[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]



Ion Vianu
- Amor intellectualis. Romanul unei educatii,
Editura Polirom
(fragmente)

Ion Vianu (n. 1934, Bucuresti) a urmat studii de filologie clasica, iar ulterior medicina. Dupa ce a emigrat, in 1977, a publicat in strainatate articole si studii privind istoria si filosofia psihiatriei si s-a distins ca unul dintre colaboratorii constanti ai postului de radio Europa Libera. Volume publicate: Introducere in psihoterapie (1975), Stil si persoana (1975; volum distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor), Amintiri in dialog. Memorii (in colaborare cu Matei Calinescu, 1994; editia a II-a revazuta si adaugita, Polirom, 1997; editia a III-a, Polirom, 2005), Paramnezii (2005), Blestem si Binecuvintare (2007), Investigatii mateine (2008), Necredinciosul (2008), Exercitiu de sinceritate (2009). A initiat ciclul de romane Arhiva tradarii si a miniei, din care a publicat la Editura Polirom Caietele lui Ozias (2004) si Vasiliu, foi volante (2006).

" Romanul unei educatii”, cum il subintituleaza autorul, Amor intellectualis relateaza povestea unei maturizari intelectuale si sentimentale pe fundalul unei epoci tulburi, cea a instaurarii si consolidarii regimului comunist. Adolescenta eroului indeosebi, cu initierile ei – primele experiente erotice, cautarile intelectuale, tensiunea dintre spiritual si trupesc –, prilejuieste pagini pe cit de savuroase prin pitorescul lor, pe atit de convingatoare prin franchete. La fel si galeria portretelor zugravite: ale prietenilor dar si ale discipolilor si apropiatilor marelui T. (Tudor Vianu), legati de acesta prin amor intellectualis magistri. Treptat, istoria personala se estompeaza, pentru ca in prim-plan sa treaca o alta poveste, dramatica, despre disparitia unei lumi si a unei generatii...

Sursa: http://www.polirom.ro


Am selectat câteva fragmente din carte cu referire la întâlnirea autorului cu Monseniorul Vladimir Ghika, cu Edgar Papu, cu cãrtile lui Alice Miller...

Prin 1949 putea fi văzut în Bucureşti un om care nu părea să aibă nimic de-a face cu lumea care îl înconjura. Nu prea înalt, puternic adus de spate, purta, pe orice vreme, o sutană preoţească ce flutura pe el de slab ce era. Când venea frigul, trupul lui firav se îngroşa oarecum, făcăndu-te să bănuieşti că, pe dedesubt, îşi pusese un pulover de lână. De gât îi atârna un crucifix. Un brâu roşu cu franjuri la capăt, arătând un grad preoţesc înalt, îl încingea, căzând apoi în lungul coapsei stângi. Pasul lui, mereu grăbit, uşor, ca un început de zbor, te făcea să presupui că are o destinaţie precisă şi urgentă. Era în fiinţa lui un amestec neobişnuit de energie şi de fragilitate. Astfel de înalţi prelaţi, prinţi ai Bisericii, nu umblă de obicei neînsoţiţi. Apar doar în mijlocul unor mari ceremonii; te mirai că umbla singur pe străzile cenuşii ale oraşului; eu îl vedeam deseori ieşind de la capela franceză sau pe portiţa laterală a maicilor Filles de la Charite (statul confiscase sanatoriul, transformându-l în Institutul de Endocrinologie al doctorului Parhon). Câteodată lua tramvaiul 5 din Piaţa Doro­banţi către Universitate. Găsindu-mă de mai multe ori alături de el pe platforma deschisă din spate a ultimului vagon, i-am observat chipul ascetic, emaciat.

Avea nasul mare, vârsta-l făcuse acvilin, puţin umflat la vârf, iar barba răsfirată îi flutura în vânt, uşoară ca o spumă, ceea ce îi sporea aspectul aerian, pluti­tor. Atunci s-au întâlnit privirile noastre şi am con­statat că se întreba, ca şi mine despre el, cine eram: un băiat obişnuit, desigur, iar el un bătrân cu totul neobişnuit în oraş; acestui om nu trebuia să-i scape nimic din ce era omenesc, mi-am zis, şi în felul acela intens privea totul, nu numai pe mine. I-am auzit răsuflarea rapidă, zgomotoasă, cu ecou, de parcă ar fi venit dintr-un fund de peşteră, şi mi-am spus că trebuie să fie foarte bolnav.

Acest ins fără pereche era Vladimir Ghika, acelaşi pe care-l identificasem, dar numai în scris, mai demult, pe o dedicaţie tipărită la începutul unei cărţi a lui Jacques Maritain, filosoful catolic: A Vladimir Ghika, prince dans le siecle et, par une vocation plus haute encore, pretre dans l'eglise de Jesus-Christ, „Lui Vladimir Ghika, principe în veac şi, printr-o chemare şi mai înalţă, preot în Biserica lui lisus Hristos. Nu ştiu în ce împrejurări am făcut apropierea între dedicatar şi personajul întâlnit în Parcul Filipescu sau pe refugiul tramvaiului 5, dar, curând, am aflat mai multe despre condiţia lui. Fusese figura tutelară a comunităţii călugăriţelor de la Sainţ Vincenţ-de-Paul. Era acum tolerat, din dispoziţia doctorului Parhon, în incinta fostului sanatoriu, undeva înţr-o încăpere dosnică, în capela deservită de părintele Francois mai oficia câteodată mesa. Avea un mic grup de admiratori şi fideli, printre care şi colegul meu de clasă Andrei Brezianu (căruia îi spuneam „Bambi"); el, cel dintâi, mi-a dat informaţii despre situaţia de atunci a Monseniorului.

Avea dreptul să fie numit astfel, „Monseniorul": după ce fusese hirotonit în 1925, papa îi acordase calitatea de protonotar apostolic, titlu onorific ce-1 aşeza printre ierarhi. După zeci de ani petrecuţi în străinătate, mai ales în Franţa, unde se convertise la catolicism şi frecventase cercurile tomisţe, se întorsese în România. Acţiunile lui fuseseră numeroase: înfiinţase acea comunitate de maici, se implicase în activităţi caritabile, vizitase spitale şi închisori, uneori în răspăr cu ierarhia catolică locală (lucru notat cu o anumită înverşunare în memoriile lui de către arhi­episcopul catolic de Bucureşti, Netzhammer). Nu era un prelat monden, cum fusese calificat de bârfitori; apartenenţa lui la mediile aristocratice era firească. Bârfitorul memorialist C. Argetoianu îi atribuie totuşi mari influenţe la Palat, pe lângă madam Lupescu. Misionar fusese In toate straturile societăţii locale. Bunica mea Elena, spre pildă, moşiereasa drepţ-cre-dincioasă care o vedea în vis pe Maica Domnului, se dusese la Sinaia, la capela catolică situată central, dar cam pitit, în spatele benzinăriei, pentru a asista la liturghia oficiată de prinţul-prelaţ. Nu se con­vertise totuşi; spiritul ei ortodox de fată de la Dunăre atârnase mai greu, spre deosebire de cazul altor doamne, prietene ale ei.

