus deoparte, în care Dumnezeu şi omul se pot confrunta fără reţinere şi se pot regăsi în cele din urmă împreună în Bunăvoinţă. Dar este noapte – la o asemenea profunzime încât povestirea luptei lui Iacov ar putea relata un vis, unul din acele vise-eveniment mai determinante decât realitatea bine cunoscută.

( De pe coperta a 4-a a cărţii)

Cine este Lytta Basset si mai multe texte traduse pe site aici

Introducere

„A rezista”… Cuvântul a fost gravat în piatră de către Marie Durand, acea protestantă din Ardčche care, din fidelitate faţă de credinţa sa reformată, a stat închisă 38 de ani, împreună cu alte prizoniere, în Turnul din Constance la Aigues-Mortes. Ca atâţia alţii sub alte ceruri, ea nu a opus agresiunii o contra-violenţă simetrică, ci a deschis o a treia cale: o rezistenţă granitică, o voinţă de nezguduit de a rămâne fidelă sieşi, oricare ar fi consecinţele, căci aceasta era mai important pentru ea decât însăşi viaţa ei. După cum se vede, privirea ei este orientată altfel. În loc să caute mijloacele de a-l contracara pe celălalt, de a-l stăpâni, şi chiar de a-l elimina, ea se  concentrează cu totul pe ceea ce este ea: cine anume din mine trebuie să fie salvat cu orice preţ pentru ca viaţa mea să fie demnă de luat în seamă? La ce anume nu voi fi eu niciodată, şi sub nici un pretext, gata să renunţ? Cum să fac mai bine cunoştinţă, în mine, cu acest „eu sunt” care nu se va lăsa niciodată redus la  tăcere?

În limbajul curent, se vorbeşte despre „nenorocirile lui Iov” şi despre decăderea lui socială – „sărac ca şi Iov”. Pentru ce nu spunem „mânia lui Iov”? Marea parte a spuselor lui sunt totuşi proferate în registrul plângerii vehemente, a reproşului, a agresiunii. Şi numele lui, [‘ iov], este în sine un program. El ar putea, de fapt, să vină din rădăcina [‘ aiav] şi să aibă o dublă semnificaţie: „a fi obiect de ostilitate” şi „a fi ostil”[1]. Iov ar reprezenta atunci umanitatea suferindă care, văzându-se în mod constant încolţită să aleagă între a agresa sau a fi agresată, descoperă încet-încet cea de a treia cale – acea putere de a face faţă CELUILAT, acea voinţă de nedezrădăcinat de a rămâne solidară cu ea însăşi, acel consimţământ la confruntarea cu celălalt, oricât ar costa-o.

Bogata paletă a mâniei ne va oferi o terminologie multicoloră: de la refuzul confruntării trecând prin punerea în discuţie, contestarea, protestarea, interpelarea mai mult sau mai puţin violentă, contrazicerea şi reproşul, vom avea de a face cu o singură familie de atitudini existenţiale. Termenilor de „mânie” sau „violenţă”, alţii le vor putea substitui cutare sau cutare termen mai adecvat. Experienţa pledează, de altfel, pentru menţinerea unui anumit aspect deschis, imprecis în vocabularul utilizat: ceea ce este perceput de cineva ca violenţă insuportabilă este desemnat de altul ca o „contestare”; ceea ce am trăit într-o zi ca pe o confruntare poate să ne pară, mai târziu, o simplă punere în discuţie. Este bine ştiut: cu cât suntem mai fragili, cu atât mai puţin suportăm critica.

Se cuvine aşadar să numim cât mai exact posibil, în interiorul acestei familii de cuvinte, pe cel care corespunde la ceea ce suntem capabili să punem în practică pentru moment: de la timida punere în discuţie a celuilalt până la confruntarea clară şi netă, există un întreg drum de parcurs, dar, încă de la primii paşi, este vorba de a exersa puterea umană de a ne afirma împotriva CELUILALT. Prin ALTUL înţeleg tot ceea ce ni se întâmplă, tot ceea ce se întâmplă asupra noastră brutalizându-ne, fără să ni se fi cerut părerea, fără ca noi să fi acceptat să participăm la aceasta. Este ALTCEVA: aceasta poate veni de la oameni, de la Dumnezeu, de la circumstanţele vieţii. Aceasta trezeşte, suscită şi resuscită capacitatea noastră de a lua poziţie pentru noi înşine. Aceasta ne împinge să ne ţinem partea, să ne luăm apărarea chiar dacă, pentru aceasta, trebuie să-l acuzăm sau să-l respingem pe acest ALTUL care pretinde să ne colonizeze. Lupta care se angajează cu el este poate provocarea fundamentală a oricărei existenţe umane: devenim vizavi-ul unui ALTUL care era deja prezent, este cel puţin impresia pe care o face.

