1. Cuvânt înainte (:::)
2. Introducere (:::)

3. A AVEA GRIJÃ DE RANÃ (:::) 25 august 2009

Depresia care lichefiazã
Renuntarea la autodistrugere
Ceea ce ne face sã înaintãm
Auto-compasiunea
Dumnezeul cel mai necunoscut

4. CE SÃ FACEM CU MÂNIA? (:::) 28 august 2009

Iov, o mânie exemplarã
Autocenzura cea mai rea
Rãdãcini ale sentimentului de nedreptate 29 august 2009
Liber sã ridic capul
Canalizarea energiei diferentierii

5. BUCURIA DE A FI UNIFICAT (:::) 3 septembrie 2009

O diferentiere progresivã
Sabia care permite viata
A fi miscat pânã în adânc
O oaie de neînlocuit
Cu inima în largul ei

Cuvânt înainte

Introducere

A putea numi problema constituie deja o înaintare: „Cea mai mare parte a relaţiilor mele cu ceilalţi sunt conflictuale sau nesatisfăcătoare, nu ajung să-mi găsesc pacea interioară.” Sau: „Ceea ce m-a făcut să sufăr cutare persoană mi-a rămas în gât, nu ştiu cu să „dau drumul” la aceasta şi să-mi regăsesc libertatea interioară.” „Nu mai vreau această dependenţă: cum să ajung să deparazitez relaţia de ceea ce s-a petrecut?”…

Experienţa arată că nimeni nu revine spontan la rana lui. Or, dacă atâtea demersuri întreprinse pentru a întoarce pagina se arată a fi ineficace, este cel mai adesea pentru că nu am avut curajul să luăm problemă la bază, adică acolo unde nu încetează să facă rău. Dat fiind că această rezistenţă instinctivă este atât de răspândită, este mai bine poate să plecăm de la disfuncţionalităţi: cine astăzi mă obsedează, îmi micşorează bucuria de a trăi, în termeni familiari îmi „strică viaţa”? Vom ataca mai întâi, de exemplu, compulsia de a-l judeca pe celălalt, sau o nevoie de reparaţie, sau interzicerea unei mânii, etc.

În definitiv, este vorba de a şti ceea ce am de iertat pentru a trăi liber. Este posibil să cunosc traumatismele trecutului meu, dar pe care le-am pus sub capacul „ceea ce  aceasta mi-a făcut”. Acestea sunt ca nişte mine antipersonale care explodează cu regularitate într-un cotidian satisfăcător totuşi. Dar pot (şi aceasta se întâmplă adesea, prea adesea) să nu am nici o amintire a traumatismelor majore ale copilăriei mele: explozia minelor antipersonal mă plonjează într-o confuzie totală. Nu am de ce să apuc, nici un început de explicaţie. Înot în absurd. Îmi atribui întreaga responsabilitate a disfuncţionării mele. De exemplu, mă înec în culpabilitate fără a bănui măcar că ea poate fi născută din ceva care mi s-a întâmplat.

Alt caz de situaţie, mi-am degajat dărâmăturile vieţii mele şi am descoperit o fiinţă groaznic de lovită… dar încă vie, şi mă simt prea distrus pentru a mă reconstrui şi pentru a mă investi într-o viaţă relaţională. În sfârşit, în cazul în care estimez a fi avut şi a avea încă o existenţă „normală”, fără crize majore, fără răni deosebite, pot să recunosc că mă simt „un pic alături de viaţă”, ca şi cum nu aş intra în relaţie cu ceilalţi, cu viaţa, cu Cel cu Totul Altul; ca şi cum, incapabil să vibrez, aş putea doar să „funcţionez”. Şi ajung să mă întreb, fără a crede cu totul: este posibil ca o fiinţă umană să nu aibă răni?

În toate cazurile, există o intuiţie că ar trebui întoarsă o pagină, dar care? Şi dacă totuşi am repera care este aceasta, cum s-o întoarcem când ne repugnă să o parcurgem de la început până la sfârşit? „Tatăl meu m-a snopit în bătăi, dar, cum el este acum în vârstă, este o poveste veche.” „Părinţii mei sunt decedaţi. Nu vreau să le ating imaginea, prefer să păstrez o amintire pozitivă despre ei.” „Partenerul meu conjugal mă maltratează, dar are atâta nevoie de mine!” „Prietena mea mi-a făcut atâta rău, dar nu-i pot spune nimic: s-a prăbuşi…”

Cu toate acestea este pagina mea, o pagină importantă a istoriei mele, şi dacă nu iau cunoştinţă de ea de la A până la Z, dacă nu mi-o însuşesc niciodată, cum aş putea să o întorc într-o zi şi să trec la altceva?

Poate fi util, înainte de a intra în realitatea vie a subiectului, să numim frânele cele mai curente. Prima ar putea fi formulată astfel: „Pentru ce să „răzuim (scărpinăm)”? Trăiesc rău, dar cel puţin ştiu la ce să mă mărginesc.” Pentru că n-a venit încă timpul. Există un timp pentru exprimare, un timp pentru tăcere, un timp pentru uitare, un timp pentru amintire, potrivit cuvintelor Eclesiastului. Pentru că am suficiente resurse pe moment. În mod sigur nu sunt încă gata să mă confrunt cu lucrurile dificile care sunt „sub capac”. Nici un demers nu este fructuos fără respectul de sine (să nu ne brutalizăm) şi respectul de celălalt (cine sunt eu ca să ştiu dacă el poate face faţă acum la ceea ce a ocultat?). Dumnezeu însuşi nu se arată infinit de discret? „Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva aude vocea mea şi îmi deschide uşa, voi intra la el şi voi lua masa cu el şi el cu mine” (Ap. 3,21)