Pretutindeni, influenţa lui era profundă. Se spu­nea că făcuse minuni, operând vindecări miracu­loase. Se ruga cu o concentrare impresionantă, în timpul acestori stări s-ar fi ridicat de la pământ, în levitaţie.

Toate astea se petrecuseră înainte de război şi imediat după.

Acum, se aşezase peste ţară legea de fier. Vladimir devenise o persoană a cărei frecventare era riscantă. Catolicii erau consideraţi de comunişti ca reprezen­tanţi ai unei primejdioase internaţionale. Totuşi, Vla­dimir continua să atragă oameni în căutarea unui sens, suflete rătăcite. Printre ele şi pe Alexandru Paleologu, care îşi începuse căutarea spirituală în francmasoneria reînviată la scurt timp după război, apoi recăzută în adormire, după grozave persecuţii, în 1948. Un alt fidel care avea să se manifeste tot atât de trecător era Ion Negoiţescu, căruia Balotă îi atribuie un interes faţă de micii minisţranţi. Nicolae Balotă, ca şi alţi greco-catolici, venea la capelă fiindcă purtarea complice a Bisericii Ortodoxe în desfiinţarea sângeroasă a Bisericii Unite îl împinsese într-acolo. Mai era, printre fideli, şi colegul meu Andrei (Bambi). Bambi ajunsese la catolicism prin familie, în întregime convertită. Pentru el, relaţia cu Biserica romană era adâncă şi părea că-i va marca viata (aşa s-a şi în­tâmplat).

Printre credincioşi se număra şi unul prea bine cunoscut de mine, domnul Papu. De la T., al cărui asistent şi foarte apropiat colaborator devenise între timp, auzisem că era catolic şi fervent practicant. Ceea ce Bambi îmi confirmă.

Papu fusese convertit de Vladimir Ghika. Monseniorul avea darul să atragă oameni diferiţi, să satis­facă aspiraţii diverse. Unii, ca Paleologu, ca Nego, căutau mai mult experienţe intelectuale şi de viaţă. Erau „trăirişti". Nimeni nu poate şti ce se petrece în interiorul conştiinţei, dar aşa le-au apărut, celor ce-şi mai aminteau, lucrurile mai târziu.

Trăirişti. Acest termen se născuse în anii două­zeci-treizeci, fusese fabricat de Nae lonescu. Tipul trăi-risţului bucureştean fusese Mircea Eliade. în numele unui „prototrăirism" (căci nu suferise încă influenţa lui Nae), Eliade privilegiase, în India, fierbinţi experienţe erotice în detrimentul doctoratului în sanscrită. Ex­perienţa de viaţă era un opiu pentru trăirişti (aşa cum Marx spusese despre religie că este opiul popoa­relor). Era, paradoxal, un antiintelectualism profesat de intelectuali; propunea, ca un complement al cărţii şi, de obicei, ca o negare a ei, viaţa însăşi, în toată violenţa în care se poate exprima. Multe convertiri la Legiune ale tinerilor cărturari îşi găsiseră o justi­ficare în acest concept. Dar, după război, Legiunea şi extrema dreaptă violentă, înfrânte, îşi lingeau rănile, în munţi sau in Vest. Comunismul, o formă „ştiinţi­fică" de totalitarism, mult mai eficace, pusese stăpâ­nire pe trupuri şi se insinua adânc în conştiinţele noastre, îmbinând teroarea cu persuasiunea.

Bambi supsese catolicismul împreună cu laptele mamei, iar Vladimir îi ieşise în drum, lui, încă un copil, spre a-i confirma vocaţia. N. Balotă şi prietenii lui greco-catolici refuzau să meargă la ortodocşii care nu şovăiseră să-i părăsească şi să-i prigonească pe fraţii lor creştini căzuţi în dizgraţie. Alecu Paleologu făcea parte din categoria „trăirişţilor": încercase francmasoneria, iar acum cerceta catolicismul roman. Trăirismul originar al intelectualilor se epuizase în legionarism, fusese distrus în viaţa civilă, persistând în munţi pentru câtăva vreme, la partizani, şi în exil. Trăirea religoasă însă putea fi, pentru unii, o formă de trăirism superioară, nu numai o experienţă spiri­tuală ; în condiţiile ateismului comunist, era un mod de-a trăi primejdios. Primejdia era un ingredient obli­gatoriu al trăirismului, asumarea acelui „Gefârlich leben" nietzschean, trecut, mai militant, prin „vivere pericolosamente", „a trăi primejdios", maxima im­pusă de Mussolini „cămăşilor negre". Acum, devo-ţiunea, cale spinoasă - dar numai interior -, era şi o primejdie exterioară, o prezenţă pe front. A fi, a deveni, a rămâne romano-catolic era în vremea aceea un act de curaj (şi mai primejdios era să rămâi greco-catolic, de vreme ce adepţii deveniseră o biserică a cata­combelor).

...Dacă Bambi îmi explicase cine era omul atât de interesant şi de neobişnuit care trecea prin faţa casei noastre şi pe care-1 întâlneam în tramvai, Edgar Papu m-a făcut să înţeleg mai multe despre el.

...Papu... trecuseră ani de când îl văzusem aprin-zând lumânarea cea mai de sus a pomului de Cră­ciun... eram acum adolescent, absorbeam cultura ca un burete.

