[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]



Jacques Salomé

Alte pagini din textele lui Jacques Salomé aici:

Eroismul în cotidian aici
Dorinta mea cea mai fierbinte aici
Increderea în sine, libertatea de a fi aici




„Inconştientul nu ştie să mintă"

Interviu cu psihoterapeutul francez Jacques Salomé
realizat de Valentin Protopopescu

Jacques Salome este psihosociolog, psihoterapeut, formator şi poet. A predat vreme de cincisprezece ani la Universitatea Lille III. Este înte­meietorul Centrului de formare în relaţii interumane „Le regard fer­tile" de la Rousillon-en-Provence şi fondatorul metodei psihoterapeutice ESPERE (Energie Specifică Pentru o Ecologie Relaţională Esenţială). S-a format iniţial ca psihanalist, apoi ca adept al psiholo­giei umaniste de tip Carl Rogers şi ca promotor al hipnozei lui Milton Erickson. Este autorul a mai bine de 30 de lucrări despre psihologia comunicării şi a cuplului, în româneşte i s-au tradus cărţile Dacă m-as asculta, m-aş înţelege, Vorbeste-mi, am atâtea să-ţi spun şi Mami, taţi, mă auziţi? toate apărute la Editura Curtea veche din Bucureşti. Interviul de mai sus l-am realizat în mai 2003.

Stimate domnule Jacques Salome, iată-vă pentru a doua oară în România, după ce anul trecut ne-aţi vizitat întâia oară ţara, prilej cu care v-aţi lansat si două lucrări de psihologie practică, volume care s-au bucurat de un mare succes. De asemenea, aţi susţinut si un curs intensiv deformare psihoterapeutică în metoda pe care aţi omologat-o, metoda ESPERE. Noua d-voastră carte, intitulată sugestiv Mami, taţi, mă auziţi?, despre ce anume tratează? Cui se adresează ea, la ce se referă?

În cartea mea năzuiesc să propun ceea ce îmi place să numesc reguli de igienă relaţională. Mai întâi, o observaţie banală: în ultimii optzeci de ani am învăţat că este bine să ne spălăm pe dinţi, înainte, aproape nimeni nu găsea că ar fi un lucru necesar. Astăzi, cam toată lumea îşi curăţă cel puţin de două ori pe zi dinţii. Visez să învăţăm să comunicăm, visez ca această învăţare să se desfăşoare ca şi cum ar fi vorba de­spre o materie de sine stătătoare. Cred că neînţelegerea cu care părinţii îi tratează pe copii provine din faptul că aceş­tia, părinţii, sunt convinşi că e suficient să-şi iubească micu­ţii pentru ca fenomenul comunicării să funcţioneze corect. Or, lucrurile nu stau deloc aşa, din păcate. E nevoie de ceva mai mult decât dragostea de copii, oricât de autentică ar fi ea. De aceea, cred că este necesar ca să propunem părinţilor reguli de igienă relaţională concrete şi precise. Eu asta am făcut, oferindu-le câteva asemenea reguli extrem de aplica­te. Am încercat de fapt să le amintesc părinţilor că rolul lor este de a răspunde nevoilor nutrite de copii, şi nu dorinţelor subiective ale acestora. De pildă, copilul poate să strige: Ma­mă, vreau doar cartofi prăjiţi, vreau numai Coca-Cola, numai pră­jituri... dar părintele trebuie să manifeste următoarea reac­ţie: Da, îţi înţeleg dorinţa, dar eu sunt aici ca să răspund nevoii tale. Ştiu că trupul tău are nevoie de legume, de carne, de fructe ca să fie sănătos. De cealaltă parte, copii dorinţei ajung să fie văduviţi de repere cât priveşte relaţia cu realitatea. Ei func­ţionează exclusiv potrivit principiului imperialismului con-sumatorist, cerând satisfacerea imediată a dorinţei fără să dă­ruiască nimic în schimb.

Dar nu ne aflăm astfel în ipostaza celui care castrează? Nu cum­va părintele trebuie să facă mai mult decât să asculte nevoia copilu­lui, respectiv să îndrepte felul de a dori al micuţului?

