[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]





Erich Fromm
(1900-1980)

Erich Fromm (1900–1980), sociolog si psihanalist, s-a format în cadrul Scolii de la Frankfurt, pentru ca în 1933 sa emigreze în SUA.

Din cartile sale traduse la Editura Trei, amintim:

Arta de a iubi
Budismul Zen si psihanaliza
Arta de a fi
Fuga de libertate
Omul pentru sine

Alte fragmente pe acest site din cãrtile lui Erich Fromm:

Marea imposturã- din vol. ARTA DE A FI aici



fragment din volumul
OMUL PENTRU SINE
O cercetarea asupra psihologiei morale

Editura TREI

Detalii carte pe site-ul editurii aici:
http://www.edituratrei.ro/carte/Omul_pentru_sine_O_cercetare_asupra_psihologiei_moralei/3100/

CREDINTA CA TRASATURA DE CARACTER

Credinţa înseamnă acceptarea afirmaţiilor sufletului;
necredinţa e negarea lor.
— Emerson

Credinţa nu e unul dintre conceptele ce se armoni­zează cu climatul intelectual al lumii contemporane. De regulă, credinţa e asociată cu Dumnezeu şi doctrinele religioase, în contradicţie cu gândirea raţională şi ştiinţifică. Ultima e considerată a se raporta la domeniul stărilor de fapt, distinct de domeniul stărilor trans­cendente, unde gândirea ştiinţifică nu are ce căuta, şi unde domneşte doar credinţa. Pentru mulţi, o astfel de dihotomie nu se susţine. Deoarece credinţa nu poate fi reconciliată cu gândirea raţională, ea trebuie eliminată ca un vestigiu anacronic al stărilor trecute ale culturii, şi înlocuită cu ştiinţa factuală şi cu teoriile inteligibile şi verificabile.

Atitudinea modernă faţă de credinţă e rezultatul unei lupte îndelungate împotriva autorităţii bisericii şi a pretenţiei sale de a controla orice tip de gândire. Astfel, scepticismul faţă de credinţă însoţeşte orice progres al raţiunii. Această faţă constructivă a scepticismului modern îşi are totuşi un revers, care a fost neglijat.

Descoperirea structurii de caracter a omului modern şi peisajul social contemporan ne fac să realizăm că lipsa de credinţă răspândită de astăzi nu mai posedă carac­terul progresist pe care îl avea pe timpul generaţiilor trecute. Atunci lupta împotriva credinţei a constituit o luptă de emancipare de sub un jug spiritual; a fost lupta împotriva credinţei iraţionale, expresia credinţei în raţiunea omului şi în capacitatea sa de a crea o ordine socială guvernată de principiile libertăţii, egalităţii şi fraternităţii. Astăzi, lipsa de credinţă este expresia unei confuzii adânci şi a disperării. Cândva scepticismul şi raţionalismul au fost forţe progresiste în dezvoltarea gândirii; acum ele au devenit raţionalizări pentru relativism şi incertitudine. Credinţa că acumularea de fapte peste fapte va conduce inevitabil la cunoaşterea adevărului a devenit o superstiţie, însuşi adevărul e dispreţuit de anumite grupări ca un concept metafizic, iar misiunea ştiinţei e considerată a fi doar strângerea de informaţie. Dincolo de faţada unei pretinse certitudini raţionale, există o incertitudine profundă, care face oamenii gata să accepte sau să tolereze un compromis cu orice filosofic li se oferă.

Poate trăi omul fără credinţă? Nu absoarbe oare copilul „credinţa odată cu laptele matern"? Nu trebuie oare să credem cu toţii în ceilalţi oameni, în cei pe care îi iubim şi în noi înşine? Putem trăi fără credinţa în validi­tatea normelor ce ne guvernează viaţă? într-adevăr, fără credinţă, omul devine steril, disperat şi temător până în însuşi nucleul propriei fiinţe.