Altă frână: „Nu am pe nimeni căruia să-i vorbesc.” Sau: „Trebuie neapărat să apelez la un terapeut?” Puţine sunt persoanele care spun că au ieşit absolut singure. Dar conştientizările se pot face în toate circumstanţele. Mulţi înaintează datorită relaţiei cu un prieten-ă, confident-ă (sau mai mulţi). Cunosc un om care s-a vindecat de un trecut teribil datorită unui lung demers veritabil psihanalitic, asistat (consiliat) de o femeie în vârstă, simplă membră a unei comunităţi monastice. „Psy”-ul patentat nu este deci o obligaţie, după cum nici preotul, pastorul, îndrumătorul spiritual oficial. „Suflul suflă încotro vrea”, spunea Isus (Ioan 3,8): suflul divin suflă încotro vrea  şi cum vrea – prin cine vrea!

Singura şi esenţiala chestiune este aceea de a şti dacă eu vreau cu adevărat să acced la propriul meu adevăr, la adevărul fiinţei mele, la cel al istoriei mele. „Suflul adevărului, afirma Isus, vă va călăuzi spre adevărul întreg” (Ioan 16,13). Este promisiunea unei căi care ne permite să mergem până la capătul nostru – a ceea ce s-a făcut din mine şi a ceea ce sunt capabil să fac din aceasta – şi să acced la libertatea la care suntem toţi destinaţi: „Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32), toţi, fără excepţie.

A treia frână: „Există mulţi nefericiţi din aceştia”. Cu varianta: „Nu am dreptul să mă plâng când văd ce se petrece în lume”. Este foarte de crezut că ocultarea, banalizarea sau chiar tăgăduirea propriei mele suferinţe nu datează de ieri. Anturajul meu a trebuit foarte devreme să-mi inculce că fac mofturi pentru absolut nimic. Dar cine va spune abisul de suferinţă pe care îl poate cunoaşte copilul a cărui suferinţă (oricare i-ar fi cauza) nu este nici ascultată, nici recunoscută? Am eu astăzi dorinţa de a asculta ceea ce copilul care este în mine îşi făcuse obiceiul să îngroape cât mai adânc? Dacă acesta este cazul, atunci voi închide uşa în faţa comparaţiei: suferinţa nu se compară. Ea este, asta e tot. Actualmente, pe mine mă doare. Este rău ceea ce îmi face rău. Aceasta nu este descris în nici un dicţionar, nici măcar în cel medical: este unic şi incomparabil, ca întreaga mea persoană. Este aşadar de respectat, la infinit. Ultima frână: „Demersul meu va pune în pericol cuplul meu, familia mea etc.” Voi suporta eu să trăiesc tot restul vieţii mele în minciună, care este mai întâi şi înainte de orice minciună faţă de mine însumi? Mai devreme sau mai târziu, risc să plătesc scump aceasta. „Corpul vostru nu minte niciodată”, spune Alice Miller. Aşteptând, el este cel care „încasează”, fără să mai vorbim de depresiile din care nimeni nu înţelege de unde vin. Chestiunea merită osteneala de a fi pusă: şi dacă aş avea totuşi dreptul la adevărul meu, ca orice fiinţă umană?

Traiectoria pe care o propune această carte nu implică nici o ordine cronologică. Putem avansa prin capitole, dar în nici un caz nu este vorba de etape care se succed în mod obligatoriu, căci fiecare itinerariu este unic. Important este pur şi simplu să ne urmăm drumul, în ritmul a ceea ce urcă în noi şi a ceea ce vine de altundeva. A pleca de la disfuncţionalităţi are avantajul de a pune degetul pe ceea ce nu mai suportăm: astfel se fortifică dorinţa de a ieşi de acolo. Este motorul unui demers pe care nu l-am fi ales altfel. O asemenea dorinţă se naşte când nu mai găsim absolut nici un avantaj acolo. Uneori este ca un declic: „Nu-mi voi petrece, cu toate acestea, întreaga viaţă culpabilizându-mă,  sau criticându-i pe ceilalţi sau distrugându-mă, sau…” Ne dăm seama că vrem să „dăm drumul” la aceasta, că aspirăm la aceasta din ce în ce mai mult din toată persoana noastră, fără a regreta vechea manieră de a fi. Încă nu ştim atunci cum se va face aceasta, dar „cultivăm” într-un fel această dorinţă de a ieşi de acolo: o lăsăm să se impună. Iată cel puţin ceva foarte viu, eminamente personal şi, la drept vorbind, de neluat: ne putem sprijini pe ea cu toată greutatea noastră de speranţă.

Înţelegem puţin câte puţin că exista acolo o pagină foarte precisă de întors: sub disfuncţionare, descoperim intactă rana, o luăm în îngrijire; ne exprimăm mânia, neputinţa; refacem pacea cu noi înşine… şi începem să „dăm drumul” ofensatorului şi ofensei; în cel mai bun dintre cazuri, ajungem să luăm în considerare o reconciliere. Dar, pe parcursul drumului, în orice moment poate face irupţie libertatea spre care mergem cu paşi mici. Aceste fulguranţe sunt ca şi mana, când deşertul nu se mai termină de ea!

(Fragmente traduse din volumul: Lytta Basset – Au-delà du pardon,
Le désir de tourner la page,
PRESSES DE LA RENAISSANCE, Paris, 2006,
Traducerea în româneste Viorica Juncan.

Salt la inceputul paginii