Această carte încearcă să arate cum mânia poate să structureze credinţa. Se poate să nu terminăm niciodată cu a oscila între pulsiunea  de viaţă şi pulsiunea de moarte, după modelul lui Freud care îşi reprezenta viaţa astfel: o luptă fără sfârşit între Eros şi moarte. „Eforturile Erosului pentru a uni şi a aduna oamenii se lovesc de persistenţa acestor vlăstari ai pulsiunii de moarte care sunt agresiunile şi violenţele”, comentează L. Beirnaert. Oscilaţie disperantă … „care face umblarea noastră atât de puţin sigură, atât de marcată de o şchiopătare de nevindecat”[2]. Aruncăm atunci o privire trezită la realitate asupra siluetei lui Iacov care se îndepărtează de Iaboc şchiopătând.

Putem, de asemenea, să ne petrecem viaţa ca prizonier al „nenorocirilor lui Iov”, fără a ne decide niciodată să luăm în seamă nedreptatea din cauza căreia suferim mereu şi indefinit. Violenţa impusă de ALTUL nefiind niciodată recunoscută ca atare, nici mânia şi nici lupta nu văd lumina zilei. Dar infecţia este internă. Ea se arată sub forma unei amărăciuni cronice: „Cine a pus în mine, se întreabă sfântul Augustin, cine a semănat acolo aceşti germeni de amărăciune, din moment ce sunt în întregime opera Dumnezeului meu foarte blând?”[3]

În sfârşit, ne putem zidi în alibiului Impardonabilului sau punerea înainte a unui Tragic pentru totdeauna insurmontabil. Facem atunci din drama propriei noastre vieţi o realizare pe care ne refuzăm să o punem în discuţie. Ne punem, la modul definitiv, la adăpost de orice confruntare, inclusiv cu Dumnezeu. Or, nu tocmai mânia este cea care ar putea să deschidă calea pentru anti-Tragedie? Nu putem  să ne supărăm pe Dumnezeu mai degrabă decât să ne încovoiem spinarea sub loviturile sorţii ca şi cum acestea ar fi imputabile mâniei Lui? P. Ricoeur spune că tema mâniei lui Dumnezeu este invincibilă „căci nu există justificare raţională a inocenţei lui Dumnezeu”: nimeni nu poate dovedi că El nu are nici o legătură, nici că El este pură Bunăvoinţă. „Numai o conştiinţă care ar fi asumat integral suferinţa, adaugă P. Ricoeur, ar începe totodată să resoarbă mânia lui Dumnezeu din Iubirea lui Dumnezeu.”[4] Or, a ne asuma integral suferinţa ne conduce la a ne redresa, în picioare în faţa CELUILALT prin care am fost trântiţi la pământ. Fără această conştientizare cu privire la ceea ce suntem capabili, fără această verificare a propriei puteri prin confruntarea cu CELĂLALT, vom păstra mereu o îndoială despre capacitatea noastră de a face faţă Tragicului.

Este foarte probabil, aşadar, ca „mânia”, cu toate coloraturile care îi sunt proprii, să fie constitutivă a unei credinţe vii; tocmai printr-o astfel de experienţă, mereu reînnoită, se structurează viaţa noastră spirituală pe cale să devină adultă. Fără reacţie la violenţa injustă venită de la un ALTUL incomprehensibil, ea ne-ar antrena să-l împingem pe Dumnezeu în fortificaţiile lui pentru că noi nu putem da înapoi mai mult în ale noastre; cu cât mai lucidă este privirea noastră asupra violenţei îndurate, cu atât mai determinată se face punerea în discuţie a CELUILALT; astfel se exacerbează nevoia noastră de a avea un vizavi, fără de care i se dă Tragicului ultimul cuvânt.

