[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]





Lytta Basset

Culpabilitate, paralizie a inimii

 

Cine este Lytta Basset si mai multe texte traduse pe site aici

Cuvânt înainte

Infern, infernal… O aceeaşi familie de cuvinte pentru a descrie unele existenţe, sau felii de viaţă: se întâmplă ca, culpabilitatea să ducă la infern. Auzim clopoţelul de alarmă în momentul în care ne dăm seama de o tendinţă de a ne lăsa culpabilizaţi pentru un da sau pentru un nu. În mod cert, multe persoane excelează în această artă de a-l culpabiliza pe celălalt pentru a-şi exorciza propria culpabilitate. Pentru a nu fi scoase vinovate, ele fac reproşuri preventive celuilalt, aranjându-se – adeseori inconştient – pentru a nu se găsi niciodată în poziţia de vinovate.

Dar  dacă vrem să ieşim din infernala închisoare, nouă înşine trebuie să ne punem întrebarea: „Pentru ce începi tu totdeauna să te simţi vinovat, cvasi automat, ca şi cum, oricare ar fi circumstanţele, ar fi vina ta? Raţionamentele coerente, persuasiunea (convingerea) iubitoare a persoanelor de bun simţ care te înconjoară, iritarea ta în faţa acestei funcţionări compulsive, nimic nu ajută: nu te poţi opri să nu te simţi vinovat de cutare gând sau emoţie, de a cădea bolnav, de a nu face nimic, de a pleca în vacanţă. Când cineva explodează de mânie sau de nemulţumire în prezenţa ta, când altul este bolnav iar ţie îţi merge bine, când tu ai eşuat fără să fi comis totuşi o eroare profesională, te simţi vinovat. Pentru ce? Mai mult, pentru ce eşti, atât de des, parazitat de o mustrare de conştiinţă complet absurdă?”

Trebuie să recunoaştem că experienţele negative contribuie la decuplarea sentimentului de culpabilitate. Când eşecurile se repetă, când o nefericire antrenează altă nefericire şi când depresia începe, noi citim, de multe ori, evenimentele ca tot atâtea dovezi ale nulităţii, josniciei, culpabilităţii noastre. Cu toate acestea, simplul fapt că suferinţa impusă de circumstanţe exacerbează sentimentele noastre de culpabilitate ar putea deja să ne alerteze cu privire la un mecanism foarte răspândit. Într-adevăr, neputinţa în faţa unei suferinţe nedrepte şi de neînţeles este greu de acceptat. Noi căutăm imediat un mijloc ca să reacţionăm. Pararea noastră obişnuită este aceea de a crede că am făcut ceva rău care ar explica ceea ce s-a întâmplat; dacă aş fi acţionat altfel, aceasta nu s-ar fi întâmplat, aş fi putut să împiedic această situaţie. Astfel sufocăm noi, mai mult sau mai puţin eficace, sentimentul insuportabil de neputinţă când nenorocirea năvăleşte asupra noastră blocând toate ieşirile.

Odată mecanismul reperat, putem continua să căutăm pe partea legăturii dintre răni şi culpabilitate. Constatăm atunci că este, de fapt, o lungă istorie. Cu foarte mult timp în urmă nefericirea fiinţelor apropiate – deznădejdea lor, mutismul lor, dezbinarea lor – ne-au plonjat în culpabilitatea de a exista: „Eu n-am reuşit să-mi consolez părinţii de moartea fratelui meu sau a surorii mele; m-am crezut vinovat de divorţul părinţilor mei, de suicidul tatălui meu, al mamei mele, sau de accidentul lui cutare sau cutare, sau de depresia unuia dintre părinţii mei; când mă bătea credeam cu adevărat că sunt rău pentru că simţeam supărarea interioară a celui care mă bătea – cum aş fi putut să am pică pe el? Am crescut cu sentimentul de a fi de prisos, vinovat de a exista fără a şti măcar”. Circumstanţele pot varia, chestiunea rămâne aceeaşi: ce rană rămasă intactă se ascunde sub muntele de culpabilitate care mă striveşte astăzi?

Biblia ebraică, ca şi Noul Testament, spun de o manieră metaforică cum atot-puternica culpabilitate ajunge să ia locul Unicului Dumnezeu, singurul căruia îi revine atot-puterea. Disfuncţionalitate majoră şi recurentă, de la Geneza la Apocalipsa, culpabilitatea se prezintă sub o dublă faţă: sau ne declarăm vinovaţi, explicând nefericirea noastră prin Vina noastră, fără a-i lăsa lui Dumnezeu nici un spaţiu pentru a se pronunţa; sau ne justificăm pe noi înşine, vizând în mod constant o perfecţiune menită să ne protejeze de sentimentul de culpabilitate, fără a bănui măcar că Dumnezeu ar putea avea o Altă privire asupra noastră. În amândouă cazurile, noi idolatrizăm propriile noastre judecăţi, dându-ne nouă înşine iluzia de a le stăpâni. „Sufăr simţindu-mă vinovat pentru că sunt vinovat. Dumnezeu poate spune ce vrea, dar eu ştiu că nu există nenorocire absurdă, avem întotdeauna ceea ce merităm. Sau altfel, eu nu merit nici cea mai mică critică pentru că altul este de  vină. Dumnezeu poate spune ce vrea, eu nu văd pentru ce perfecţionismul ar ascunde o teamă de culpabilitate.”

