[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]




Lytta Basset

Cine este Lytta Basset si mai multe texte traduse pe site aici


Dincolo de iertare
Dorinţa de a întoarce pagina

1. Cuvânt înainte (:::)
2. Introducere (:::)

3. A AVEA GRIJÃ DE RANÃ (:::) 25 august 2009

Depresia care lichefiazã
Renuntarea la autodistrugere
Ceea ce ne face sã înaintãm
Auto-compasiunea
Dumnezeul cel mai necunoscut

4. CE SÃ FACEM CU MÂNIA? (:::) 28 august 2009

Iov, o mânie exemplarã
Autocenzura cea mai rea
Rãdãcini ale sentimentului de nedreptate 29 august 2009
Liber sã ridic capul
Canalizarea energiei diferentierii

5. BUCURIA DE A FI UNIFICAT (:::) 3 septembrie 2009

O diferentiere progresivã
Sabia care permite viata
A fi miscat pânã în adânc
O oaie de neînlocuit
Cu inima în largul ei

Cuvânt înainte

La originea plecărilor la drum, a conştientizărilor, a proceselor de iertare şi de reconciliere, se află cel mai adesea o stare de nevoie(strâmtorare), o destabilizare, o „spargere”, un burn-out etc. Nu am avut de ales; am fost încolţiţi, într-un fel. Retrospectiv, reperăm adesea semne precursoare, lacune în funcţionare, fisuri în sistemele de apărare. Pentru mine, punctul de plecare a fost o breşă în relaţiile cu apropiaţii mei care, în altă perioadă, ar fi fost colmatată, dar care, pentru că era coaptã, a provocat o prăbuşire interioară aşa încât a trebuit să uzez de instrumentele cele mari. N-a fost nici un eroism în această decizie de a căuta ajutorul unui terapeut! Şi, odată antamată munca psihanalitică, mi-a fost de multe ori clar că nu aveam altă posibilitate decât de a continua. Capacul a sărit: cum să revin în urmă? „Aceasta” deborda de peste tot; a te opri ar fi însemnat să te instalezi în infern, sau în orice caz în purgatoriu! Sunt recunoscătoare astăzi pentru că am „plesnit” la treizeci şi trei de ani şi nu douăzeci de ani mai târziu. Desigur, constat că munca de conştientizare şi de eliberare se poate face la orice vârstă: cunosc persoane de peste optzeci de ani care fac un „menaj” uimitor în viaţa şi în identitatea lor. Nimic nu ne împiedică să câştigăm timp şi ani de seninătate făcând aceasta mai devreme. Mi se întâmplă să încurajez în acest fel tineri care antamează un asemenea demers: „Voi nu aveţi încă rezistenţe prea puternice. Veţi deschide ochii mai devreme asupra dificultăţilor istoriei voastre. Este mai bine să vă eliberaţi acum, la ora la care alţii îşi caută uitarea, mai degrabă decât să târâţi povara evenimentelor dureroase toată viaţa voastră, cu sechele – în special fizice – care nu vor înceta să agraveze situaţia”. Suntem de acord: fiecare istorie umană este unică şi incomparabilă. Dar dacă există ceva universal, aceasta este suferinţa care însoţeşte orice existenţă, chiar înainte de naştere. Nici o filozofie, nici o religie, nici o doctrină umanistă nu o poate trece sub tăcere. Cu toate acestea, nu mai puţin universale sunt aspiraţia la bucurie, căutarea unei vieţi care să merite osteneala de a fi trăită… Doresc să mă adresez vouă care mi-aţi acordat prietenia de a veni în întâmpinarea mea. Nu am nici o nevoie de a da lecţii la cineva. Eliberată de vechea mea compulsie de a vrea să-l schimb pe celălalt (mai ales pe cei apropiaţi!), nu am, în fond, nici măcar dorinţa de a convinge. Îmi rămâne esenţialul: dorinţa de a intra în relaţie, de a împărtăşi cu voi ceea ce m-a ajutat şi continuă să mă ajute să trăiesc. Fără îndoială pentru că sunt martoră a prea multor vieţi irosite de suferinţe care nu au putut fi niciodată numite, nici purtate împreună cu ceilalţi.

Introducere

A putea numi problema constituie deja o înaintare: „Cea mai mare parte a relaţiilor mele cu ceilalţi sunt conflictuale sau nesatisfăcătoare, nu ajung să-mi găsesc pacea interioară.” Sau: „Ceea ce m-a făcut să sufăr cutare persoană mi-a rămas în gât, nu ştiu cu să „dau drumul” la aceasta şi să-mi regăsesc libertatea interioară.” „Nu mai vreau această dependenţă: cum să ajung să deparazitez relaţia de ceea ce s-a petrecut?”…

Experienţa arată că nimeni nu revine spontan la rana lui. Or, dacă atâtea demersuri întreprinse pentru a întoarce pagina se arată a fi ineficace, este cel mai adesea pentru că nu am avut curajul să luăm problemă la bază, adică acolo unde nu încetează să facă rău. Dat fiind că această rezistenţă instinctivă este atât de răspândită, este mai bine poate să plecăm de la disfuncţionalităţi: cine astăzi mă obsedează, îmi micşorează bucuria de a trăi, în termeni familiari îmi „strică viaţa”? Vom ataca mai întâi, de exemplu, compulsia de a-l judeca pe celălalt, sau o nevoie de reparaţie, sau interzicerea unei mânii, etc.

În definitiv, este vorba de a şti ceea ce am de iertat pentru a trăi liber. Este posibil să cunosc traumatismele trecutului meu, dar pe care le-am pus sub capacul „ceea ce  aceasta mi-a făcut”. Acestea sunt ca nişte mine antipersonale care explodează cu regularitate într-un cotidian satisfăcător totuşi. Dar pot (şi aceasta se întâmplă adesea, prea adesea) să nu am nici o amintire a traumatismelor majore ale copilăriei mele: explozia minelor antipersonal mă plonjează într-o confuzie totală. Nu am de ce să apuc, nici un început de explicaţie. Înot în absurd. Îmi atribui întreaga responsabilitate a disfuncţionării mele. De exemplu, mă înec în culpabilitate fără a bănui măcar că ea poate fi născută din ceva care mi s-a întâmplat.

Alt caz de situaţie, mi-am degajat dărâmăturile vieţii mele şi am descoperit o fiinţă groaznic de lovită… dar încă vie, şi mă simt prea distrus pentru a mă reconstrui şi pentru a mă investi într-o viaţă relaţională. În sfârşit, în cazul în care estimez a fi avut şi a avea încă o existenţă „normală”, fără crize majore, fără răni deosebite, pot să recunosc că mă simt „un pic alături de viaţă”, ca şi cum nu aş intra în relaţie cu ceilalţi, cu viaţa, cu Cel cu Totul Altul; ca şi cum, incapabil să vibrez, aş putea doar să „funcţionez”. Şi ajung să mă întreb, fără a crede cu totul: este posibil ca o fiinţă umană să nu aibă răni?

În toate cazurile, există o intuiţie că ar trebui întoarsă o pagină, dar care? Şi dacă totuşi am repera care este aceasta, cum s-o întoarcem când ne repugnă să o parcurgem de la început până la sfârşit? „Tatăl meu m-a snopit în bătăi, dar, cum el este acum în vârstă, este o poveste veche.” „Părinţii mei sunt decedaţi. Nu vreau să le ating imaginea, prefer să păstrez o amintire pozitivă despre ei.” „Partenerul meu conjugal mă maltratează, dar are atâta nevoie de mine!” „Prietena mea mi-a făcut atâta rău, dar nu-i pot spune nimic: s-a prăbuşi…”

Cu toate acestea este pagina mea, o pagină importantă a istoriei mele, şi dacă nu iau cunoştinţă de ea de la A până la Z, dacă nu mi-o însuşesc niciodată, cum aş putea să o întorc într-o zi şi să trec la altceva?

Poate fi util, înainte de a intra în realitatea vie a subiectului, să numim frânele cele mai curente. Prima ar putea fi formulată astfel: „Pentru ce să „răzuim (scărpinăm)”? Trăiesc rău, dar cel puţin ştiu la ce să mă mărginesc.” Pentru că n-a venit încă timpul. Există un timp pentru exprimare, un timp pentru tăcere, un timp pentru uitare, un timp pentru amintire, potrivit cuvintelor Eclesiastului. Pentru că am suficiente resurse pe moment. În mod sigur nu sunt încă gata să mă confrunt cu lucrurile dificile care sunt „sub capac”. Nici un demers nu este fructuos fără respectul de sine (să nu ne brutalizăm) şi respectul de celălalt (cine sunt eu ca să ştiu dacă el poate face faţă acum la ceea ce a ocultat?). Dumnezeu însuşi nu se arată infinit de discret? „Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva aude vocea mea şi îmi deschide uşa, voi intra la el şi voi lua masa cu el şi el cu mine” (Ap. 3,21)

Altă frână: „Nu am pe nimeni căruia să-i vorbesc.” Sau: „Trebuie neapărat să apelez la un terapeut?” Puţine sunt persoanele care spun că au ieşit absolut singure. Dar conştientizările se pot face în toate circumstanţele. Mulţi înaintează datorită relaţiei cu un prieten-ă, confident-ă (sau mai mulţi). Cunosc un om care s-a vindecat de un trecut teribil datorită unui lung demers veritabil psihanalitic, asistat (consiliat) de o femeie în vârstă, simplă membră a unei comunităţi monastice. „Psy”-ul patentat nu este deci o obligaţie, după cum nici preotul, pastorul, îndrumătorul spiritual oficial. „Suflul suflă încotro vrea”, spunea Isus (Ioan 3,8): suflul divin suflă încotro vrea  şi cum vrea – prin cine vrea!

Singura şi esenţiala chestiune este aceea de a şti dacă eu vreau cu adevărat să acced la propriul meu adevăr, la adevărul fiinţei mele, la cel al istoriei mele. „Suflul adevărului, afirma Isus, vă va călăuzi spre adevărul întreg” (Ioan 16,13). Este promisiunea unei căi care ne permite să mergem până la capătul nostru – a ceea ce s-a făcut din mine şi a ceea ce sunt capabil să fac din aceasta – şi să acced la libertatea la care suntem toţi destinaţi: „Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32), toţi, fără excepţie.

