Lytta Basset
Mânia sfântã. Iacov,
Iov, Isus.
Fragmente traduse din volumul
Lytta Basset – Sainte colčre.
Jacob, Job, Jesus,
Ed. LABOR ET FIDES, 2002, Geneve
Mânia este un moment necesar al vieţii spirituale.
Contrar reducerii creştinismului la o iubire generală,
naivă, fără simţ critic, ipocrită,
satisfăcută (amour béant), această
carte invită la „a considera mânia ca motor capabil să
transforme o energie potenţial devastatoare în acea violenţă
de viaţă care însoţeşte procesul oricărei
naşteri”. Când Iacob se luptă cu îngerul
la vadul Iaboc sau când Isus reaminteşte că el nu
a venit să aducă pacea, vedem bine că relaţia
cu Dumnezeu cunoaşte momente de o violenţă structurantă.
Pentru Lytta Basset care reciteşte pentru noi câteva pasaje
cheie din Biblie, există o „sfântă” mânie – un spaţiu
sfânt adică diferenţiat, pus deoparte, în care Dumnezeu
şi omul se pot confrunta fără reţinere şi
se pot regăsi în cele din urmă împreună în Bunăvoinţă.
Dar este noapte – la o asemenea profunzime încât povestirea
luptei lui Iacov ar putea relata un vis, unul din acele vise-eveniment
mai determinante decât realitatea bine cunoscută.
( De pe coperta a 4-a a cărţii)
Cine este Lytta Basset si mai multe texte
traduse pe site aici
Notã din
5 iulie 2022
Urmare a unei sesizãri amiabile de încãlcare
de copyright
am redus sau sters complet o multime de texte postate,
inclusiv din cele traduse de mine si inexistente în româneste.
Asa e corect.
Introducere
„A rezista”… Cuvântul a fost gravat în piatră
de către Marie Durand, acea protestantă din Ardčche
care, din fidelitate faţă de credinţa sa reformată,
a stat închisă 38 de ani, împreună cu alte prizoniere,
în Turnul din Constance la Aigues-Mortes. Ca atâţia alţii
sub alte ceruri, ea nu a opus agresiunii o contra-violenţă
simetrică, ci a deschis o a treia cale: o rezistenţă
granitică, o voinţă de nezguduit de a rămâne
fidelă sieşi, oricare ar fi consecinţele, căci
aceasta era mai important pentru ea decât însăşi viaţa
ei. După cum se vede, privirea ei este orientată altfel.
În loc să caute mijloacele de a-l contracara pe celălalt,
de a-l stăpâni, şi chiar de a-l elimina, ea se concentrează
cu totul pe ceea ce este ea: cine anume din mine trebuie să
fie salvat cu orice preţ pentru ca viaţa mea să
fie demnă de luat în seamă? La ce anume nu voi fi
eu niciodată, şi sub nici un pretext, gata să
renunţ? Cum să fac mai bine cunoştinţă,
în mine, cu acest „eu sunt” care nu se va lăsa niciodată
redus la tăcere?
În limbajul curent, se vorbeşte despre „nenorocirile
lui Iov” şi despre decăderea lui socială – „sărac
ca şi Iov”. Pentru ce nu spunem „mânia lui Iov”? Marea
parte a spuselor lui sunt totuşi proferate în registrul
plângerii vehemente, a reproşului, a agresiunii. Şi
numele lui, [‘ iov], este în sine un program. El ar putea, de
fapt, să vină din rădăcina [‘ aiav] şi
să aibă o dublă semnificaţie: „a fi obiect
de ostilitate” şi „a fi ostil”.
Iov ar reprezenta atunci umanitatea suferindă care,
văzându-se în mod constant încolţită să
aleagă între a agresa sau a fi agresată, descoperă
încet-încet cea de a treia cale – acea putere de a face faţă
CELUILAT, acea voinţă de nedezrădăcinat
de a rămâne solidară cu ea însăşi, acel
consimţământ la confruntarea cu celălalt,
oricât ar costa-o.
