Cu simpatie pentru poporul japonez.(martie 2011)

K.G. Durckheim
LINIŞTEA LA ÎNCERCAREA VIEŢII

Din volumul
JAPONIA ŞI CULTURA LINIŞTII

Fiecare dintre exerciţii (aici o postare despre acestea; este vorba de exercitiul imobilitãtii, al respiratiei si al centrului, n.t.) are un dublu scop: el tinde să-l înrădăcineze pe om în ceea ce este autentic şi să îndepărteze ceea ce împiedică dezvoltarea acestui adevăr interior. Oricare ar fi forma şi instrumentul care servesc la executarea exerciţiului, aceste tinde întotdeauna să-l reunească pe om cu Totul Marii Vieţi. Şi, pentru aceasta, trebuie ca micul eu să moară. Sinele, fiind prizonier al cochiliei acestui eu, este la discreţia atacurilor exterioare şi a oricărei explozii interioare. Integrat în „profunzime”, nimic nu poate să-l zguduie. Supus eului, el este jucăria tuturor puterilor; legat de profunzime, el este puternic şi poate să se apere în lume, deschis centrului el îi exprimă sensul; captiv periferiei, el este victima absurdului.

Scopul exerciţiilor de linişte fundamentale este atins în măsura în care, în toate împrejurările, atitudinea elevului, ca Fiinţă esenţială în existenţă, manifestã Fiinţa esenţială din FIINŢĂ care este el în adevărata lui realitate. Prin ele singure numai, exerciţiile de bază despre care am vorbit nu ar fi suficiente. Un japonez m-a întrebat într-o zi când practicam eu exerciţiul: „O oră dimineaţa şi o oră seara”, am răspuns eu. „Atunci, încă nu aţi înţeles nimic, spuse el. Dacă nu vă exersaţi toată ziua, nu veţi ajunge la nimic.” Aceasta înseamnă că atitudinea căutată în exerciţiu trebuie să guverneze orice acţiune. Ea trebuie să fie nucleul din care vine viaţa învelişului, nucleul care o însufleţeşte şi o umple cu forţa lui centrală.

Această atitudine fundamentală, educaţia japoneză o învaţă chiar şi în comportamentul exterior cotidian. Ea este, bineînţeles, baza tuturor artelor specifice, aliată, „topită” în toate tehnicile. Ea îşi află realizarea ei cea mai înaltă în momentul în care omul stă gata pentru imediata eliberare.

Japonezul îl frapează pe orice străin prin rezerva expresiei lui şi prin economia gesturilor lui. El iese greu din sine însuşi şi nu pare să fie atins decât în mod superficial de impresii noi. Una din trăsăturile principale ale educaţiei japoneze este aceea de a învăţa să rămână calm în exterior, în pofida supărărilor şi a privaţiunilor, şi să păstreze o deplină impasibilitate în faţa pericolelor şi a avatarurilor destinului. Ca şi om, el nu este mai puţin atins decât noi de furie sau de suferinţă, dar el se lasă mai puţin purtat de revoltă contra vieţii. Cum îi ajunge foarte puţin pentru a-şi satisface dorinţa de securitate, el acceptă existenţa aşa cum este. El îşi interzice să se lase purtat de furie atunci când viaţa îl despuie de bunurile lui sau răspunde prost aşteptărilor lui. Tot aşa, el pare absolut insensibil la dezordinile şi la distrugerile care îl înconjoară – doar dacă nu este vorba despre lucruri sau locuri sacre prin tradiţie sau de „autoritatea” ordinii şi a legilor – şi suportă cu o egalitate de dispoziţie sinceră impermanenţa şi fluctuaţiile vieţii. Pentru el, o supunere umilă şi naturală în faţa morţii, considerată ca cealaltă faţă a vieţii, rămâne mereu în arierplan. A vedea în această altă faţă a micii existenţe uşa care deschide spre o Viaţă mai vastă, acesta este centrul şi scopul fiecărui exerciţiu, al cărui rol în educaţia japoneză este întotdeauna şi cel al unei învăţări a morţii. Sensul exerciţiului este moartea, mereu reînnoită, a micului eu. „Educaţia voastră, îmi spunea un japonez, se preocupă aproape exclusiv de viaţă. A noastră ajunge până la învăţarea morţii.” Această educaţie transpare în viaţa cotidiană şi îşi atinge culmea prin „uşurinţa de a muri” care îl uimeşte adesea pe misionarul european. Frica de moarte, sau de ceea ce urmează după ea, adică de dincolo, aproape că nu există căci acest dincolo nu poate fi altceva decât unitatea cu cea mai mare Viaţă, deja în mod constant percepută în existenţa noastră de aici de jos.

