Friedrich Nietzsche
1844-1900

Paul Tillich despre Nietzsche si filosofia lui

Nietzsche este cel mai impresionant si mai autentic reprezentant a ceea ce putem denumim "filosofie a vietii". Viata în termenul acesta este procesul în care puterea fiintei se actualizeazã pe sine însãsi. Dar actualizându-se, aceasta depãseste acel lucru din viatã care, desi apartine vietii, neagã viata. (...)
Viata are nenumãrate aspecte, si este ambiguã. (...) Curajul este puterea vietii de a se afirma pe sine în pofida acestei ambiguitãti, în timp ce negarea vietii din cauza elementului negativitãtii ei este o expresie a lasitãtii. Pe aceastã bazã, Nietzsche dezvoltã o filosofie si o profetie a curajului în opozitie cu mediocritatea si decadenta vietii din perioada a cãrei venire o prevedea.
...
"Ce este bine?" întrebati voi.
A fi brav este bine.
(Zaratustra)

Autoafirmarea vietii este afirmarea vietii si a mortii care apartine vietii.


Paul Tillich - CURAJUL DE A FI, Editura HERALD, pp. 37-38

De ce sunt un destin

fragment din cartea, ultima sa carte, Ecce homo,
Editura Ideea europeanã, 2016,
trad. din germanã de Victor Scoradet

Pe mine personal revolta si pledoaria lui mã duc cu gândul la Noua eticã (Erich Neumann) fragment aici.

În esentã este si concluzia mea (V.J., îmi dau seama cât de scandalizati vor fi unii):

Trebuie sã devenim întregi, nu "buni", moi, fãrã formã, dresati, devitalizati, mediocri - în dauna totalitãtii noastre, a ceea ce avem de exprimat, contrar Vietii care tinde si ne preseazã sã se manifeste într-un mod specific prin noi în lume.
Si asta nu înseamnã a nu fi buni, ci a fi buni dar de o bunãtate mai cuprinzãtoare, care vede si pe termen lung, care vede si efectele dezastruoase pe termen lung ale unei bunãtãti niaise.

1.

Îmi cunosc soarta. Cândva, numelui meu i se va asocia amintirea a ceva monstruos — a unei crize, cum nu a mai existat pe pământ, a celei mai profunde coliziuni de conştiinţe, a unei hotărâri invocate împotriva a tot ceea ce s-a crezut, s-a promovat, s-a sacralizat până acum. Eu nu sunt un om, eu sunt di­namită. — Şi cu toate astea nu am în mine nimic dintr-un întemeietor de religie — reli­giile sunt afaceri pentru plebe, după atingeri cu oameni religioşi, eu simt nevoia să mă spăl pe mâini... Nu îmi doresc „credincioşi", cred că sunt prea maliţios ca să cred măcar în mine însumi, nu le vorbesc niciodată ma­selor... Am o frică teribilă ca într-o bună zi să nu fiu declarat sfânt: se va înţelege acum de ce public această carte înainte, asta ur­mează să mă împiedice să devin obiectul vreunui abuz. Nu vreau să fiu un sfânt, mai degrabă un măscărici... Şi cu toate astea, sau mai degrabă nu cu toate astea, căci nu a existat până acum nimic mai amăgitor decât sfinţii - din mine vorbeşte adevărul. - Dar adevărul meu este cumplit: căci până acum minciuna a fost numită adevăr. - Reevalu­area tuturor valorilor: aceasta este formula mea pentru un act de supremă autoanaliză a omenirii, care, în mine, s-a preschimbat în carne şi geniu. Soarta mea vrea ca eu să fiu nevoit a fi primul om cumsecade, ca eu să mă ştiu în conflict cu falsitatea milenară... Abia eu am descoperit adevărul, prin faptul că eu cel dintâi am perceput minciuna ca minciună — am mirosit-o... Geniul meu stă în nările mele... Eu contrazic cum nimeni n-a mai contrazis vreodată şi cu toate astea sunt contrariul unui spirit care neagă. Sunt un ambasador al veştilor bune, cum nu a mai existat până acum, eu cunosc misiuni atât de înalte, încât, până acum, nu a existat nicio noţiune care să le definească; abia începând cu mine există din nou speranţe. Toate astea mă determină să fiu şi un om al dezastrului. Căci, atunci când adevărul intră în luptă cu minciuna milenară, vom avea convulsii, un spasm de cutremure de pământ, o deplasare a muntelui şi a văii cum nici măcar nu s-a visat vreodată. Noţiunea de politică se va fi dizolvat atunci complet într-un război al spi­ritelor, toate structurile puterii din vechea societate sunt aruncate în aer - ele sunt con­struite, toate, pe minciună: vor exista răz­boaie cum n-au mai existat pe acest pământ. Abia de la mine încolo va exista, pe Pământ, o politică mare.