Nu, nu cred că este vorba despre aşa ceva. Şi iată de ce. în definitiv, Freud însuşi ne-a învăţat că există principiul re­alităţii. Vă invit să-l priviţi pe bebeluşul cu vârsta între zero şi doi ani. El este categoric o fiinţă imperialistă: îi este foa­me, mama este la datorie, este ud, mama e lângă el, vrea să fie luat în braţe, mama îi îndeplineşte dorinţa. Cu alte cu­vinte, lumea se construieşte în jurul buricului micii făpturi, în jurul dorinţelor sale. Dimpotrivă, principiul realităţii afir­mă exact contrariul: mama nu este întotdeauna lângă copil, mama şi tata spun „ai mâncat deja o tabletă de ciocolată, mai multe îţi fac rău", „e vremea să te duci la culcare, prea multă televiziune strică, te oboseşte" etc. Eu prefer să tra­duc toate aceste fapte în termeni de igienă relaţională şi o fac după cum urmează: ambii părinţi interpretează în rela­ţia lor cu copilul două roluri. Rolul matern comportă două faţete: cea de mămică, de făptură care dăruieşte, care prote­jează, care îndestulează, dar şi cea de mamă, respectiv de fi­inţă care limitează, care interzice, care introduce frustrarea în universul copilului. Acelaşi lucru se petrece şi în cazul ta­tălui: este un tătic care fluieră, care râde, care descoperă pen­tru copil lumea întreagă, dar şi un tată care spune „nu, acum e vremea să te duci în pătuţ, nu, e timpul să-ţi faci lecţiile, nu, pentru tine s-a sfârşit programul la televizor" etc. Prin urmare, toate aceste negaţii şi interdicţii profesate de părinţi au tocmai rolul de a-1 ajuta pe micuţ să se construiască în raport de exigenţele şi coordonatele realităţii sociale şi cul­turale. Si acest lucru trebuie amintit în permanenţă părinţi­lor. Anume, că ei sunt acolo, că ei există pentru a-1 veghea pe copil în drumul său de trecere din lumea copilăriei către lumea adulţilor, astfel încât să fie în stare să înfrunte reali­tăţile vieţii şi să se adapteze rigorilor acesteia. Cel mai fru­mos cadou pe care îl putem face unui copil este nu să-1 iu­bim, nu să-1 strângem în braţe, deşi aceste gesturi sunt esenţiale, ci să-1 ajutăm să se descopere ca adult, de ins pe cale de a deveni responsabil şi adaptat.

Dar ce se întâmplă atunci când unul sau poate amândoi părin­ţii sunt purtătorii unei zestre patologice de simptome si ticuri, de comportamente negative faţă de copil? Cum va fi acel copil? Cum va arăta viaţa lui de matur?

Ei bine, să subliniez de la început un aspect: ca şi copil, dar şi ca adult, emitem două mari tipuri de mesaje. Unele sunt pozitive, celelalte sunt negative. Din perspectiva relaţiei părintelui cu micuţul, trebuie spus că mesajele pozitive vor permite acestuia să aibă încredere în sine, să fie energic, să se confrunte cu dificultăţile ridicate de realitate. Dar să recunoaş­tem totodată că există şi părinţi patologici, părinţi cu un înalt grad de toxicitate. Unii adulţi sunt categoric „nefaşti" pentru copii...

... victime la rândul lor ale unor părinţi bolnavi... gata să repe­te acelaşi comportament ca si adulţii care i-au chinuit...

Fireşte, aşa stau lucrurile. Asemenea victime adulte ajung să-şi victimizeze proprii copii fără să aibă habar de efectul negativ şi devastator al atitudinii lor educative, care repetă un scenariu iniţial prost construit, preluat mecanic şi nere­flectat pentru că este integrat reflex în inconştient. O să vă vorbesc despre propria mea experienţă, dublă, de psihote-rapeut cu mii de cazuri şi de părinte, tată a cinci copii. Până şi eu am fost victima unui asemenea anturaj parental. Am primit o educaţie dureroasă, mama a rămas însărcinată cu mine la 17 ani, tatăl fiind un puşti de 15 ani, care ne-a pără­sit atunci când eu aveam 4 ani, ea rămânând fără partener şi eu fără tată. Deci nu pot să spun că am avut parte de o co­pilărie prea confortabilă. Dar trebuie subliniat că micuţii be­neficiază de numeroase resurse. Le putem transmite mesa­je negative, îi putem violenta, dar ei sunt capabili să păstreze un bun potenţial de evoluţie, fireşte, cu condiţia ca acel com­portament destructiv să nu devină permanenţă. Tocmai pen­tru a descrie o asemenea împrejurare, un autor francez, Bo-ris Cyrulnik, a inventat conceptul de rezilianţă.

Ce înseamnă rezilianţă?