A fost însă atunci lupta împotriva credinţei inutilă, iar realizările raţiunii ineficace? Trebuie să ne întoarcem la religie sau să ne resemnăm să trăim fără credinţă? Ţine credinţa în mod necesar de faptul de a crede în Dumnezeu sau în doctrinele religioase? E oare aşa de strâns legată de religie, că trebuie să-i împărtăşească destinul? E credinţa obligatoriu opusă sau separată de gândirea raţională? Voi încerca să demonstrez că acestor întrebări li se poate răspunde dacă vom considera credinţa drept o atitudine fundamentală a. persoanei, o trăsătură de caracter care-i străbate toate experienţele, dând omului capacitatea de a se confrunta cu realitatea fără iluzii şi totuşi să trăiască potrivit credinţei sale. E greu să ne gândim la credinţă nu atât ca la o credinţă în ceva, ci ca la o atitudine interioară al cărei obiect specific are o importanţă secundară. E poate bine să ne amintim că termenul „credinţă", aşa cum e el folosit în Vechiul Testament, „emunah", înseamnă „tărie" şi prin aceasta denotă o anumită calitate a experienţei omeneşti, o trăsătură de caracter mai degrabă decât credinţa în ceva.

Pentru înţelegerea problemei poate fi util să o abordăm discutând la început problema îndoielii. Şi îndoiala este adesea înţeleasă ca îndoială sau nedume­rire faţă de o aserţiune, idee sau persoană, dar poate fi descrisă şi drept o atitudine ce străbate personalitatea cuiva, astfel încât obiectul pe care îşi fixează dubiile devine de o importanţă secundară. Pentru a înţelege fe­nomenul îndoielii, va trebui să distingem între îndoiala raţională şi cea iraţională. Voi face aici aceeaşi distincţie şi în ce priveşte fenomenul credinţei.

îndoiala iraţională nu e reacţia intelectuală la o presupunere pur şi simplu eronată, ci este mai degrabă un dubiu care colorează emoţional şi intelectual viaţa persoanei. Pentru aceasta, nu există vreo experienţă, oricare ar fi domeniul vieţii, care să aibă calitatea certitu­dinii; totul e îndoielnic, nimic nu-i cert.

Cea mai extremă formă de îndoială iraţională e compulsia nevrotică de a pune totul sub semnul dubitaţiei. Persoana afectată e determinată compulsiv să se îndoiască de orice îi trece prin minte sau să se mire de orice face. Adesea, îndoiala se manifestă în legătură cu cele mai importante probleme şi decizii din viaţă. Adesea ea se strecoară şi în deciziile cele mai banale, cum ar fi ce costum să îmbrăcăm sau dacă să mergem sau nu la o petrecere. Indiferent de obiectele îndoielii, banale sau importante, îndoiala iraţională e chinuitoare şi epuizantă.

Cercetarea psihanalitică a mecanismului îndoielii compulsive arată că el e expresia raţionalizată a unor conflicte emoţionale inconştiente, provenind din lipsa de integrare a ansamblului personalităţii şi dintr-un sentiment puternic de neputinţă şi neajutorare. Doar recunoscând rădăcinile îndoielii putem depăşi para­lizia voinţei care rezultă din experienţa interioară a neputinţei. Când nu se ajunge la o astfel de înţelegere, se găsesc soluţii substitutive, care, deşi nesatisfăcătoare, măcar elimină chinuitoarele îndoieli manifeste. Unul dintre aceste substitute îl constituie activitatea compul-sivă în care persoana îşi găseşte un refugiu temporar. Un altul e acceptarea unei „credinţe" în care persoana se afundă cumva împreună cu dubiile sale.

Forma tipică a îndoielii contemporane nu e însă cea activă, descrisă mai sus, ci mai degrabă o atitudine de indiferenţă în care orice e posibil, dar nimic nu e cert. Un număr din ce în ce mai mare de oameni se simt contrariaţi de absolut orice — muncă, politică, morală — şi, ce-i mai grav, cred că această confuzie este starea de spirit normală. Ei se simt izolaţi, nedumeriţi şi neputincioşi; nu-şi trăiesc viaţa conform propriilor gânduri, emoţii şi percepţii senzoriale, ci în termenii experienţelor pe care ar trebui să le aibă. La aceste persoane automatizate, îndoiala activă a dispărut, iar locul i-a fost luat de indiferenţă şi relativism.