2.

Se doreşte cumva o formulă pentru un asemenea destin care devine om? — Ea e scrisă în Zarathustra al meu.

- iar acela care vrea să fie un creator în bine şi în rău, acela trebuie să fie un distrugător şi să spulbere valori.

Prin urmare, răul cel mai înalt ţine de bunătatea cea mai înaltă: aceasta, însă, este cea creatoare.

Sunt de departe omul cel mai teribil care a existat până acum; asta nu exclude că voi fi cel mai mare binefăcător. Cunosc pofta de a distruge într-un asemenea grad, încât pu­terea mea de distrugere e pe măsură, — în ambele privinţe, nu fac decât să ascult de na­tura mea dionisiacă, cea care nu ştie să sepa­re acţiunea negatoare de afirmaţie. Sunt cel dintâi imoralist: asta mă face să fiu distrugă­torul par excellence.

3.

Nu am fost întrebat, ar fi trebuit să fiu întrebat ce anume înseamnă, în gura mea, gura celui dintâi imoralist, numele Za­rathustra: căci ceea ce determină unicitatea uriaşă a acelui persan în istorie este tocmai contrariul acestui lucru. Zarathustra a fost cel dintâi care, în lupta dintre bine şi rău, a văzut roata propriu-zisă în mecanismul lucrurilor - traducerea moralei în metafi­zic, ca putere, cauză, scop în sine este ope­ra lui. De fapt, însă, această întrebare ar fi deja răspunsul. Zarathustra a creat această eroare, cea mai fatală dintre toate, morala: prin urmare, el trebuie să fie şi primul care o recunoaşte. Nu numai că el are în această privinţă o experienţă mai îndelungată şi mai mare decât orice alt gânditor — în fond, isto­ria toată este contrazicerea, prin experiment, a propoziţiei aşa-numitei „ordini morale a lu­mii" -: şi mai important este că Zarathustra e mai adevărat decât orice alt gânditor, în­văţătura lui are, ea singură, adevărul drept virtutea supremă — asta înseamnă contrariul laşităţii „idealului", care o ia la fugă din calea realităţii; Zarathustra are mai mult curaj în trupul său decât toţi gânditorii luaţi la un loc. Să spui numai adevărul şi să tragi bine cu arcul, aceasta este virtutea persană. - Oare sunt înţeles?... Autodepăşirea moralei din dragostea de adevăr, autodepăşirea mo­ralistului în opusul său - în mine - asta înseamnă, în gura mea, numele Zarathustra.

4.

In fond, există două negări pe care cu­vântul meu imoralist le include. Pe de o par­te, neg un tip de om care până acum a fost considerat ca fiind cel mai înalt - cei buni, cei binevoitori, cei care fac bine; pe de alta, neg o specie de morală, care a ajuns să se afirme şi să domine, acea morală decadence, mai concret vorbind, morala creştină. S-ar cuveni ca această a doua negare să fie privită drept aceea mai decisivă, deoarece supraaprecierea bunătăţii şi a bunăvoinţei, judecând în mare, îmi apare deja ca urmare a fenomenului de decadence, ca simptom de slăbiciune, ca in­compatibilă cu o viaţă care creşte, care afir­mă: în afirmare, negarea şi distrugerea repre­zintă o condiţie. - Mă opresc pentru moment la psihologia omului bun. Ca să se estimeze care este valoarea unui tip de om, e nevoie să se socotească preţul pe care-1 are prezervarea lui - este nevoie să se cunoască condiţiile lui de existenţă. Condiţia existenţei celor buni este minciuna —: altfel exprimat, faptul că ei refuză cu orice preţ să vadă cum este alcătu­ită realitatea, şi anume că nu e făcută în aşa fel încât să provoace în permanenţă instincte binevoitoare, cu atât mai puţin în aşa fel în­cât să accepte oricând o intervenţie a mâinilor mioape şi binevoitoare. Să consideri stările de criză de tot felul ca pe o obiecţie în general, ca pe ceva care trebuie desfiinţat, aceasta este niaiserie par excellence, în general, un verita­bil dezastru prin urmările sale, o stupiditate fatală, aproape la fel de mare ca dorinţa de a aboli vremea rea — de pildă, din compasiune faţă de oamenii săraci... In marea economie a întregului, ororile realităţii (în afecte, în pof­te, în voinţa de putere) sunt incomensurabil mai necesare decât orice formă de fericire mă­runtă, de aşa-numită „bunătate"; trebuie să fii chiar extrem de indulgent pentru a le garanta acestora din urmă un loc în general, deoarece ele sunt condiţionate de falsitatea instinctu­lui. Voi avea un mare prilej de a demonstra urmările peste măsură de catastrofale pentru întreaga istorie ale optimismului, acest avor­ton al unor homines optimi. Zarathustra, cel dintâi care a înţeles că optimistul este la fel de decadent ca pesimistul şi poate mai dău­nător, spune: oamenii buni nu spun nicioda­tă adevărul. Ţărmuri şi siguranţe false v-au învăţat cei buni; în minciunile celor buni aţi fost născuţi şi la adăpost. Totul este minciună şi deformare până-n temelii din cauza celor buni. Din fericire, lumea nu este construită pe acele instincte conform cărora doar animalele blânde de turmă şi-ar găsi îngusta lor ferici­re în ea; să ceri ca toată suflarea să devină „om bun", animal de turmă, cu ochi albaştri, binevoitoare, „suflete frumoase"  - sau, cum doreşte domnul Herbert Spencer, altruiste, ar însemna să castrezi omenirea şi s-o reduci la o prăpădită de chinezărie. - Iar lucrul acesta a fost încercat!... Tocmai asta se numea mora­lă... In acest sens, Zarathustra îi numeşte pe cei buni când „ultimii oameni", când „începu­tul sfârşitului"; înainte de toate, el îi percepe ca pe cea mai dăunătoare specie de oameni, pentru că ei îşi impun existenţa atât în dauna adevărului, cât şi în dauna viitorului.

