Larry Crabb

Despre autor

1. Vise nãruite - nebãnuita cale a lui Dumnezeu spre bucurie

2. Presiunea a dispãrut (Kerigma, Oradea 2006

Dr. Larry Crabb a absolvit secţia de psihologie clinica a Universităţii Illinois in 1969, iar în 1970 şi-a luat doctoratul în psihologie clinică la aceeaşi universitate. A lucrat ca asistent la catedra de psihologie a Universităţii Illinois (1970-1971), devenind directorul Centrului de consiliere psihologică al Universităţii Florida Atlantic (1971-1973). A practicat psihologia în sectorul privat la Clinica de psihologie din Boca Raton, Florida (1973-1982). Din 1982 a predat la Seminarul Teologic Grace din Winona Lake, fiind şeful catedrei de psihologie (1982-1989). Din 1989 predă la Universitatea Creştina Colorado, între 1989 si 1996 fiind directorul programului de masterat în consiliere biblică. De asemenea, între 1998 şi 1999 a predat îin paralel şi la Regent College, Vancouver. Continuă să ocupe postul de profesor universitar rezident la Universitatea Creştina Colorado şi este directorul Institutului pentru Consiliere Biblică, al cărui fondator este — institut care îşi propune "să ajute creştinii să îşi rezolve problemele cu care se confruntă în viaţă într-un mod biblic, venind în ajutorul altora în contextul comunităţii creştine.
Este autorul mai multor cărţi şi a numeroase articole, precum şi un orator invitat frecvent la seminarii şi conferinţe. Are doi fii şi două nepoate. Locuieşte împreună cu soţia sa, Rachael, Morisson, Colorado, SUA.

Site-ul organizatiei lui (englezã) www.newwayministries.org
Blogul prin care puteti interactiona cu Larry Crabb : http://newwaymin.wordpress.com/

Dintre cartile lui s-au tradus în limba românã:

Schimbare lãuntricã
Întelegând oameni
Gãsindu-L pe Dumnezeu - prin si dincolo de problemele noastre
Vise nãruite - nebãnuita cale a lui Dumnezeu spre bucurie
Presiunea a disparut

"Daca, o data cu mine, ati constatat marele neajuns al evanghelismului modern, care a mutat accentul de pe Dumnezeu pe binecuvantari, veti saluta aceasta explorare a libertatii si bucuriei oferite de har ca pe o terapie oportuna, ca pe un cuvant spus la vreme de nevoie pentru noi toti. Fie ca ea sa fie atent citita si temeinic digerata!"

—J. I. PACKER, teolog, autor al cartii Sa-L cunoastem pe Dumnezeu

"Biserica evanghelica, invadata de un legalism-moralism inabusitor pentru spiritul uman, gaseste in Larry Crabb o voce plina de forta care se ridica in apararea libertatii. Cu o perspectiva orientata dinspre interior in afara, el ne prezinta o modalitate emotionanta de a trai cu pasiune si eliberati de orice povara."

—BRENNAN MANNING, autor al cartii Ruthless Trust

Fragemnte din cartea „Presiunea a dispărut”(de dr. Larry Crabb, Kerigma, Oradea 2006, trad.În româneşte de Gela Bâlc)

Se poate comanda pe site-ul editurii KERIGMA: http://www.kerigma.ro/carti.php?listautor=Larry%20Crabb

În Isus Hristos avem mai mult decât am îndrăzni să ne imaginăm.

În 1654 Blaise Pascal L-a întâlnit pe Isus Hristos într-un mod nou. El a consemnat extazul acelor clipe în câteva frânturi de frază, printre care şi acestea:
”certitudine, bucurie negrăită, pace”
”bucurie, bucurie, bucurie, lacrimi de bucurie”
”dulce, deplină renunţare”
”predare totală lui Isus hristos, Acela care mă îndrumă”

Prietene căutător, îndrăzneşti să-ţi imaginezi lucrul pe care te-ai temut atâta timp că s-ar putea să nu-l afli? Vrei să porneşti alături de mine, pelerin temător, să dăm la o parte cinismul care, cu atâta dibăcie, evită riscul de a spera? Vrei să te laşi pătruns de dorinţa după acel unic lucru pentru care ai da totul să-l poţi câştiga – o întâlnire reală cu Isus Hristos acum, înainte de cea din cer?