În contrast cu îndoiala iraţională, cea raţională chestionează presupunerile a căror valabilitate depinde de credinţa într-o autoritate şi nu în propria experienţă. Această îndoială posedă o funcţie importantă în dezvoltarea personalităţii. Copilul acceptă la început toate ideile, fără să pună în cauză autoritatea părinţilor. Pe măsură ce se emancipează de autoritatea lor, dezvoltându-şi propriul sine, el devine critic. Pe măsură ce creşte, copilul începe să pună sub semnul întrebării legendele pe care anterior le acceptase, iar amplificarea capacităţilor sale critice e direct proporţională cu independenţa pe care şi-o câştigă faţă de autoritatea parentală şi cu maturizarea sa.

Istoric, îndoiala raţională e unul dintre principalele resorturi ale gândirii moderne, si, datorită ei, filosofia modernă şi ştiinţa au primit cele mai fructuoase impul­suri. Şi aici, ca şi în dezvoltarea personală, ascensiunea îndoielii raţionale a fost însoţită de o emancipare sporită faţă de autoritatea statului şi a bisericii.

Doresc să fac o distincţie echivalentă celei efectuate în materie de îndoială şi în ce priveşte credinţa: cea dintre credinţa raţională si cea iraţională. Prin credinţă iraţională înţeleg credinţa într-o persoană, idee sau simbol care nu provine din experienţa proprie (din gândurile şi sentimentele proprii), ci se bazează pe supunerea emoţională faţă de o autoritate iraţională.

Înainte de a continua, va trebui să mai aprofundam problema legăturilor dintre supunere şi procesele emoţionale şi intelectuale. Există numeroase dovezi că persoana care şi-a abandonat independenţa interioară si s-a supus unei autorităţi tinde să-şi înlocuiască experienţa proprie cu cea a autorităţii. Cea mai eloc­ventă ilustrare poate fi găsită în situaţia hipnotică, în care persoana se abandonează autorităţii altcuiva: în somnul hipnotic, e gata să gândească si să simtă ceea ce hipnotizatorul „o face" să gândească şi să simtă. Şi după ce se trezeşte din somnul hipnotic persoana respectivă va da ascultare sugestiilor hipnotizatorului, chiar dacă îşi închipuie că dă curs propriilor judecăţi Şi iniţiative. Dacă, de exemplu, hipnotizatorul i-a sugerat subiectului că la o anumită oră îi va fi frig şi va trebui să-şi îmbrace sacoul, în starea posthipnotică el va avea senzaţia sugerată şi va proceda în consecinţă, convins că sentimentele şi actele sale au la bază realitatea şi au fost iniţiate de propria convingere şi voinţă.

Dacă situaţia hipnotică e cel mai concludent experiment care aruncă lumină asupra relaţiei dintre supunerea la autoritate şi procesele de gândire, există destul de multe situaţii obişnuite care exprimă acelaşi mecanism. Reacţia oamenilor la un lider înzestrat cu o mare putere de sugestie e un exemplu de situaţie semi-hipnotică. Şi aici, acceptarea necondiţionată a ideilor sale nu provine din convingerea ascultătorilor care s-ar baza pe propria lor gândire şi evaluare critică a tezelor care li se prezintă, ci din supunerea emoţională faţă de vorbitor. Oamenii care se găsesc în această situaţie au iluzia că sunt de acord, că aprobă raţional ideile sugerate de vorbitor. Ei simt că-1 acceptă deoarece sunt de acord cu ideile lui. în realitate, paşii sunt în ordine inversă: îi acceptă ideile deoarece s-au supus autorităţii de o manieră semihipnotică. Hitler a oferit o bună descriere a acestui proces când a discutat oportunitatea de a ţine mitinguri de propagandă nocturne, când puterea de a rezista e redusă. El a afirmat că „puternicul talent oratoric, specific dominator al apostolului, va reuşi mai uşor [noaptea] să insufle o nouă voinţă unor oameni care au suferit în mod natural o micşorare a puterii lor de rezistenţă decât dacă aceştia ar fi în deplina stăpânire a tuturor resurselor lor spirituale şi de voinţă".124