A treia frână: „Există mulţi nefericiţi din aceştia”. Cu varianta: „Nu am dreptul să mă plâng când văd ce se petrece în lume”. Este foarte de crezut că ocultarea, banalizarea sau chiar tăgăduirea propriei mele suferinţe nu datează de ieri. Anturajul meu a trebuit foarte devreme să-mi inculce că fac mofturi pentru absolut nimic. Dar cine va spune abisul de suferinţă pe care îl poate cunoaşte copilul a cărui suferinţă (oricare i-ar fi cauza) nu este nici ascultată, nici recunoscută? Am eu astăzi dorinţa de a asculta ceea ce copilul care este în mine îşi făcuse obiceiul să îngroape cât mai adânc? Dacă acesta este cazul, atunci voi închide uşa în faţa comparaţiei: suferinţa nu se compară. Ea este, asta e tot. Actualmente, pe mine mă doare. Este rău ceea ce îmi face rău. Aceasta nu este descris în nici un dicţionar, nici măcar în cel medical: este unic şi incomparabil, ca întreaga mea persoană. Este aşadar de respectat, la infinit. Ultima frână: „Demersul meu va pune în pericol cuplul meu, familia mea etc.” Voi suporta eu să trăiesc tot restul vieţii mele în minciună, care este mai întâi şi înainte de orice minciună faţă de mine însumi? Mai devreme sau mai târziu, risc să plătesc scump aceasta. „Corpul vostru nu minte niciodată”, spune Alice Miller. Aşteptând, el este cel care „încasează”, fără să mai vorbim de depresiile din care nimeni nu înţelege de unde vin. Chestiunea merită osteneala de a fi pusă: şi dacă aş avea totuşi dreptul la adevărul meu, ca orice fiinţă umană?

Traiectoria pe care o propune această carte nu implică nici o ordine cronologică. Putem avansa prin capitole, dar în nici un caz nu este vorba de etape care se succed în mod obligatoriu, căci fiecare itinerariu este unic. Important este pur şi simplu să ne urmăm drumul, în ritmul a ceea ce urcă în noi şi a ceea ce vine de altundeva. A pleca de la disfuncţionalităţi are avantajul de a pune degetul pe ceea ce nu mai suportăm: astfel se fortifică dorinţa de a ieşi de acolo. Este motorul unui demers pe care nu l-am fi ales altfel. O asemenea dorinţă se naşte când nu mai găsim absolut nici un avantaj acolo. Uneori este ca un declic: „Nu-mi voi petrece, cu toate acestea, întreaga viaţă culpabilizându-mă,  sau criticându-i pe ceilalţi sau distrugându-mă, sau…” Ne dăm seama că vrem să „dăm drumul” la aceasta, că aspirăm la aceasta din ce în ce mai mult din toată persoana noastră, fără a regreta vechea manieră de a fi. Încă nu ştim atunci cum se va face aceasta, dar „cultivăm” într-un fel această dorinţă de a ieşi de acolo: o lăsăm să se impună. Iată cel puţin ceva foarte viu, eminamente personal şi, la drept vorbind, de neluat: ne putem sprijini pe ea cu toată greutatea noastră de speranţă.

Înţelegem puţin câte puţin că exista acolo o pagină foarte precisă de întors: sub disfuncţionare, descoperim intactă rana, o luăm în îngrijire; ne exprimăm mânia, neputinţa; refacem pacea cu noi înşine… şi începem să „dăm drumul” ofensatorului şi ofensei; în cel mai bun dintre cazuri, ajungem să luăm în considerare o reconciliere. Dar, pe parcursul drumului, în orice moment poate face irupţie libertatea spre care mergem cu paşi mici. Aceste fulguranţe sunt ca şi mana, când deşertul nu se mai termină de ea!

A AVEA GRIJÃ DE RANÃ

Depresia care lichefiază

În orice timp şi în orice circumstanţe, oricare ar fi raţiunile (cunoscute sau necunoscute, grave sau mai puţin grave) ale suferinţei, nu există nimic mai urgent: a supraveghea rana. Dacă eu nu o fac cine s-o facă? Cine altul decât mine este mai bine plasat pentru a şti cum şi până unde aceasta doare? Anturajul meu este poate plin de solicitudine, dar dacă eu banalizez, neg sau acopăr rana mea fără a o îngriji, mai devreme sau mai târziu acolo se va produce cangrenă. Ani întregi, posibil decenii mai târziu, ea este cea care mă va mina în timp ce îmi imaginam că am uitat-o. Aceasta vine cel mai adesea sub forma unei deprimări sau a unei depresii cronice de care nimeni pare a nu-şi da seama. Am rezistat… până când „aceasta” a trosnit.

Îmi va trebui probabil mult timp pentru a regăsi  rănile care se află la originea stării actuale. Pentru moment, mă simt ca o băltoacă, pradă unei vieţi absurde care nu mai este viaţă şi, cel mai rău dintre toate, este că nu văd nici o raţiune pentru aceasta. Anturajul meu se înarmează, pe de altă parte, cu a mă îngropa efectiv în nisipurile mişcătoare ale non-sensului: „Dar de fapt, tu ai totul pentru a fi fericit (ă)!” Răul este că eu sunt perfect de acord. Dar nu o fac în mod expres, să-mi pierd gustul de a trăi! Am auzit atâta din partea „falşilor prieteni” bine intenţionaţi (şi conformişti!) că e bine să răspund „da” atunci când mi se cere, fără a mă interesa de ceea ce trăiesc, dacă „aceasta merge”. Porţile se închid din nou asupra mea şi a disperării mele.

Un veritabil sfat de prieten mi-a fost personal dat în acest timp în afara timpului când mă simţeam eu însămi „suprimată de pe pământul celor vii”[1]. Declicul a fost imediat: tocmai primisem o preţioasă cheie pe care urma de acum înainte să o utilizez cu succes, de câte ori ar fi fost necesar. Cu tandreţe, acest prieten mi-a pus pur şi simplu o întrebare: „De ce rană încerci tu să scapi fugind în depresie?” Asta m-a lovit aşa cum trăsnetul merge direct la ţintă: dacă eu mă înfundam cu regularitate în deprimare-depresie, aceasta era pentru a fugi de o suferinţă insuportabilă legată de trecutul meu. Exista aşadar un motiv: eu aveam de regăsit rana sau rănile în discuţie, şi eu nu ajungeam la aceasta fără să primesc – în loc să fug de ea – această suferinţă care reieşea la suprafaţă astăzi.

Nu venim pe lume cu un „caracter depresiv”. Depresia ascunde rănile care aşteaptă încă să fie numite, împărtăşite, îngrijite. Cine altcineva decât persoana însăşi poate repera cel mai bine acest moment precis în care se lasă să alunece în depresie, şi chiar în autodistrugere, pentru a scăpa de durerea devenită intolerabilă? Mecanismul există, condiţia umană este astfel făcută. Dar este la îndemâna fiecăruia să o surprindă asupra faptului şi să decidă să se concentreze asupra a ceea ce face rău, de a spune cuiva despre aceasta… până când să ia sfârşit această contracţie dureroasă – până la viitoarea, căci este vorba de a se naşte la sine însuşi aducând la lumina zilei adevărul propriei sale istorii.

Cine poate multul poate şi puţinul, spunem noi adesea. Eu n-aş vorbi poate de „băltoacă” pentru a descrie starea mea actuală. Dar îmi pot imagina că se ajunge la aceasta. Or, chiar şi în cazul extrem, o ieşire este posibilă. Experienţa arată că expresia lui Isus pe tema „secretelor” se poate aplica şi acestor non-spuse distrugătoare dacă distrugătorii, care încă sunt regula în multe familii, comunităţi religioase, societăţi de toate tipurile: „nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit, şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut” (Mt 10,26) Nu este aceasta ceva de luat ca o promisiune? Eu nu sunt nici artizanul nevoii(strâmtorării) mele nici responsabil pentru depresia mea. Ceva este ascuns, ceva care îmi face atâta rău încât fug în depresie – în termeni familiari, pun (am pus deja de mult timp) capacul deasupra.

Dar cu condiţia să iau în serios cuvântul lui Isus, eu încep să-mi întreb amintirile, visele, disfuncţionalităţile şi ele mă vor conduce încet-încet spre rănile ascunse. Eu ştiu deja – sau descopăr prin experienţă – că aceasta ia timp, din cauza că psihanaliza cheamă rezistenţele. Rezist, fără voia mea, aceasta face parte din proces, dar promisiunea lui Isus îmi ţine capul deasupra apei: în orice caz, mai devreme sau mai târziu, tot ceea ce este ascuns va veni la lumina zilei.

Renunţarea la autodistrugere

Trebuie totuşi să adăugăm că depresia se transformă destul de adesea în autodistrugere, atunci când vitalitatea mea se întoarce împotriva mea. Acolo, eu nu mai am nici o putere asupra mea, viaţa mea şi-a pierdut sensul, mă simt atât de rău cu mine însumi încât nici nu mai ştiu cum mă cheamă, în expresia familiară. Singura „putere” pe care o mai am încă, este aceea de a mă îndârji contra mea. Ca şi Iov, care a pierdut totul în urma agresiunilor şi a catastrofelor naturale: bunurile, servitorii, poziţia socială, dar şi toţi copiii lui… şi sănătatea lui; lovit de o boală contagioasă, el este exclus chiar şi din oraş şi numai cei trei prieteni vin să-i facă o vizită.

Dar el este mai întâi închis în mutism „şapte zile şi şapte nopţi” – cifră simbolică, în Biblie, pentru a reda împlinirea, desăvârşirea a ceva. Putem vedea aici cazul unei depresii, care ia sfârşit atunci când ajungem la capătul „non-vieţii” şi când vitalitatea revine la suprafaţă. La acest mutism, Iov „răspunde” mai apoi „blestemându-şi ziua” adică ziua naşterii lui (Iov 2,3). El „răspunde” şi este „istovit” (este acelaşi verb în ebraică) în momentul în care se întoarce contra lui: vedem astfel că autodistrugerea provine din „istovirea” care este depresia. Ca şi Iov de-a lungul acestui monolog din capitolul 5, mi se întâmplă să întorc contra mea răul care mi s-a făcut: sunt un nimeni, cel mai bine aş face să dispar, sunt de prisos, nimănui nu-i pasă, nici măcar lui Dumnezeu.