Senina acceptare a impermanenţei – şi între bolile, cutremurele de pământ, incendiile şi inundaţiile, el are suficiente ocazii să facă dovada – nu este la japonez nici resemnare descurajată, nici fatalism. Nici mai mult o energie eroică care îl face capabil să renunţe la bunurile materiale sau la viaţă. O asemenea seninătate dezvăluie mai degrabă experienţa originară a acestei realităţi profunde a Fiinţei esenţiale, ameninţată de exigenţele crescânde ale eului, dar mereu reînnoită şi întărită prin exerciţiu; această realitate pe care nu o mai atinge nici o opoziţie între a fi şi a nu fi, între a avea sau a nu avea, între a deveni şi a dispărea. Când a fost crescut în tradiţia japoneză, chiar şi „nu-ul exersat” posedă ceva din această experienţă. Dar el cunoaşte şi mai bine „stăpânirea vieţii şi a morţii” atunci când se antrenează prin exerciţii specifice, care duc la conştiinţa unităţii profunde a Vieţii şi, de-a lungul anilor, îl înrădăcinează acolo. Cu cât reuşeşte mai bine aceasta, cu atât mai puţin se lasă el tulburat. Mai mult: cu cât îşi ocupă în mod mai natural, cu simplicitate şi fără constrângere, locul pe care destinul i l-a rezervat, fie că este un loc de ţăran, de artizan, de funcţionar, savant sau soldat, cu atât o face mai spontan şi fără rezervă, adică fără rezervă din partea unui eu care vrea să dureze, să posede şi să strălucească tot mai mult.

Valul de ambiţie egoistă, atât de opus tradiţiei şi ritmului de viaţă primitiv al japonezului, care îl frapează pe străin în viaţa economică cât şi în cea intelectuală a Japoniei moderne, este produsul unei evoluţii distructive al ordinii tradiţionale şi pe care tocmai şocul ciocnirii acestuia cu societatea occidentală l-a făcut să se nască. Evoluţie tragică, antrenând Japonia, într-un fel la întârziere, în criza în care, de mult timp deja, Occidentul se află şi pe care caută să o surmonteze cu ajutorul vechilor forţe împrumutate din Orient.

În timpul războiului, aviatorii kamikaze a fost o înaltă expresie a atitudinii japoneze în faţa vieţii şi a morţii. Termenii de „patriotism”, „idealism”, „spirit de sacrificiu tineresc”, cu care a fost calificată fapta lor de vitejie, nu exprimă deloc adevăratul ei sens. Aceşti aviatori ai morţii dovedesc mai degrabă că, în viaţă deja, există o „murire” a omului, nu numai în privinţa vieţii, ci şi în a morţii. Există o moarte care merge dincolo de opoziţia viaţă-moarte şi pe care o putem la fel de bine califica deja ca prezenţă într-o altă Viaţă.

În această dispoziţie de spirit nealterată, omul este deja gata pentru acţiunile cele mai înalte cât şi pentru moartea fizică. El este pe deplin în pace, adică eliberat de orice contradicţie, căci el a renunţat la eul lui şi se abandonează legii clipei prezente. El este gata pentru cea mai înaltă vitejie pe care Viaţa o cere aici de la el, ca de la un copil al naturii, de la o Fiinţă spirituală, de la un suflet în curs de maturizare. Transparent la limita forţelor lui umane, el împlineşte, în existenţa lui spaţio-temporală limitată, legea FIINŢEI mai presus de spaţiu şi de timp. El trăieşte şi se manifestă, ca om, fără să-şi depăşească măsura, dar şi fără să rămână dincoace de ea. El îndeplineşte, fără interferenţa eului, exigenţa momentului şi se supune ordinii stabilite pentru el de natură, istorie şi destin, în timp ce eul personal şi mintea tensionată spre realizarea lui obiectivă sunt menţinute în limite care lasă loc acceptării morţii. El nu respinge moartea, care vine la el ca realizarea vieţii lui, în acest loc, în această clipă.