Pentru credinţa iraţională, propoziţia „Credo quia absurdum est"125 — „cred pentru că e absurd" — e întru totul adevărată din punct de vedere psihologic, în principiu, oricine poate enunţa ceva care să fie raţional corect. Dacă totuşi, cineva îndrăzneşte să afirme ceva care e absurd din punct de vedere raţional, el va demonstra ipsofacto că a trecut dincolo de facultatea simţului comun şi posedă o putere magică de factură să-1 pună mai presus de persoana obişnuită.

Dată fiind abundenţa de exemple de credinţă iraţională, se pare că relatarea biblică a eliberării evreilor de sub jugul egiptean reprezintă unul dintre cele mai remarcabile comentarii pe tema credinţei, în întreaga povestire, evreii sunt descrişi ca un popor căruia, deşi suferă din cauza robiei, îi e frică să se răs­coale şi e reticent să-şi piardă siguranţa pe care o au ca sclavi. Ei înţeleg doar limbajul puterii, de care se tem, dar căreia i se supun; Moise, împotrivindu-se poruncii divine de a se autodeclara ca trimis al lui Dumnezeu, susţine că evreii nu vor crede într-un Dumnezeu al cărui nume nici măcar nu-1 cunosc. Dumnezeu, deşi nu dorea să-şi ia un nume, o face totuşi, pentru a satisface dorinţa de certitudine a evreilor. Moise insistă că nu e suficient de sigur nici măcar faptul că un nume îi va face pe evrei să creadă în Dumnezeu. Aşa că Dumnezeu mai face o concesie. El îl învaţă pe Moise să facă minuni, iar „acum vor crede că ţi s-a arătat ţie Domnul Dumnezeul strămoşilor lor, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui lacob!"126 Ironia profundă din această propoziţie e greu de ratat. Dacă evreii ar fi avut genul de credinţă pe care Dumnezeu o dorea de la ei, aceasta ar fi izvorât din propria experienţă sau din istoria poporului lor; însă ei au devenit sclavi, credinţa lor era de sclavi şi izvora din supunerea la puterea ce-şi dovedeşte eficacitatea prin magie; ei puteau fi impresionaţi doar de altă magie, nu diferită, ci doar mai puternică decât cea folosită de egipteni.

Cel mai extrem fenomen contemporan de credinţă iraţională e cea în liderii dictatoriali. Partizanii lor încearcă să demonstreze autenticitatea acestei credinţe arătând că milioane de inşi sunt gata să moară pentru ea. Dacă e să definim credinţa în termenii fidelităţii oarbe faţă de o persoană sau o cauză şi să o măsurăm prin disponibilitatea cuiva de a-şi da viaţa pentru ea, atunci, într-adevăr, credinţa Profeţilor în dreptate şi iubire, respectiv credinţa oponenţilor lor în putere sunt fundamental acelaşi fenomen, diferind doar obiectul. Prin urmare, credinţa apărătorilor libertăţii şi cea a opresorilor diferă în măsura în care e o credinţă în idei diferite.