Probabil, asemeni mie, te-ai străduit din răsputeri să pricepi rosturile vieţii, să faci totul aşa cum se cuvine. Biblia numeşte această abordare calea cea veche a slovei scrise. Oricât de bine am înveşmânta-o în limbaj creştin, calea cea veche nu te formează din punct de vedere spiritual. Ea duce la sentimentul de gol lăuntric, la zbatere şi la tensiune insuportabilă. Începi, probabil, ca şi mine, să înţelegi mai clar toate acestea.

Mai există însă o cale de a trăi. Biblia o numeşte Calea cea Nouă a Duhului. Cei ce apucă în viaţă pe acest drum constată că se îndreaptă lin spre Tatăl, în cadenţă cu Duhul, care le deschide totodată ochi să vadă frumuseţea lui Hristos. Această cale nouă ne poartă printr-o viaţă în care lucrurile nu merg cum am vrea noi, spre o certitudine tainică ce ne este ancoră în furtunile de îndoială, spre clipe de extaz ce ne întreţin vie o nădejde mai puternică atunci când visele frumoase mor, spre experienţa terifiantă a morţii faţă de sine, în urma cărei adevăratul nostru sine iese din mormânt la lumina zilei.

Simţi ritmul Duhului invitându-te la Dansul Sfânt? Poate că el dă aripi închipuirii noastre, aşa cum li se întâmplă copiilor în noaptea de dinainte de Crăciun.

Există o cale nouă de a trăi. Este Calea Duhului. Să avem curajul să visăm cel mai mare vis al nostru. Un vis care nu se va nărui!

O parabola: O intrebare in miez de noapte

„Oare ce nu fac bine?” Întrebarea o frământa pe femeie de ani buni. În noaptea aceea însă, aceasta se ridica din adâncul sufletului ei asemeni unui strigăt, cerând în mod imperios un răspuns, care însă continua să nu vină.

”Uită-te la viaţa mea!” Nimic nu e cum am sperat. De ce sunt atât de nemulţumită de mine însămi? De ce e viaţa atât de grea uneori? Trebuie că undeva am greşit foarte grav.”

Femeia nu credea că e pedepsită pentru vreo fărădelege de o divinitate răzbunătoare, cu toate că uneori nu-şi putea alunga acel gând din minte. Avea, totuşi, convingerea că trebuia să existe o cale potrivită de a trăi pentru ca viaţa ei să decurgă bine. Cu siguranţă exista o asemenea cale, dar ea n-o găsea.

Fiind acasă, noaptea, nu se putea preface cu atâta uşurinţă ca în zilele de lucru că e mulţumită, că Dumnezeu o binecuvântase îndeajuns ca să-L numească bun. În singurătatea care-i apăsa sufletul, amintirile năvăliră – amintiri ale vremurilor când se simţise plină de viaţă, fericită, când toate îi mergeau bine, dar şi ale vremurilor când lucrurile păreau să-i meargă din rău în mai rău.

Amintirile acestea o asaltau mereu, mai ales după ce se lăsa seara. Ele îi modelaseră perspectiva vieţii mai bune pe care şi-o dorea, a binecuvântărilor pentru care era dispusă să trudească şi pe care, de aceea, le aştepta să apară. Femeia tânjea să simtă iar bucuria pe care-o cunoscuse odinioară, să evite durerea pe care n-o putea uita. Ştia ce-şi dorea... dar u găsea calea. Ceva nu mergea în viaţa ei, pur şi simplu.

„Îţi mulţumesc, Doamne”, zise femeia într-o încercare de-a se ruga în timp ce se îndrepta spre pat. „Ştiu că ai să mă iei la cer când viaţa se va sfârşi. Îţi mulţumesc pentru darul vieţii veşnice pe care, oricât m-aş fi străduit, nu l-aş fi putut câştiga. Mai ştiu şi că ai un plan cu mine, chiar acum înainte de a merge acasă. Am în continuare încredere că-l vei duce la îndeplinire.”

Înainte să adoarmă, se mai auzi adăugând: „Dar ce anume stă în calea acestui plan? Unde greşesc?”