Bogata paletă a mâniei ne va oferi o terminologie
multicoloră: de la refuzul confruntării trecând prin
punerea în discuţie, contestarea, protestarea, interpelarea
mai mult sau mai puţin violentă, contrazicerea şi
reproşul, vom avea de a face cu o singură familie
de atitudini existenţiale. Termenilor de „mânie” sau „violenţă”,
alţii le vor putea substitui cutare sau cutare termen mai
adecvat. Experienţa pledează, de altfel, pentru menţinerea
unui anumit aspect deschis, imprecis în vocabularul utilizat:
ceea ce este perceput de cineva ca violenţă insuportabilă
este desemnat de altul ca o „contestare”; ceea ce am trăit
într-o zi ca pe o confruntare poate să ne pară, mai
târziu, o simplă punere în discuţie. Este bine ştiut:
cu cât suntem mai fragili, cu atât mai puţin suportăm
critica.
Se cuvine aşadar să numim cât mai exact
posibil, în interiorul acestei familii de cuvinte, pe cel care
corespunde la ceea ce suntem capabili să punem în practică
pentru moment: de la timida punere în discuţie a
celuilalt până la confruntarea clară şi netă,
există un întreg drum de parcurs, dar, încă de la
primii paşi, este vorba de a exersa puterea umană
de a ne afirma împotriva CELUILALT. Prin ALTUL înţeleg
tot ceea ce ni se întâmplă, tot ceea ce se întâmplă
asupra noastră brutalizându-ne, fără să
ni se fi cerut părerea, fără ca noi să fi
acceptat să participăm la aceasta. Este ALTCEVA: aceasta
poate veni de la oameni, de la Dumnezeu, de la circumstanţele
vieţii. Aceasta trezeşte, suscită şi resuscită
capacitatea noastră de a lua poziţie pentru noi înşine.
Aceasta ne împinge să ne ţinem partea, să ne
luăm apărarea chiar dacă, pentru aceasta, trebuie
să-l acuzăm sau să-l respingem pe acest ALTUL
care pretinde să ne colonizeze. Lupta care se angajează
cu el este poate provocarea fundamentală a oricărei
existenţe umane: devenim vizavi-ul unui ALTUL care era
deja prezent, este cel puţin impresia pe care o face.
Această carte încearcă să arate
cum mânia poate să structureze credinţa. Se poate
să nu terminăm niciodată cu a oscila între pulsiunea
de viaţă şi pulsiunea de moarte, după modelul
lui Freud care îşi reprezenta viaţa astfel: o luptă
fără sfârşit între Eros şi moarte. „Eforturile
Erosului pentru a uni şi a aduna oamenii se lovesc de persistenţa
acestor vlăstari ai pulsiunii de moarte care sunt agresiunile
şi violenţele”, comentează L. Beirnaert. Oscilaţie
disperantă … „care face umblarea noastră atât de puţin
sigură, atât de marcată de o şchiopătare
de nevindecat”.
Aruncăm atunci o privire trezită la realitate asupra
siluetei lui Iacov care se îndepărtează de Iaboc şchiopătând.
Putem, de asemenea, să ne petrecem viaţa
ca prizonier al „nenorocirilor lui Iov”, fără a ne
decide niciodată să luăm în seamă nedreptatea
din cauza căreia suferim mereu şi indefinit.
Violenţa impusă de ALTUL nefiind niciodată recunoscută
ca atare, nici mânia şi nici lupta nu văd lumina zilei.
Dar infecţia este internă. Ea se arată sub forma
unei amărăciuni cronice: „Cine a pus în mine, se întreabă
sfântul Augustin, cine a semănat acolo aceşti germeni
de amărăciune, din moment ce sunt în întregime opera
Dumnezeului meu foarte blând?”
În sfârşit, ne putem zidi în alibiului Impardonabilului
sau punerea înainte a unui Tragic pentru totdeauna insurmontabil.
Facem atunci din drama propriei noastre vieţi o realizare
pe care ne refuzăm să o punem în discuţie. Ne
punem, la modul definitiv, la adăpost de orice confruntare,
inclusiv cu Dumnezeu. Or, nu tocmai mânia este cea care ar
putea să deschidă calea pentru anti-Tragedie?
Nu putem să ne supărăm pe Dumnezeu mai degrabă
decât să ne încovoiem spinarea sub loviturile sorţii
ca şi cum acestea ar fi imputabile mâniei Lui? P. Ricoeur
spune că tema mâniei lui Dumnezeu este invincibilă
„căci nu există justificare raţională a
inocenţei lui Dumnezeu”: nimeni nu poate dovedi că
El nu are nici o legătură, nici că El este pură
Bunăvoinţă. „Numai o conştiinţă
care ar fi asumat integral suferinţa, adaugă P. Ricoeur,
ar începe totodată să resoarbă mânia lui Dumnezeu
din Iubirea lui Dumnezeu.”
