Jacques Salomé

Mai multe texte de Jacques Salomé aici

Să îmbătrânim frumos înseamnă să adăugăm viaţă anilor, nu ani vieţii. Asta înseamnă să trăim în prezent, să simţim fiecare clipă, să ne acordăm timpul de a întâmpina tot ceea ce vine spre noi ca o descoperire purtătoare a unei lecţii de viaţă.

Din volumul
Un strop de eternitate,
Editura Curtea Veche, 2018

Detalii carte pe site-ul editurii aici:
https://www.curteaveche.ro/un-strop-de-eternitate.html

Păstraţi un jurnal intim

Este la îndemâna oricui să scrie. Lucrul poate să meargă de la un cuvânt la o propoziţie, de la o declaraţie de dra­goste stângace (sau foarte reuşită) la un veritabil rechi­zitoriu împotriva vecinului al cărui câine latră în fiecare noapte la ora 3:30 sau ca răspuns la o emisiune pe care am vizionat-o şi care ne-a entuziasmat sau, dimpotrivă, ne-a displăcut.

De asemenea, este posibil, la orice vârstă, să ţinem un jurnal intim. Unii încep în adolescenţă, alţii mai târziu, fie cu prilejul unei mutări, fie la naşterea unui copil, după o despărţire sau chiar mai târziu, când simt nevoia unei reflecţii asupra vieţii lor sau pentru că îşi doresc să lase o urmă a propriei existenţe.

Un jurnal intim-cu toate că denumirea nu pare să o indice - este unul în care putem scrie de toate, fie că este vorba despre intimitatea noastră sau despre orice altceva. Lucrul cel mai anevoios este să ne mărturisim nouă înşine. Să ne asumăm riscul de a ne asculta, de a ne auzi şi mai ales de a ne înţelege. Aceasta este una dintre dificultăţile

scriiturii personale, o scriitură care nu caută neapărat un cititor, dar care ne permite să devenim un interlocutor plenar, un partener de sine stătător, conştient, exigent, susţinător şi fidel celui care scrie.

Este important să recitim ceea ce am scris ca să putem în sfârşit să ne auzim, uneori ca să putem să înţelegem sem­nificaţia unui anumit comportament pe care 1-am avut. Scrisul are întotdeauna un efect terapeutic, mai mult sau mai puţin mascat, ne oferă uneori posibilitatea de a ne înţelege mai bine pe noi înşine.

A scrie este ca şi cum am aşterne cuvinte pe un pat umplut cu aer, ca şi cum am aprinde flacăra unei iubiri şi am lăsa gândurile să se joace ca nişte copii, plutind în largul sen­zaţiilor, ideilor, emoţiilor şi sentimentelor. Este ca şi cum i-am îngădui clipei prezente să respire mai proaspăt şi, câteodată, să ne împace cu propriul trecut sau să arunce o lumină asupra viitorului.

A scrie este ca şi cum am cultiva nisipurile deşertului, ca şi cum am sorbi din apele unui miraj.

A scrie este ca şi cum am umbla pe vârful picioarelor obo­site, ca şi cum ne-am lăsa urma pe trupul celui iubit, ca şi cum am îmbrăţişa cu ardoare un vis care încearcă să ni se prelingă printre degete.

A scrie este ca şi cum am muşca zarea - închipuiţi-vă numai cum ar fi! - cu toată forţa dinţilor. Ca şi cum am vrea să lăsăm o urmă arzătoare în efemeritatea clipei.

Prin urmare, nu mai ezitaţi! îndrăzniţi să aşterneţi un cuvânt, apoi altul, lăsaţi-le să se descopere, să se îmblân­zească reciproc, să intre în armonie, să facă dragoste şi nască o propoziţie, apoi două.

 

Nu vă temeţi de cuvinte, v-au aşteptat adesea cu modestie, cu sfială; în tăcerea aşteptărilor lor, visau să fie exprimate, îşi doreau altceva decât să fie rostite, să iasă dinlăuntrul dumneavoastră pentru a vă însoţi, pentru a dansa şi a visa împreună, pentru a vă prelungi în exterior toată bogăţia dinăuntru.

De asemenea, acordaţi-vă timpul de a reciti, de a face adă­ugiri şi de a îmbogăţi cele scrise, aşterneţi o idee nouă, hrăniţi-vă scriitura cu toată însufleţirea.

A scrie este un mod de a te naşte zi de zi.

Un jurnal intim vă oferă leagănul în care să vă aşezaţi cu grijă gândurile, dorinţele, aşteptările, întrebările şi să le transformaţi într-o poveste de viaţă, într-un poem sau într-o istorie adevărată sau născocită, nu contează!

A scrie este ca şi cum ne-am oferi un spaţiu unic pentru a exista în deplină libertate, singura care merită osteneala de a fi trăită: libertatea de a fi noi înşine.

