Erich Fromm
(1900-1980)

Erich Fromm (1900–1980), sociolog si psihanalist, s-a format în cadrul Scolii de la Frankfurt, pentru ca în 1933 sa emigreze în SUA.

Din cartile sale traduse la Editura Trei, amintim:

Arta de a iubi
Budismul Zen si psihanaliza
Arta de a fi
Fuga de libertate
Omul pentru sine

 

Alte fragmente pe acest site din cãrtile lui Erich Fromm:

Credinta ca trãsãturã de caracter - din vol. Omul pentru sine aici

fragment din volumul
ARTA DE A FI,
Editura TREI

MAREA IMPOSTURĂ

Poate cel mai dificil obstacol în calea deprinderii artei de a trăi este ceea ce aş numi „marea impostură". Ea nu se restrânge la domeniul iluminării umane; dimpotrivă, aceasta din urmă nu este decât una dintre manifestările marii imposturi răspândite în toate sferele societăţii noastre. Fenomene cum ar fi produsele cu învechire planificată, produsele excesiv de scumpe sau inutile, dacă nu chiar dăunătoare cumpărătorului, publicitatea, care este un amestec de puţin adevăr şi multă minciună, sau multe alte fenomene sociale sunt parte din marele fals — iar legea pedepseşte doar formele cele mai drastice. Vorbind despre mărfuri, valoarea lor reală este ascunsă de valoarea pe care o sugerează publicitatea, de numele şi renumele producătorilor lor. Cum ar putea fi altfel într-un sistem al cărui principiu de bază este acela că producţia este condusă de interesul pentru un profit maxim, şi nu de interesul pentru o utilitate maximă a produsului pentru fiinţele umane?

Marea impostură din sfera politică a devenit mai vizibilă în vremuri recente prin intermediul afacerii Watergate şi al războiului din Vietnam, cu declaraţiile sale neadevărate despre „victoria apropiată" sau falsurile directe (cum au fost rapoartele false despre unele atacuri aeriene). Totuşi, numai vârful aisbergului imposturii politice a fost expus.

În sferele artelor şi literaturii, impostura este de asemenea necontrolată. Publicul, chiar şi publicul educat, şi-a pierdut în mare măsură capacitatea de a recunoaşte diferenţa dintre ceea ce este autentic şi ceea ce este fals. Acest defect este cauzat de mai mulţi factori. Primul este orientarea pur cerebrală a celor mai mulţi oameni. Ei citesc sau ascultă doar cuvinte şi concepte intelectuale şi nu ascultă „cu a treia ureche", cea pentru verificarea autenticităţii autorului. Pentru a da un exemplu: în literatura despre budismul zen există scriitori ca D.T. Suzuki, a căror autenticitate este mai presus de îndoială; el vorbeşte despre ce a trăit, însăşi realitatea acestei autenticităţi face cărţile lui deseori dificil de citit, întrucât a nu oferi răspunsuri satisfăcătoare raţional ţine de însăşi esenţa zenului. Există alte cărţi care par a înfăţişa corect ideile zen, dar ai căror autori sunt doar nişte teoreticieni cu o experienţă redusă. Cărţile lor sunt mai uşor de înţeles, dar ele nu transmit calitatea esenţială a zenului. Totuşi, eu am constatat că cei mai mulţi oameni care pretind că au un interes serios pentru zen nu au observat diferenţa decisivă, în ceea ce priveşte calitatea, dintre Suzuki şi alţii.