În liniştea nopţii ce învăluia dormitorul, femeia aştepta. Cu siguranţă Dumnezeu avea să-i răspundă la întrebare şi să-i arate ce are de făcut pentru a primi binecuvântările unei vieţi mai bune, binecuvântări de care era sigură că El dorea ca poporul Lui să se bucure „Fac orice mi-ar cere... numai să ştiu ce”. A fost ultimul ei gând înainte ca somnul s-o elibereze de nevoia presantă de a găsi un răspuns.

Cât de mult a întârziat răspunsul n-a aflat niciodată. Femeia stătea în pat în capul oaselor, complet trează, dar altfel decât atunci când suna ceasul deşteptător. Se simţea mai trează ca oricând. Dacă ar fi aruncat o privire la ceasul de pe noptieră ar fi văzut clipind pe ecran patru zerouri. Intrase într-o lume dincolo de timp.

Nu vocea o trezise, dar o auzi clar: „Am venit să-ţi arăt Calea cea Nouă”.

Cine era? Cine vorbise? Nu vedea pe nimeni. Chiar dacă vocea aceea ar fi avut un trup, ea nu vedea nimic. Era mult prea întuneric în cameră

”E un vis”, îşi zise ea. Se întinse la loc în pat şi nu mai acordă atenţie gândului.

Vocea însă vorbi din nou, la fel de clar: „A sosit momentul. Am venit să-ţi arăt Calea cea Nouă. E suficient de întuneric ca să vezi”.

Ăsta nu e deloc vis, se gândi femeia. „Mă bucur că ai venit”, zise cu voce tare. „Simt o nevoie disperată să descopăr o cale nouă. M-am rugat multă vreme să înţeleg cum să fac ca viaţa mea să meargă mai bine. Nimic din ce-am încercat până acum n-a dat rezultate. Trebuie să găsesc Calea cea Nouă de care spui tu.”

”Ceea ce cauţi tu este o altă variantă a Căii Vechi. Eu am venit să-ţi arăt Calea cea Nouă”.

Femeia era uluită, dar nu redusă la tăcere. „Sunt absolut de acord că există multe căi care nu dau rezultate. Viaţa mea e o dovadă grăitoare în acest sens. Am încercat tot ce-am putut pentru a-mi schimba modul de a gândi şi pentru a-mi îmbunătăţi viaţa. Te rog, dacă ai un strop de milă, arată-mi unde anume greşesc şi ce mă împiedică să am ceea ce-mi doresc cu atâta ardoare. Sunt dornică să aflu o cale nouă. Vei avea în mine o elevă sârguincioasă.”

”Tu cauţi o  metodă prin care să faci ca viaţa să decurgă bine. Aceasta e Calea veche”. Vocea era plină de răbdare, întocmai ca glasul unui bunic care-i dă poveţe nepotului său în timp ce se plimbă amândoi. „Orice metodă pe care o alegi devine stăpânul tău. Ai slujit la mulţi stăpâni în viaţa ta, dar ţelul tău a rămas acelaşi. Tu nu vrei altceva decât Viaţa mai Bună pe care experienţa te-a învăţat s-o doreşti. Ţelul acesta e un idol. Trebuie abandonat.”

”Ăă...  înţeleg ce vrei să spui”, răspunse femeia, deşi nu înţelegea absolut nimic. „Da-da, cred că ai dreptate. Ai perfectă dreptate. Perspectiva ta e revoluţionară. Trebuie să găsesc o cale spirituală. Ţelul meu trebuie să fie Dumnezeu, iar metoda mea, ascultarea. Şi rugăciunea. Da, trebuie să fac ce e bine şi să las rezultatul în seama lui Dumnezeu. Spui exact ce-am auzit de la o femeie în vârstă, plină de înţelepciune, din biserica mea. A fost foarte interesant ce mi-a spus.”

”Ţi-a spus adevărul, dar tu n-ai auzit-o. De aceea am venit Eu.”

”Păi, cred că am auzit ce avea de spus.” Femeia era mai mult indignată decât speriată. „Îţi mulţumesc însă că ai venit să-mi aminteşti cuvintele ei. Ia să vedem! Da, îmi aduc aminte. Mi-a spus că mă străduiesc prea tare să înţeleg şi să trăiesc după Principiul Sucesiunii. Ştii, treaba cu B care urmează după A, aşa că, dacă vreau să ajung la B, trebuie să descopăr punctul A care va produce. Bineînţeles că avea dreptate. Vreau să ştiu ce am de făcut pentru ca viaţa mea să se schimbe în bine şi să nu mai dau de belel pe viitor. A mai spus că nu trebuie să mă străduiesc atât de tare, ci să învăţ să mă rog. Din nou a avut perfectă dreptate. Desigur, trebuie să merg mai departe cu ascultarea, dar, de când am discutat cu ea, am început să mă rog mai mult.”