 

Să îmbătrânim frumos

Oare când am îmbătrânit? De când am început să am probleme cu mersul pe jos, de când am început să fiu dependent de alţii şi de când simt că am mai puţine dorinţe? De când nu mai am proiecte de viaţă? Ce absurd este să ne agăţăm de viaţă doar pentru a nu muri... Ar trebui să încercăm să lărgim câte puţin fiecare spaţiu, fiecare clipă de viaţă şi, aşa, să ajungem să locuim într-un strop de eternitate...

Vine un moment, o vârstă (variabilă pentru fiecare dintre noi) când vom deveni conştient de faptul că bătrâneţea şi-a făcut cuib în noi. A sosit fără să ne anunţe, a apărut dintr-odată şi este acolo, prezentă, instalată pentru totdeauna. Bătrâneţea nu se manifestă doar prin câteva semne fizice (mai multe riduri, mai multă oboseală, muşchi lăsaţi, o burtă mai rotundă şi mai puţin fermă, ochi mai înfundaţi în orbite sau ascunşi pe după nişte pungi inestetice), ci şi prin unele semne mai discrete, prin stări de anxietate latentă, de uitare, prin momente de nostalgie bruscă şi prin temeri.

Teama de a nu ne ridica la înălţimea angajamentelor asu­mate, teama de a nu face faţă cerinţelor existenţei noas­tre. Teama de a suferi prea mult, de a nu fi capabili să întâmpinăm cu demnitate ultimele zile sau ultima noas­tră încercare. „Mă lupt cu această teamă", îmi spunea o femeie, „imaginându-mi că aş putea muri în somn, că pur şi simplu nu m-aş mai trezi. Dar înainte trebuie să îmi pun ordine în lucruri, ca să las în urmă o situaţie clară!" Teama că trupul nostru nu va mai face faţă, că dorinţele noastre vor eşua, că dinamismul nostru se va transforma în înce­tineală, că apetitul nostru pentru viaţă se va diminua, că viaţa va fi mai fadă, mai puţin prezentă.

Cred că teama cea mai mare nu este neapărat de a îmbă­trâni, ci de a îmbătrâni urât, de a nu le mai atrage aten­ţia celorlalţi, de a ne simţi inutili. „De câţiva ani îmi dau seama că nu mai sunt privită. Mergând pe stradă, mă simt transparentă, în timpul întâlnirilor, oamenii mi se adre­sează foarte puţin. Văd persoane venind spre mine, apoi schimbând direcţia si adresându-se altcuiva!"

Mai este apoi şi frica de a ne întâlni cu boala sau sentimen­tul de a ne simţi captivi în neputinţele corpului, imobili­zaţi din pricina uzurii sau a vreunei disfuncţii a organelor. Părţi ale corpului cum ar fi inima, genunchii, spatele, ochii au nevoie de mai multă grijă.

Îmbătrânirea cere umilinţă, aceea de a ne lăsa ajutaţi, de a apela la ceilalţi pentru a face lucruri pe care, până nu demult, le făceam singuri.

Există, de asemenea, la unii oameni o dublă frică: cea de dinainte de marea plecare si cea de după. Frica de dinainte este aceea de a nu fi terminat ceea ce am început, de a-i lăsa pe cei dragi în lipsă, în tulburare sau în tristeţe, de a nu fi dus la îndeplinire una sau alta dintre misiunile pe care ni le-am propus sau, mai mult, frica de a descoperi că ne-am irosit viaţa şi că nu ne mai rămâne timp pentru a ne repara greşelile şi rătăcirile.

„Mă simt vinovat, fără să le-o pot spune copiilor mei, că îmbătrânesc si că îi las în necazuri. Pentru ei, mi-aş fi dorit atât de mult să pot doborî obstacolele, să-i ajut să-şi depă­şească problemele în care s-au încurcat. Mi-aş fi dorit să ne îmbunătăţim relaţia, care nu a fost întotdeauna calmă şi senină."

Apoi, este teama de ceea ce se va întâmpla cu fiecare dintre noi, după ce ne-am dat ultima suflare.

Temerile şi speranţele noastre depind de credinţele pe care le avem. Voi ajunge în paradis sau altundeva? Voi fi întâmpinat? Îi voi regăsi pe cei dragi? Mă voi reîncarna şi, dacă da, în ce?

Să îmbătrânim frumos înseamnă să adăugăm viaţă anilor, nu ani vieţii. Asta înseamnă să trăim în prezent, să simţim fiecare clipă, să ne acordăm timpul de a întâmpina tot ceea ce vine spre noi ca o descoperire purtătoare a unei lecţii de viaţă.

A îmbătrâni înseamnă şi a învăţa să ne găsim alte puncte de sprijin, să ne bazăm pe alte resurse, pe un alt imaginar ca să rămânem în viaţă, atât cât este posibil.

Sursa: Din volumul Jacques Salomé – Un strop de eternitate