Ca şi Iov, încep atunci să-mi doresc să mi se întâmple cel mai răul, îi mai adaug şi eu: am deja capul sub apă, dar îl cufund şi mai mult. Este singura „putere” care îmi rămâne – aceea de a-mi da iluzia că încă mai sunt capabil de ceva. Drept urmare, voi vedea că astfel scap momentan de suferinţa imposibilă de suportat în neputinţă: nu am fost încă gata pur şi simplu de a mă primi rănit (ă).

Mă simt contemporan-ă cu Iov. Şi eu aş fi putut spune: „Să piară ziua naşterii mele!” pentru a fugi de durerea de a fi ca mort. Sau: „Să nu mai strălucească nici o lumină asupra zilei naşterii mele!” pentru a atenua suferinţa de a fi pierdut sensul vieţii mele. Sau încă: „Să se aşeze asupra acestei zile o masă noroasă!” pentru a evita durerea de a nu mai avea nici o putere asupra vieţii mele decât asupra unei mase inconsistente. Sau în sfârşit: „Fie ca noaptea în care am fost conceput să fie sterilă!” pentru a  sufoca sentimentul dureros de a nu valora nimic, de a nu purta nici un rod, de a fi interzis de la bucurie.

Ca şi Iov, doresc moartea poate – refugiul celor „sleiţi de puteri” (3,17), a celor care nu mai pot. Dar am prea multă vitalitate pentru a mă lăsa să mor sau a-mi provoca moartea. Sunt în acest infern special în care nu se poate nici trăi, nici muri. Aceasta a fost şi experienţa filosofului şi teologului Kierkegaard: „Durerea disperării este tocmai aceea de a nu putea muri […]; lipsa de speranţă, pentru că ultima speranţă, moartea, lipseşte.[2]” De ce ar lipsi ea? Pentru că viaţa este prea puternică în mine pentru a ajunge să-mi pun capăt zilelor. Şi ajung să blestem această vitalitate care mă menţine în infern.

Experienţa arată că autodistrugerea vine prin crize. Întoarcerile la realitate nu sunt îmbucurătoare: suferinţa este prezentă, mută, absurdă. Dar îmi revine să o privesc în faţă…până când ea îşi coboară ochii, într-un fel. După criza lui de autodistrugere, Iov constată că durerea este de neocolit. S-ar spune că acum el devine conştient că în fapt ea a fost întotdeauna aşa: dacă nu aş fi fost conceput, spune el, dacă nu aş fi ieşit niciodată din pântecul matern, aceasta „ar fi ascuns răul din ochii mei” (3,10). Niciodată poate suferinţa nu mi-a apărut atât de intim indisociabilă de existenţă: răul pe care l-am îndurat încă de la naşterea mea îmi sare în ochi astăzi, ca şi lui Iov care credea că se poate proteja de el. Se dovedeşte de acum că nimeni nu se află la adăpost[3].

Ceea ce ne face să înaintăm

Atunci când suntem profund hotărâţi să avem grijă de rană, ce este terapeutic? Mai întâi luciditatea. Pentru Iov ca pentru oricine, ea survine prin străfulgerări înainte de a se transforma progresiv într-o vigilenţă cotidiană. Tocmai am văzut un exemplu a doua zi după o criză de autodistrugere. Mai departe, în capitolul 10, în timp ce Iov este pradă dublei tentaţii de autoacuzare şi de autojustificare, el are o conştientizare fulgurantă, chiar în mijlocul textului: culpabilitatea nu duce la nimic, eu rămân „sătul [saturat]” de ruşine, văzându-mi mizeria”. (v.15) Dacă stau aşa, privind această deznădejde în faţă, lăsând să vină această durere numind „ceea ce îmi face”, alegând cuvintele cât mai aproape de ceea ce resimt, în strâns contact cu adevărul absolut crud a ceea ce mi s-a întâmplat, atunci eu încep să-mi îngrijesc rana.

Dar o asemenea luciditate este foarte dificil de trăit atunci când eşti singur. Ceea ce este infinit terapeutic, este aceea de a împărtăşi trăirea atât de grea cu o fiinţă umană (sau cu mai multe). Ezit pentru că nu am putut găsi încă persoana potrivită? Dacă este urgenţă voi renunţa cu uşurinţă la părtaşul ideal, care de altfel nici nu există. Se întâmplă ca un prieten, o vecină, o persoană cu totul neaşteptată „să cadă din cer” la momentul potrivit. Esenţială este nevoia mea irepresibilă de a spune cuiva ceea ce mă îneacă: punând cuvinte despre ceea ce resimt – cuvinte pe care o altă fiinţă umană le poate înţelege, - eu îmblânzesc şi umanizez această „masă noroasă”, această ceaţă informă care ameninţa să mă înghită. Bine înţeles, voi alege o persoană capabilă de o ascultare empatică, de preferinţă uneia căreia îi place să dea lecţii.

Odată sau altădată în viaţă mea, îmi amintesc că am fost eliberat (ă) şi vindecat (ă) de o suferinţă datorită acceptării neputinţei mele. Tocmai acolo se petrece totul: cu cât mai completă este consimţirea mea la realitatea a ceea ce s-a petrecut – nu am putut şi nu aş fi putut împiedica, este aşa şi nu altfel – cu atât mai profundă şi ireversibilă este vindecarea rănii mele. Aceasta nu vrea în nici un caz să însemne că eu aprob nedreptatea, actul distructiv, nenorocirea care m-a făcut să-mi pierd încrederea în viaţă. Acestea nu trebuiau să se întâmple niciodată. Dar accept să nu rescriu istoria. Descopăr încet-încet ceea ce îmi rămâne de făcut: să-mi îngrijesc rana primind fiinţa rănită care am devenit. Bineînţeles, a regăsi rana, înseamnă a retrăi acest trecut care mi-a făcut rău sau chiar m-a crucificat. Dar de data aceasta, eu ştiu că nu voi muri din cauza lui.

Autocompasiunea

Acceptarea neputinţei, de asemenea, se face în etape. De fiecare dată, îmi voi spune: „Nu puteam nimic, nu aveam nici un mijloc de a împiedica aceasta, iată ce mi-a făcut aceasta, este o retrăire a neputinţei totale; dar astăzi am mijloacele de a primi această retrăire pentru că sunt mai mult decât ea. În plus, eu sunt astăzi o persoană adultă, capabilă să aibă grijă de copilul neputincios din mine.” Poate că am experimentat-o deja: nimic nu este mai terapeutic decât auto-compasiunea. Sunt împins din plin acolo de atitudinea empatică a altuia. Pentru că altul (nu neapărat un terapeut profesional) a fost primul care mi-a îngrijit rana, eu am început să valorizez această parte prăbuşită şi ocultată din mine însumi. Simt că nu mă voi vindeca în profunzime fără a înlocui eu însumi o asemenea atitudine empatică.

Dar cum să dezvoltăm auto-compasiunea? Un verset din psalmi poate fi ajutător: „Fiinţa mea însufleţită/ anima mea [sufletul] este în mine ca un copil, ca un copilaş lângă mama lui” (Ps. 131, 2b). Rana poate urca până în copilărie. Dar ea poate fi de asemenea făcută la vârsta adultă şi să aibă un răsunet deosebit de puternic pentru că comunică cu răni mai vechi. Sau încă, ea poate fi atât de dureroasă încât mă lasă neajutorat –ă ca şi copilul neputincios de altădată. Dacă eu mă interesez de ceea ce poate fi auto-compasiunea, este fără îndoială pentru că sunt gata să-mi îngrijesc rana. Cum să reîmblânzesc copilul sau fiinţa rănită din mine? Vorbindu-i şi liniştindu-l, ascultându-l în loc să-i impun tăcerea „cravaşându-l”. Acordându-mă pe diapazonul lui, la nivelul a ceea ce resimte fără a minimiza, nici a căuta cu orice preţ scuze pentru agresor. Explicându-i ceea ce nu a înţeles. Şi mai ales luându-l în braţele mele, mângâindu-l atunci când retrăirea este pur şi simplu insuportabilă. Într-un cuvânt, luându-i apărarea, pentru că nu mă reduc la acel copil rănit, la acea fiinţă julită, distrusă, pierdută: eu devin tatăl şi mama lui, el se poate linişti sprijinindu-se de mine, ca în psalmi. Şi gravitatea răului îndurat nu intră în considerare: încă odată, cel care poate multul poate şi puţinul.

Dumnezeul cel mai necunoscut

Cum este posibil un asemenea miracol? Pentru că Dumnezeu locuieşte în acel copil în deznădejde. În tradiţia creştină, Dumnezeu a venit la oameni ascuns într-un copil neajutorat care se numea Isus. Până la moartea lui sub tortură, în abisul durerii şi al abandonării, Isus n-a renegat niciodată copilul din el: partea lui cea mai vulnerabilă, era Dumnezeu din el. Iar când, în dimineaţa Învierii, a fost văzut viu de o serie de martori, toţi au înţeles că nu va putea fi ucis niciodată Dumnezeu din om: partea fragilă a copilului era în acelaşi timp veşnică şi indestructibilă. Într-o zi voi şti că îngrijindu-mi rana, eu am avut grijă de Dumnezeu din mine, am vegheat asupra acestei „împărăţii a lui Dumnezeu care este în interiorul nostru” (Lc 17,21)

Celălalt miracol, este acela că pot dezvolta o auto-compasiune, chiar dacă în copilăria cea mai fragedă nu am fost (aproape) niciodată consolat atunci când mă durea. Psihologul american Daniel Goleman semnalează numeroase studii în neurobiologie şi în psihologie care dezvăluie capacitatea copilaşului de a se consola pe sine însuşi: „Pentru copilaş, mângâierea vine de la cel sau cea care se ocupă de el: mama lui îl aude plângând, îl ia în braţele ei şi îl leagănă până când totul se linişteşte […] Pentru a învăţa să se consoleze, e nevoie de mulţi ani şi de multe unelte psihologice din ce în ce mai perfecţionate, pe care creierul, dezvoltându-se, le pune la dispoziţia copilului.[4]” Dar ce se întâmplă atunci când, în urma traumatismelor şi a maltratărilor, consolarea nu a venit niciodată de la un om? Potrivit acestui autor, se poate afirma, pe baza observaţiilor ştiinţifice actuale, că o reeducare este posibilă, chiar şi la nivelul neuronal: „Stigmatele emoţionale cele mai teribile pot şi şterse[5].”