Mânia lui Isus este un ajutor preţios pentru a merge în această direcţie. Câteva cuvinte, adresate interlocutorilor săi, şi câteva gesturi relatate de evanghelişti ne fac să vedem mânia la lucru în această fiinţă pe deplin umană care a fost Isus din Nazaret. Dar dacă aceste pasaje nu comportă cuvântul „mânie”, altele sunt cu totul explicite. Astfel, în momentul vindecării leprosului pentru prima oară, în evanghelia după Marcu, Isus a fost „cuprins de compasiune” sau, după alte manuscrise, „cuprins de mânie”. Or, leprosul îl implora spunând: „Dacă vrei, poţi să mă purifici” (1,40). Se pare că totuşi în textul originar, a fost compasiune. Dar varianta mâniei este interesantă pentru că ne pune pe calea unei mânii particulare: cea care este revendicarea diferenţei, dorinţa de a nu fi antrenat în confuziune. De fapt, impuritatea care îl omoară pe lepros fizic şi social desemnează obsesia noastră de contagiune prin ceea ce nu suntem noi şi ameninţă integritatea noastră. Putem ghici, deci, că Isus se opune violent la ceea ce lepra simbolizează: interdicţia de a fi autonom, clar diferenţiat, „pur” de compromisurile cu moartea.

A accepta mânia lui Isus ne încurajează să acceptăm mânia noastră, cu atât mai mult dacă îi cunoaştem miza: este vorba de fiecare dată pentru Isus de a-şi găsi calea, de a accede la diferenţa sa, de a refuza orice confuziune cu ceea ce nu este el. Al doilea pasaj relatează vindecarea unui om cu mâna „uscată”. Înainte de a-l vindeca, Isus priveşte [fariseii] în jur cu mânie, compătimind[5] cu duritatea inimii lor” Mc (3,5).

Şi acolo, s-ar spune că mânie şi compasiune fac casă bună, pentru că este vorba de o mânie particulară: adevărata compasiune nu antrenează niciodată în confuziune; mânia exprimă această distanţă de celălalt disfuncţional, fără de care diferenţierea ar fi imposibilă (voi sunteţi voi, eu sunt eu, liber să mă supun „suflului Domnului care se odihneşte peste „mine”) – distanţă fără de care compasiunea ar fi şi ea imposibilă. Această legătură esenţială şi misterioasă dintre compasiune şi mânie în sens larg începe deja să ne orienteze spre acea, cu totul alta, concepţie despre mânie pe care Biblia o ia în considerare.

Mânia lui Isus este menţionată şi în Mc 10,14 atunci când discipolii lui resping persoane care îi aduc copii pentru binecuvântare: el „se înfurie”, „fierbe”, „puternic iritat” sau „indignat” şi din nou se desolidarizează de uzanţele socio-religioase constrângătoare. De data aceasta, el rezistă şi se opune discipolilor săi: voi sunteţi voi şi eu sunt eu, există în mine un copilaş pe care l-am primit aşa cum se primeşte Împărăţia lui Dumnezeu însăşi, nu mă voi mai lăsa anexat de lumea adulţilor religioşi şi cu morală prestabilită. Mânie de diferenţiere din nou! Or, Marcu este singurul care face mărturie despre această mânie… şi evanghelia lui trece drept a fi cea mai veche. Textele paralele, din celelalte evanghelii, nu o relatează: după cum se vede, cenzura mâniei în mediul creştin nu datează de ieri! Rămâne de ştiut ce acoperă (ascunde) o asemenea mânie din istoria de viaţă a „Prinţului Păcii”, şi aceasta este tocmai miza acestei cărţi.

Civilizaţia greacă a făcut în general din mânie un dezastru: trebuia să se procedeze la o katharsis sau purificare a emoţiilor căci ele nu puteau decât să împiedice reflecţia, să dăuneze bunei conduite şi să îmbolnăvească omul. Mânia, ca toate patimile, îi punea pe oameni la cheremul primului manipulator gata să utilizeze astfel de energii în beneficiul lui. Pierdere de contact cu realul, mânia trebuia ucisă în faşă: „Asemenea corpului prin ceaţă, lucrurile par mai mari văzute prin ochii mâniei”[6], remarca Plutarh în primul secol al erei noastre.