Aveam un învăţător şi un ghid sigur, pe T. Aşezaţi amândoi pe canapeaua verde din sufragerie, după cină, vorbeam. Cu memoria selectivă a oricărui copil care ascultă poveşti de la cineva apropiat, reţineam totul, înregistram aproape mecanic, aşa cum pe o ceară moale se lasă imprimate vibraţiile unei melodii sau o formă sculpturală, spusele lui. Convorbirile noastre, începute imediat după cină în prezenţa mamei, a Măriuchii, continuau, după ce ele, învinse de somn, se retrăgeau, şi după miezul nopţii. Eram un ascultător atent şi activ. Puneam întrebări, încercam să înţeleg. Discuţia era intelectuală, desprinsă de considerentele imediate ale zilei, în acest ev al terorii, în fiecare zi, dar mai ales în fiecare noapte erau luaţi oameni din casele lor, pentru a dispărea uneori pen­tru totdeauna. Cuvântul „arestat" era unul dintre cele mai frecvente ale conversaţiei zilnice. Şi nu ne sfîam să vorbim despre asta (nimeni nu era imun la o arestare neaşteptată), cu toată angoasa, la cina familială sau aiurea. Tensiunea putea deveni cum­plită, într-o seară, îl aşeptam pe T., ca întotdeauna în acea zi a săptămânii, să revină de la curs. De obicei, venea pe jos de la Universitate, deseori însoţit de un student sau de un cunoscut (N. Balotă era unul dintre ei, iar in Caietul albastra există ecouri preţioase ale acelor paşnice întoarceri acasă ale pro­fesorului, însoţit de discipolii-prieteni, discutând atem­poral despre frumos-bine-adevăr). în seara aceea, T. a apărut cu o jumătate de oră mai devreme ca de obicei, într-o agitaţie de neînchipuit. Pe Calea Victo­riei avusese impresia că era urmărit, se temuse că ar putea fi arestat, împins într-o maşină şi zvârlit în închisoare. Din întâmplare, trecea un taxi; îl oprise şi se aruncase în el, scăpând de urmăritorii reali sau imaginari. Parcă ar fi povestit un vis rău, scuturân-du-se de groază. Dar, mai târziu, pe canapeaua verde, în puterea nopţii, cu un interlocutor vrednic de a şti. ca mine, atent, întrebător, lucrurile reintrau în ordi­nea eternă. Sistemele filosofice cele mai abstruse deveneau jocuri clare ale minţii. Această învăţătură într-un fel prea limpede ascundea pentru mine o cap­cană. Mă scutea, spre dezavantajul meu, de urcarea muntelui ideilor de-a buşilea, de genunchii zgâriaţi ai minţii, în efortul de-a ajunge pe culme. Dacă nu mi l-ar fi explicat atât de clar pe Kant, poate că aş fi citit Critica raţiunii pure. Kant... Pentru T., doctrina filoso­fului din Koenigsberg era expresia cea mai temeinică a gândirii, criticismul, triumful tardiv, dar cât de aştep­tat, al raţiunii... cât de derizoriu apărea constructul metafizic al idealismului. Aici, gândirea se actualiza, preocupările prezentului apăreau, dar într-o lumină eternă. Materialismul, de pildă. „Materialismul", semira el. „Bine, dar e o metafizică." „Cum se poate", mă miram, „la cursurile de marxism ni se spune că materialismul se opune metafizicii". „Nu", obiecta învăţătorul meu de noapte, „conceptul de «materie» este şi el o construcţie ideală, nu rezistă gândirii criticiste. Materia ne este revelată de conştiinţă. Prin urmare, ea nu poate fi cauza conştiinţei. Suntem induşi într-o iluzie grosieră, târâţi într-o argumen­taţie retrogradă, care şi-a trăit de mult traiul în lumea filosofilor..."

(pag. 40-45)


Domnul Papu nu mai contenea să vorbească despre Vladimir Ghika, acelaşi pe care îl întâlneam adesea în cartierul nostru sau pe platforma tram­vaiului, a cărui privire adâncă şi bună o surprin­seseră oprindu-se o clipă asupra mea. „Cât aş dori să-1 cunosc", m-am pomenit spunând. „Se poate", spuse domnul Papu. „Uite (eram cu Geamănul), veniţi mâine după-amiază la mine." L-am întâlnit deci pe Vladmir. De două ori, la un interval de câteva săptă­mâni. Era o zi frumoasă de primăvară sau de vară, iar anul trebuie să fi fost 1950. Cu noi. Monseniorul a vorbit numai franţuzeşte. Evident, vorbea această limbă ca pe a sa proprie. Ceea ce m-a surprins a fost extraordinara lui voioşie, aproape copilărească. Tim­brul vocii lui era înalt, dar nu subţire. „Mondenita­tea" lui era firească; acea deprindere aristocratică de-a spune lucruri grave sau profunde lăsând a se înţelege că nu te iei cu totul în serios era evidentă la el. îmbina subiectele cele mai futile, vorbind, de pildă, despre lichelismul, pe atunci celebru şi ridicu­lizat, al profesorului universitar Balmuş, cu grave subiecte de filosofic. Discuţia se opri asupra for­mulării augustiniene „Credo quia absurdum", „Cred fiindcă este absurd [să crezi]". Cum se putea explica paradoxala exprimare? „Citatul este incomplet", a răspuns Vladimir. „în fapt. Sfântul Augustin spune: «Credo, quia esset absurdum non credere», «Cred. fiindcă ar fi absurd să nu cred», ceea ce schimba total sensul frazei." „De altfel", spuse domnul Papu; care îşi permitea rareori să intervină în prezenţa lui Monseigneur. „fraza este greşit atribuită lui Augustin • e vorba de o reluare aproximativă a unei afirmaţii a lui Tertullian..." Vladimir nu păru să ia în seama precizarea filologică, în general, orice urmă de pedanterie sau de pretenţie erudită lipsea din vorbirea lui. „E adevărat", spuse, „că Biserica s-a bizuit un timp pe credinţa oarbă, dar Toma din Aquino a schimbat definitiv lucrurile. Prin el, raţiunea a fost introdusă în credinţă. De atunci, între filosofie şi religie e o legătură de nedezlegat". Toate aceste lucruri profunde erau spuse pe un ton vesel. Ştiam că era grav bolnav de plămâni, că trăia în primejdia arestării, dar cre­dinţa, adică încrederea în Dumnezeu, îi dădea acea veselie copilărească, în nici un chip nu puteam per­cepe vorbele lui altfel decât ca pe nişte mesaje de viaţă, ca pe efectul unei bogăţii de energie care se revărsa nestingherit. „Tocmai de aceea", continuă însufleţitul vorbitor, „noi credem; fiindcă absurd ar fi, tocmai, să nu crezi. Fiindcă raţiunea şi credinţa se completează, nu se contrazic". Nu-mi puteam închipui că aş fi putut avea astfel de discuţii cu un preot ortodox. Fuseserăm aproape ultima serie de elevi care mai făcuseră religia în şcoală. Avuseserăm pro­fesori de religie, preoţi, care ne povesteau Evanghe­liile ca pe un roman. Amintirea cea mai veche era din şcoala primară. Religia se făcea cu învăţătoarea, doamna Eftimie. Copil fiind, îmi plăcuse cel mai mult o legendă: lisus copil modela păsări din lut, iar apoi, suflând asupra lor, le dădea viaţă şi ele îşi luau zborul. Confundam textele apocrife cu cele canonice, însufleţirea păsărilor de lut se alătura în mintea mea cu vizita la templu a lui lisus la vârsta de doisprezece ani şi cu felul în care le vorbea învăţaţilor, de la egal la egal. Discuţiile nesfârşite între teologi şi ierarhi în sinoadele primelor secole despre adevărata natură a lui lisus: divină, umană sau divino-umană {aceasta din urmă comportând nuanţe) mi se păreau deşarte. Nu am îndrăznit să-1 întreb pe Monsenior despre toate aceste nuanţe, care, în cele din urmă, îi despărţiseră pe ortodocşi de catolici şi îi făcuseră chiar să se afurisească reciproc. Regret că nu am făcut-o, dar îmi imaginez că nu ar fi acceptat o prea lungă discuţie asupra unor astfel de subiecte, azi stinse.