”De ce te rogi?” În cameră  se lăsăs brusc un fior rece. Femeia îşi adună puterile.

”De ce mă rog? Ciudată întrebare! Sunt convinsă că ştii învăţăturile: Cere şi ţi se va da; stăruie de Dumnezeu şi nu-L lăsa până nu te binecuvântează, bate-L la cap, dacă trebuie, ca să-ţi dea un răspuns; nu te mulţumi cu mai puţin decât cu toate binecuvântările pe care ţi le-a rezervat.”

”Asta e Calea Veche”.

Femeia se încruntă. Oare nu cunoştea Vocea Învăţăturile din cartea Sfântă? Apoi un gând înfricoşător îi trecu prin minte. Poate că fiinţa din spatele Vocii cunoştea Învăţăturile, dar nu credea în ele. Vorbea oare cu un demon? Cu un profet fals? Era oare un şarpe în camera ei?

”Cum se poate una ca asta?” replică ea cu indignare sporită. „Am o viaţă grea. Rugăciunea e ceva foarte bun. Păi, eu alerg la Dumnezeu pentru orice lucru. Doar nu vrei să spui că rugăciunea ţine de Calea Veche?”

”Rugăciunea nu ţine de Calea veche, a ta însă ţine.”

Femeia începu să plângă. „De ce-ţi baţi joc de mine? Sunt disperată. Credeam c-o să-mi araţi o cale nouă de-a trăi. Tot ce-ai făcut până acum a fost să-mi spulberi şi puţina speranţă pe care o mai aveam.”

”Tu îţi doreşti lucruri mici. Aspiraţiile mărunte dau naştere la idoli, dumnezeu nevrednici cărora le sacrifici viaţa ta. Rugăciunile tale sunt o închinare la idoli. Ai fost legată de dorinţa ta pentru o Viaţă mai Bună pe care o defineşti prin prisma experienţei tale cu privire la plăcere şi durere. Am venit săţi arăt Calea cea Nouă spre o Speranţă mai Bună.”

Lacrimile femeii s-au transformat în hohote de plâns. Hohotele s-au preschimbat în tânguire. „Vreau doar să fac ceea ce e bine ca să mă bucur de binecuvântările lui Dumnezeu. Ce-i atât de rău în asta? De ce nu-mi spui ce trebuie să fac?” Dacă Vocea aceea era de la Dumnezeu, era convinsă că tânguirile ei aveau să-I stârnească mila, determinându-L să-i spună ce are de făcut.

Vocea spuse: „Tu vrei să afli o metodă eficientă. Nu te preocupă să afli ce e sfânt.”

Plânsetul femeii încetă. „Sunt cumva acestea două lucruri diferite?”

”Calea eficientă spre o Viată mai Bună pe care o cauţi tu, te va face să urmezi principiile după care funcţionează această lume, nicidecum căile sfinţeniei. Respectarea acesor principii poate face uneori viaţa mai plăcută, dar nu-ţi poate da niciodată satisfacţie sufletească. Niciodată nu-ţi va aduce o Speranţă mai Bună. Ba mai mult, hotărârea ta de a acţiona eficient e zadarnică întrucât nu eşti stăpână pe nimic. Nu deţii nici un fel de control. Principiul Succesiunii nu garantează nimic.”

”Vrei să spui că nimic din ceea ce fac nu afectează evenimentele din viaţa mea? Că n-am nici un fel de influenţă asupra a ceea ce mi se întâmplă în viaţă?”

”Influenţa este o realitate. Ea aduce cu sine bucuria responsabilităţii şi a impactului. Să crezi însă că deţii controlul asupra a ceea ce contează cel mai mult e o iluzie. Fii recunoscătoare că nu deţii nici un fel de control!”

Femeia începu să se simtă altfel, ca o nepoată care tocmai şi-a dat seama că are un bunic înţelept. Până în acest punct dialogul ei cu Vocea fusese o dezbatere. Acum începea să asculte pentru a învăţa.

