PRINTRE NEVOILE NOASTRE relaţionale, nevoia
de a fi recunoscuţi aşa cum suntem, aşa cum ne
simţim (şi nu aşa cum ne-ar dori celălalt)
este, după părerea mea, una dintre cele mai sensibile,
în special atunci când ceea ce resimţim imediat nu corespunde
percepţiilor celuilalt, atunci când există un decalaj
între imaginea pe care o avem despre noi înşine şi
imaginea pe care ne-o returnează celălalt.
Această nevoie de recunoaştere este
lezată mai des decât ne-am putea imagina. Bunăoară,
în situaţia când facem multe pentru cineva, iar acest lucru
nu e recunoscut, când oferim tot ce ne stă în putere, iar
acest lucru nu e acceptat, când dăruim tot ce e mai rodnic
în noi, iar acest lucru e nebăgat în seamă ori irosit,
atunci se redeschid răni care sângerează înlăuntrul
nostru, prind rădăcini suferinţe indescriptibile,
ne cuprinde disperarea sau deznădejdea, capătă
amploare neîncrederea în tot ceea ce ne înconjoară şi,
mai ales, în noi înşine. Aceasta se întâmplă în anumite
relaţii amoroase, ca şi în unele cupluri, poate apărea
în cazul unor relaţii parentale — iar în zilele noastre
se instalează de o manieră durabilă în cazul
multor relaţii profesionale.
Nevoia noastră de
recunoaştere şi acceptare necondiţionată,
cu toate contradicţiile din noi, este una străveche.
Ea stă în permanenţă la pândă, în aşteptarea
confirmării. Nevoie care se diversifică în
nevoi secundare la fel de importante — nevoia de a fi aprobat,
gratificat şi identificat ca bun, important, ca deţinător
al unor calităţi rare, nevoia de a fi confirmat ca
fiind de încredere ori perceput ca sursă de binefaceri.
Dacă nu mă simt
recunoscut, fie în multul pe care îmi imaginez că
l-am dăruit, fie în puţinul făcut, înlăuntrul
meu se deschide o prăpastie care va fi umplută de
un simţământ periculos, pe care imaginaţia va
broda arabescuri în jurul victimizării ori chiar al persecutării.
Atunci mă voi simţi neiubit, neînţeles, ridiculizat,
agresat în disponibilitatea mea de a face bine, indignat de
opiniile potrivit cărora ar fi trebuit să fac mai
mult sau în alt fel şi foarte adesea rănit de a se
fi putut crede despre mine că, dacă nu am făcut
destul, asta s-ar fi întâmplat conştient, intenţionat!
Am putea să lucrăm asupra propriei
persoane, în ceea ce priveşte vulnerabilitatea provenită
din nevoia de recunoaştere, dacă am înţelege
mai bine că la începuturile istoriei
noastre există două nevoi incompatibile. O
nevoie de aprobare şi una de afirmare, care nu pot face
casă bună. Căci, dacă
îmi asum riscul de a mă afirma, va trebui să renunţ
la aprobarea celuilalt, şi în special a celor apropiaţi.
Dacă predomină nevoia de aprobare,
nevoia mea de recunoaştere va slăbi. Dacă nevoia
de afirmare este mai puternică, nevoia de recunoaştere
îşi va face apariţia, dar va rămâne, într-o măsură
mai mică sau mare, firavă, superficială — şi,
deci, suportabilă.