Celălalt motiv al dificultăţii noastre de a judeca diferenţa dintre autentic şi impostură rezidă în atracţia hipnotică exercitată de putere şi faimă. Dacă numele cuiva sau titlul unei cărţi devine renumit datorită unei reclame abile, persoanele obişnuite vor fi gata să creadă ceea ce pretinde cartea. Acest proces este ajutat din plin de către un alt factor: într-o societate complet comercializată, în care vandabilitatea şi profitul optim constituie valorile esenţiale şi în care fiecare individ se consideră un „capital" pe care trebuie să îl inves­tească pe piaţă, în scopul unui profit maxim (succes), valoarea interioară a omului contează la fel de puţin ca cea a unei paste de dinţi sau a unui medicament. Faptul că este bun, inteligent, productiv, curajos nu contează prea mult, dacă aceste calităţi nu i-au folosit în obţinerea succesului. Pe de altă parte, dacă este doar mediocru ca persoană, scriitor, artist sau orice altceva, dar este un individ narcisic, agresiv, beţiv şi obscen, aflat mereu pe prima pagină a ziarelor, va deveni imediat — cu oarece talent — unul dintre „artiştii sau scriitorii de top" ai zilei. Desigur, nu va fi implicat doar el: dealerii de artă, agenţii literari, oamenii din PR, edi­torii, toţi au interese financiare legate de succesul lui. El este „fabricat" de ei şi, odată ce a devenit un scriitor, pictor, cântăreţ promovat la nivel naţional, odată ce a devenit o „celebritate", el este deja mare — aşa cum este detergentul cel mai bun, al cărui nume nu te poţi împiedica să nu ţi-l aminteşti, dacă eşti un telespectator fidel. Desigur, falsul şi frauda nu sunt nimic nou; au existat dintotdeauna. Dar probabil că nu a existat nicio altă perioadă în care faptul de a te afla în vizorul public să aibă o asemenea importanţă exclusivă.

Cu ultimele exemple, ajungem în acea zonă a marii imposturi care este cea mai semnificativă în contextul prezentei cărţi: impostura în domeniul mântuirii omului, al stării lui de bine, al creşterii interioare şi fericirii.

Trebuie să recunosc faptul că am ezitat mult înainte e a scrie acest capitol şi am fost chiar tentat să îl las deoparte după ce l-am scris. Motivul acestei ezitări este că aproape nu mai există cuvinte în acest domeniu care să nu fi fost comercializate, corupte sau altfel maltratate. Cuvinte cum sunt „creştere umană” sau „potenţial de creştere”, „actualizare de sine”, „trăire versus gândire”, „aici şi acum" şi multe altele au fost devalorizate de diferiţi scriitori sau diferite grupări şi chiar folosite în textele publicitare. Nu ar trebui să mă tem că cititorul va face legătura între anumite idei despre care scriu eu şi altele, care au semnificaţia opusă, doar pentru că sunt exprimate prin aceleaşi cuvinte? Nu ar fi mai potrivit să mă opresc să mai scriu ceva în domeniul ăsta sau să folosesc simboluri matematice, definite într-o listă separată? îl rog pe cititor să fie conştient de faptul că niciun cuvânt, în sine, nu are o realitate proprie, ci doar în termenii contextului în care este utilizat, în termenii intenţiilor şi caracterului celui care îl utilizează. Dacă este citit într-o modalitate unidimensională, fără per­spectiva adâncimii, cuvântul mai curând ascunde ideea, decât o comunică.

Înainte de a începe fie şi o scurtă schiţă, vreau să declar că, vorbind despre impostură, nu doresc să insinuez că liderii şi practicienii din cadrul diver­selor mişcări sunt în mod conştient necinstiţi sau intenţionează să înşele publicul. Deşi există unele cazuri în care aceste lucruri sunt valabile, părerea mea este că mulţi intenţionează să facă bine şi cred în utilitatea mărfurilor lor spirituale. Totuşi, nu există doar impostură conştientă şi intenţionată; mult mai periculoasă la nivel social este escrocheria în care cei care o realizează cred sincer, fie că este vorba despre planificarea unui război sau oferirea căii spre fericire, într-adevăr, anumite lucruri trebuie spuse, chiar cu riscul de a se crede despre mine că atac personal oameni bine intenţionaţi.

De fapt, există prea puţine motive pentru atacuri per­sonale, din moment ce aceşti comercianţi ai mântuirii nu fac decât să satisfacă o cerere larg răspândită. Cum ar putea fi altfel? Oamenii sunt derutaţi şi nesiguri, ei caută răspunsuri care să îi ghideze spre bucurie, linişte, autocunoaştere, mântuire — dar ei mai cer şi ca toate acestea să fie uşor de învăţat, să necesite puţin sau chiar niciun efort şi ca rezultatele să fie obţinute rapid.