Vocea continuă. !Iluzia deţinerii controlului dă naştere unor cerinţe, cerinţele creează tensiune, iar tensiunea te transformă în sclav; devii sclavul nevoii de a descifra principiile după care funcţionează viaţa. Cei ce se cramponează de iluzia că deţin controlul pierd bucuria sentimentului de libertate”.

”Nu sunt sigură că înţeleg. Părinţii buni nu cresc copii buni? Cei ce dau zeciuială cu credincioşie nu se bucură de promisiunea siguranţei financiare? Rugăciunile copiilor lui Dumnezeu nu sunt întotdeauna ascultate de Tatăl iubitor?”

”Depinde de voia Stăpânului. El e suveran în toate. Ai grijă să nu revendici promisiuni pe care El nu le-a făcut. Cei ce fac această greşeală cred că, făcând ce e bine, Îl obligă pe Stăpân să-i binecuvânteze aşa cum înţeleg ei ideea de Viaţă mai Bună.”

Vocea devenise acum blândă de tot. „copila mea, te afli în sclavia Legii Liniarităţii sau a ceea ce doamna înţeleaptă despre care mi-ai spus a numit Principiul Succesiunii. Aceasta te obligă să faci ceea ce e bine pentru a câştiga binecuvântările dorite. Legea aceasta însă nu mai reprezintă un principiu călăuzitor pentru copiii lui Dumnezeu. Ea şi-a împlinit menirea. Concluzia e clară. Nimeni nu poate câştiga prin fapte bune Viaţa Desăvârşită de mai târziu şi nici Viaţa mai Bună din prezent. Prin harul Stăpânului, legea aceasta a fost înlocuită de Legea Libertăţii. Sub Legea Libertăţii, eşti liber să trăieşti în taina încrederii.”

”Tu însă nu ai acceptat autoritatea acestei noi legi, pentru că ea îţi cere să renunţi la iluzia deţinerii controlului. Ai cobot ştacheta în ce priveşte cerinţele sfinţeniei, crezând că poţi face destule fapte bune care să te ducă la o Viaţă mai Bună. Uneori aceasta dă rezultate, alteori nu. Prin urmare, trăieşti în nesiguranţă şi sub presiune, şi vrei să afli o cale de a trăi care să facă viaţa să funcţioneze după placul tău. Tragi sforile, în loc să manifeşti încredere. Te târguieşti, în loc să te pleci în adoraţie. Analizezi şi interpretezi pentru a dobândi controlul asupra situaţiei, nicidecum nu trăieşti în dependenţă.  Cauţi Viaţa mai Bună pe care ţi-o oferă binecuvântările lui Dumnezeu în loc să cauţi Speranţa mai bună pe care ţi-o dă prezenţa lui Dumnezeu.”

Femeia avea sennzaţia că e înghiţită de ape. „Dar vreau ca lucrurile să meargă bine în viaţa mea. Sunt atât de nefericită. Trebuie să aflu unde anume greşesc. Vrei, te rog, să-mi spui ce să fac?”

”Caută numai binecuvântarea prezenţei Lui şi vei şti ce să faci. Aceasta îţi va umple sufletul de bucurie.”

”Dar... numai binecuvântările lui Dumnezeu îmi aduc bucuria adevărată. Trebuie să ştiu cum să le obţin!”

”Nu, nu e aşa. Ai nevoie doar de Dumnezeu”.

”Dar credeam că am nevoie de Dumnezeu pentru că doar El poate să-mi schimbe viaţa în bine.”

”Când Domnul umbla pe acest pământ, se ferea de oamenii care voiau să-I folosească puterea pentru a-Şi rândui o Viaţă mai Bună. El nu se lasă folosit în slujba unor aspiraţii mărunte. Există o Speranţă mai Bună decât ceea ce consideri că este o Viaţă mai Bună. Calea Nouă ne va duce într-acolo.”

Acestea fură ultimele cuvinte rostite de Voce. De îndată ce se stinse ecoul lor, femeia pierdu starea de conştienţă şi reintră în timp.

Ecranul ceasului arăta ora 6:30. se făcuse dimineaţă. Femeia se frecă la ochi. Întrebarea cu care se culcase nu dispăruse odată cu noua zi, dar nu mai părea la fel de presantă. Încă tot nu aflase cum să-şi schimbe viaţa în bine, dar aceasta nu mai părea să conteze atât de mult. Era conştientă acum că-şi dorea ceva, ceva mai mult decât binecuvântarea unei Vieţi mai Bune. Nimic însă din ce-aş putea eu face, îşi zise, nu-mi va aduce o astfel de viaţă.