A avea grijă de rană presupune: a se opri, a se retrage, a fi atent la interioritatea sa. Animalul rănit nu se pune la adăpost, în fundul pădurii pentru a-şi linge rănile? Puţin contează gravitatea rănii. Puţin contează şi vechimea ei. Este suficientă o singură dată şi voi şti cum să practic empatia în privinţa mea în toate circumstanţele. Învăţ să nu mă desolidarizez niciodată de partea mea cea rănită. Mă surprind adesea promiţându-i copilului rănit de altădată: „Nu te voi mai lăsa, îţi voi lua întotdeauna apărarea!” Mă suspectaţi de nombrilism (atitudine ego-centrică, nombril fr.- ombilic )? „Vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi[6]” recomanda acest Isus care era însuşi Iubirea necondiţionată faţă de semenii lui. Cum îl voi iubi eu pe celălalt, inclusiv în partea lui rănită, dacă eu nu voi avea niciodată grijă de a mea, persistând în a nu o iubi, în a o respinge?

Cuvântul lui Isus lasă să se înţeleagă că maniera mea de a iubi pe aproapele meu se aseamănă cu maniera mea de a iubi. Îngrijind rana mea, îmi dau seama că devin mai sensibil la partea rănită a celuilalt. Până la această profunzime a adevărului meu va fi nevoie să cobor. Fără aceasta, nu voi întâlni partea rănită din celălalt. Pe de altă parte, n-aş fi crezut niciodată posibil să comunic astfel cu ceilalţi, chiar dacă ei nu ştiu nimic despre aceasta. şi aceasta aruncă o lumină neprevăzută asupra celui sau celei care m-a rănit. Ca şi cum acest „a suferi cu”, contra oricărei aşteptări, mă va face să aparţin familiei umane: auto-compasiunea mi-a dezvăluit că în definitiv eu sunt pe aceeaşi navă… şi iată că am sfârşit cu sentimentul de abandonare!

Contactând partea mea cea mai profundă – cea despre care numai eu singur-ă ştiu cât este de rănită -, am fost pus imediat în contact cu partea cea mai intim sensibilă şi dureroasă a oricărei fiinţe umane: izolarea a luat sfârşit pentru totdeauna, eu am experimentat în întreaga mea persoană, fără să fi căutat, profunda înrudire a oamenilor.


CE SĂ FACEM CU MÂNIA?

O nedreptate îndurată odată, „lovituri necinstite” din cotidian, o relaţie problematică pe care nu ajung să o domolesc… În toate cazurile, eu „încasez” fără a spune nimic, sperând în zile mai bune care nu mai vin. Şi spun, cu un pic de vehemenţă: „Nu am dreptul să mă plâng când văd ce li se întâmplă altora, catastrofele din lume”, etc. ca şi cum am putea măsura suferinţele pentru a le compara! Este foarte probabil că am învăţat (că am fost învăţată) de foarte tânăr-ă să-mi sufoc mânia, protestarea mea şi chiar, pur şi simplu, plângerea mea. În momentul funeraliilor, prima calitate recunoscută defunctului este adesea aceea că „nu s-a plâns niciodată”!

Din fericire, personajele biblice sunt departe de a fi atât de condiţionate: psalmiştii, Iov, Ieremia, Ilie, Iona etc, sunt cei la care se plânge, se protestează şi se contestă cel mai mult. Or, niciodată Dumnezeu nu face represalii unui om care s-a plâns, s-a supărat, s-a revoltat, fie şi contra Lui. Este cazul aşadar să contestãm civilizaţia noastră… stoico-creştină, mai degrabă decât iudeo-creştină[7]: pentru evrei – şi pentru evreul Isus -, plângerea, protestarea şi mânia fac parte din procesul de iertare. Ele sunt chiar constitutive ale iubirii!

Poate că îmi sufoc mânia pentru a nu deveni dependent de persoana care mi-a cauzat rău – pentru a evita să mă închid în acest „a-suferi-contra” despre care a fost vorba. Dar nu înseamnă aceasta ceva de genul a arunca şi copilul odată cu apa de baie? Într-adevăr, dacă sunt dintre cei care refuză să-şi sărăcească viaţa lor relaţională, mai devreme sau mai târziu eu descopăr că „a-suferi-contra” este o etapă de neocolit. Provizorie, dar de neocolit. Este vorba de a face experienţa neprevăzută a unei a treia căi: am fost pentru mult timp închis-ă în alternativa „a te lăsa zdrobit” sau „a zdrobi la rândul tău”, fără a bănui că o a treia cale este posibilă, cale care are drept nume „a rezista”.

Iov, o mânie exemplară

Nici a mă lăsa zdrobit, nici a zdrobi, ci a protesta, a contesta, a striga nedreptatea, a înfrunta sau a confrunta, deci a rezista şi, mai mult decât orice, a-mi da seama că Dumnezeu, Cel cu Totul Altul, stăpânul Vieţii – puţin contează cum îl numesc - , suportă foarte bine ca eu să mă întorc contra Lui! Pe această cale, Iov este deosebit de inspirator. Prietenii săi, nesuportând violenţa verbală prin care el îşi exprimă mânia, îl brutalizează, impunându-i tăcerea şi culpabilizându-l. El se întoarce atunci contra lui Dumnezeu şi declară: „Tocmai lui Şadai îi vorbesc şi lui vreau să-i adresez reproşurile mele” (13,3) Or, Şadai însemnă „cel Puternic”. Este ca şi cum Iov ar spune: vreau pe cineva în faţa mea, un vizavi consistent, capabil să suporte mânia mea, o mânie legitimă; îmi revendic dreptul de a simţi nedreptatea care mi-a fost făcută; ceea ce contează mai presus de orice este a rămâne eu însumi, cât mai aproape de ceea ce trăiesc.

Dar este adevărat că pe moment, Iov îşi ocultează mânia şi o proiectează asupra lui Dumnezeu, care devine „cel Rău” îndârjit să-l distrugă fără motiv: „Eram liniştit şi El m-a frânt. M-a apucat de ceafă şi m-a făcut bucăţi” (16,12). Poate că mă recunosc în aceste pasaje în care, neavând nici un vizavi uman capabil să primească contra-violenţa sa legitimă, Iov îi atribuie propria sa mânie lui Dumnezeu. În acest capitol 16, el nu se poate împiedica să vadă în El „un animal sălbatic care sfâşie” , „un zdrobitor de cranii”, „un războinic care duce asaltul”. Îi lipseşte lui Iov un martor binevoitor care să-i întindă o oglindă: nu crezi că tu eşti acela care are dorinţa de a sfâşia, de a zdrobi, de a ataca… şi, sincer, ai şi de ce, după tot ceea ce ai „încasat”?!

Multe persoane recunosc că nu-şi pot exprima mânia „pentru că ar fi devastatoare”: pentru că lor însele le e frică de ea. Or, când o sufocăm şi o atribuim CELUILALT, ea este mai puţin ameninţătoare. Avantajul suplimentar este că credem atunci că am găsit un sens suferinţei noastre: sunt sută la sută victimă (nu există nici o contra-violenţă în mine) pentru că CELĂLALT este sută la sută agresor. „m-a zdrobit din toate părţile […] S-a aprins de mânie împotriva mea, S-a purtat cu mine ca şi cu un vrăjmaş (19,10): totul se explică! În ce moment constatăm că toate acestea sunt fantasmatice? Exact atunci când, încetând să facem noi înşine toate întrebările şi răspunsurile, îl confruntăm (stăm faţă în faţă cu) în sfârşit pe CELĂLALT.

Şi acolo, este posibil să ne identificăm cu Iov: când el încetează să se distrugă (ca în cap.3) şi când încetează să dispară într-o gaură de şoarece delegându-i lui Dumnezeu propria sa mânie, el îndrăzneşte să-l înfrunte pe acest Altul imaginar cu atotputere distructivă. El ajunge atunci în contact cu frica de a fi omorât dacă transgresează injoncţiunea de a tăcea rămânând victimă. Şi iată că acest Altul imaginar se prăbuşeşte chiar în momentul în care Îl înfruntă: „Abţineţi-vă să vorbiţi şi voi vorbi eu, întâmple-se orice s-ar întâmpla! Îmi iau carnea (trupul)  în dinţi [tot corpul meu se concentrează acum în dinţii mei gata să muşte, să smulgă, să distrugă; sunt gata să mă bat pentru a mă apăra] şi sufletul meu / viaţa mea îl expun în mâna mea [nu mai am nimic de pierdut]. Mă va ucide, fie ! Îl aştept! Numai în faţa lui justific (pot justifica) căile mele [să iau partea mea, să denunţ nedreptatea]” (13,13). Să notăm că frica de a fi omorât dispare chiar în momentul în care îi face faţă Celuilalt, ocupându-şi propriul teritoriu pentru a-l apăra.