Scolastica, în special tomismul, era pentru el vie, Privea viaţa în desfăşurarea ei actuală \ Şi cum ar fi putut să fie altfel, de vreme ce, acceptând misterul în toată adâncimea lui, admitea totuşi că raza de lumină a raţiunii putea să-1 lumineze până la fund, tot aşa cum soarele, într-o anumită zi a anului şi la o anumită oră, se poate reflecta perpendicular în oglinda puţului! De aceea, spunea Vladimir, sco­lastica este o metodă care nu vine în nici un fel în contradicţie cu ştiinţa, ci, dimpotrivă, o completează Dacă ştiinţele „pozitive" răspund la întrebarea „cum ?", dar în nici un fel la „de ce?", regina ştiinţelor, teo­logia, îşi asumă misiunea să răspundă tocmai la această din urmă întrebare, adică să pătrundă în voinţa lui Dumnezeu de-a crea lumea. Potrivit legilor concepute de El. Acest impetus divin însă nu poate fi înţeles decât ca dragoste. Dumnezeu a creat lumea din dragoste. Şi tot din dragoste şi-a trimis propriul Fiu pe pământ, pentru ca el să împărtăşească toată soarta oamenilor şi chiar să bea din paharul cel mai amar, răstignirea. Aceste vorbe grave, cele mai grave ce se pot rosti, erau spuse cu zâmbetul pe buze, cu elanul şi simplitatea unui om fericit. Era bătrân, îţi dădeai seama că se apropia de sfârşit, respiraţia îi era scurtă, privirea febrilă şi, cu toate astea, din persoana lui emana nu numai o mare vitalitate, ci şi o stare pe care toţi o caută şi prea puţini o găsesc: fericirea, îmi spuneam în sinea mea: cine nu ar da tot ce are, averi, sănătate, onoruri, pentru a avea un minut de fericire, chiar dacă această clipă trecătoare ar fi să fie ultima a vieţii lui ? Faptul că vorbea cu noi într-o limbă străină, franceza, că se comporta ca un aristocrat, cu acea nonşalanţă, cu un fel de frivolitate tipică convorbirilor de salon, nu îi diminua cu nimic măreţia şi nu putea fi pus numai pe seama educaţiei boiereşti. Simţeai că, dacă lumea atârna diafan pe umerii lui, era din pricina credinţei lui nestrămutate. Desigur, se ştia ameninţat; era deja osândit la mucenicie. Dar în sinea lui profundă exista forţa de-a rezista, atât suferinţei, cât şi ispitelor. Deşi nu eram atunci capabil să gândesc explicit astfel, am ieşit de la întâlnirea aceea cu Vladimir (a fost a doua, avea să fie şi ultima) cu sufletul întristat. Cu toate că mesajul transmis nouă era unul de viaţă şi de bucurie, în loc să merg spre casă, am luat-o spre centru. Foarte aproape de minuscula casă a lui Papu era o biserica (nu aveam cum să ştiu că fusese una greco-catolică preluată de ortodocşi după brutala interzicere a uni­ţilor odată cu instaurarea regimului popular). Uşa era deschisă la acea oră de seară. Am intrat, m-am apropiat de iconostas. Simţeam o mare linişte inte­rioară şi mi-am spus: „Trebuie să-l iubeşti pe Dumnezeu". Dar gândul meu, care se materializa printr-o uşoară mişcare a buzelor, a rămas fără ecou. De dincolo nu venise nici un răspuns. Am adăugat, tot în tăcere, vorbind cu mine: „Poate că ar trebui să insişti". Apoi mi-am zis: este Dumnezeu o fată capri­cioasă care aşteaptă insistenţe ca să binevoiască să se uite la tine? Ce legătură există între „trebuie" şi „a iubi" ? Iubirea trebuie să te prindă oriunde, şi la un colţ de stradă, ca iubirea mea nemărturisită pentru Mara, dar nu ca un imperativ, ca un ordin... Am ieşit din biserică, am reintrat pe stradă trecând prin micul parc pustiu... începea să se întunece...

Şi nu i-am mai cerut domnului Papu să-l întâlnesc pe Vladimir. Mai târziu, mult mai târziu, după ce Vladmir a fost arestat, în toamna lui 1952, poate chiar după ce a murit, la Jilava, în primăvara lui 1954, Geamănul mi-a spus ce ştia de la Papu: Monseniorul îi vorbise despre mine. îi spusese: „C'est un jeune homme intelligent mais superficiel - E deştept băiatul, dar superficial". Superficial eram. Fără în­doială, ştiam. Dar ce voise el să spună prin asta? Nu-mi trebui prea mult timp să înţeleg ce, pentru că, deşi eram superficial, eram şi inteligent, într-un fel, nu ştiu dacă printr-o deducţie detectivă sau prin clarviziune mistică ştiuse de intrarea mea în biserică, de slaba mea insistenţă in a-i atrage Celui de Sus aţenţia asupră-mi. Desigur, Dumnezeu nu e o cochetă, dar trebuie totuşi să insişti, ca Verlaine în admirabilul său poem din Sagesse pe care, de altfel. Pe vreme aceea îl citeam cu sârguinţă. „Mon fils, il faut m'aimer" - „Fiule, trebuie să mă iubeşti". Mon-seigneur se abţinea de la prozelitism. Libertatea este cel dintâi lucru pe care ni-l oferă Dumnezeu. Dar, socotea el, eu trebuia să mă apropii de El, să vin în lăcaşul Lui. Legătura mea cu Vladimir rămăsese pur intelectuală, iar el nu făcuse nimic pentru a mă determina să mă hotărăsc.

Deocamdată era prea devreme să mă decid. Dacã puteam face ceva pentru a nu mă depărta prea tare de esenţa împrospătătoare şi tare a scolasticii în aşteptarea unei chemări, de sus, dinăuntru, care putea să vină, exista o soluţie şi mă simţeam din ce în ce mai atras de ea : aceea de-a studia limba latină. Şi greaca veche, fireşte, un filolog clasic trebuie să le stăpânească pe amândouă. I-am vorbit lui T. despre intenţia mea şi am găsit la el mai mult decât apro­bare, entuziasm. Cum ar fi putut să răspundă altfel el, care nu înceta să-mi spună că limbile clasice sunt baza oricărei culturi, pomenind de excelentele sale studii la „Lazăr" cu latinistul Hildebrand Frollo ? Latina, greaca nu numai că te fac să înţelegi în pro­funzime cultura europeană, cultura noastră, dar sunt un exerciţiu fără pereche întru dezvoltarea capa­cităţilor intelectuale... Trebuia deci să mă pregătesc pentru examenul de admitere la filologie clasică... Cunoscând relaţia mea cu Papu, T. l-a rugat să-mi dea lecţii de latină. „Mai ales de latină medievală, pe care Papu o stăpâneşte perfect", a adăugat.