În anii 1920 şi 1930 a luat naştere o nouă mişcare, construită pe interesul autentic al unui mic număr de oameni pentru ideile noi şi până atunci nepopulare. Aceste idei erau organizate în jurul a două probleme centrale: eliberarea corpului şi eliberarea minţii din cătuşele cu care le legase şi deformase viaţa convenţională.

Prima tendinţă a avut două surse: una dintre ele a fost psihanalitică. Georg Groddek a fost primul care a utilizat masajul pentru a destinde corpul şi a ajuta astfel pacientul să scape de tensiuni şi refulări. Wilhelm Reich a păşit pe aceeaşi cale, mai sistematic şi cu o mai mare conştientizare teoretică a ceea ce făcea: demersul său urmărea încetarea rezistenţei care apără refulatul prin schimbarea posturii corporale contractate şi deformate, care funcţionează ca un mijloc de prevenţie contra depresiei. Munca lui Reich se baza pe diferite metode de conştientizare corporală care îşi aveau izvorul în activitatea Elsei Gindler din anii 1920.

A doua tendinţă, eliberarea minţii, se centra în cea mai mare parte pe ideile orientale, în special pe anumite forme de yoga, budism zen şi meditaţie budistă. Toate ideile şi metodele, de care erau interesaţi doar câţiva oameni, sunt autentice şi importante şi au fost de foarte mare ajutor unor persoane care nu se aşteptau să găsească o scurtătură uşoară spre mântuire.

În anii 1950 şi 1960, un număr mult mai mare de oameni căutau noi căi spre fericire şi a început să se formeze o piaţă de masă. În special California a fost un sol rodnic pentru amestecarea unor metode legitime, cum sunt unele dintre cele menţionate, cu metode ieftine în care sensibilitatea, bucuria, intuiţia profundă, autocunoaşterea, afectivitatea extinsă şi relaxarea erau promise în cadrul unor cursuri scurte, într-un soi de program spiritual tip bufet suedez. Astăzi, nu lipseşte nimic din acest program: poţi să ai antrenamentul sensibilităţii, terapie de grup, zen, tai chi chuan, aproape tot ce există sub soare, într-un mediu plăcut şi împreună cu alţii care suferă din cauza aceloraşi dificultăţi: lipsă de contact autentic şi de simţire auten­tică. De la studenţi la directori executivi, fiecare găseşte ceea ce vrea, cu efort minim.

În cazul anumitor feluri de bufet suedez, cum ar fi „conştientizarea senzorială", nu este nimic în neregulă cu învăţăturile, iar singura mea critică se îndreaptă spre atmosfera în care sunt predate, în alte abordări, impostura se află în superficialitatea învăţăturii, în special când pretinde că se bazează pe iluminarea marilor maeştri. Dar probabil cea mai mare impostură este că se promite — explicit sau implicit — o mare schimbare a personalităţii, în timp ce se oferă o amelio­rare de moment a simptomelor sau, în cel mai bun caz, stimularea energiei şi o oarecare relaxare, în esenţă, aceste metode sunt mijloace de a te simţi mai bine şi a te adapta mai bine societăţii, fără nicio schimbare funda­mentală de caracter.

Această mişcare californiană, totuşi, este insignifi­antă în comparaţie cu producţia de masă a bunurilor spirituale organizată de către şi în jurul acelor „guru" indieni. Cel mai uimitor succes a fost acela al mişcării numite Meditaţia Transcendentală (M.T.), al cărui lider este indianul Maharishi Mahesh Yogi. Acest guru a exploatat o idee tradiţională indiană foarte veche, aceea a meditaţiei mantra — o mantra este, de obicei, un cuvânt din scriptura hindusă, despre care se crede că are o semnificaţie specială (cum este „Om" în Upanişade), dacă te concentrezi asupra lui. Această concentrare are ca efect relaxarea şi scăderea tensiunii, precum şi starea de bine care însoţeşte relaxarea. M.T. poate fi practicată fără denaturări folosind cuvinte din limba maternă, cum ar fi „linişte", „iubire", „unu", „pace" sau oricare alt cuvânt ce pare potrivit. Dacă este practicată cu regularitate într-o poziţie relaxată, cu ochii închişi, câte douăzeci de minute, această tehnică are aparent un efect pronunţat de linişte, relaxare şi sporire a energiei. (Cum eu nu am practicat-o până acum, mă bazez doar pe relatările credibile ale acelora care o practică.)