Ieşirea este instantaneu acolo: nu, el nu va muri, „aceasta [această confruntare] se va întoarce, pe de altă parte, spre salvarea mea [voi ieşi de acolo], pentru că înaintea feţei Sale nu se prezintă un necredincios [cineva care se refuză relaţiei cu Dumnezeu]”. Culmea, este că în final – la sfârşitul acestei Cărţi biblice -, toate reproşurile, contestările, revoltele lui Iov duc la felicitări din partea acestui Dumnezeu care, cu siguranţă, apreciază confruntarea: „Slujitorul meu Iov a vorbit bine despre mine!” (42,7 repetat în v.8). Pentru ce un asemenea deznodământ? Pentru că puţin contează reprezentările imaginare, acuzaţiile injuste, proiecţiile „delirante”. Ceea ce contează mai presus de orice, este faptul că Iov nu a rupt niciodată relaţia cu Cel cu totul Altul, nu a încetat niciodată să-I vorbească. Noul Testament va da o confirmare strălucită acestei intuiţii: numai legătura cu CELĂLALT (uman sau divin) face viaţa posibilă în pofida a orice.

Istoria lui Iov mă poate întâlni în măsura în care ea zugrăveşte cea mai rea dintre situaţii: nu văd pe nimeni în anturajul meu care să poate primi expresia mâniei mele şi păstrez totul pentru mine. Poate că a venit momentul să mă adresez acestui cu totul ALTUL pe care îl cunosc numai de departe. Nimic nu mă împiedică să Îl pun în discuţie: „Dacă există cineva acolo sus, ar merita să fie pedepsit” se revolta într-o zi o muncitoare. Dar acolo unde demersul devine fructuos este atunci când încep să Îl apostrofez direct: încet-încet descopăr că există cineva de faţă. Şi cu cât în confrunt (El este destul de mare pentru a suporta aceasta, scria Kierkegaard), cu atât devin eu însumi consistent-ă: mă grupez, mă unific pentru a mă apăra, pun capăt (cel puţin provizoriu) divizării mele interioare pentru a-mi lua partea… Şi aceasta mă structurează.

Autocenzura cea mai rea

Dar există ceva mai rău decât cea mai rea situaţie. Este atunci când autocenzura merge până la a mă împiedica să răspund CELUILALT (uman sau divin), care se arată a fi totuşi gata să primească mânia mea. Acesta este cazul lui Cain care se simte nedrept tratat, mânia lui dublându-se prin sentimentul de a-şi fi pierdut rangul. Ascultarea şi solicitudinea Celui cu totul Altul rămân fără efect: „Pentru ce te-a ars aceasta şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa?” (Gn 4,6)[8]. Continuarea povestirii dă impresia că Cain este lovit de mutism. Creatorul este bine plasat pentru a şti că este urgent, pentru persoana descompusă de furie şi umilire, să exprime în cuvinte ceea ce trăieşte. Este posibil să fac parte dintre acele persoane care au fost ciocănite încă din copilărie: „Ce urât(ă ) eşti când eşti mânios (mânioasă)!” Nimic mai determinant ca aceasta pentru a pune în loc mutismul, în timp ce s-ar fi cuvenit să se acorde empatie: „Ce aer nefericit ai! Ai putea să-mi spui ce te devastează?”

În Biblia ebraică, Dumnezeu se mânie de o sută şaptezeci de ori, iar oamenii numai de patruzeci de ori. Antropomorfism curat? Cum vedeau autorii biblici „nasul” lui Dumnezeu „arzând”[9]? Poate că era – este o manieră de a spune că mânia este întotdeauna autorizată şi binecuvântată în calitate de căutare de relaţie – indiferenţa care conduce dimpotrivă la ruptura relaţiei: faptul că Dumnezeu se mânie mult mai des decât oamenii şi că aceştia sunt creaţi după chipul lui este suficient atunci pentru a ne dedramatiza şi deculpabiliza pentru accesele noastre de mânie!

În nici un moment, în istoria lui Cain şi Abel, Dumnezeu nu-i spune lui Cain că este bine sau rău să fie mânios, cu atât mai puţin dacă mânia lui este legitimă sau ilegitimă: cenzura nu vine în nici un caz de la El! Cain este supărat, punct şi asta-i tot. Pierzându-şi cumpătul şi consistenţa, el este ameninţat în chiar identitatea lui: el are nevoie de ajutor. Chiar dacă el îl acuză pe Dumnezeu pentru prejudiciu[10], Dumnezeu se oferă ca punching-ball. Nu aceasta aş aştepta de la un adevărat prieten? Să-mi permită să-mi exprim mânia chiar dacă nu o merită, să mă încurajeze să numesc ceea ce fierbe în mine, aşa încât încet-încet să mă pot explica şi linişti?

Iată de ce este foarte regretabil să „cenzurăm” Psalmii punând între paranteze pasajele în care se verbalizează mânia  şi nevoia de răzbunare: autorii psalmilor, ca multe alte persoane biblice, nu-şi interzic nimic din ceea ce se petrece în ei. Ei îi vorbesc despre acestea Celui care, luându-i întotdeauna aşa cum sunt, le poate readuce pacea în inima lor. Îi mulţumesc lui Dumnezeu de a putea fi ei înşişi şi găsesc astfel împlinire pentru rugăciunea lor. Terapie indispensabilă, când ştim că mâniile cenzurate recad, mai devreme sau mai târziu, asupra persoanei care nu este de vină pentru aceasta. „Peste tot şi întotdeauna oamenii nu pot sau nu îndrăznesc să atace obiectul care le motivează mânia, scrie R. Girard, ei îşi caută în mod inconştient substitute şi cel mai adesea găsesc aşa ceva.[11]” Şi astfel Cain îşi va întoarce mânia împotriva lui Abel şi „va trece la act”.

Rădăcinile sentimentului de nedreptate

Dar ce îl împiedică să ridice capul, să-l înfrunte pe Cel cu totul Altul, să-i spună cât de nedrept se simte tratat? Ce şi cine l-a redus la tăcere? Iniţiind o ofrandă „pentru Domnul” posibil să se fi întors spre Singurul care putea să-i garanteze un tratament just? Citind textul de aproape, ne dăm seama că, fără îndoială, Cain nu s-a simţit niciodată recunoscut şi valorizat în fiinţa lui, independent de acţiunile lui meritorii. Problema era veche: lovit de mutism, ros de o relaţie mortiferă cu mama sa Eva[12], nefiind niciodată iubit pentru el însuşi (Adam este de altfel remarcabil de absent din relatare), Cain nu se supunea oare de mult timp acestei compulsii pe care mulţi o cunosc din interior: a trebui să dovedească mereu?

Şi aceasta nu este niciodată îndeajuns: ofranda nu este suficientă; celălalt (Abel) este, în mod imaginar, perceput ca cel care este recunoscut şi pus în valoare. Şi iată că şi Dumnezeu face la fel. În mod sigur, gândeşte Cain, nu există decât arbitrar! Departe de a fi „un defect urât”, gelozia este aici ceea ce îi dezvăluie lui Cain propriul sentiment de inconsistenţă şi frica lui teribilă de a dispărea. Episodul ofrandei este picătura de apă care debordează vasul. Dar Cel cu totul Altul, aici, este cel care refuză funcţionarea mortiferă a omului: nu este nevoie de performanţă (religioasă sau alta) pentru a merita să fii valorizat şi iubit. Aceasta ar putea fi ocazia visată pentru Cain de a-şi clama în sfârşit nedreptatea, de a lăsa să iasă o mânie de multă vreme ocultată, de a se afirma pentru prima oară în viaţa lui. Dumnezeu nu i se oferă oare drept vizavi pentru a-i permite lui Cain să-I reproşeze nedreptatea resimţită de atâta timp?

Şi această „autorizare” mi s-ar adresa şi mie? Recunoscând că am dreptul la mânia mea, contactând-o ca pe o nevoie legitimă a mea, eu văd tot mai clar că ea este în legătură cu setea mea de dreptate: ea este semnul că eu nu am renunţat încă la dreptate. Eu remarc în jurul meu cum unii nu reacţionează nici chiar atunci când sunt victime ale unei noi nedreptăţi: ne mai aşteptând să fie auziţi şi reabilitaţi, ei nu mai au energie nici măcar pentru a se mânia. Se aseamănă unor morţi-vii şi îmi spun că eu încă prefer inconfortul mâniei: ea mă face să simt că sunt totuşi în viaţă, că nu abdic în faţa nedreptăţii.

Când un vizavi, la fel ca o oglindă, mă reflectă cât de supărat sunt fără a purta nici o judecată asupra mea, fără a mă culpabiliza, eu mă aflu, ca să zic aşa, confirmat în existenţa mea: niciodată nu am fost atât de consistent în proprii mei ochi! Eu nu sunt de acord să fiu tratat astfel: simplul fapt de a o spune – şi atât de posibil de a fi auzit – îmi permite să mă distanţez, să mă diferenţiez de nedreptatea îndurată. Dar voi avea eu curajul de a mă confrunta direct cu persoana care mi-a făcut rău? Sau, pur şi simplu, mă voi simţi eu capabil să-l acuz pe celălalt, să mă opun lui fără să mă îmbolnăvesc din cauza asta mai dinainte? Dacă eu constat o mare disproporţie între emoţiile mele şi realitate, este fără îndoială pentru că nedreptatea îndurată are rădăcini mai vechi. Aproape sigur că am ştiut încă de foarte tânăr cât mă costă să mă opun.

Totuşi niciodată nu este prea târziu, în acest domeniu, pentru a face reeducarea! Vedem adesea persoane foarte înaintate în vârstă „făcând numai după capul lor” pentru prima dată în viaţă. Empatia şi susţinerea unei singure persoane pot fi suficiente pentru a-mi exorciza frica şi a o transforma în mânie. Îndrăznesc atunci să spun nu şi contra-violenţa mea interioară dispare pe măsură ce creşte capacitatea mea de a mă confrunta cu altul.  Acum, eu văd din interior că, la modul cinstit, nu i se poate reproşa violenţa cuiva, căruia, în mod sistematic, i s-a refuzat ascultarea mâniei şi a sentimentului de nedreptate.