(pag. 146-150)

...Şi ultima lovitură pe care a primit-o felul călugăresc de a-mi vedea viitorul - condamnat la bibliotecă şi la vechime - a fost Faust Apăruse aţunci traducerea lui Blaga. Am citit partea întâi a tragedei (când am încercat partea a doua, m-am împiedicat şi am căzut, îngrozit de bogăţia alegoriilor). Monstruo­zitatea donjuanică a eroului, seducerea Margaretei si sfârşitul ei nu m-au impresionat din cale afară. Eram prea departe de aceste forme ale cruzimii de rând, sufletul meu de adolescent nu le putea recon­stitui, în schimb, am înţeles plictisul adânc al învă­ţatului în încăperea lui de lucru, pe care uşor o puteam asemăna cu Hieronymusstube. Sfântul, ca şi alchimistul se închiseseră în chilie, zgomotele vieţii -ale dragostei şi ale războiului - răzbăteau până la ei atenuate de pereţii groşi, ecourile erau sorbite şi se stingeau în foile tomurilor. Cu ce grăbire, chiar cu riscul damnării, încheiase Faust pactul cu Diavolul! Dar nu era cu putinţă să ieşi din chilie şi să rămâi totuşi în slujba binelui? Şi Faust era „doctor"! Din ce motiv se închisese el, circulând în spaţiul îngust dintre oratoriu şi laborator? Acolo unde sunt bolnavii este şi viaţa, acolo sunt oroarea şi splendoarea. I-am vorbit şi lui T. despre lectură mea recentă, Faust, iar el mi-a citit o poezie pe care o scrisese demult, în odaia doctorului Faust. Aşa s-au născut în mine nu numai fantasma (ca atunci când deliram să mă fac mecanic de locomotivă), ci chiar gândul şi proiectul precis să las filologia şi să fac medicina. I-am vorbit lui T. despre asta. El a fost entuziast, m-a încurajat. Dar am ştiut mai târziu că în sufletul lui era multă îndoială în privinţa asta şi vedea cu melancolie stingerea vocaţiei umaniste în spiţa noastră. Cât despre mine, declaram cu o groaznică trufie: „Am hotărât nu mai fiu slujitorul, ci stăpânul muzelor", în nici chip nu voiam să le părăsesc cu totul.

14

În acele luni, între toamna lui 1954 şi vara lui 1955, s-au petrecut câteva fapte care nu păreau să aibă vreo legătură între ele. însă, din punctul meu de vedere, ele au fost pietre de hotar:

La 17 mai 1954 a murit, după un an şi jumătate petrecut in închisoare, în fortul de la Jilava, Vladimir Ghika. Fusese arestat, el, prelatul catolic, pentru presupuse legături cu Vaticanul! Trupul lui fragil, atins de infirmităţi grave, chinuit de foame şi de frig (fusese văzut gol, înfometat), nu a rezistat. Era năs­cut de Crăciun, împlinise 80 de ani în închisoare. A fost lovit, torturat. A refuzat avocatul, s-a apărat singur. Trupul lui a fost îngropat în cimitirul închisorii. După paisprezece ani; o mână de credincioşi apro­piaţi lui - printre care şi Bambi - i-au purtat osemin­tele la cimitirul Bellu ortodox, în apropierea morţilor familiei.

Vestea morţii Monseniorului s-a răspândit repede, murise ca un martir. Era un semn al timpurilor, de nemaiîntâlnită asprime. Speranţa abia mai pâlpâia. Arestările catolicilor, de altfel, se înmulţiseră. N. Balotă şi verii lui Boilă aveau şi ei să dispară în hăul peniten­ciar, la începutul lui 1956. Pentru Bucureştii catolici, pentru cei ce percepeau libertatea religioasă ca pe o punte - singura punte, şubredă, către Occident -, momentul era negru. Puteai să-ţi trăieşti credinţa ca pe o bucurie împărtăşită, altfel decât în cea mai amară singurătate, dar numai ca pe un act extraordinar de angajat, de responsabil.

În luna septembrie a aceluiaşi an, 1954, intram la medicină. Toate experienţele mele duceau către punerea între paranteze a credinţei. Şi totuşi, apro­pierea, chiar fugară, chiar superficială, de misterul întrupării făcuse din mine un tânăr mai grav, mă îndepărtase de alcoolism, de haosul adolescentin, cu elanurile, dar mai ales cu prăbuşirile lui. Nimic altceva nu ar fi putut să mă oprească.

Dorinţa de-a cunoaşte natura, de-a lucra asupra ei mă exalta. Medicina îmi apărea ca o forma de magie eficace, cum trebuie să-i fi apărut şi doctorului Faust. Dar, la fel cum i se întâmplase lui Faust îi extrema penitenţă (sunetul clopotului din turla alăturată evocând crima comisă nu ca o pedeapsă, ci ca o nenorocire), continua să vibreze şi în pieptul meu religiozitatea, nedefinită. Lipsită de un proiect limpede era dorinţa de-a rămâne clasicist, măcar latinist, un latinist amator, dar credincios limbii şi literaturii ei.

….