Conceptul ca atare desemnează acea situaţie în care un copil, deşi este rău tratat, păstrează surprinzător în sine un nucleu de resurse pentru a supravieţui. El se comportă la fel ca o minge de ping-pong. Unele mingi se sparg, altele se de­formează. Cele deformate, aruncate în joc, îşi reiau forma iniţială, fiind efectiv apte pentru un joc normal. Este un fe­nomen ciudat, dar vă asigur că aşa stau lucrurile. Un astfel de fenomen poate fi observat şi în cazul adulţilor. Să luăm situaţia celor care au supravieţuit lagărelor de concentrare naziste şi care au reuşit apoi să depăşească trauma iniţială, traumă care pe unii dintre ei i-a împins efectiv la sinucide­re. Cei mai puternici, cu un fond sufletesc pozitiv, au izbu­tit să se regăsească, să se construiască din nou şi să realize­ze lucruri de neimaginat înainte. Bineînţeles că acesta nu vrea să însemne că ar trebui să-i facem să sufere pe copii. E suficient doar să înţelegem că primim mesaje negative, to­xice, dar şi mesaje pozitive, dinamizante, fiecare reacţionând la acestea în funcţie de structura propriului lăuntru. Fireşte că unii pot deveni delincvenţi sau perverşi, iar alţii, dimpo­trivă, oameni echilibraţi şi realizaţi. Acesta din urmă este şi cazul meu, căci am trăit o copilărie foarte dificilă, extrem de dureroasă. Am fost bolnav de la gât până la tălpi şi până la vârsta de 4 ani am fost condamnat să stau în pat, nemişcat. Finalmente, prin voinţă şi autoeducaţie, am reuşit să merg, mai greu la început, din ce în ce mai bine apoi, iar astăzi, la senectute, mă deplasez ca oricare alt om sănătos. Poate că o să vă surprindă ce o să vă spun, dar fiinţa umană deţine re­surse incredibile, din care nu foloseşte decât o parte infimă, în realitate, noi oamenii suntem adevăraţi zei, numai că încă nu am aflat-o...

Ce relaţie există între această energie misterioasă şi inconştien­tul despre care vorbea Sigmund Freud? Să fie oare inconştientul, să fie şinele o parte cavernoasă, pulsională, primară şi negativă, sau dimpotrivă, ceva stimulativ, ceva pozitiv în economia funcţionării psihicului uman?

Până nu demult, şi vă spun asta pentru că şi eu sunt un copil al psihanalizei, am crezut că inconştientul este duşmanul meu lăuntric, că este rău, că mi se opune, că mă oprimă, în re­alitate, lucrurile stau exact pe dos. Inconştientul e prietenul nostru, el se află în slujba noastră, doar că trebuie trezit, doar că trebuie aflat şi adus la lumină călătorind pe căi labirintice, depăşind şi asumând pulsiunile şi contradicţiile ce-1 caracte­rizează. De pildă, e perfect adevărat că suntem stăpâniţi de dorinţe, de dorinţe numeroase şi contradictorii, dar pe care e dezirabil să mi le pot educa şi controla. Spre exemplu, acum sunt aici, la interviu, împreună cu dumneavoastră, dar poate că mi-aş dori să fiu acasă, împreună cu frumoasa mea aman­tă blondă, cu care să fac dragoste. Aşadar, am ales acest lucru în detrimentul celuilalt...

E păcat si mă faceţi să mă simt vinovat...

Ei, să nu exagerăm cu gluma! Desigur, inconştientul ar fi putut să-mi joace o festă, să mă pună să nu mă trezesc la timp pentru ca să ajung la interviu sau să greşesc strada... Vedeţi, uneori inconştientul ne aminteşte de faptul că ne aflăm în pre­zenţa unor conflicte de interese, a unor conflicte ale dorinţei. Ca să vă ofer un alt exemplu, referindu-mă de pildă la alege­rea locului de muncă, este perfect adevărat că accept acest loc de muncă pentru că îmi oferă o garanţie de stabilitate şi se­curitate, deşi poate că aş prefera un loc de muncă mai crea­tiv, dar şi mai puţin sigur, în ceea ce mă priveşte, la vârsta de 35 de ani am ales să părăsesc un post sigur şi confortabil, cel de profesor universitar, ca să mă aventurez într-o profesiune liberală, spectaculoasă, stimulatoare pentru potenţialul meu de creativitate, dar mult mai puţin protectoare din unghi de vedere financiar. Ei bine, inconştientul meu m-a ajutat să op­tez în concordanţă cu ceea ce îmi corespundea mai bine. Nu a fost deloc o alegere comodă, vă asigur. Iată de ce aş compara inconştientul cu legea gravităţii universale formulată de Isaac Newton...

În ce sens faceţi această apropiere? Fiţi mai explicit, vă rog!