Credinţa iraţională e convingerea fanatică în ceva sau cineva, provenind din supunerea la o autoritate iraţională personală sau impersonală. Credinţa raţională, prin contrast, este convingerea fermă bazată pe o activitate intelectuală şi emoţională productivă. În gândirea raţională, unde credinţa se presupune că nu are ce căuta, credinţa raţională e o componentă importantă. Cum poate, de pildă, să facă un om de ştiinţă o nouă descoperire? începe el prin a realiza experiment după experiment, colecţionând fapt după fapt fără a avea o viziune a ceea ce se aşteaptă să descopere? Doar rar s-au făcut astfel descoperiri importante. Nici când alergau după închipuiri, oamenii nu au ajuns la concluzii impor­tante. Procesul gândirii creative în orice domeniu în care oamenii se aventurează porneşte cu ceea ce poate fi cali­ficat drept „gândire raţională", ea însăşi rezultatul multor studii, gândirii reflexive şi observaţiilor anterioare. Când omul de ştiinţă reuşeşte să adune suficiente date sau când ajunge la o formulă matematică (ori ambele variante) pentru a conferi viziunii sale originale un înalt grad de probabilitate, atunci putem spune despre el că a avansat o ipoteză. O analiză atentă a ipotezei, pentru a-i decela consecinţele, şi asupra colecţiei de date care o sprijină va conduce la o ipoteză mai adecvată şi poate la eventuala sa includere într-o teorie mai largă.

Istoria ştiinţei e plină de exemple de credinţă în raţiune şi adevăr. Copernic, Kepler, Galileo şi Newton au fost cu toţii străbătuţi de o credinţă neclintită în raţiune. Pentru ea Bruno a fost ars pe rug, iar Spinoza a fost excomunicat. Credinţa e necesară la fiecare pas, de la conceperea unei viziuni raţionale până la formularea unei teorii: credinţa în noua viziune ştiinţifică, ca scop raţional de urmărit, credinţa în ipoteză, ca o propoziţie probabilă şi plauzibilă, şi credinţa în teoria finală, cel puţin până când se instaurează un consens general cu privire la adevărul său.

Această credinţă se înrădăcinează în experienţa proprie, în încrederea în propriile puteri intelectuale, în observaţie şi judecată, în vreme ce credinţa iraţională reprezintă acceptarea a ceva doar pentru că o autoritate sau majoritatea spun că aşa este, credinţa raţională se întemeiază pe o convingere independentă bazată pe observaţia şi gândirea productivă proprie.

Gândirea şi judecata nu sunt singurul domeniu al experienţei unde se manifestă credinţa raţională, în sfera relaţiilor interumane, credinţa reprezintă o calitate indispensabilă pentru orice prietenie sau iubire. „A crede" într-o altă persoană înseamnă a avea certitudinea constanţei celuilalt şi a faptului că te poţi baza pe atitu­dinile sale fundamentale, pe nucleul personalităţii sale. Nu vreau să spun prin aceasta că persoana nu poate să-şi schimbe opiniile, ci că motivaţiile sale fundamentale rămân aceleaşi; că, de exemplu, respectul său pentru demnitatea umană e parte din sinele său şi nu se poate schimba.

În acelaşi sens, credem în noi înşine. Suntem conştienţi de existenţa sinelui, a unui nucleu al

personalităţii noastre care e neschimbător şi care per­sistă de-a lungul vieţii în pofida diferitelor conjuncturi şi indiferent de anumite schimbări ale opiniilor şi sentimentelor noastre. E nucleul care dă realitatea din spatele cuvântului „eu" şi pe care se bazează identitatea personală. Dacă nu avem credinţă în persistenţa sinelui nostru, sentimentul identităţii proprii e periclitat şi ajungem dependenţi de alţi oameni, aprobarea lor devenind temelia sentimentului identităţii noastre personale. Doar cel ce crede în sine poate fi credincios altora deoarece el singur poate avea certitudinea că va fi la fel ca azi şi în viitor, că va simţi şi acţiona la fel cum se aşteaptă şi acum să acţioneze. Credinţa în sine e condiţia capacităţii noastre de a promite una sau alta şi deoarece, aşa cum sublinia Nietzsche, omul poate fi definit prin intermediul capacităţii sale de a promite, ea reprezintă una din condiţiile existenţei umane.