Or, a ne asuma integral suferinţa ne conduce la a ne redresa,
în picioare în faţa CELUILALT prin care am fost trântiţi
la pământ. Fără această conştientizare
cu privire la ceea ce suntem capabili, fără această
verificare a propriei puteri prin confruntarea cu CELĂLALT,
vom păstra mereu o îndoială despre capacitatea noastră
de a face faţă Tragicului.
Este foarte probabil, aşadar,
ca „mânia”, cu toate coloraturile care îi sunt proprii, să
fie constitutivă a unei credinţe vii; tocmai printr-o
astfel de experienţă, mereu reînnoită, se structurează
viaţa noastră spirituală pe cale să devină
adultă. Fără reacţie la violenţa
injustă venită de la un ALTUL incomprehensibil, ea
ne-ar antrena să-l împingem pe Dumnezeu în fortificaţiile
lui pentru că noi nu putem da înapoi mai mult în ale noastre;
cu cât mai lucidă este privirea noastră asupra violenţei
îndurate, cu atât mai determinată se face punerea în discuţie
a CELUILALT; astfel se exacerbează nevoia noastră
de a avea un vizavi, fără de care i se dă Tragicului
ultimul cuvânt.
Mânia lui Isus este un ajutor preţios pentru
a merge în această direcţie. Câteva cuvinte, adresate
interlocutorilor săi, şi câteva gesturi relatate de
evanghelişti ne fac să vedem mânia la lucru în această
fiinţă pe deplin umană care a fost Isus din Nazaret.
Dar dacă aceste pasaje nu comportă cuvântul „mânie”,
altele sunt cu totul explicite. Astfel, în momentul vindecării
leprosului pentru prima oară, în evanghelia după Marcu,
Isus a fost „cuprins de compasiune” sau, după alte manuscrise,
„cuprins de mânie”. Or, leprosul îl implora spunând: „Dacă
vrei, poţi să mă purifici” (1,40). Se pare că
totuşi în textul originar, a fost compasiune. Dar varianta
mâniei este interesantă pentru că ne pune pe calea
unei mânii particulare: cea care este revendicarea diferenţei,
dorinţa de a nu fi antrenat în confuziune. De fapt, impuritatea
care îl omoară pe lepros fizic şi social desemnează
obsesia noastră de contagiune prin ceea ce nu suntem
noi şi ameninţă integritatea noastră.
Putem ghici, deci, că Isus se opune violent la ceea ce
lepra simbolizează: interdicţia de a fi autonom, clar
diferenţiat, „pur” de compromisurile cu moartea.
A accepta mânia lui Isus ne încurajează
să acceptăm mânia noastră, cu atât mai mult dacă
îi cunoaştem miza: este vorba de fiecare dată
pentru Isus de a-şi găsi calea, de a accede la
diferenţa sa, de a refuza orice confuziune cu ceea ce nu
este el. Al doilea pasaj relatează vindecarea unui
om cu mâna „uscată”. Înainte de a-l vindeca, Isus priveşte
[fariseii] în jur cu mânie, compătimind cu duritatea inimii lor” Mc (3,5).
Şi acolo, s-ar spune că mânie şi
compasiune fac casă bună, pentru că este vorba
de o mânie particulară: adevărata compasiune nu antrenează
niciodată în confuziune; mânia exprimă această
distanţă de celălalt disfuncţional,
fără de care diferenţierea ar fi imposibilă
(voi sunteţi voi, eu sunt eu, liber să mă supun
„suflului Domnului care se odihneşte peste „mine”) – distanţă
fără de care compasiunea ar fi şi ea imposibilă.
Această legătură esenţială şi
misterioasă dintre compasiune şi mânie în sens larg
începe deja să ne orienteze spre acea, cu totul alta, concepţie
despre mânie pe care Biblia o ia în considerare.