Potrivit acelei legi fizice, toate corpurile sunt atrase către centrul pământului. Or, noi doi, stând în picioare şi dis­cutând, sfidăm această lege. Rămânem precum am fost. Aşa şi cu inconştientul, trăim laolaltă cu el de parcă nici nu am şti că există, la fel precum trăim ignorând permanent, în toa­te actele vieţii noastre, legea gravităţii universale. Iată pri­cina pentru care gândesc astăzi că inconştientul nu ne este duşman, ci prieten, dar un prieten dificil, care adeseori apu­că pe drumuri cam încurcate ca să ne alerteze în faţa adevă­ratei primejdii. De exemplu, cândva am suferit de lumbago, mai ales pe vremea când eram obligat în fiecare duminică să-mi vizitez soacra, o femeie care nu mă simpatiza deloc. Petreceam un sfârşit de săptămână enorm de neplăcut. Boa­la era de fapt semnalul pe care mi-1 formula inconştientul că acele vizite nu-mi făceau bine. Cum am încetat să o mai frec­ventez săptămânal pe mama-soacră, lumbago-ul meu a dis­părut ca prin farmec.

Aşadar, era vorba în acea situaţie de un răspuns somatic pe care psihicul dumneavoastră vi-l adresa în scopul de a vă determina să luaţi o decizie salvatoare...

Sigur, boala mea fizică era un simptom corporal generat de un conflict lăuntric, de ordin sufletesc. Fireşte, nu era vorba câtuşi de puţin de un conflict interpersonal. Contrar a ceea ce se crede de obicei, majoritatea conflictelor nu sunt exterioare, nu sunt în raport cu ceilalţi, ci sunt de ordin lăuntric, dar se exprimă, ce-i drept, prin intermediul celorlalţi. Ceilalţi devin semnele şi simptomele lăuntrului meu.

Şi atunci, care este limbajul prin care ne grăieşte inconştientul şi mai ales cum putem noi să-l înţelegem fără a ne înşela?

După cum ne-a dezvăluit Freud, visul este calea regală de acces la inconştient. Visul îl construieşti singur, îl creezi fără ajutorul nimănui, el nu vine de undeva din afară, dă­ruit de altcineva. De pildă, pentru că vă plictisesc acum spo-rovăind despre inconştient, puteţi visa că mă veţi arunca din trenul spre Paris în care călătorim împreună, în realitate nu veţi face aşa ceva, căci vă este teamă de consecinţele unui asemenea gest, dar în vis totul este posibil, iar inconştientul vă oferă posibilitatea să vă răcoriţi printr-o crimă altfel de nefăptuit. Tot aşa se întâmplă şi cu celelalte semne elabora­te de inconştient: actele ratate, ticurile, uitările, cuvintele de spirit etc. Toate sunt semnale trimise de inconştient prin care vă puteţi înţelege mai bine lăuntrul şi mai ales conflictele interioare. El vă grăieşte indirect despre ceea ce nu puteţi recunoaşte dumneavoastră înşivă într-o manieră deschisă. Inconştientul nu se înşeală niciodată. De pildă, am asistat la un episod petrecut în direct la televiziune, în Franţa: mode­ratorul fusese atât de enervat de intervenţiile unui invitat, încât la final, în loc să-i mulţumească zicând je veux vous re-mercier, a spus je veux vous emerder. Inconştientul a spus ade­vărul despre ceea ce credea cu-adevărat jurnalistul referitor la calitatea invitatului său. Cu alte cuvinte, 1-a luat gura pe dinainte.

Să înţeleg că inconştientul nu poate minţi?

Da, aşa este, inconştientul nu ştie să mintă, el nu cunoaşte nici timp, nici frontiere imposibile. Dacă vreţi, el se aseamănă cu partea nevăzută a aisbergului, cea care este ascunsă sub apă, dar care ne reprezintă cu-adevărat, căci ea ne permite să trăim aşa precum suntem în realitate. Până la urmă, limbajul inconştientului este tocmai sistemul de boli de care suferim. Maladiile sau, după cum sună în franceză, le mal à dire, Ies mots à dire, răul care trebuie comunicat, vorbele pe care am să le spun. Un ultim exemplu: dacă eu vreu să fac dragoste cu par­tenera mea şi ea nu doreşte asta, dar nu are tăria să mi-o comunice, rezultatul va fi că a doua zi ea se va îmbolnăvi de o boală vaginală, de cistită sau poate de migrenă. E un fel al in­conştientului femeii de a i se adresa acesteia şi de a-i spune „Fii atentă, îţi baţi joc de tine, aşa nu mai merge, învaţă să te respecţi!".

Vă rămân recunoscător.

Şi eu vă mulţumesc.


Sursa : din volumul Sufletul şi umbra. Noi texte de psihanaliză culturală
de Valentin Protopopescu,
pag. 34-41, Editura TREI, 2006.


Salt la inceputul paginii