Cu toate acestea, odată cu Sneca şi mulţi alţi moralişti din Antichitate, el pledează contra revărsării emoţiilor fără a da mijloace de a preveni această revărsare. El nu ia în calcul faptul că mânia poate fi o energie de viaţă de canalizat şi se mulţumeşte în final să repete că trebuie luptat contra mâniei… nemâniindu-ne!

[…]
Ar fi mai bine pentru noi să luăm în considerare mânia ca pe un motor capabil să transforme o energie potenţial devastatoare în acea violenţă de viaţă care însoţeşte procesul oricărei naşteri. Vom fi atenţi la mânia autentică care se ascunde în spatele cuvintelor mincinoase ale unei păci îngheţate. Vom discerne, dincoace de explozia de mânie, căutarea disperată a unei justiţii. Vom evalua contra-puterea redutabilă care este mânia în sens larg, contrar ideologiilor de toate naturile, şi potenţialul de transformare socială pe care îl conţine simplul fapt de a gândi altfel şi de a o spune. Mânia ne va apărea ca un adevărat factor de schimbare personală, mobilizând forţe nebănuite în vederea unei vieţi, altfel decât cea prevăzută: odinioară considerat ca normal, intolerabilul dintr-odată nu mai este tolerat; începem atunci să vorbim o nouă limbă, pentru a ne da seama apoi că ea are valoare de universalitate… şi că binecuvântarea divină o însoţeşte, aidoma flăcării Duhului pe capetele şi pe buzele tuturor martorilor de la Rusalii.

C. Vigée notează că, potrivit Kabbalei evreieşti, universul a fost creat plecând de la cele 22 de litere primare ale alfabetului. Or, prima este [aleph], care nu se rosteşte şi îl simbolizează pe Dumnezeu  - „litera mută”, „fiinţa primară a tăcerii” -, şi a doua este [beth], „semn al dualităţii, al conflictului, care este de asemenea iniţiala binecuvântării [berakah][7]. Noi ceilalţi, oamenii, nu putem spune nimic despre [aleph]: abia în dualitate începem un pelerinaj terestru marcat de realitatea conflictelor încă din sânul maternal, potrivit învăţăturii biblice a lui Iacov şi Esau, dualitate necesară oricărei relaţii, dar care poartă, în acelaşi timp, riscul inevitabil al ostilităţii celuilalt… Dualitate totuşi învăluită în binecuvântare încă dinaintea apariţiei vreunui conflict, de vreme ce este precedată de [aleph]-ul divin, Cel Unu indestructibil căruia fiecare fiinţă umană este invitată să i se asemene, prin afirmarea mai mult sau mai puţin violentă a diferenţei ei. Înseamnă a exprima dacă putem ajunge acolo cu ochii închişi (în deplină încredere)!

Sursa: Lytta Basset – Sainte colčre. Jacob, Job, Jesus,
Ed. LABOR ET FIDES, 2002, Geneve,
Traducere: Viorica Juncan



[1] Cf. S Terrien, Job, Neuchatel, Delachaux et Niestle, 1963, pag.5 şi 51

[2] L. Beirnaert, Aux frontieres de l’acte analytique: la Bible, saint Ignace, Freud et Lacan, Paris, Seuil,

 1987, p. 30

[3] Saint Augustin, Les Confessions, t.1, trad. J. Trabucco, Paris, Garnier, 1960, VII, III  p. 265

[4] P. Ricoeur, Finitude et culpabilité, Paris, Aubier/Montaigne, 1960, pp. 302 s.

[5] Rădăcina verbală nu este aceeaşi cu cea din 1,40. Aici, avem [sullupeo], care con’ine sufixul [sun], „cu” şi care înseamnă „a fi mâhnit cu” sau „a compătimi cu” .

[6] Plutarh, Oeuvres morales, t. VII, I partie, De cohibenda ira („Despre controlul mâniei”), Pris, Les Belles Lettres, 1975, p. 74

[7] C. Vigée, Dans le silence de l’Aleph. Ecriture et Révélation, Paris, Albin Michel, 1992, pag. 25.

 


Salt la inceputul paginii