Dar vine şi ziua în care se naşte dorinţa de a trăi altfel, poate pentru că am văzut alţi oameni ieşind din infernala închisoare. „Şi dacă este adevărat?” începem să ne spunem. Dacă ar fi posibil să fim nici mai mult nici mai puţin decât noi înşine, liberi faţă de Celălalt sau ceilalţi, fără a avea nevoia de a ne justifica sau de a merita, de a ne biciui sau a ne condamna? Ar trebui atunci să punem stăpânire pe această aspiraţie şi să n-o mai lăsăm niciodată! Ea are meritul de a fi de domeniul realului, mică dar solidă. Prin ea avem în sfârşit o priză asupra vieţii. În mod cert, cu cât ne agăţăm mai mult de ea cu atât ne rănim de ceea ce odinioară ne-a rănit… Dar în acelaşi timp, simultan, se evaporă ceaţa fantasmatică a culpabilităţii şi a perfecţionismului. Prindem foarte repede gustul acestei dorinţe de a trăi altfel. Şi cu cât se face mai imperioasă, cu atât culpabilitatea apare într-o bună zi sub forma „crudă” – hipertrofie a unei disfuncţionalităţi care ameninţă în orice clipă să se interpună între om şi acest Cu totul Altul care vrea să-l elibereze de orice vină şi de orice nevoie de a se justifica.

În Evanghelii, Hristos nu întârzie să ia măsura pericolului mortal pe care-l reprezintă pentru om o culpabilitate atot-puternică. Dacă ea poate pune stăpânire pe el până la punctul de a-l ţintui pe un pat, nu există nimic mai urgent decât să i se anunţe eliberarea lui necondiţionată, din partea lui Dumnezeu însuşi: tu nu datorezi nimic nimănui, poţi pleca, eşti liber, nimeni nu poate obiecta nici cel mai mic „da dar”. Dacă totuşi continui să te crezi vinovat, va trebui negreşit să-ţi vizitezi rănile tale, de atâtea ori de câte ori este necesar, până când va veni, asupra întregii tale persoane, balsamul consolării. Dar în nici un caz nu din partea lui Dumnezeu trebuie să cauţi acuzarea.

În această privinţă, episodul din Luca 5,17-26 este exemplar. Relatând vindecarea unui om paralizat, căruia Isus se grăbeşte să-i spună că este liber de orice vină şi de orice datorie de a merita, repetând de patru ori expresia: „a elibera de vină”, nu lasă Luca să se înţeleagă că subiectul  este închis? În care oriunde te-ai întoarce de acum înainte – rabinii nu vedeau ei în cifra patru punctele cardinale?- cuvântul divin care răsună prin gura Fiului omului eliberează pe toată întinderea existenţei umane: „Eşti liber de vină! Poţi să o spui celorlalţi, tuturor oamenilor care vor avea nevoie să audă aceasta: lasă această culpabilitate la care ţineai atât, dă-i drumul pentru că Dumnezeu însuşi a lăsat-o!

La fel ca A.Chouraqui, am ales să traduc [amartia] prin „vină” şi nu prin „păcat”, pentru două motive: pe de o parte cuvântul păcat nu mai face parte din limbajul curent aşa încât nu încetează să creeze confuzie. Pe de altă parte, sensul biblic al „păcatului” poate fi rezervat: el desemnează tot ceea ce separă de Dumnezeu, împiedicând relaţia autentică cu Dumnezeu. Or tocmai când sentimentul de vină se hipertrofiază, culpabilitatea însăşi devine păcat pentru că împiedică relaţia cu Dumnezeu şi când Vina ia astfel locul feţei Celuilalt.

Vom începe deci, împreună cu evanghelistul Luca, prin parcurgerea istoriei vindecării – la contactul cu Hristos – a unei culpabilităţi paralizante la toate nivelurile. Cea de-a doua parte a acestei cărţi reproduce un dosar din Enciclopedia protestantismului, apărut în 1995 la editurile: Editions du Cerf şi Labor et Fides, dosar intitulat „Culpabilitate”.

Instrumentele filosofice şi psihanalitice, datele istorice şi culturale, ca şi afirmaţiile biblice forte ne vor ajuta să intentăm un proces pretinsei infailibilitãti a sentimentului de culpabilitate. Vom verifica că nu a fost niciodată natural pentru om să renunţe la a-şi organiza viaţa în funcţie de culpabilitate -  sau de culpabilizarea altuia, care constituie cealaltă faţă a medaliei. Împreună cu Paul Ricoeur vom încerca să reperăm „răul infinit” al auto-acuzării. Poate vom fi amorsat atunci o cât de mică evanghelizare… a sentimentului de culpabilitate!

(Sursa:fragment tradus din cartea:
Lytta Basset - Culpabilité, paralysie du coeur
,
LABOR ET FIDES, GENEVE, SUISSE
Traducere: Viorica Juncan
Sublnierile îmi apartin si au intentia sã atragã atentia asupra continutului celor în crizã de timp.)

Notã. Cartea ar merita tradusã integral si publicatã în româneste, dacã se gãseste vreo editurã interesatã. Bineinteles cu respectarea procedurilor legale de obtinere a Copyright-ului. Cartea are doar 100 de pagini.