Toate artele maeştrilor învaţă moartea micului eu pentru că ea este condiţia unei acţiuni juste şi, când a urcat ultima treaptă spirituală, călugărul Zen îşi presimte momentul morţii. El ştie, când este timpul, că a sosit ceasul lui pentru a trece în împărăţia în care micul eu tace definitiv şi în care sufletul se pregăteşte să-şi continue călătoria sub o altă formă. El îşi invită atunci prietenii,se aşază printre ei, scrie un poem şi, pur şi simplu, din această meditaţie pe care a practicat-o zi de zi, de această dată el nu mai revine.

Ceva din această dispoziţie rămâne legat de tradiţia japoneză autentică. Ea nu este orientată nici spre aici jos, nici spre dincolo; nu poate fi numită nici materialistă, nici idealistă. Dar faptul că moartea nu are, aşa ca pentru noi, sensul unei puteri ameninţătoare îi păstrează raportului japonezului cu viaţa seninătatea marii naturi. De aceea calmul japonezului conţine ceva din marea înţelepciune datorită căreia omul, ajuns la maturitate, îşi îndeplineşte în mod liber destinul pe care legea universului l-a prevăzut pentru copiii lui.

Atitudinea interioară care se exprimă astfel se aprofundează şi se fortifică în exerciţiul imobilităţii corpului. Prin practicarea imobilităţii absolute, elevul învaţă să suporte dificultăţile şi inconvenientele, fără gest şi fără întrerupere inoportună. Efectele care rezultă din exerciţiile centrului şi al respiraţiei sunt strâns legate de cele ale imobilităţii corporale.

A nu pierde niciodată suflul sau, când apare acest risc, a-şi reveni îndată prin ritmul exerciţiului, este o regulă fundamentală a atitudinii şi a formaţiei japoneze. Când ştim să observăm, nu ne putem împiedica să nu remarcăm modul în care japonezul, de îndată ce un lucru începe să-i tulbure calmul, se gândeşte la respiraţia lui şi, expirând profund, regăseşte echilibrul. Înainte de orice lucrare (muncă) specifică, el se reculege în armonia respiraţiei lui. Când, în deplină conştienţă, el participă la marea „aceasta respiră” el este, datorită ei, stăpân al corpului şi al minţii lui. El posedă un sprijin, altul decât concentrarea voinţei lui, mereu ameninţată de forţe mai puternice. El nu se mai sprijină numai pe eul lui singur, eu a cărui privire încremeneşte fluxul vieţii indispensabil oricărei activităţi fluide. Astfel, pictorul, ca şi dansatorul, actorul sau cel care făureşte săbiile, olarul şi povestitorul, maestrul de ceai şi maestrul de  tir cu arcul, dar şi comerciantul şi omul politic, se pregătesc prin exerciţiul de imobilitate şi de respiraţie în munca lor, în deciziile lor, în toate activităţile lor. Înaintea unei hotărâri importante ei se retrag în liniştea din mănăstire şi, după ce au discutat cu maestrul, se cufundă într-o reculegere calmă – nu pentru a „medita” asupra problemelor lor, ci pentru a se abandona sursei originare al cărui val liber împrăştie teama din faţa dificultăţilor şi eliberează forţele interioare de care ei au nevoie.

Ar fi absurd să ne întrebăm cum, cu o asemenea atitudine şi cu atâta cunoaştere a legilor profunde ale vieţii, politica japoneză poate să se rătăcească şi cum, cu toate acestea, japonezul obişnuit rămâne un om, cu toate lipsurile pe care aceasta le comportă. Dacă el nu este mai rău decât noi, nu este nici mai bun. El este un om pe cale şi non ajuns la capăt. Şi, aşa cum calea noastră a operei (a realizării pt. occidentali, n.t.) sau a ordinii durabile se rătăceşte în duritate şi fanatism când îşi pierde „religio” al profunzimii noastre, tot aşa orientalul care a neglijat sensul spiritului obiectiv pierde judecata valorilor şi a exigenţelor exterioare.