Voi povesti mai târziu primul meu an de medicină, aproape în întregime dăruit anatomiei. Vreau totuşi sa scriu aici despre visul pe care-1 relatez lui Bambi în această pagină latinească, ale cărei greşeli de limbă nu mai sunt în stare să le descopăr. Vladimir Ghika, mort în închisoare în mizerie, în acea splen­doare a mizeriei martiriului, îmi apare purtând inelul de ametist, piatra de culoare violet (sau ca purpura) care împodobeşte mâna înalţilor prelaţi ai catolicis­mului. Ca şi cum, după sfârşitul acela groaznic, Dumnezeu i-ar fi înapoiat atributele puterii, exaltându-l, aşezându-lîn Ceata Drepţilor, în slava prealu-minoasă, pereche unei figuri din Fra Angelico. Şi ce face el, în această postură de glorie la care a ajuns prin graţia eficientă a muceniciei? îndreaptă spre mine degetul împodobit cu preţiosul însemn epis­copal şi mă arată mulţimii. Exclamă: „Priviţi pe acest tânăr! Căci este o alegorie!" Ce însemna asta? Nes-ciebam quod crederem, nu ştiam ce să cred. Oare chiar nu ştiam? Azi nu mai pot să spun asta. în gestul spectrului preaslăvit al lui Vladimirus ille, al lui Vladimir acela pe care-l ştim noi, nu altul, există o dojana. „De ce nu m-ai urmat?" „De ce? Pentru că nu te-am crezut. Şi, necrezându-mă în tine, nu am crezut în El. O ocazie a fost pierdută. Harul nu m-a atins, Dumnezeu nu a binevoit să mi-1 dăruiască." Dar poate că felul în care credinţa mi-a fost arătată, „demonstrată", în raţionalitatea, în frumuseţea ei înalt intelectuală (de către domnul Papu, de către Monseniorul însuşi, în stare să se adapteze oricărui meiu, oricăror preferinţe, prea „drăguţ", prea doritor să ocolească orice formă de violenţă, orice ar putea aminti o siluire), se asemăna prea mult cu ce primi­sem în familia mea, fără cuvântul lui Dumnezeu. Aş fi avut nevoie de exaltare, de fanatism poate, adică tocmai de ce îmi lipsise acasă, pentru a ajunge să retrăiesc mesajul Patimilor şi învierii. Dar ei au păcă­tuit prin delicateţe, iar eu am pierdut. Ei au accentuat rolul raţiunii în cucerirea credinţei, eu am preamărit raţiunea şi am fost cucerit de ştiinţă.

Spun fără orgoliu şi lipsit, acum, când drumul vieţii mele s-a scurtat, de dorinţa de-a mă justifica: aş fi fost în stare să înfrunt primejdia persecuţiei, precum martirii din vechime şi cei mai noi, dacă o credinţă tare mi s-ar fi arătat. Ea mi-a rămas ascunsă însă. La o cotitură, în lecţia de latină a domnului Tohăneanu, l-am descoperit pe Lucreţiu. Misterul Naturii mi-a apărut ca o aventură posibilă, ca un motiv, o temă, demne de drumul unei vieţi întregi. Neliniştea mea interioară, nerăbdarea care avea să mă însoţească mereu, dorinţa de acţiune sperau că vor fi satisfăcute de practica medicală (au şi fost).

Dar, în acelaşi timp, o rană rămânea deschisă, rana simţirii. Religia poate să-ţi aducă iubirea, dacă.-Prea multe fete bătrâne, prea multe firi uscate au urcat treptele bisericilor pentru ca eu să pot spune azi că a crede aduce automat iubirea. Dar... există o şansă... Undeva, obscur, ştiam asta. Tot aşa cum nu m-am apropiat de Mara pentru a-i spune cât o iu­beam - nu din timiditate, care era mai mult un pre­text, ci pentru că nu o iubeam destul -, tot astfel nu m-am apropiat de Biserică, fiindcă era prea departe Iubirea. O, dacă 1-aş fi văzut, atunci, pe domnul Papu fericit că primea cuminecătura, poate că aş " putut iubi. Dar el mi-a dat lecţii despre Toma d’Aquino, despre legătura dintre credinţă si raţiune.

Sensul acelei dureri mistuitoare pe care o simţeam - durerea morală de-a nu putea avea dureri morale - ar fi trebuit să-mi apară mai limpede. Sacrificam iubirea pe altarul raţiunii şi cu greu mă puteam  mângâia de pierdere. Dar cum aş fi putut supravieţui în urma acestei descoperiri? Dilema, atunci, m-ar fi doborât cu totul. Deconspirarea simptomului m-ar fi lăsat fără nici o apărare.

...Dorinţa, confuză şi ridicolă, de-a mă face me­canic de locomotivă, de-a mă pierde, lăsând tot ce mi se dăduse, luând-o de la început, făcea parte din aceeaşi nevoie de a ieşi din ceva prea bun, prea fru­mos. Ceva care-mi fusese dăruit, ceva primit gratis. Îmi dau seama că uşor mi s-ar putea spune că eram o victimă a propagandei comuniste, că în străfundul meu exista „ruşinea de-a fi burghez". Oricât de departe aş merge cu căutarea în adâncuri, nu pot con­firma interpretarea. Mult mai curând mi se pare că eram în căutarea unei revolte.

Dacă n-am găsit-o atunci, dacă a trebuit să mai aştept, am făcut bine că am chibzuit pentru mine un viitor: medicina. A fost o revoltă parţială şi o întoarcere spre un viitor posibil. Nu am dreptul să mă plâng. Să regret prea mult acele virtualităţi pierdute. Viaţa poate continua numai dacă rupi din tine. Ca o ramură pe care o tai, primăvara, ca să crească.


(pag. 186-195)

... Această alergare din floare în floare era şi tipul meu de demers, „boem". Cuvântul „boem" a fost introdus în cercul nostru de ştiinţificul Dinu, pentru a mă caracteriza pe mine, felul meu de-a fi, în studii, eram cârmuit de principiul plăcerii. Categoriile interesantului, ale frumosului chiar, erau pentru mine decisive, în fond, nu eram departe de atitudinea contemplativă a literatului care încercasem să devin. Studiind însă medicina aveam putinţa să ajut Acest „plus" mă onora foarte mult, îmi dădea sentimentul unei valori adăugate, în economia mea interioară era un spor nemaipomenit să îţi utilizezi puterea spre bine, nu spre distrugere. Medicina nu-mi apărea ca un loc al acţiunii pure, ci ca un amestec de acţiune şi de contemplaţie într-o proporţie optimă, o secţiune de aur. Nu aş fi putut recomanda celorlalţi să fie cum simţeam eu că sunt, dar eul meu autentic ăsta era.