Cum se poate construi încrederea în sine
TEMEIURILE CELE MAI SOLIDE
pe care se clădeşte cu trăinicie încrederea în
sine, în cazul fiecăruia dintre noi, ţin de calitatea
relaţiilor stabilite, trăite şi interiorizate
încă din copilărie, fie cu persoanele apropiate (părinţi
şi rude), fie cu mediul înconjurător. Increderea
în sine nu are de-a face — aşa cum îşi închipuie mulţi
— exclusiv cu iubirea de care am avut sau nu parte. Ceea ce
va întipări în noi această siguranţă interioară,
această forţă liniştită, acest
mod paşnic de a fi în lume, numit încredere în sine,
este suma mesajelor pozitive pe care le
vom fi primit şi interiorizat, cum ar fi: valorizări,
gratificări, confirmări ale calităţilor,
resurselor, dar şi ale limitelor noastre. Prin diferitele
modalităţi în care vom fi fost îndemnaţi să
ne poziţionăm, să ne impunem, să ne definim
mai bine. Copilul, adolescentul şi adultul tânăr hrănit
de priviri şi schimburi binevoitoare, având parte de o
ascultare atentă şi gesturi încurajatoare şi,
mai ales, de împărtăşiri cât mai puţin conflictuale
şi-a putut întipări în sine, pe lângă imaginea
pozitivă, o vitalitate dinamică, energii pozitive,
încredere, stimă şi iubire faţă de propriul
eu, ce îl vor confirma în resursele şi capacitatea lui
de a da piept cu întâmplările neprevăzute ale vieţii.
***
Toţi aceia (şi
nu sunt deloc puţini) care nu au fost suficient însoţiţi
ori susţinuţi în copilărie prin relaţii
de calitate, aşa cum au fost ele descrise mai sus,
toţi acei copii care au primit (în special în timpul şcolii)
prea multe mesaje depreciative ori toxice, care au fost obligaţi
să trăiască într-un mediu ce nu inspiră
încredere sau siguranţă — se poate ca aceştia
să fi acumulat în ei o prea mare lipsă de vitalitate
şi să fi fost încărcaţi de energii negative.
Toţi aceştia îşi vor fi
pierdut, foarte adesea, stima şi iubirea de sine şi,
în consecinţă, chiar încrederea în sine.
***
Dacă ne aflăm
într-o asemenea situaţie, ne stă oricând la îndemână,
indiferent de vârstă, să ne procurăm mijloacele
de a ne reconcilia cu ceea ce e mai bun în noi, pentru
a dobândi o încredere mai mare, mai trainică, mai coerentă,
în special pe baza a patru piloni, pe care, cred eu, se întemeiază
orice demers de recâştigare a unei cât mai puternice încrederi
în sine.
• Să învăţăm să ne iubim (nu
o iubire narcisistă, ci una altruistă).
• Să învăţăm să ne respectăm
(să spunem „nu" şi să nu ne mai lăsăm
definiţi de către ceilalţi).
• Să învăţăm să ne responsabilizăm
(„Nu sunt neapărat responsabil pentru tot ce mi se întâmplă,
dar sunt responsabil pentru ce fac cu cele care mi se întâmplă").
• Să învăţăm să rămânem
fideli propriilor valori, alegeri, angajamente de viaţă.
Putem lucra asupra noastră, fapt ce ne îngăduie
să dezvoltăm sau să consolidăm aceşti
patru piloni, cu ajutorul câtorva reguli simple de igienă
relaţională, accesibile tuturor, care ne vor permite
să stabilim bazele încrederii în sine. încredere ce se
arată tot mai necesară azi, într-o lume în schimbare,
unde reperele se modifică, certitudinile pălesc, cunoştinţele
se înnoiesc cu o viteză atât de mare, încât a devenit dificil
să le asimilăm şi să le folosim în interesul
nostru, însuşindu-ne câteva concepte provenite din metoda
ESPERE1, creată de mine, punând în practică
instrumente şi reguli de igienă relaţională
aplicabile în viaţa cotidiană a fiecăruia, atât
în cea personală, cât şi în cea profesională,
orice om are posibilitatea de a-şi construi, dacă
nu de a-şi reconstrui, o încredere în sine redutabilă.
Cum să atingem libertatea de a fi
LIBERTATEA DE A FI nu ne
poate fi nici oferită, nici acordată de cineva din
exteriorul nostru. Ea se construieşte încet, cu tenacitate
şi coerenţă (uneori fiind nevoie de întreaga
viaţă!), în jurul câtorva repere, care vor constitui
tot atâtea câmpuri de forţă ce ne vor permite să
nu ne mai lăsăm definiţi de alţii, să
ne afirmăm şi să ne poziţionăm faţă
de ceilalţi, nu în reacţional, ci într-o confruntare
deschisă.
***