Liber să ridic capul

Dumnezeu faţă de Cain în cartea Genezei, Isus faţă de adversarii lui în Evanghelia lui Ioan intervin de aceeaşi manieră pentru a preveni trecerea la fapt – dându-i interlocutorului libertatea sa: „Dacă faci… şi dacă nu faci bine [Dumnezeu nu dă nici o reţetă, dar Cain are de ales]… pentru a ridica” (Gn 4,7). A ridica ce? Faţa posomorâtă, deoarece Cain şi-a pierdut rangul. Totul depinde deci de ceea ce vreau: dacă scopul meu este acela de a ridica capul şi de a putea să mă privesc din nou în oglindă, după ceea ce am îndurat, eu am întreaga libertate de a mă concentra asupra a ceea ce sunt în mod profund, asupra acestei feţe unice şi de neînlocuit pe care Cel cu totul Altul şi mulţi alţii nu o vor pierde niciodată din memorie.

Îl pot auzi pe Dumnezeul Genezei comparând contra-violenţa mea cu un animal „pitit la uşa mea”, pe care mie îmi revine să-l ţin la picior mai degrabă decât să-i dau drumul asupra duşmanului meu pentru a-l răni sau a-l ucide. Aceasta ia exact timpul de a reflecta: ce vreau eu cu adevărat? Să rup definitiv relaţia sub lovitura unei mânii pe care aş regreta-o mai târziu? Să repar nedreptatea în timp ce încă am dorinţa de a-i face celuilalt de zece ori răul pe care mi l-a făcut?

În timp ce reflectez la ceea ce mi-ar place să-i fac şi îi mărturisesc unei terţe persoane răzbunările care îmi vin în minte, vulcanul se răceşte. Lava devastatoare se transformă în sol fertil: departe de a-mi renega mânia, eu o primesc acum ca pe forţa mea de viaţă. Ea îmi dă o considerabilă energie pentru a face faţă nedreptăţilor. Canalizată, ea devine sursă de inspiraţie: eu iau în considerare conduita sau conduitele de adoptat. Nu vreau nici să fug de persoana respectivă, nici să o distrug şi nu vreau să-mi sufoc mânia care este motorul luptei mele pentru dreptate. În domeniul relaţiilor interpersonale am suferit un prejudiciu. În acest domeniu deci voi lua propria mea apărare: lucrurile vor fi spuse – chiar dacă nici o reparaţie nu va avea loc.

Canalizarea energiei diferenţierii

Dacă am decis să nu-mi evacuez mânia punând astfel capăt relaţiei (prin fugă sau agresiune ireparabilă), eu constat că este posibil să o „metabolizez” căutând dreptatea. Aceasta înseamnă că eu am renunţat să devin justiţiar. Justiţiarul se crede deţinător al dreptăţii cu D mare. Nu numai că se înşeală enorm (Cain îl ucide pe Abel care nu are nici o vină), dar nedreptatea pe care o comite la rândul lui nu domoleşte cu nimic sentimentul lui de nedreptate iniţial care este la un alt nivel. Se ştie că în închisoare, mulţi deţinuţi se simte mai victime ca oricând; aparent insensibili la răul pe care l-au făcut, ei sunt ca în aşteptare pentru a fi ascultaţi şi reabilitaţi în ceea ce au îndurat în mod injust mai înainte.

Ca mulţi alţii, poate că aspir la dreptatea perfectă… dar nu vreau să devin nedrept. Timpul reflecţiei este adesea şi cel al rugăciunii(chiar şi revoltată): „Îmi vei face Tu dreptate, da sau nu? Sunt eu condamnat să-mi fac singur dreptate? Oare o dreptate pentru toată lumea este ea posibilă?” Îndoiala începe să se insinueze: „Sunt eu într-adevăr sigur de interpretarea pe care o dau faptelor? Nu-mi lipsesc oare ceva elemente? Am eu dovada definitivă că celălalt merită aceasta sau aceea? Şi dacă el nu este decât un detonator? Nu risc oare să-l „fac să plătească” nedreptăţi mai vechi? Este el absolut singurul care mă împiedică să trăiesc?”

Sunt astfel pe cale să acced la ceea ce este mai divin în om: setea mea de a  fi justificat, apărat, reabilitat. Aud ca pentru prima oară recomandarea lui Isus: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate lucrurile vă vor fi date pe deasupra!” (Mt 6,33). Este de căutat, neobosit, fără a putea vreodată afirma că am pus mâna pe ea. Şi este mai întâi o chestiune relaţională: Cel cu totul Altul iniţiază viaţa din capul locului la plural, pentru că o împărăţie presupune subiecţi, relaţii interpersonale – am putea auzi - căutaţi mai întâi relaţionalul lui Dumnezeu şi dreptatea sa!

Mânia fecundă este cea care încet încet se desparte de dreptatea cu D mare: nu pretind să deţin adevărul ultim asupra a ceea ce s-a petrecut, ignor prea multe lucruri despre celălalt şi despre mine însumi pentru a-mi imagina că aş fi perfect drept în reacţia mea la nedreptatea îndurată, îi las lui Dumnezeu grija de a restabili Dreptatea acum sau mai târziu. Şi dacă nu cred într-un Dumnezeu garant al Dreptăţii, atunci mă las inspirat de ateul Albert Camus: „Cel care nu poate şti totul, nu poate ucide totul […] Revolta nu are în vedere decât  relativul şi nu poate promite decât o demnitate certă asortată cu o dreptate relativă. Ea ia hotărârea unei limite în care se instalează (devine?) comunitatea oamenilor.[13]

Iov, Iacov, autorii Psalmilor, nenumăraţi oameni în Biblie şi în istoria umanităţii au rămas în viaţă în măsura în care nu s-au desolidarizat de mânia lor. Se întâmplă ca singurul mijloc de a rezista să conste în a spune: „Voi rămâne eu însumi, am dreptul la ceea ce simt, refuz să numesc această nedreptate altfel decât după numele ei, voi continua să spun adevărul meu până când voi fi auzit chiar dacă aceasta ar trebui să dureze toată viaţa mea.” Dacă accept să consum fructul amar al mâniei până la capăt, voi descoperi nucleul dur al identităţii mele: este ceva ce nimeni nu-mi va putea niciodată lua. Acolo stă, indestructibilă şi eternă, exigenţa mea de dreptate. Îmi dau seama că ea este acum deparazitată de atotputernicie. Niciodată nu am fost atât de eu însumi… şi îi mulţumesc mâniei mele de a mă fi diferenţiat, în definitiv, de altul: ea m-a pus în contact în mine cu ceea ce nu va fi niciodată confundat cu altul; sunt ireductibil altul, şi, de acum înainte, de la această diferenţiere binefăcătoare voi căuta un teren de înţelegere cu altul.

BUCURIA DE A FI UNIFICAT

Dacă mânia este înainte de toate energie care permite să ne diferenţiem de altul, se înţelege de ce Dumnezeu refuză ofranda lui Cain. Cu riscul de a trece drept un Nedrept, El începe să se diferenţieze de caricatura Lui cu care se mulţumeşte Cain: nu, El nu este acest lacom de servilitate umană care seamănă teribil cu reprezentarea pe care Cain şi-o face despre mama sa. Opunându-se unei ofrande făcute în acest spirit, nejucând jocul, El încearcă să trezească în Cain dorinţa de a trăi diferit de ceilalţi, bucuria de a fi unic, fără comparaţie şi fără dependenţă, liber şi responsabil de alegerile lui.

O diferenţiere progresivă

Dar durata diferenţierii poate fi foarte lungă. Poate că nu mi-a fost posibil să intru în acest proces în cursul copilăriei mele sau al adolescenţei mele pentru că anturajul a fost fuzional, pentru că traumatismele au fost prea ocultate pentru ca eu să mă pot aventura în afara singurei mele„securităţi”: substitutul (sau substituţii) pântecelui matern. A ieşi din dependenţă, a mă opune, a transgresa, aşa ceva nici nu mi-ar fi trecut prin minte. Cine şi ce m-a ucis odinioară pentru ca să resimt până şi cea mai mică tentativă de afirmare de mine însumi ca o adevărată condamnare la moarte? Este posibil să ştiu, este posibil să nu am nici o idee.

În cazul lui Iacov din Biblia ebraică – al doilea fiu al acestui Isaac care, adolescent fiind, a fost pe punctul de a muri prin tăierea  beregatei de către propriul său tată Avram -, abia la o vârstă „coaptă” se face auzit acest apel de a se „întoarce în ţara sa”. Nu era vorba doar de o revenire dintr-un exil de douăzeci de ani, miza reală fiind mai degrabă posibilitatea, pentru Iacov, de a fi în sfârşit el însuşi, de a avea o „ţară” a lui, de a o sfârşi cu blândul Iacov aflat mereu sub dominaţia (autoritatea) altora (mai întâi a mamei sa Rebeca, apoi a unchiului său Laban, şi chiar a celor două soţii ale sale). Poate că acest moment a venit şi pentru mine. O altă voce ajunge la mine, înlocuită de cea a câtorva persoane mai mult sau mai puţin bine intenţionate care par a veni să mă caute. În sensul familiar al acestui termen, faţă în faţă cu cineva care caută încăierarea, eu mă aflu mobilizat pentru a mă apăra: nimic mai potrivit pentru a începe să mă regăsesc. Astfel, înainte de a pune piciorul în ţara sa de origine, Iacov ajunge să fie agresat de către un necunoscut – „un om”, potrivit Gn 32,25; „Dumnezeu”, vor spune Iacov şi tradiţia ebraică… şi această genială ambiguitate trebuie să rămână. Lupta durează o noapte întreagă, dezvăluindu-i lui Iacov o forţă interioară pe care n-ar fi bănuit-o vreodată. De această dată, este o problemă de viaţă şi de moarte; dacă există alegere, aceasta se face ca fără voia lui: el este încolţit să-şi ia propria apărare. Lupta nu este numai fizică şi exterioară: dacă nu se opune, nu înfruntă, nu se confruntă cu CELĂLALT, el nu va fi niciodată el însuşi, ceea ce revine la a spune că el nu va trăi.