Presiunea ce-o simţise atât de greu şi îndelung pe suflet începea să slăbească. Se simţea parcă mai uşoară, mai liniştită. Oare asta să fie ce am căutat atât de mult?

Întoarse capul spre fereastră să vadă soarele dimineţii. Atunci auzi un glas cunoscut şoptindu-i: „Eşti pe punctul de a descoperi Noua Cale de a trăi.” Ciudat, se gândi. Era vocea unei femei în vârstă, înţelepte.


Introducere: Două căi

Chiar în clipa de faţă păşeşti în viaţă pe una din cele doua căi.
Fie
ai hotărât că ceea ce-ţi doreşti cel mai mult în viaţă e la îndemâna ta şi faci tot ceea ce crezi că e necesar pentru a obţine acel lucru,
fie
ţi-ai dat seama că ceea ce-ţi doreşti nu e la îndemâna ta şi ţi-ai pus încrederea în Dumnezeu care iţi poate oferi împlinirea căutată. Il doreşti pe El. Nimic altceva, nici chiar binecuvântările Lui, nu te pot mulţumi.

Dacă umbli pe prima cale, viaţa ta e supusă mereu presiunii. In forul tău interior, acolo unde nimeni nu are acces, te simţi istovit. Nu întrezăreşti nici o cale de a scăpa din acest angrenaj. Sau, poate, iţi merge bine în viată şi eşti mulţumit. Simţi însă că ceva scârţăie, că ceva lipseşte. Presiunea există, nu te poţi amăgi.
Dacă umbli pe a doua cale, există speranţa. Poate că sufletul ţi-e istovit, universul tău interior e marcat de lupte pe care nimeni nu le vede, dar nu ţi-ai pierdut speranţa. Uneori eşti mai liniştit. Ceva în tine e în continuare viu; dorinţa sufletului tău nu s-a stins. Simţi gustul libertăţii, un gust care aduce bucurie.
Prima cale e Calea Veche. Aceasta presupune o învoială de genul quid-pro-quo (lat., „care pe care“ - n.tr.) cu Dumnezeu sau, daca nu cu El, atunci cu ordinea universului, cu regulile care guvernează viaţa. Dacă faci ce trebuie, atunci obţii ceea ce doreşti, fie de la un Dumnezeu moral care răsplăteşte buna purtare, fie de la o lume guvernată de legi pe care le foloseşti în mod eficient. Toate acestea îţi lasă ţie controlul asupra felului în care decurge viaţa ta. Calea Veche promite o viaţă mai bună plină de lucruri bune care te fac fericit.
Niciodată însă aceasta nu va aduce izbăvirea, deşi s-ar putea să ai senzaţia respectivă multă vreme. Calea Veche nu funcţionează, şi aceasta dintr-un singur motiv: tu eşti cel care niciodată nu-şi respectă partea sa din învoială, cel puţin nu în totalitate. Şi nimeni nu e în stare s-o facă.
A doua cale e Calea Nouă. In cadrul acestei înţelegeri, Dumnezeu e Cel care sădeşte întâi dorinţa în inima ta, o dorinţă după prezenţa Lui mai mult decât după binecuvântările Lui; apoi El te invită să pui în aplicare acea dorinţă, să te abandonezi în faţa ei. Acest fapt îţi retrage controlul, dar te face liber. Calea cea Nouă promite o speranţă mai bună decât lucrurile bune ale vieţii. Ea promite apropierea de Dumnezeu şi aduce izbăvirea, deşi o face în timp, şi adesea prin suferinţă.
Cei mai mulţi oameni trăiesc toată viaţa pe Calea Veche; majoritatea celor care frecventează biserica trăiesc varianta religioasă a Căii Vechi. Iată cam cum sună ea:
Dacă vrei să ai copii buni, creşte-i conform principiilor creştine.
Dacă vrei să ai o căsnicie fericită, asimilează un model biblic conjugal şi trăieşte cât mai aproape de el.
Dacă vrei ca Dumnezeu să-ţi binecuvânteze lucrarea, urmează principiile biblice ale conducerii.
Dacă doreşti să ai sănătate emoţională, practică disciplinele spirituale şi încredinţează-I lui Isus nevoile tale.
Dacă vrei să ai prieteni apropiaţi, învaţă să te accepţi şi să fii vulnerabil, sincer şi iertător.
Oamenii care trăiesc pe Calea Veche cred in Legea Liniarităţii, o lege care afirmă că există un A care conduce la un B pe care-l doreşti. Află care este lucrul reprezentat prin acel A, fă-l, şi vei avea viaţa pe care ţi-o doreşti. Presiunea apasă.
Oamenii care trăiesc pe Calea Nouă cred în Legea Libertăţii. Ei vin aşa cum sunt. Nu se spală din cap până-n picioare înainte de a se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu. Ei vin la El să-i spele. Nu se simt constrânşi să-şi schimbe viaţa lăuntrică sau pe cea exterioară, dar doresc schimbarea în ambele sfere. Sunt nerăbdători să facă orice lucru care le creează posibilitatea de a se schimba, chiar dacă asta înseamnă să se cufunde de şapte ori într-un râu murdar sau să mărşăluiască în jurul zidurilor inamice timp de şapte zile şi apoi să sune din trâmbiţe. Ei trăiesc conduşi de dorinţa lor cea mai mare: aceea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a se bucura de El. Ei nu trăiesc pentru o viaţă mai bună în această lume. Iar când viaţa lor de pe pământ e grea, când totul se năruie, atunci se dezvăluie adevărata lor identitate. Ei sunt cetăţeni ai unei alte lumi care-şi doresc cu ardoare ceva ce lumea de aici nu le poate oferi. Astfel, ei se lasă cu înţelepciune în voia celei mai profunde dorinţe a lor şi aşteaptă cu încredere ca Dumnezeu să li se descopere. Aceasta e Legea Libertăţii.
Cei mai mulţi dintre noi trăim pe Calea cea Veche. Unii dintre noi simţim un gol în suflet care nu se umple niciodată. Ne străduim din răsputeri să ne ducem viaţa astfel încât să fim mulţumiţi. Presiunea apasă.
Există însă o cale noua de a trăi, care urmată face presiunea să dispară. Veniţi să pornim împreună în căutarea ei. (pag.9-19)