Exact aşa cum un eşec exterior ameninţă echilibrul nostru şi declanşează o criză în noi ]pentru că am uitat importanţa maturităţii persoanei, tot aşa cel care a ales calea interioară singură riscă să eşueze atunci când viaţa îi impune o decizie de ordin existenţial care iese din cadrul lui obişnuit. Pentru noi, temeinic şi bine antrenaţi pe plan intelectual, deciziile rapide sunt o obişnuinţă. Pentru orientalul deprins cu tradiţia şi cu respiraţia lentă a Vieţii care încă domneau recent (autorul a fost în Japonia în perioada 1937-1948, n.t.), adaptarea la noi exigenţe exterioare este mai dificilă. Noi, în ce ne priveşte, am neglijat interioritatea, în timp ce orientalul a uitat să privească lumea şi să observe legea devenirii pe un pământ care merge îngustându-se (diminuându-se). Consecinţele deviaţiilor noastre ne repun în faţa problemelor spirituale; unele eşecuri le-au reamintit japonezilor de astăzi necesitatea de a fi nu numai în slujba sufletului pe calea interioară, ci şi de a stăpâni intelectual existenţa.

O nouă fază începe pentru Orient, cât şi pentru noi. Ici şi acolo o viziune prea unilaterală cauzează o criză. Departe de a face să dispară tradiţia noastră de creaţie intelectuală, aportul nou, din contră, o va regenera spiritual. Orientului, să-şi păstreze tradiţia de linişte interioară într-o nouă eră în care cu adevărat se deschide pentru prima dată spiritului raţional. Marea înţelepciune a liniştii rămâne neschimbată, neschimbate şi sensul exerciţiilor care duc la ea şi valoarea noţiunilor tradiţionale: numai ceea ce ne aduce pacea şi liniştea, născute dintr-o respiraţie justă, este conform adevăratei Vieţi.

Multe aspecte din viaţa japoneză se explică dacă le considerăm ca rezultatul percepţiei centrului corporal şi al exerciţiilor care îl aduc la conştiinţă. Japonezul dă adesea impresia că se mişcă în interiorul unui cerc pe care îl protejează şi în care, învârtindu-se în jurul unui ax central secret, nu depăşeşte niciodată limitele permise de contacte, de interese şi de sentimente. O mare parte din politeţea surâzătoare este pur şi simplu o manieră de a-l ţine pe celălalt „afară”, de a nu-l lăsa să se apropie prea aproape, nici, mai ales, să intre în acest cerc. Japonezul îşi apără „cercul interior”, el însuşi îl umple în totalitate şi nu accepte acolo nimic în plus. El nu se lasă atins de un lucru sau altul nou şi, chiar dacă este în treacăt mişcat, el nu-i va permite să-l atingă în profunzime şi se fereşte de impulsurile care ar putea să-i ameninţe măsura şi echilibrul.

Pentru japonez, curioasa tendinţă umană spre lipsa de măsură care, contrar animalului, îl împinge pe om să considere orice spaţiu şi orice posesiune ca pe un punct de plecare spre alte noi şi mai vaste cuceriri,  este puţin dezvoltată, sau frânată. De aceea, pentru mult timp, el nu a fost deloc tentat să utilizeze atitudinea general umană de o relativă stăpânire a naturii, dezvoltată de tehnică. Japonezul cunoaşte pericolul „excentricităţii” şi îl ia mai în serios decât noi. Când viaţa îl împinge în afara lui, el are o mişcare de recul. Cel care, prin rang sau condiţii, prin eficacitate sau daruri, ajunge la o situaţie înaltă se simte obligat să arate prin comportamentul lui că în interior a „rămas acasă la el”. Atitudinea femeii, în special, arată cât de mult apreciază ea binefacerile centrului care leagă toate lucrurile. Ea, şi nu bărbatul, este pivotul interior al casei. Ea trăieşte în conformitate cu centrul mult mai mult decât bărbatul, chemat în afară de profesia lui şi care riscă, în luptă şi ambiţie, să neglijeze această axă interioară. Dacă le-ai câştigat încrederea, unii japonezi îţi povestesc cum femeia, la ei, ştie să amortizeze cu blândeţe o explozie, să reducă agitaţia. Cum, „fără să facă nimic” şi fără să spună mare lucru, printr-o misterioasă linişte venită din centrul vital, ea poate dezlega firele unei situaţii dificile şi poate transforma discordanţele în armonie.

Sursa: fragment tradus din volumul
K.G. Durckheim - Le Japon et la culture du silence,
Ed. Courrier du Livre, Paris.
Traducerea Viorica Juncan.