Cei buni - ei nu pot să creeze, ei sunt mereu începutul sfârşitului -

- ei îl crucifică pe acela care scrie valori noi pe table noi, ei sacrifică viitorul, ei răstig­nesc tot viitorul oamenilor!

Cei buni — ei au fost mereu începutul sfârşitului...

Şi, oricât ar fi de mari daunele pe care le-ar produce calomniatorii lumii, dauna celor buni este cea mai dăunătoare dintre daune.

5.

Zarathustra, cel dintâi psiholog al celor buni, este - prin urmare - un prieten al ce­lor răi. Când un soi de oameni decadence a urcat la rangul de specie supremă, atunci, asta nu s-a putut întâmpla decât în dauna speciei opuse lor, a speciei de oameni pu­ternici şi siguri de viaţă. Când animalul de turmă străluceşte în lumina celei mai curate virtuţi, atunci, omul de excepţie trebuie de­gradat ca rău. Când minciuna cu orice preţ îşi arogă cuvântul „adevăr" pentru optica ei, atunci, adevărul propriu-zis trebuie să se re­găsească sub denumirile cele mai rele. Aici, Zarathustra nu lasă loc de-ndoială: el spune că tocmai cunoaşterea celor buni, a „celor mai buni", ar fi fost aceea care i-a produs oroare faţă de om în general; din această aversiune i-au crescut aripile cu care „să zboare în viitoruri îndepărtate" — el nu ascunde faptul că tipul său de om, un tip relativ suprauman, este suprauman tocmai în raport cu cei buni, că cei buni şi drepţi l-ar numi pe supraomul său diavol...

Voi, cei mai elevaţi oameni pe care i-a în­tâlnit ochiul meu, aceasta este îndoiala mea faţă de voi şi râsul meu ascuns: am bănuiala că voi 1-aţi numi pe supraomul meu - diavol!

Atât de străini de cel măreţ sunteţi voi cu sufletul vostru, că supraomul vi s-ar părea înfricoşător în bunătatea lui...

In locul acesta şi-n niciun alt loc trebuie să începeţi să înţelegeţi ce anume vrea Za-rathustra: acest tip de om, pe care el îl con­cepe, concepe realitatea aşa cum e ea: este suficient de puternic pentru asta - , nu este înstrăinat de ea, depărtat, el este ea însăşi, şi el mai are încă în sine şi tot ce-i mai înfrico­şător şi mai enigmatic, abia prin asta, omul poate să aibă grandoare...

6.