Mânia lui Isus este menţionată şi
în Mc 10,14 atunci când discipolii lui resping persoane care
îi aduc copii pentru binecuvântare: el „se înfurie”, „fierbe”,
„puternic iritat” sau „indignat” şi din nou se desolidarizează
de uzanţele socio-religioase constrângătoare. De data
aceasta, el rezistă şi se opune discipolilor săi:
voi sunteţi voi şi eu sunt eu, există în mine
un copilaş pe care l-am primit aşa cum se primeşte
Împărăţia lui Dumnezeu însăşi, nu mă
voi mai lăsa anexat de lumea adulţilor religioşi
şi cu morală prestabilită. Mânie de diferenţiere
din nou! Or, Marcu este singurul care face mărturie despre
această mânie… şi evanghelia lui trece drept a fi
cea mai veche. Textele paralele, din celelalte evanghelii, nu
o relatează: după cum se vede, cenzura mâniei în mediul
creştin nu datează de ieri! Rămâne de ştiut
ce acoperă (ascunde) o asemenea mânie din istoria de viaţă
a „Prinţului Păcii”, şi aceasta este tocmai miza
acestei cărţi.
Civilizaţia greacă a făcut în
general din mânie un dezastru: trebuia să se procedeze
la o katharsis sau purificare a emoţiilor căci
ele nu puteau decât să împiedice reflecţia, să
dăuneze bunei conduite şi să îmbolnăvească
omul. Mânia, ca toate patimile, îi punea pe oameni la cheremul
primului manipulator gata să utilizeze astfel de energii
în beneficiul lui. Pierdere de contact cu realul, mânia trebuia
ucisă în faşă: „Asemenea corpului prin ceaţă,
lucrurile par mai mari văzute prin ochii mâniei”,
remarca Plutarh în primul secol al erei noastre.
Cu toate acestea, odată cu Sneca şi
mulţi alţi moralişti din Antichitate, el pledează
contra revărsării emoţiilor fără a
da mijloace de a preveni această revărsare. El nu
ia în calcul faptul că mânia poate fi o energie de viaţă
de canalizat şi se mulţumeşte în final să
repete că trebuie luptat contra mâniei… nemâniindu-ne!
[…]
Ar fi mai bine pentru
noi să luăm în considerare mânia ca pe un motor capabil
să transforme o energie potenţial devastatoare în
acea violenţă de viaţă care însoţeşte
procesul oricărei naşteri. Vom fi atenţi
la mânia autentică care se ascunde în spatele cuvintelor
mincinoase ale unei păci îngheţate. Vom discerne,
dincoace de explozia de mânie, căutarea disperată
a unei justiţii. Vom evalua contra-puterea redutabilă
care este mânia în sens larg, contrar ideologiilor de toate
naturile, şi potenţialul de transformare socială
pe care îl conţine simplul fapt de a gândi altfel
şi de a o spune. Mânia ne va apărea ca un adevărat
factor de schimbare personală, mobilizând forţe
nebănuite în vederea unei vieţi, altfel decât cea
prevăzută: odinioară considerat ca normal, intolerabilul
dintr-odată nu mai este tolerat; începem atunci să
vorbim o nouă limbă, pentru a ne da seama apoi că
ea are valoare de universalitate… şi că binecuvântarea
divină o însoţeşte, aidoma flăcării
Duhului pe capetele şi pe buzele tuturor martorilor de
la Rusalii.
C. Vigée notează că, potrivit Kabbalei evreieşti, universul a
fost creat plecând de la cele 22 de litere primare ale alfabetului.
Or, prima este [aleph], care nu se rosteşte şi îl
simbolizează pe Dumnezeu - „litera mută”, „fiinţa
primară a tăcerii” -, şi a doua este [beth],
„semn al dualităţii, al conflictului, care este de
asemenea iniţiala binecuvântării [berakah]. Noi ceilalţi, oamenii, nu
putem spune nimic despre [aleph]: abia în dualitate începem
un pelerinaj terestru marcat de realitatea conflictelor încă
din sânul maternal, potrivit învăţăturii biblice
a lui Iacov şi Esau, dualitate necesară oricărei
relaţii, dar care poartă, în acelaşi timp, riscul
inevitabil al ostilităţii celuilalt… Dualitate
totuşi învăluită în binecuvântare încă
dinaintea apariţiei vreunui conflict, de vreme ce este
precedată de [aleph]-ul divin, Cel Unu indestructibil căruia
fiecare fiinţă umană este invitată să
i se asemene, prin afirmarea mai mult sau mai puţin violentă
a diferenţei ei. Înseamnă a exprima dacă putem
ajunge acolo cu ochii închişi (în deplină încredere)!
Sursa: Lytta Basset – Sainte colčre. Jacob, Job, Jesus,
Ed. LABOR ET FIDES, 2002, Geneve,
Traducere: Viorica Juncan