Calea Veche e de fapt un refuz de a trăi în adevăratul sens al cuvântului. Ea impune o activare a ceva ce se află mai prejos de adevărata mea fiinţă. Calea Veche identifică dorinţe reale ale inimii omeneşti, dorinţe legate de găsirea unui sens în viaţă, de dragoste, de împlinire şi libertate, dar nu merge mai departe de atât. Ea nu reuşeşte să descopere dorinţa neostoită, cea mai mistuitoare şi cea mai pură de a fi în prezenţa unei fiinţe perfecte, de a contempla frumuseţea sfinţeniei absolute aşa cum un începător într-ale picturii priveşte cu nesaţ o capodoperă a lui Rembrandt. Calea cea Veche vede doar dorinţele care indică spre interior, spre eu, şi presupune că principala menire a creştinismului este să satisfacă aceste dorinţe prin toate mijloacele posibile. (pag.71)

…
Calea cea Veche priveşte în exclusivitate persoana mea: sănătatea mea afectivă, maturitatea mea spirituală, satisfacţia mea sufletească, împrejurările fericite din viaţa mea, succesul în lucrarea mea, reuşita în afaceri sau în viaţa mea de familie. Ea mă învaţă să fiu un om descurcăreţ, să ştiu cum să răzbat în viaţă. Spiritul practic înlocuieşte înţelepciunea de care avem nevoie pentru a-L onora pe Dumnezeu. Dacă îmi cresc copiii în acest mod, aşa ceva nu se va întâmpla niciodată. Şi dacă totuşi se va întâmpla, vom căuta greşeala şi o vom remedia. Apropierea de Dumnezeu va căpăta o nouă interpretare şi va ajunge să tragă în balanţă cam cât o goană nebună la serviciul de urgenţă pentru înlăturarea durerii pricinuite de o piatră la rinichi. „mulţumesc, doctore”, vom spune, şi cu asta ne vom întoarce pe călcâie fără să ştim cine e medicul care ne-a ajutat. Dar, cel puţin, ne vom simţi mai bine.