Un alt sens al credinţei într-o persoană se referă la credinţa pe care o avem în potenţialităţile altora, ale noastre şi ale umanităţii. Cea mai rudimentară formă de a crede este acea credinţă pe care mama o nutreşte faţă de copilul abia născut: că va trăi, că va creşte, merge şi vorbi. Totuşi, dezvoltarea copilului din aceste puncte de vedere se produce cu o constanţă care face ca aşteptarea mamei să nu necesite un act de credinţă. Lucrurile stau diferit faţă de potenţialităţile care nu reuşesc să se dezvolte: potenţialul copilului de a iubi, de a fi fericit, de a-şi folosi raţiunea, ca şi potenţialuri mai specifice, precum înzestrările artistice. Acestea reprezintă germenii care, atunci când condiţiile sunt întrunite, se dezvoltă şi devin manifeşti, dar pot fi şi înăbuşiţi dacă nu se întrunesc respectivele condiţii. Una dintre cele mai importante dintre aceste premise e ca persoanele importante din viaţa copilului să creadă în aceste potenţialităţi. Prezenţa acestei credinţe diferenţiază educaţia de manipulare. Educaţia înseamnă să ajuţi copilul să-şi realizeze potenţialităţile.127 Contrariul educaţiei e manipularea, care porneşte de la o lipsă a credinţei în dezvoltarea potenţialităţilor şi de la convin­gerea că un copil va fi aşa cum trebuie doar când adulţii toarnă în el ceea ce-i de dorit şi elimină ceea ce pare indezirabil. Nu e nevoie de o credinţă în robot, pentru că în acesta nu există niciun fel de viaţă.

Credinţa în umanitate e punctul suprem al credinţei în alţii, în Occident, această credinţă a fost exprimată în termeni religioşi de către religia iudeo-creştină, iar în limbaj secular şi-a găsit expresia cea mai puternică în ideile sociale şi politice progresiste din ultimii 150 de ani. Ca şi credinţa în copil, ea se întemeiază pe ideea că potenţialităţile omului sunt de aşa natură, încât, dacă i se creează condiţii adecvate, omul va fi capabil să edifice o ordine socială guvernată de principiile egalităţii, dreptăţii şi iubirii. Omul nu a reuşit încă să construiască o astfel de ordine, şi de aceea convingerea că poate să o facă are nevoie de credinţă, însă ca orice credinţă raţională, nici aceasta nu e iluzie deşartă, ci se bazează pe dovezile oferite de realizările trecute ale speciei umane şi pe experienţa interioară a fiecărui individ, pe propria sa experienţă a raţiunii şi iubirii.

Credinţa iraţională e înrădăcinată în supunerea faţă de o putere percepută drept copleşitoare, omniscientă şi omnipotentă, în abdicarea de la propria putere şi rezistenţă, pe când credinţa raţională se bazează pe experienţa contrară. Credem în cutare şi cutare gând deoarece e rezultatul propriilor observaţii şi raţionamente. Credem în potenţialităţile altora, ale noastre şi ale umanităţii deoarece am făcut experienţa dezvoltării propriilor potenţialităţi şi a dezvoltării capacităţilor de gândire şi iubire. Baza credinţei raţionale e productivitatea; a trăi potrivit credinţei proprii înseamnă a trăi productiv şi a avea singura certitudine existentă: certitudinea provenind din activitatea productivă şi din experienţa că fiecare dintre noi este subiectul activ despre care sunt predicate aceste activităţi. Prin urmare, credinţa în putere (în sensul de „dominaţie") şi folosirea puterii constituie reversul credinţei. A crede în puterea existentă înseamnă o neîncredere în potenţialităţile încă nerealizate. E o predicţie a viitorului fundamentată doar pe prezentul manifest; însă se dovedeşte o gravă eroare de calcul, profund iraţională, pentru că neglijează potenţialităţile şi dezvoltarea umană. Nu există credinţă raţională în putere. Există supunere faţă de aceasta sau, pentru cei ce o deţin, există dorinţa de a o păstra. Deşi pentru mulţi puterea pare cel mai real dintre lucruri, istoria omenirii a dovedit că e cea mai instabilă dintre realiză­rile umane. Din cauza faptului că puterea şi credinţa se exclud reciproc, toate religiile şi sistemele politice care la început se întemeiază pe credinţa raţională devin corupte şi, până la urmă, îşi pierd orice forţă, dacă se bazează pe putere sau măcar se aliază cu ea.

Trebuie să menţionăm aici pe scurt una din neînţelegerile legate de credinţă. Adesea credinţa e văzută drept o stare de aşteptare pasivă a realizării speranţelor noastre. Deşi aceasta caracterizează credinţa iraţională, din discuţia noastră rezultă că lucrurile nu stau niciodată la fel cu credinţa raţională. Câtă vreme credinţa raţională se întemeiază pe experienţa propriei productivităţi, aceasta nu poate fi pasivă, ci trebuie să fie expresia unei activităţi interioare autentice. O veche legendă exprimă cu vivacitate acest lucru. Când Moise şi-a îndreptat toiagul spre Marea Roşie, marea, contrar minunii aşteptate, nu s-a despărţit imediat ca să lase o cale uscată evreilor. Miracolul promis s-a produs şi valurile s-au retras doar atunci când primul om a sărit în mare.

La începutul acestei discuţii, am făcut distincţia dintre credinţa văzută ca atitudine (ca trăsătură de caracter) şi credinţa în anumite idei sau oameni. Până în acest punct am vorbit despre credinţă în primul sens, dar acum se pune problema dacă există vreo legătură între credinţa ca o trăsătură de caracter şi obiectele în care credem. Analiza noastră a credinţei raţionale şi iraţionale implică existenţa unei astfel de conexiuni. Deoarece credinţa raţională se bazează pe propria experienţă productivă, nimic dincolo de existenţa umană nu poate să fie obiectul său. De asemenea, decurge că nu putem vorbi de credinţă raţională când o persoană crede în ideile de iubire, raţiune şi dreptate nu ca urmare a propriei experienţe, ci doar pentru că i-a fost inculcată o astfel de credinţă. Credinţa religioasă poate fi de oricare tip. Cu precădere anumite secte care nu au avut aceeaşi putere ca biserica şi unele curente religioase mistice care puneau accentul pe puterea de a iubi a omului si pe asemănarea sa cu Dumnezeu au păstrat şi cultivat atitudinea credinţei raţionale în sim­bolismul religios. Ideile de libertate şi democraţie decad în simplă credinţă iraţională odată ce nu se mai bazează pe experienţa productivă a fiecărui individ şi sunt livrate de partide sau state, care-1 forţează pe individ să creadă în aceste idei. Diferenţa dintre credinţa mistică în Dumnezeu şi credinţa raţională a ateului în umanitate e mult mai mică decât diferenţa dintre credinţa mistică şi cea a unui calvinist, a cărui credinţă în Dumnezeu se bazează pe convingerea în propria neputinţă si pe teama de puterea divină.

Omul nu poate trăi fără credinţă. Problema crucială pentru generaţia noastră şi pentru cele ce urmează e dacă respectiva credinţă va fi una iraţională în lideri, maşini şi succes, sau dacă va fi mai degrabă o credinţă raţională în om, bazată pe experienţa propriei activităţi productive.

Sursa: Erich Fromm - OMUL PENTRU SINE, Editura TREI, pag. 201-213

 

Note de subsol:

7 Rădăcina cuvântului educaţie e e-ducere, care înseamnă literal a aduce la lumină, a scoate la iveală ceva prezent doar în potentă. Educaţia în acest sens provine din existenţă, care înseamnă literal a ieşi la iveală, a emerge dintr-o stare potenţială în realitatea manifestă.

124 Adolf Hitler, Mtin Kampf (Craiova: Editura Beladi, 1996), p. 91.

125  O versiune populară, deşi oarecum distorsionată, a unei sentinţe din Tertulian.

Biblia, trad. cit., p. 61.

 


Salt la inceputul paginii