Într-una dintre excursii, undeva în Apuseni, am locuit la nişte ţărani. Ne-a primit numai femeia; bărbatul, Vasile, era „la munte cu caii", toată vara. Nevasta, cam melancolică, era o frumuseţe, o blondă spic-de-grâu, cu talia subţire, cu o ţinută de regină. Am aflat că jucase într-un film când avea optsprezece ani, un documentar despre o nuntă în Carpaţi. Ră­măsese la ţară, se căsătorise cu Vasile, iar acum, amintindu-şi de cinematografie, de echipele de fil­mare venite de la Bucureşti, trăia nostalgia unei vieţi pe care o întrezărise. Avea o fată, adolescentă, care-i semăna leit. Nici fata nu era o ţărăncuţă fără griji; şi ea, şi mama se topeau de un dor... Măria, aşa se numea stăpâna casei, mai avea acum un băieţel care nu împlinise un an, venit pe neaşteptate. Era un prunc simpatic, prietenos, râdea şi cu ochii. Un sin­gur lucru părea să-1 necăjească: se punea pe plâns de îndată ce începea să fie înfăşat. Nu suferea să fie legat. Dimpotrivă, când îl schimba mama şi rămânea un minut cu picioarele libere, pedala în aer cu forţă, iar gângurelile sugerau plăcere, entuziasm. Nu mai Ştiu cum, privindu-1, mi-am spus: „Eşti ca el, îţi place să fii liber" şi că, pentru mine, lucrul cel mai important era să nu trăiesc înfăşat în lanţurile unor scutece, din orice material vor fi fost. Pe atunci, începusem să recitesc psihanaliză (după tentativele freudiene din adolescenţă); întors din vacanţă, am dat peste lista pulsiunilor. Există, spune Freud, tot felul de pulsiuni primare, nu numai cea alimentară sau cea sexuală. De pildă, pulsiunea de-a privi. „De ce nu ar exista, mi-am spus, şi pulsiunea de-a fi liber?" O pornire care protestează împotriva oricărei limitări a mişcărilor, care maximizează plăcerea musculară (şi mai târziu morală) de-a folosi mişcarea în toate direcţiile spaţiului, iar apoi mişcarea liberă, voioasă, năbădăioasă a gândirii (în care disciplina este auto-impusă). „Nu cumva", am gândit, „asta este pulsiu­nea care te domină cel mai tare pe tine ?" Şi cred că aveam dreptate. Multe hotărâri ale vieţii mele au fost dominate de această dorinţă nelimitată de-a fi liber. Aş putea să o atribui unei reacţii faţă de lumea constrânsă In care trăiam. Dar, sincer vorbind, nu cred că un asemenea tip de constrângere poate să determine o astfel de alegere, fundamentală. Ea vine din imperative mult mai arhaice, nu se poate explica decât prin evenimente de la începutul începuturilor vieţii. Cam pe vremea aceea, după ce o cunoscusem pe melancolica Măria, femeia care începuse o viaţă boemă sub lumina reflectoarelor şi se întorsese în sat pentru a se înfunda In viaţa tradiţională, îmbol-năvindu-se de o incurabilă melancolie pe care o trans­misese şi fetiţei (dar sugerase, poate, prin semne de care nu era conştientă, ultimului ei născut că liber­tatea este bunul suprem, ceea ce îl făcea pe acesta să-şi agite cu atâta fericire picioruşele), cam pe vre­mea aceea, spun, mi-am făcut ceea ce s-ar putea numi o primă autoanaliza. La prima vedere, primisem o educaţie foarte liberă. Rareori am încasat câte o palmă de la tatăl meu. Dar nu am fost pedepsit şi nici cu învăţătura nu am fost în nici un chip tero­rizat, constrâns. Educaţia, la noi, era aparent foarte liberală. Şi totuşi, mi-am dat seama în acel crâmpei de vară la Zamora (cred că era în anul în care am cunoscut-o pe Tsilla, la Eforie) că presiunea care se exercita asupra noastră (cred că acest lucru a privit-o şi pe sora mea, Măriuca) era de un ordin mai subtil. Mesajele erau subtil-constrângătoare. Când mama mea mi-a spus (am mai amintit despre asta): „Un om inteligent nu se plictiseşte niciodată", tonul era de o asemenea natură, încât faptul de-a fi sau de-a părea prost nu putea decât să apară ca un groaznic pdcat! Când, adolescent fiind, am scris, odată, o compunere în care o anumită frază începea cu „Ori" {în sensul francezului „Or", adică o conjuncţie care introduce un fapt nou sau o concluzie), T. mi-a spus: „Ăsta-i un franţuzism, numai semidocţii îl folosesc; în româ­neşte, ori are alt sens". Am fost îngrozit, am avut senzaţia că aş putea să cad în categoria demnă de dispreţ a semidocţilor. Dar aceste amintiri sunt, cum se spune în psihanaliză, „amintiri-ecran". Ele aco­peră alte incidente hotărâtoare, refulate, la care con­ştiinţa singură nu ajunge. Una dintre nemulţumirile pe care le-am avut mai târziu, când am făcut psiha­naliza, a fost că ele nu au ieşit la iveală în cursul analizei. Şi nici nu ar fi putut să iasă, de vreme ce se situează la începuturile vieţii sufleteşti şi au fost, foarte verosimil, rase total, ireversibil, din memorie. Tot ca o amintire, dar mai veche, printre cele vechi de tot, din aceeaşi vreme a amintirii cu Alecu, este plim­barea la Sinaia, momentul când, pe aleea dintre Castel şi Mănăstire, vremea s-a schimbat brusc, a început să picure şi să bată un vânt rece. Fără să simt nimic, am văzut un firicel lichid prelingându-mi-se pe picior. Ei nu m-au certat Aş fi preferat de o mie de ori chiar să mă bată decât ce s-a întâmplat atunci, ca şi alteori. Faptul că nu m-au dojenit şi că mama, după ce m-a şters cu o batistă, a spus doar „Trebuie să mergem acasă" l-am simţit ca pe o pedeapsă foarte rea. Totul se petrecea ca şi cum ei mă tratau ca pe un om matur, îmi făceau cinstea de-a mă considera cineva pe deplin responsabil, iar eu, făcând pipi în pantaloni sau comiţând alte acte puerile ori, pur şi simplu, pros­teşti, nu mă arătam demn de această poziţie ce mi-era acordată. Eram un privilegiat - eram considerat un adult, aşa cum Marele Voievod Mihai de Alba-Iulia, abia adolescent, căpătase gradul de colonel în Garda Regală! Şi, ori de câte ori dezminţeam calitatea de adult, pedeapsa nu avea să fie fizică, ci un oprobriu moral tăcut, insuportabil. Astfel de prezumţii, pe care nu le-aş fi putut formula precis, dar care îmi stăteau virtual în minte, influenţându-mi comportarea, aveau ca rezultat faptul că „a fi" era o sarcină căreia îi făceam faţă. Dar nu fără greutate şi osteneală.

Nu o dată am simţit ca pe o piedică această educaţie atât de mult sprijinită pe nespus. Trebuia să recunosc că oameni ca U., ca I., ca F. şi ceilalţi, recrutaţi de partid să fie şefii noştri (chiar dacă înzes­trările lor intelectuale erau mult sub ce ar fi trebuit să fie faţă de răspunderile pe care le aveau), erau demni de invidiat. Este sigur că, veniţi de la ţară, se născuseră cu ura faţă de burghezi, o ură milenară. Partidul trebuise doar să sufle, ca peste cenuşă, asupra acestui sentiment moştenit şi mocnit. Dar credeam că ştiu (şi, probabil, aveam dreptate): totul era mai simplu pentru ei, complicaţiile îi ocoleau. Aveau o misiune. Era simplă, atât timp cât urmau prescripţiile: credinţa faţă de „clasa muncitoare", faţă de „detaşamentul ei înaintat" era suficientă. Restul era rutină. Exista totuşi posibilitatea să se trezească în ei, din când în când, conştiinţa morală, conflictul cu propria lealitate faţă de partid.