Am cincizeci şi şase de ani când scriu aceste rânduri şi mai am o săptămână până împlinesc cincizeci şi şapte. Sunt creştin de aproape cincizeci de ani. Două lucruri mi-au devenit mai clare decât oricând. Primul: sunt atras să trăiesc pe Calea Veche, cea a codului scris, a unui plan prin care să obţin binecuvântările pe care mi le doresc în această viaţă. Am trăit conform ei, nu în totalitate, dar aproape constant în cea mai mare parte a vieţii mele de credinţă.

Al doilea lucru pe care l-am înţeles e acela că Noua cale de a trăi este calea Duhului. Duhul e cea de-a treia Persoană a Trinităţii. E îl cunoaşte pe Tatăl. El purcede de la Tatăl. El îl cnoaşte pe Fiul., el este Însuşi Huhul lui Hristos. Duhul este Dumnezeu. Prin urmare, El este sfânt, El este dragoste. Ori de cîte ori vorbeşte, o face pentru a arăta spre Calea Sfântă, spre calea care duce în prezenţa lui Dumnezeu. Tot ce simte El când îmi cercetează inima şi vede în ea dorinţa după binecuvântări întrecând-o cu  mult pe cea după Dumnezeu poartă amprenta bunătăţii. Şi a speranţei. Pasiunea lui îl îmboldeşte să stârnească în mine pasiune pentru  Hristos, să-mi aplece inima spre adevărata casă, să-mi conducă paşii pe calea ce duce în prezenţa lui Dumnezeu, să mă facă să văd scânteierea diamantului care este Hristos.(pag.72)

In spatele uşii pe care scrie ”Accesul interzis” (cap. 9, p.101)

O revoluţie tăcută este în curs de desfăşurare, iar cei car o înfăptuiesc nu seamănă câtuşi de puţin cu marea masă a celor care umplu în mod obişnuit bisericile. Hotărât lucru, aceştia nu sunt genul de oameni pe care să-i dea religiozitatea afară din casă. Nu trăiesc pentru o viaţă mai bună, indiferent că aceasta s-ar putea obţine prin fapte mai bune, prin rugăciuni mai înfocate, sau prin slujire voluntară în comitetele unor misiuni.

Ei nu încearcă cu tot dinadinsul să scape de suferinţe. Îşi duc viaţa mai departe cu ele. Şi o fac chiar cu bucurie.

Nu sunt mânaţi de dorinţa de succes, indiferent de ce fel ar fi acesta. Îşi doresc succesul, dar n-au făcut din el un idol şi sunt suficient de lucizi pentru a şti când se întâmplă aşa ceva.

Revoluţionarii de pe Noua Cale înţeleg ceva ce le scapă conformiştilor de pe Calea Veche. Ei ştiu că sunt departe de slava lui Dumnezeu nu doar din pricina lipsei de răbdare, a clevetirii sau a imoralităţii. Cu un sentiment de zdrobire care spulberă orice urmă de încredere în propriile capacităţi de a produce conjuncturi fericite, ei înţeleg că a fi lipsit de slava lui Dumnezeu înseamnă că „nici unul din noi nu ne-am încrezut şi nu L-am preţuit pe Dumnezeu aşa cum s-ar fi cuvenit. Ne-am căutat împlinirea în alte lucruri şi le-am pus mai presus de Dumnezeu.”

Ei au văzut în Calea Veche exact ceea ce este: o filosofie şi o abordare a vieţii care consideră că datoria lui Dumnezeu este aceea de a face ca totul să decurgă bine şi că are mai puţină importanţă dacă El Se descoperă sau nu cuiva.

SĂ-L VEZI ŞI SĂ-L GUŞTI PE ISUS

Creştinii sunt de două categorii: aceia care au încredere că Isus îi va duce în rai, dar şi că, până atunci, le va da aici o viaţă plină de binecuvântări, şi aceia care au încredere că Isus îi va duce în rai şi descoperă totodată că lucrul ce şi-l doresc chiar şi pentru clipa de faţă e „să-L vadă şi să-L guste pe pe Isus Hristos” [1] . Ei sunt practic gata să piardă orice binecuvântare şi să suporte orice umilinţe, dacă asta îi apropie mai mult de Dumnezeu.

Această a doua categorie de creştini – căci ei sunt revoluţionarii de pe Noua Cale – au rămas dezamăgiţi de Vechea Cale şi de modul ei de a aborda viaţa. