Pãrintele FRANCIS DEKEYSER
Comunitatea de la Bethanie - Gorze, France
Despre autor si alte texte traduse în româneste pe
acest site AICI
Un text de un mare discernãmânt
spiritual...
Scrisoarea de la Bethanie nr.164
Gorze, iulie 2019
Dragi prieteni,
Viaţa nu poate fi decât spirituală! Tot
ceea ce trăieşte şi respiră este animat de
suflul vital care îşi are sursa, izvorul în Dumnezeu. Eu
trăiesc pentru că sunt o fiinţă spirituală,
adică o fiinţă vie a Suflului. Fără Suflu
nu există viaţă: „Le retragi Tu suflul, ele mor
şi se întorc în ţărână.” (Ps. 104). Acest
suflu ne locuieşte, ne poartă şi ne hrăneşte.
Este o forţă ordonatoare şi formatoare, dar şi
eliberatoare şi unificatoare în acelaşi timp.
Omul care primeşte conştient această
forţă este pe cale de transformare. El participă
la opera regeneratoare a lui Christos graţie spiritului său,
căci Spiritul este cel care vivifică spiritul din noi
şi astfel, graţie acestui elan vital care pulsează
în spiritul nostru, chiar şi omul prizonier al eului său
existenţial aspiră, fără să o ştie
adesea, să regăsească graţia lui Christos
înviat.
Omul este astfel făcut
încât este împins în mod constant să se depăşească
şi tocmai în această „tindere spre” se realizează
omul. Acest impuls interior este puternic şi angajamentul
poate să se lovească de multiple pericole.
Voi semnala două dintre acestea: pe de o parte,
tendinţa spre „subterfugiu spiritual”
şi, de altă parte, identificarea
cu „supraeul spiritual”.
Aceste două pericole îl pândesc pe omul neatent
şi pot genera mari suferinţe. Ne putem efectiv servi
de ideile şi de practicile spirituale pentru a pune deoparte
probleme nerezolvate pe plan personal, pentru a sprijini un simţ
de sine ezitant sau pentru a micşora nevoi fundamentale,
şi toate acestea în numele trezirii.
Într-o societate ca a noastră, în care ansamblul
asizei terestre este slab din start, este desigur tentant să
încercăm să ne ridicăm mai sus de această
bază care se clatină pentru a-i „domina” un pic mai
bine pe ceilalţi. „Părăsim lumea” şi… ne pomenim
în neant!
Subterfugiul spiritual este o tentaţie puternică
într-o epocă ca a noastră şi el antrenează
persoanele la a se servi de spiritualitate pentru a masca dificultatea
lor de a trăi „în lume” făcând din ele „persoane aparte”
incapabile să-şi integreze spiritualitatea în restul
vieţii lor.
Astfel, putem pretexta un travaliu de detaşare
şi de renunţare şi să ne refugiem în rugăciune
pentru a justifica în ochii celorlalţi o atitudine distantă,
care este de fapt datorată unei lipse de personalitate şi
de curaj, în timp ce ar fi cu siguranţă mai profitabil
să devenim mai încarnaţi, mai angajaţi vizavi de
noi înşine, de ceilalti şi de viaţă.
A doua problemă evocată priveşte
predispoziţia la identificarea cu „supraeul spiritual”, care
acţionează ca critic şi judecător în continuu.
Nimic din ceea ce facem nu este suficient de bine!
Această voce interioară critică
şi păstrează în memorie orice ratare în practică
şi toate evenimentele în care nu suntem la înălţimea
învăţăturilor primite şi a angajamentelor
pe care le-am luat. Practica se orientează atunci mai mult
spre o conciliere cu această parte din noi care judecă,
mai degrabă decât spre o deschidere necondiţionată
spre viaţă.
Într-un mod subtil, sfinţii şi oamenii
treziţi devin atunci figuri paternale care supraveghează
cu un ochi atent toate modurile de a nu fi la înălţimea
angajamentelor noastre.
Vine astfel „efortul ascetic” pentru a fi „mai”
detaşaţi, „mai” plini de compasiune sau de devoţiune;
şi, de aici, faptul de a fi antrenaţi într-o comedie
spirituală care ne separă de vitalitatea noastră
fizică, de unde oboselile şi depresiile care rezultă
de aici şi care, în cele din urmă, ne îndepărtează
de aptitudinea noastră de a ne găsi propriul nostru
drum autentic, plecând de la ceea ce suntem în adevăr, aici
şi acum.
De multe ori, aceşti „discipoli” spirituali,
care caută să fie „mai mult” sau „mai puţin”, se
urăsc pe ei înşişi în sinea lor pentru că
nu sunt la înălţimea idealurilor lor. Aceasta face ca
spiritualitatea lor să fie rece şi solemnă şi
ei distilează în mod constant o otravă care ucide, lent
dar sigur, toate comunităţile pe care le frecventează.
A fugi după un ideal spiritual este epuizant şi ucigător
pentru sine şi pentru fraţi.
Viaţa noastră este ceea ce este. Accesul
la realul fiinţei mele este imediat. Eu sunt viaţa care
se desfăşoară şi sunt invitat să ader
la această desfăşurare, aşa cum se prezintă
aici şi acum, fără scop şi nici spirit de
profit, şi mai ales fără a judeca situaţiile
existenţiale exterioare şi interioare care îmi sunt
propuse de viaţă.
Tocmai această aderare este nervul războiului,
căci natura noastră umană în exil este „uitarea
lui Dumnezeu”, deci uitarea naturii noastre esenţiale care
caută să se manifeste prin tot ceea ce experimentăm.
Noi suntem aşadar invitaţi să „ne
amintim” şi să punem în practică toate mijloacele
ascetice utile pentru această „anamneză”: „Domnul este
păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic”. „Nobleţea
obligă” aşadar şi miracolul uman îl predestinează
pe om sau îl „condamnă” pe om să se depăşească,
dar nu să fie mai presus de cel real!
Virtutea umilităţii este cheia de boltă
a edificiului nostru spiritual şi ea se trezeşte puţin
câte puţin în faţa incapacităţii noastre funciare
de a „rămâne cu El”. „A fi înrădăcinat şi
fondat pe Prezenţa Sa” necesită un caracter virtuos,
adică o forţă interioară care ne ancorează
în „humusul” nostru: regăsim aici exerciţiul numit Hara…
Astfel, omul de humus devine disponibil pentru
a primi roua cerească, care va face
din el ceea ce trebuie el să fie şi nimic altceva. Iar
ceea ce trebuie să fie va rămâne pentru el
un mister de descoperit în fiecare zi, în acţiunea
de graţie care ţâşneşte din inima celui care
a încredinţat totul în mâinile Tatălui.
Cu toată prietenia în Christos, pe curând!
Pere FRANCIS
Originalul în francezã pe site-ul Bethanie exact
aici:http://centre-bethanie.org
Ultimele noutãti de la Bethanie - inclusiv Jean-Yves
Leloup la Bethanie - aici: http://www.centrebethanie.org/
Traducerea în româneste îmi apartine, V.J.
Salt la inceputul paginii