În zori, el declară că „fiinţa/viaţa lui este eliberată”. Avem toate motivele să credem că el este eliberat de ceea ce îl împiedica să fie el însuşi. De fapt, adversarul a pus, fără îndoială, degetul pe partea pierdută a istoriei lui, cea la care el nu mai avea acces[14]. Dezgolind această rană, necunoscutul îi permitea lui Iacov să-şi asume totalitatea trecutului său şi deci să-şi regăsească unitatea, să fie de acum înainte el însuşi împreună cu tot ceea ce a fost. A contacta forţa care îl locuia şi a se simţi binecuvântat de Cel cu totul Altul – până şi în această rană pe care o recunoştea ca fiind a sa – nu se putea atâta timp cât el rămânea amputat de o întreagă parte din el însuşi: „Ai luptat cu oamenii şi cu Dumnezeu, şi ai fost făcut puternic”, spune adversarul. „Şi l-a binecuvântat!” (Gn 32, 29-30).

În fapt, forţa fizică a lui Iacov este legendară. Menţionată în mai multe rânduri înainte de această noapte faimoasă, ea era semnul unei mari forţe interioare pe care Iacov părea incapabil să şi-o însuşească. Nu eram şi eu, oare, puternic surpins-ă de ceea ce ceilalţi percepeau uneori în mine? Eu mă simţeam insignifiant, ca şi cum aş fi fost născut-ă pentru a fi anexa cuiva. Nu cunoşteam „puterea” care dormita în mine: la fel ca în cazul lui Iacov, eu acced la ea în momentul în care contactez partea pierdută din mine însumi – această parte care fusese „suprimată de pe pământul celor vii” (Is 53,8), partea mea cea mai sensibilă şi cea mai bogată. Eu trăiam mutilat-ă şi deci incapabil să stau în picioare prin mine însumi, pentru că îmi lipsea o bucată întreagă de zid din identitatea mea.

Răul, pe care ceilalţi şi viaţa mi l-au făcut, nu puteam să-l integrez pentru că nimeni nu mă susţinea spunând: „Eu sunt martor a ceea ce ţi s-a întâmplat; tu nu ai nici o vină, este nedrept şi distructiv, şi aceasta face teribil de rău.” Atunci, eu mă despărţeam de această parte zdrelită din mine însumi: era singurul meu mijloc de a supravieţui la acea vreme. Dar nu puteam să cresc. Exista mereu un copil rănit ascuns în adâncul meu. Un copil dependent care în mod tăcut cerea ajutor. Şi apoi a trecut sabia, tranşantă, incomprehensibilă, la fel de neaşteptată ca pentru Iacov la vadul lui Iaboc în acea noapte. Nu înţelesesem nimic la început: nu numai că Dumnezeu nu mă ajuta dar el se îndârjea, înfundându-mă şi mai mult, străduindu-se să mă facă să trăiesc relaţii agresante.

Sabia care permite viaţa

Pentru ce să vorbim despre sabie? Pentru că, după o clipă, aceasta se aseamănă unui fapt expres: totul şi toată lumea par a se fi vorbit. Imaginea, din evanghelii, ne face să ne gândim la o sabie invizibilă care izolează tot mai mult, tăind legături mortifere unele după altele: „Nu ai nevoie de x sau de y pentru a exista, tu exişti prin tine însuţi… şi x sau y există de asemenea prin el însuşi. Dă drumul acestei dependenţe alienante pentru amândoi!” Nu mie îmi revine să mânuiesc sabia. Ea îşi face treaba, iar a mea este aceea de a consimţi. Avem acolo unul din textele esenţiale ale Bibliei: „Să nu credeţi că am venit să aduc pacea, ci sabia. În adevăr, eu am venit ca să separ pe om de tatăl lui, pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa; şi vrăjmaşii omului sunt/vor fi oamenii din casa lui” (Mt 10,34)

Iniţiativa este a stăpânului Vieţii, a Celui care ştie că existenţa oamenilor este imposibilă fără diferenţiere. Un proces dureros fără de care cotidianul nu este decât haos, fuziune şi confuzie, infern. Pentru ce am afirma că iniţiativa este a lui Dumnezeu? Pentru că, în mod spontan, nimeni n-ar ieşi din fuziunea care echivalează – în reprezentarea pe care o avem toţi despre sejurul in utero - cu protecţia contra suferinţei şi a singurătăţii. Dacă a mă lăsa diferenţiat ar însemna numai regăsirea propriilor mele răni şi traumatisme se înţelege de la sine că nimeni n-ar avea nici o dorinţă pentru aşa ceva. Singurul lucru care poate atunci să mă motiveze nu este dorinţa de a nu mai fi dependent-ă, deci divizat-ă lăuntric?

Întâlnind persoane profund unificate care strălucesc de bucuria de a exista, îmi spun fără a mă gândi neapărat: „De ce eu nu?” Iată o fiinţă umană, un semen. Dacă el se simte „bine în pielea lui”, în pace cu el însuşi şi cu ceilalţi – mai ales dacă am aflat că el a „tras la galere din greu” mai înainte -, încolţeşte în mine ideea că omeneşte este posibil: ceea ce se deşteaptă în mine este aspiraţia la o asemenea reunificare a persoanei mele. Aceasta nu împiedică ca de-fuziunea să facă rău(să doară). Dar este un rău care pune capăt unui alt rău căruia mă simţeam incapabil să-i vin de hac.

Aici, progresul tatălui din celebra parabolă numită a fiului risipitor este plin de învăţăminte. Fără procesul de diferenţiere, foarte aparent la tatăl, dar de asemenea în curs în fiecare din cei doi fii, istoria s-ar fi putut schimba în parabola înghiţirii. Într-adevăr existau condiţiile ca tatăl să se înece de durere în „moartea” fiului său mai mic. Nu vorbeşte el despre el însuşi atunci când spune: „Acesta, fiul meu, era mort”(Lc 15,24), şi pe care o repetă puţin mai târziu: („Fratele tău, acesta, era mort”, v.32)? Nimeni nu-l informase despre aceasta… şi pe bună dreptate, pentru că el nu era mort. Dar plecarea fiului şi mai ales absenţa de noutăţi l-au omorât. Tatăl pare a exprima că el era ca şi mort pentru că relaţia era moartă. Înecat  în nefericire, el se confunda cu acest fiu mort departe, ca şi el, în nefericire.

Diferenţierea începe să se facă atunci când eu accept faptul că nu pot evita ca celălalt să sufere. Mi-aş da cămaşa, şi poate chiar viaţa, pentru ca apropiatul meu să nu mai sufere… dar este imposibil. Sunt incapabil să-i port pică pentru răul pe care mi-l face pentru că simt propria lui nefericire. Dar, în loc să mă las să alunec cu el, eu consimt la faptul că nu pot trăi în locul lui. Îl las să plece, asemenea tatălui din parabolă: fiul „pleacă departe… în depărtare”, insistă v.13. distanţa care se instaurează atunci nu este numai exterioară: sabia de-fuziunii, în mod tainic, îşi face lucrarea în interior. Când fiul îşi face apariţia, este „în depărtare” şi „la distanţă”, insistă încă v.20, când tatăl îl „vede” ca pentru prima dată -  aşa cum este el în alteritatea lui, în benefica diferenţiere.

 A fi mişcat până în adânc

Aici intervine compasiunea, această restaurare nesperată a legăturii interpersonale. Cine n-a făcut într-o zi experienţa uluitoare a unei percepţii total diferite a altuia în distanţă? Este ca la muzeu: nu „vedem” tabloul, el nu vine la noi în frumuseţea lui specifică atât timp cât stăm cu nasul în el; trebuie să ne dăm înapoi. Distanţa transformă privirea. Dar când este vorba de o fiinţă umană, ea face miracole: tatăl este „mişcat până în adânc” la simpla vedere a corpului fiului său în depărtare. Ca şi cum, până atunci, el nu l-ar fi văzut niciodată. Puţin contează, la acest moment, răul pe care i l-a făcut atunci când a dispărut, puţin contează ceea ce el însuşi şi-a reproşat. Nu există nici vinovat, nici nevinovat, ci numai un corp care se apropie în tăcere, în cerere strigătoare după relaţie… şi un alt corp care se lasă „deschis” şi întâlnit în adâncul cel mai profund, cel mai sensibil, cel mai rănit.

Cum aş putea eu să fiu mişcat-ă până în adânc, străbătut-ă de com-pasiune[15], vibrând cu altul în împărtăşirea indicibilă a goliciunii umane, dacă nu aş consimţi la trecerea săbiei? Dacă nu aş accepta mai întâi să rămân ca mort pe marginea drumului? Încep să presimt că diferenţierea nu este scopul, că ea are în vedere altceva: ea este trecerea obligatorie spre unificarea mea.

Dar eu constat că în cursul acestei traversări periculoase, legătura cu celălalt nu s-a năruit. Dimpotrivă, relaţia îmi este redată, sau chiar dată, însutit. L-am văzut pe celălalt cu alţi ochi şi este ceva ireversibil: prin experienţa compasiunii, suferinţa mea a comunicat cu a lui, eu am împărtăşit (fără ca el să ştie neapărat) universala vulnerabilitate umană. Este de ajuns o singură dată şi suferinţa nu mă va mai pune în carantină: undeva s-a înscris în mine sentimentul de apartenenţă, principalul ingredient al bucuriei de a fi.

Unitatea interioară se face adesea într-un mod fulgurant. O percepem cu uşurinţă în parabola din Luca 15: întreg corpul tatălui vorbeşte despre aceasta. El care nici nu a reacţionat, nici nu a dialogat, nici nu a lăsat să se întrevadă nici cea mai mică emoţie până acolo, dă impresia că un enorm potenţial de viaţă s-a deblocat. Unificarea interioară îndepărtează orice dorinţă de a argumenta. Urgenţa este a relaţiei, în gratuitate şi în jubilaţie. Gesturile de tandreţe, cu totul neobişnuite pentru acea vreme şi prin raport cu imaginea pe care o dăduse despre el, spun mult despre închiderea(claustrarea) acestui om atât de mult timp despărţit de el însuşi.

Am spune chiar că procesul de diferenţiere-unificare-deschidere la autentica relaţie se aprofundează pe măsură ce timpul trece. Ca şi cum tatăl ar lua tot mai mult cunoştinţă de moartea în care trăise, infinit mai „pierdut” decât şi-ar fi dat seama. Şi ca şi cum această conştientizare îl făcea să „vadă” cât de mult era el însuşi aşa pentru fiul său. Într-adevăr, „fiul meu era mort şi şi-a reluat viaţa”, spune el în versetul 24; dar puţin mai târziu, expresia este mult mai radicală: „El era mort şi a venit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit” (v.32).