- Dar există şi un alt sens al cuvântului imoralist care m-a determinat să fac din el blazonul meu, titlul meu onorific; sunt mân­dru să am acest cuvânt care mă deosebeşte de întreaga omenire. Nimeni nu a perceput încă morala creştină ca aflându-se mai prejos de el: pentru asta este nevoie de elevaţie, de o privi­re care vede până departe, şi de o profunzime şi abisalitate psihologică absolut nemaiauzi­tă. Până acum, morala creştină a fost o Circe a tuturor gânditorilor - ei s-au aflat în serviciul ei. - Cine, înainte de mine, a coborât în grotele din care ţâşneşte aburul otrăvit al acestui fel de ideal — de desconsiderare a lumii! — ? Cine a îndrăznit chiar şi numai să nutrească bănu­iala că e vorba de grote? In general, cine, îna­intea mea, a mai fost psiholog printre filosofi, iar nu tocmai contrariul acestuia, „escroc su­perior", „idealist"? înainte de mine, psihologia nici măcar nu exista încă. — Să fii cel dintâi în această privinţă poate fi un blestem, este în orice caz un destin: fiindcă eşti şi cel dintâi care dispreţuieşte... Scârba provocată de om e pericolul meu...

7.

Oare am fost înţeles? — Ceea ce mă defi­neşte pe mine şi mă separă de restul omeni­rii e faptul că am descoperit morala creştină. De aceea aveam nevoie de un cuvânt care conţine sensul unei provocări către orişicine. Că omenirea nu şi-a deschis ochii mai devre­me în această privinţă, aceasta este pentru mine, cea mai mare necuviinţă pe care o are ea pe conştiinţă, ca autoamăgire devenită instinct, ca voinţă fundamentală de a nu vedea orice întâmplare, orice cauzalitate, orice realitate ca falsificare in psychologicis până la crimă. Orbirea în faţa creştinismului este crima par excellence — crima împotriva vieţii... Mileniile, popoarele, cei dintâi şi cei din urmă, filosofii şi babele - exceptând cinci, şase momente ale istoriei, pe mine ca pe cel de-al şaptelea - în privinţa asta, cu toţii se merită unii pe alţii. Până acum, creştinul a fost „fiinţa morală" propriu-zisă, o ciudă­ţenie fără egal - şi, ca „fiinţă morală", mai absurd, mai amăgitor, mai plin de vanitate, mai frivol, mai nociv sieşi chiar şi decât ar fi putut visa insul cel mai plin de dispreţ faţă de omenire. Morala creştină - cea mai malig­nă formă a voinţei de minciună, adevărata Circe a omenirii: exact ceea ce a stricat-o. Nu eroarea ca eroare e aspectul care mă îngro­zeşte pe mine, nu lipsa milenară de „bună voinţă", de disciplină, de bun simţ, de curaj în cele spirituale, lipsă care se trădează în propria sa victorie: - este lipsa de natură, este stare de lucruri cu totul înfiorătoare că însăşi antinatura în chip de morală s-a bu­curat de cele mai înalte onoruri şi a rămas suspendată deasupra omenirii ca lege, ca imperativ categoric!... Să te înşeli în asemenea măsură, nu ca individ, nu ca popor, ci ca omenire!... Că oamenii au fost învăţaţi să dispreţuiască cele mai importante instincte ale vieţii; că s-a scornit minciuna unui „suflet", a unui „spirit", pentru a face de ruşine trupul; că oamenii sunt învăţaţi să perceapă în premisa vieţii, în sexualitate, ceva impur; că, în cea mai profundă nevoie de înflorire, în egoismul strict (— cuvântul în sine e calom­nios! —) se caută pricipiul rău; că, invers, în semnul tipic al declinului şi al instinctului contradictoriu, în „abnegaţie", în pierderea centrului de gravitaţie, în „depersonalizare" şi în „dragostea de aproapele" (— mania de aproapele!) se vede valoarea mai înaltă, ce spun! valoarea în şinei... Cum! adică ome­nirea însăşi ar fi decadence? că întotdeauna ar fi fost asta? - Ceea ce e sigur e că numai valori ce ţin de decadence au fost predate ca fiind valorile supreme. Morala renunţării la sine par excellence, faptul „mă distrug" tra­dus în imperativul: „trebuie să vă distrugeţi cu toţii" - şi nu doar în imperativ!... Singura morală care a fost predată până acum, mo­rala renunţării la sine, trădează o voinţă de final, ea neagă viaţa în fundamentul ei ul­tim. - Aici ar rămâne deschisă posibilitatea că nu omenirea e în curs de degenerare, ci doar acea categorie parazitară de om, aceea a preotului, care, cu ajutorul moralei, şi-a năs­cocit postura de for ce decide valorile ei - care a ghicit că morala creştină e mijlocul lui de a ajunge la putere... Şi, într-adevăr, aceasta este concluzia mea: învăţătorii, conducătorii omenirii, teologii în general, au fost cu toţii nişte decadents: de aici reevaluarea tuturor valorilor ca ostile vieţii, de aici morala... De­finiţia moralei: morala - idiosincrazia mani­festată de decadents cu intenţia ascunsă de a se răzbuna pe viaţă — şi cu succes. Pun preţ pe definiţia asta. -

8.

- Oare am fost înţeles? - Căci nu am spus niciun cuvânt pe care să nu-1 fi rostit deja acum cinci ani prin gura lui Zarathustra. - Demascarea moralei creştine este un eveniment care nu are egal, o adevărată ca­tastrofă. Cel care o demască este o force majeure, un destin, — el rupe istoria omenirii în două bucăţi. Se trăieşte înainte de el, se tră­ieşte după el... Fulgerul adevărului a lovit tocmai ceea ce până acum a stat mai sus de­cât toate: cine înţelege, ce anume a fost dis­trus aici, poate să se uite dacă mai ţine ceva în mână. Tot ceea ce s-a numit până acum „adevăr" a fost recunoscut drept cea mai dăunătoare, cea mai perfidă, cea mai subte­rană formă de minciună; pretextul sfânt de a „ameliora" omenirea ca stratagema prin care viaţa însăşi să fie suptă, să fie anemi­ată. Morala ca vampirism... Cine descoperă morala, a descoperit totodată şi lipsa de va­loare a tuturor valorilor în care se crede sau s-a crezut; în cele mai venerate tipuri de om, chiar în cele canonizate, el nu mai vede nimic demn de respect, el vede în ele cel mai funest tip de avortoni, funest, pentru că a fascinat... Conceptul de Dumnezeu, inventat spre a se opune vieţii — un concept în care tot ce-i nociv, toxic, denigrator, toată ostilitatea de moarte împotriva vieţii este pus într-o unita­te înspăimântătoare! Noţiunea de „transcen­denţă", de „adevărata lume" inventate spre a devaloriza singura lume care există — în aşa fel încât să nu se mai păstreze niciun ţel, nicio raţiune, nicio misiune pentru realita­tea noastră pământească? Noţiunea de „suflet", de „spirit", până la urmă chiar de „su­flet nemuritor", inventate pentru a dispreţui trupul, pentru a-l face „bolnav" - „sfânt" -, pentru a opune tuturor lucrurilor care meri­tă luate în serios în viaţă, probleme precum nutriţia, curăţenia, vremea, o superficiali­tate înspăimântătoare! In loc de sănătate, „bunăstarea sufletului" - cu alte cuvinte, o folie circulaire între convulsiile penitenţiale şi isteria izbăvirii! Conceptul de „păcat", inventat laolaltă cu instrumentul aferent de tortură, conceptul de „liber arbitru", pentru a deruta instinctele, pentru a face din neîncrederea în instincte a doua natură! În conceptul de „abnegaţie", de „negare de sine", semnul propriu-zis de decadence, să te laşi atras de ceea ce-ţi dăunează, să nu-ţi mai poţi găsi rostul, să-ţi faci din autodistrugere un însemn al valorii supreme, să-ţi faci din ea „datoria", „sfinţenia", „divinul" din om! În sfârşit — acesta este lucrul cel mai terifiant - în conceptul de om bun, să iei apărarea a tot ce e slab, bolnav, degenerat, a tot ceea ce-şi provoacă suferinţă sieşi, a tot ceea ce trebuie să piară —, legea selecţiei răstignită, un ide­al din tot ceea ce se opune omului mândru şi reuşit, împotriva celui care spune da, care e sigur de viitor, care e garanţia viitorului -asta înseamnă, de acum înainte, răul... Şi în toate astea s-a crezut până acum, ca mora­lă! - Ecrasez l 'infame! -

9.

Oare am fost înţeles? — Dionyssos împotriva celui Crucificat...

Cuprins

Însemnări pentru o lectură: Ecce homo                                   5

Prefaţă                                                                              33

De ce sunt atât de înţelept                                                   40

De ce sunt atât de deştept                                                   64

De ce scriu cărţi atât de bune                                               96

Naşterea tragediei                                                             112

Inactualele                                                                       122

Omenesc, prea omenesc. Cu două continuări                      130

Aurora. Gânduri despre morală ca prejudecată                     141

Ştiinţa veselă (,,la gaya scienza")                                       146

Astfel a grăit Zarathustra. O carte pentru toţi şi niciunul        148

Dincolo de bine şi de rău. Preludiu la o filosofic a viitorului    171

Genealogia moralei. O scriere polemică...                            174

Amurgul idolilor. Cum se filosofează cu ciocanul                  176

Cazul Wagner. Problema unui muzician                               180

De ce sunt un destin                                                          192

Salt la inceputul paginii