Maharishi nu a inventat această metodă, dar a inventat modul în care poate fi ambalată şi scoasă pe piaţă, în primul rând, el vinde mantrele susţinând că, pentru fiecare persoană, este aleasă acea mantra care se potriveşte individualităţii clientului. (Chiar dacă ar exista astfel de corelaţii între anumite mantre şi anumite persoane, niciunul dintre miile de învăţători care îi introduc pe novici în acest secret nu ar putea cunoaşte suficiente lucruri despre individualitatea noului client, pentru a face alegerea corectă.) Ideea unei mantre personalizate este baza vânzării acesteia, contra unei sume deloc neglijabile, unui nou-venit. „Dorinţele personale ale individului sunt luate în considerare, iar posibilitatea îndeplinirii lor este confirmată de învăţător."Ce promisiune! Orice dorinţă poate fi îndeplinită, cu condiţia să practici M.T.

După audierea a două prelegeri introductive, novicele are un interviu cu învăţătorul; apoi, într-o mică cere­monie, îşi primeşte mantra personală şi instrucţiuni să nu o pronunţe niciodată cu voce tare nici lui însuşi, nici altcuiva. El trebuie să semneze o declaraţie că nu va preda niciodată această metodă altora (evident, pentru păstrarea monopolului intact). Noul aderent are dreptul ca progresul să îi fie verificat în fiecare an de către maestrul care l-a iniţiat, deşi, aşa cum înţeleg eu, aceasta este o procedură scurtă, de rutină.

Mişcarea are acum sute de mii de aderenţi practi­canţi, în principal în Statele Unite, dar numărul lor este în creştere şi în unele ţări europene. Promisiunea pe care o face M.T., pe lângă îndeplinirea oricărei dorinţe personale, aceea că practicarea ei nu va necesita niciun efort, asigură, în acelaşi timp, după cum se spune, o viaţă de succes şi plină de semnificaţie. Succesul şi creşterea interioară merg împreună, Cezar şi Dumnezeu s-au reconciliat, cu cât creşti spiritual, cu atât mai mult succes vei avea şi în afaceri, într-adevăr, mişcarea în sine — publicitatea ei, limbajul ei vag şi de multe ori fără înţeles, referirile ei la câteva idei respectabile, cultul unui lider zâmbitor — a adoptat toate caracteristicile marilor afaceri.

Existenţa şi popularitatea mişcării sunt la fel de puţin surprinzătoare ca şi cele ale unor medicamente patentate. Surprinzător este faptul că printre aderenţi şi practicanţi se află, aşa cum ştiu din experienţă proprie, oameni de o integritate incontestabilă, de o inteligenţă superioară şi cu o profundă intuiţie psihologică. Trebuie să recunosc faptul că sunt foarte derutat de acest lucru. Cu siguranţă, reacţia lor pozitivă este datorată efectului relaxant şi energizant al exerciţiilor de meditaţie. Dar ceea ce este atât de derutant este că ei nu sunt dezgustaţi de limbajul neclar, de PR-ul brut, de promisiunile exa­gerate, de comercializarea afacerii mântuirii, precum şi de motivul pentru care ei menţin legătura cu M.T., în loc să aleagă altă tehnică, nemistificatoare, cum sunt cele pe care le-am menţionat anterior. Oare spiritul marilor afaceri şi metodele lor de vânzare au înaintat deja atât de năvalnic, încât trebuie să le acceptăm şi în domeniul dezvoltării spirituale individuale?

În ciuda efectului favorabil al meditaţiei mantra, în opinia mea, ea dăunează adepţilor ei. Pentru a putea evalua aceste daune, trebuie să trecem dincolo de actul izolat al meditaţiei mantra şi să vedem întreaga ţesătură din care face ea parte: individul susţine un cult idolatrizant şi astfel îşi micşorează independenţa, el sprijină trăsătura dezumanizantă a culturii noastre — comer­cializarea tuturor valorilor — ca şi spiritul falsităţii PR-ului, doctrina lipsei de efort şi pervertirea, printr-o împachetare abilă, a valorilor tradiţionale, cum sunt autocunoaşterea, bucuria, starea de bine. Drept rezultat, mintea oamenilor devine confuză şi se umple cu noi iluzii, care se adaugă celor existente deja şi de care ei ar trebui să scape.

Există şi un alt pericol la mişcările precum M.T. Ea este utilizată de mulţi oameni care doresc cu adevărat să realizeze o schimbare interioară şi să găsească un nou înţeles al vieţii şi, prin frazeologia ei, M.T. susţine astfel de dorinţe. Dar, de fapt, în cel mai bun caz, ea este doar o metodă de relaxare, care poate fi comparată cu Hatha Yoga sau cu onestul antrenament autogen al regretatului profesor I.H. Schultz, care au ajutat mulţi oameni să atingă stări de relaxare înnoitoare şi energizante. O astfel de relaxare, deşi dezirabilă, nu are nimic de-a face cu o trecere umană fundamentală de la egocentrism la libertatea interioară. Trebuie să admitem, este utilă unei persoane egocentrice la fel cum este şi unei persoane care şi-a redus mult structura bazată pe a avea, dar, pretinzând că este mai mult decât o relaxare de moment, M.T. blochează dezvoltarea multor oameni care ar fi căutat o calea reală de eliberare, dacă nu ar fi crezut că au găsit-o în Meditaţia Transcendentală.

În ultima vreme, mişcarea s-a gândit să-i atragă şi să-i încorporeze şi pe cei care sunt interesaţi nu numai de ei înşişi, ci de întreaga umanitate. După şapte zile de tăcere, Maharishi a anunţat pe data de 8 ianuarie 1972 un „Plan Mondial" în faţa a 2 000 de noi învăţători ai „Ştiinţei Inteligenţei Creatoare" aflaţi pe insula Mallorca. Acest Plan Mondial se realizează prin construirea a 3 500 de „Centre ale Planului Mondial", câte un centru pentru fiecare un milion de oameni. Un centru va forma câte 1000 de învăţători ai Ştiinţei Inteligenţei Creatoare, astfel încât, în final, la fiecare o mie de oameni oriunde în lume va exista câte un maestru. Planul Mondial are şapte scopuri, printre care: „îmbunătăţirea realizărilor guver­nelor" şi „abolirea vechilor probleme ale infracţiunilor şi ale tuturor comportamentelor care aduc nenorociri". Pentru îndeplinirea celor şapte scopuri există şapte direcţii. Rezumând, Maharishi a declarat: „Vom considera că am reuşit doar atunci când problemele lumii de azi vor scădea semnificativ şi vor fi până la urmă înlăturate şi când autorităţile responsabile cu educaţia din fiecare ţară vor fi capabile să formeze cetăţeni complet dezvoltaţi".9 Aceste planuri pentru salvarea lumii au nevoie oare de vreun comentariu pentru a demonstra lipsa oricărei idei care să treacă dincolo de nişte vulgare strategii de vânzare obişnuite?

Succesul M.T. a dat naştere la întreprinderi similare. O astfel de întreprindere a fost descrisă în Newsweek (17 februarie 1975). Inventatorul ei, născut Jack Rosenberg, acum Werner (de la Wernherrvon Braun) Erhard (de la fostul cancelar german Ludwig Erhard) a fondat Erhard Seminar Training (EST), în EST el a împachetat experienţele „lui" cu yoga, zen, antrenamentul sensibilităţii şi grupuri de întâlnire într-o nouă unitate care durează două sesiuni de câte un weekend şi se vinde cu 250 de dolari. Conform raportului pe anul 1975, au fost deja procesaţi 6 000 de căutători ai mântuirii, cu un mare profit pentru EST. în comparaţie cu M.T., profitul este foarte mic, dar totuşi arată că până acum nu numai un indian, ci şi un specialist în motivare personală dintr-o suburbie a oraşului Philadelphia a putut pune pe picioare o afacere.

Am acordat un spaţiu atât de extins acestor mişcări, întrucât cred că aici există o lecţie importantă de învăţat. Baza oricărei încercări de autotransformare este conştientizarea mereu crescândă a realităţii, împreună cu pierderea iluziilor. Iluziile contaminează chiar şi învăţătura care sună cel mai frumos şi o fac otrăvitoare. Nu mă refer aici la posibilele erori ale învăţăturilor, învăţăturile lui Buddha nu sunt contaminate, pentru că nu credem că transmigraţia există, nici textul biblic nu este contaminat pentru că diferă de cunoaşterea mai realistă a istoriei planetei şi a evoluţiei omului. Există totuşi neadevăruri intrinseci şi înşelătorii care contaminează învăţătura, cum ar fi faptul de a făgădui că pot fi obţinute rezultate importante fără niciun efort, sau că dorinţa de faimă poate merge împreună cu lipsa de egoism, sau că metodele de sugestie în masă sunt compatibile cu independenţa.

Să fii naiv şi uşor de înşelat este de neacceptat astăzi, când neadevărurile răspândite pot duce la o catastrofă, tocmai pentru că îi fac pe oameni să fie orbi în faţa pericolelor şi posibilităţilor reale.

„Realiştii" cred despre cei care se străduiesc să fie buni că aceştia sunt bine intenţionaţi, dar sunt naivi, Plini de iluzii — pe scurt, proşti. Şi nu se înşală complet. Mulţi dintre cei care detestă violenţa, ura şi egoismul sunt naivi. Au nevoie să creadă în „bunătatea" înnăscută a oamenilor, pentru a-şi susţine această credinţă, încrederea lor nu este suficient de puternică pentru a crede în posibilităţile fertile ale omului fără să închidă ochii în faţa urâţeniei şi viciilor indivizilor şi grupurilor. Câtă vreme ei fac aşa, încercările de a obţine o stare optimă de bine sunt sortite eşecului; orice dezamăgire majoră îi va convinge că greşesc sau îi va duce la de­presie, pentru că nu mai ştiu atunci ce să creadă.

Încrederea în viaţă, în sine însuşi, în ceilalţi trebuie să fie clădită pe stânca dură a realismului; adică, pe capacitatea de a vedea răul acolo unde există, de a vedea înşelătoria, distructivitatea şi egoismul nu numai când sunt evidente, ci şi în numeroasele lor deghizări şi raţionalizări, într-adevăr, încrederea, iubirea şi speranţa trebuie să meargă împreună cu pasiunea atât de puternică de a vedea realitatea în toată goliciunea ei, încât cineva din afară ar fi înclinat să numească această atitudine „cinism". Şi este cinică, atunci când înţelegem prin ea refuzul de a fi duşi de nas de minciunile dulci şi plauzibile care acoperă aproape tot ceea ce este spus şi crezut. Dar acest fel de „cinism" nu este cinism; este o critică fără compromisuri, un refuz de a face jocul unui sistem clădit pe înşelătorie. Meister Eckhart a exprimat acest lucru succint, atunci când a spus despre „cel simplu" (căruia îi predica lisus): „El nu înşală, dar nici nu este înşelat."

 Într-adevăr, nici Buddha, nici Profeţii, nici lisus sau Eckhart, nici Spinoza, Marx sau Schweitzer nu au fost nişte oameni slabi. Dimpotrivă, erau nişte realişti hotărâţi şi cei mai mulţi dintre ei au fost persecutaţi şi calomniaţi nu pentru că au predicat virtutea, ci pentru că spuneau adevărul. Ei nu au respectat puterea, titlurile sau faima şi au ştiut că împăratul era gol; şi au ştiut că puterea îi poate omorî pe cei „adevărat-grăitori".

Erich Fromm – ARTA DE A FI, Editura TREI, trad. din engleză de Raluca Hurduc, pag. 31-42
Detalii carte pe site/ul editurii aici

Salt la inceputul paginii