Dacă el poate vedea că fiul lui a fost găsit[16], nu înseamnă, oare, că el ştie de acum ce este aceasta? Fiind pierdut până într-atât încât „să moară” din această cauză, el însuşi nu mai are nimic de pierdut. El a atins fundul cum se spune. A integrat toate sentimentele lui de abandonare, de excludere, de moarte relaţională. Unificarea interioară este efectivă atunci când ştiu că niciodată nu voi mai fi ameninţat de înghiţire: dacă celălalt se prăbuşeşte, structura mea proprie stă bine. Aşadar nu mai caut să mă protejez de celălalt. Pot să-l primesc fără să mă tem că voi fi din nou respins sau abandonat: eu ştiu bine că nu sunt mort din cauza aceasta!

După ce pot măsura gradul meu de unificare interioară? După intensitatea bucuriei mele de a exista, de a fi viu, aşa cum sunt. Şi nu există nimic care să se compare cu compasiunea – experienţă bulversantă de a fi „mişcat până în adânc” – pentru a mă simţi intens viu, capabil să vibrez cu altul fără a fi înghiţit de nefericirea lui sau de maniera lui de a mă respinge. S-a terminat, eu nu mai confund suferinţa mea cu a sa, eu m-am găsit – m-am lăsat găsit-ă de către Cel cu totul Altul – până în zonele cele mai prăbuşite.

Iată-mă singur-ă, diferenţiat-ă, liber-ă pentru relaţii înfloritoare. Ca şi tatăl din parabolă care, vorbind despre fiul cel mic al lui, vede mai întâi în el o persoană separată întreagă, diferită de el, şi menţionează pe urmă legătura lor: „Acesta, fiul meu…” (v.24). Diferenţiere şi legătură… sau diferenţiere în vederea legăturii dintre două persoane, chemate fiecare în parte la o unificare interioară: „Tu eşti întotdeauna cu mine” (v.31), spune el ca prin ecou fiului său mai mare: tu, o fiinţă umană separată întreagă, diferenţiată, singură înaintea lui Dumnezeu… dar „cu” mine – fără ca legătura să fie distrusă, dimpotrivă – o legătură indestructibilă („întotdeauna”) pentru că este garantată de diferenţiere.

O oaie de neînlocuit

Evanghelistul Luca a plasat parabola tatălui şi a celor doi fii după mica parabolă a oii pierdute, pe care o găsim mai exact la Matei în acest capitol 18 unde este exclusiv vorba despre demersul iertării: nici o iertare reală, nici o cale sigură spre reconciliere nu este posibilă atât timp cât nu accedem la unitatea noastră interioară, simbolizată în evanghelii prin reconstituirea turmei de oi. Experienţa umană face înlănţuirea a ceea ce se spune în Matei extrem de credibilă: păstorul caută şi găseşte oaia care lipseşte, debordează de bucurie şi începând de acolo, demersul iertării devine posibil. Mai mult, parabola oii pierdute este precedată de o trecere determinantă care readuce în copilărie, originea îndepărtată a divizărilor interioare cele mai distructive.

Isus îi invita pe ucenicii lui să se „coboare” până la copil – unul singur este suficient, cel pe care îl poartă în ei -, să-l „primească” împreună cu „umilirile” pe care le-a îndurat, să contacteze ceea ce a putut trăi acest „copilaş” pe care unii l-au „făcut să cadă”, a cărui încredere a fost distrusă, acest „copilaş” care desemnează şi această parte mică din ei înşişi pe care aveau obiceiul să o „dispreţuiască”, pe care au lăsat-o să „se rătăcească[17]”.

Aici se inserează vestea cea bună: „Fiul omului a venit să salveze ceea ce era pierdut” (Mt 18,11). Este un neutru, în greacă: am putea traduce „partea pierdută”. Iniţiativa este de la Dumnezeu: există Cineva care aspiră ca eu să regăsesc acest copil, acest copilaş, această parte suferindă devenită inaccesibilă, partea rănită din mine însumi, fragilă, vulnerabilă, cea pentru care nu mai am nici o compasiune şi pe care o ascund de atât de mult timp.

Fiul omului… Astfel Isus vorbea despre el însuşi: aceasta înseamnă „uman”, pe deplin uman, un moştenitor al condiţiei umane. Este posibil ca Cel cu totul Altul să pună pe calea mea un „fiu” sau o „fiică de umanitate(omenie?)” – un om purtător al aceluiaşi mesaj de primire necondiţionată – pentru a mă ajuta să regăsesc această parte pierdută din mine însumi. Acesta poate fi un terapeut profesionist, dar nu neapărat. Esenţial este ca, împreună cu aceste mâini întinse, să mă las „găsit” de către CELĂLAT – să consimt să regăsesc „ceea ce era pierdut” în mine. Fără această oaie rătăcită – partea cea mai preţioasă, pentru că este cea mai sensibilă din mine, - turma mea nu este întreagă: simbolic, păstorul nu accede la unitatea lui interioară. Şi nu are acces nici la partea „înjosită”, trădată, „dispreţuită” şi „rătăcită” a persoanei care i-a făcut rău.

Cu inima în largul ei

Matei îşi încheie capitolul cu parabola numită a slujitorului fără milă. Este vorba acolo despre „un om, un rege” care, îndurând un prejudiciu incalculabil, se lasă totuşi „mişcat până în adânc” înaintea goliciunii (lipsei) ofensatorului său. Acesta din urmă implorat „să fie generos cu el” (v.26), omul simte brusc cum inima i se lărgeşte. Altfel spus, că unificarea interioară nu mă va închide în nici un caz în mine însumi. Este exact contrariul: ea va crea spaţiu pentru ceilalţi, care devin cu adevărat alţii. După ce voi vedea eu că acest proces este divin? După roadele lui, din care prima este bucuria: „Dacă se întâmplă ca păstorul să o găsească, cu adevărat vă spun (puteţi să mă credeţi!), el se bucură în această privinţă mai mult decât în privinţa celor nouăzeci şi nouă care nu s-au rătăcit” (v.13) – cele nouăzeci şi nouă desemnând această parte vizibilă din el însuşi, prea cunoscută ca să-i mai producă nici cea mai mică surpriză.

De unde vine deci o asemenea bucurie? Ca şi la Luca, din experienţa unificării – când eu simt că am reintegrat ceva important care îmi aparţinea, chiar dacă era dureros, şi când sunt de acum unul-una, fără subterane angoasante. Cum se traduce această unitate interioară? Prin deschiderea compasiunii, prin comunicarea cu ceilalţi până în taina zonelor lor rănite. Şi ce presupune o asemenea experienţă? Auto-compasiunea, primirea binevoitoare şi necondiţionată a tot ceea ce a constituit trecutul meu, a tot ceea ce port în mine.

Ce mă poate face să plec la drum spre o asemenea unificare? Primul pas spre Celălalt, această persoană căreia decid să-i vorbesc pentru prima dată despre răul care mă sufocă: „Credinţa ta sau încrederea ta te-a salvat[18]” spunea Isus celor care îi cereau ajutorul: venind să găseşti un fiu de omenie aşa cum facem apel la Dumnezeu printr-un act de încredere, nu ai început tu să te găseşti pe tine însuţi?



[1] Aşa cum se spune despre figura „slujitorului suferind” din Isaia 53,8.

[2] S. Kierkegaard , La Maladie de la Mort, p.176

[3] Pentru a aprofunda experienţa lui Iov, cf. Lyttei Basset, Guerir du malheur şi le Pardon originel, LABOR ET FIDES, 2005, GENEVE

[4] Daniel Goleman – Inteligenţa emoţională, cap. 7, Rădăcinile empatiei.

[5] Ibid.

[6] Mt 19,19; 22,39// Mc 12,31// Lc 10,27

[7] Să ne amintim că creştinismul occidental a fost puternic marcat de filosofia greacă, în special de cea a stoicilor care preconiza impasibilitatea sau eradicarea tuturor „patimilor”, începând cu mânia.

[8] În Biblia ebraică, când cineva este mânios, „nasul arde” şi „aceasta încălzeşte”. Pentru acest capitol, pot fi găsite dezvoltări în cartea Lytta Basset – Saint colčre. Jacob, Job, Jésus, Ed. Bayard, 2006

[9] Acelaşi cuvânt ebraic desemnează nasul şi mânia.

[10] Cain nu a suportat ca „Dumnezeu „să privească favorabil” ofranda fratelui său Abel şi nu pe a sa. Dar cine poate vedea unde îşi întoarce Dumnezeu ochii?

[11] R.Girard – Celui par qui le scandale arrive, Desclée de Brouwer, 2001, p.59

[12] Mai mulţi comentatori evrei şi câţiva creştini din care fac parte şi eu (cf. Saint Colčre, op.cit.) remarcă în text semnele a ceea ce astăzi am numi posesivitatea fuzională e Evei.

[13] A. Camus, L’Homme révolté, Gallimard, 1951, p. 347

[4] Daniel Goleman – Inteligenţa emoţională, cap. 7, Rădăcinile empatiei.

[5] Ibid.

[6] Mt 19,19; 22,39// Mc 12,31// Lc 10,27

[7] Să ne amintim că creştinismul occidental a fost puternic marcat de filosofia greacă, în special de cea a stoicilor care preconiza impasibilitatea sau eradicarea tuturor „patimilor”, începând cu mânia.

[8] În Biblia ebraică, când cineva este mânios, „nasul arde” şi „aceasta încălzeşte”. Pentru acest capitol, pot fi găsite dezvoltări în cartea Lytta Basset – Saint colčre. Jacob, Job, Jésus, Ed. Bayard, 2006


(Fragmente traduse din volumul: Lytta BassetAu-delà du pardon,
Le désir de tourner la page,

PRESSES DE LA RENAISSANCE, Paris, 2006,
Traducerea în româneste Viorica Juncan.



Salt la inceputul paginii