Iar eu aveam avantajul curiozităţii. Puteam să mă bucur de ştiinţă ca de un lucru gratuit, cu aceeaşi desprindere de realitate şi acelaşi entuziasm ca în faţa unei opere de artă. Fiziologia ficatului strălucea cu o frumuseţe comparabilă cu a unei egloge virgiliene. Singura deosebire era proba realităţii. Contemplarea frumuseţii naturale trecea în eficacitate. Scădea sufe­rinţa, întârzia moartea. Mai târziu, au fost momente în care am crezut că toate complicaţiile minţii, care-mi fuseseră atât de subtil sugerate, m-au împiedicat să trăiesc. Am primit şi sugestii în acest sens. De pildă, de la fiziologul M. Era mai în vârstă ca mine. Fusese un zbir fanatic, dar astea erau lucruri depărtate. Se schimbase garda, iar el devenise aproape un opozant, în orice caz un pro-occidental (în curând avea sa emigreze peste ocean şi să facă acolo o carieră ştiin­ţifică onorabilă). Avea o cultură generală frumoasă şi un umor muşcător de care făceam haz. Odată am mers să bem o bere la „Bufet". Oarecum protector, patern, m-a întrebat ce proiecte de carieră aveam, cum îmi vedeam viitorul. Eu eram împărţit între dorinţa de-a face ştiinţă pură (Dinu deja se hotărâse pentru asta) şi alegerea unei ramuri clinice, o carieră de practician. Amicul meu mai bătrân m-a întrebat dacă încercasem să mă pun bine cu unul dintre marii patroni, dacă eram dispus să mă înscriu în partid. I-am răspuns că nu mă gândisem încă la aşa ceva. Cu simpatie, dar şi cu umorul lui caustic, a excla­mat : „Dragul meu, dar eşti pierdut, absolut pierdut!" Constata - era primul care să-mi atragă atenţia - că nu aveam nici o şansă de-a face ceea ce se numea o carieră. Eram sortit să rămân în obscuritate. Vorbele lui M. m-au impresionat, dar nu m-au decis deloc să practic o altfel de politică. Mi-am adus aminte de Peer Gynt, eroul lui Ibsen, vagabondul înţelept. La urmă i se oferă totul, cu condiţia să renunţe la identi­tatea lui. Pentru Peer Gynt este un târg neacceptabil. Orice poate fi sacrificat, dar nu identitatea. Şi eu eram un fel de Peer Gynt. Dacă aş fi acceptat, aş fi fost dinţr-odată altul. Nu mă socoteam o fiinţă dea­supra celorlalte, dar voiam să rămân eu. Mai târziu, de câte ori am fost ispitit să refuz această formă de orgoliu, ispitit de conformism, am fost lamentabil, am căzut, m-am retractat. Mai bine.

6

Pe măsură ce cuprindeam întregul câmp al medicinei, în vastitatea lui, deveneam mai anxios. Gândul că va trebui să aleg mă speria, în adolescenţa, înainte de-a descoperi, în împrejurările amintite, in­teresul pentru limbile clasice, îmi trecuse prin cap să mă fac psihiatru. Am povestit altădată originile pe care le atribui acestui interes şi investigaţiile mele superficiale în această ramură. Când, la maturitate, am citit cărţile psihanalistei disidente Alice Miller, mi s-a părut că am înţeles preferinţa mea pentru psihiatrie. Trăisem, pe la şaisprezece ani „drama copilului dotat": nevroza părintelui sau părinţilor îl face să sufere. Dar copilul dotat nu se mărgineşte să sufere; el se simte în stare - şi vrea - să fie părintele părinţilor lui: să-i ajute să supravieţuiască durerii, să-i vindece, într-o astfel de condiţie trebuie să mă fi găsit eu, mi-am spus. Mic fiind, m-am confruntat cu fragilitatea şi melancolia lui T., cu primejdia ca fiinţa lui plină de sensibilitate să se scufunde. Apoi, am avut de-a face cu nevroza mamei mele, care avea palpitaţii groaznice, trăia cu sentimentul că inima îi va ceda. Iar eu mă simţeam chemat să-i vindec. Mai ales pe mama, căci ea îmi producea cele mai mari angoase. Coincidenţa primelor mele interese pentru psihiatrie cu crizele mamei este dovada cea mai bună că schema lui Alice Miller mi se potrivea. Dar dorinţa mea de a le fi vindecător avea de-a face şi cu felul în care ei se încredeau în mine. Cu acel subînţeles neîntrerupt că eu îi puteam salva - dacă nu de la moarte, cel puţin de la disperare - prin prezenţa mea alături de ei, dar şi prin însuşirile mele bune.

Când am încercat în Amintiri în dialog (carte scrisă la două mâini, cu Geamănul) să explic vocaţia mea, nu am ţinut seama îndeajuns de tristeţile despre care acum, aici, am vorbit. Anesteziile psihice dureroase, timpul care stagna nu erau oare suficiente pentru a mă hotărî la autotratament? Simţeam, probabil, că psihiatria te ajută şi pe tine să te tratezi, confirmând justeţea dictonului: „Medice, cura te ipsum", „Doctore, vindecă-ţte pe ţine". Nu numai suferinţa celor apropiaţi, ci şi a mea trebuie să fi jucat un rol în alegerea care mi se părea atunci de neocolit.

Pe la şaisprezece ani, hotărârea mea de a deveni psihiatru fusese luată. Atunci s-au produs întâlnirile Pe care le-am povestit în capitolul anterior. Domnul Papu şi, prin el, Vladimir Ghika nu au izbutit să mă convertească la catolicism (este mai drept să spun că eu nu am reuşit să trec peste câteva încercări care mi-ar fi deschis porţile credinţei, ale unei forme de credinţă legate de valorile umanismului occidental în care fusesem crescut); în schimb, ca o substituire, m-am apropiat de filologia clasică - aceasta, pentru mine, era forma laică a catolicismului. Aici am crezut un moment că mă puteam opri; sentimentul că viaţa mea se putea stabiliza în adoraţia „scumpului trecut" m-a stăpânit numai pentru scurt timp. O altă latură a firii mele a ieşit la iveală. Nevoia de acţiune, calitate ieşită dintr-un defect - neastâmpărul -, m-a împins spre alte învăţături. Aşa am ajuns la medicină.

(pag. 274-280)

Sursa: fragmente selectate din volumul:
Ion Vianu - Amor intellectualis. Romanul unei educatii, POLIROM 2011


Salt la inceputul paginii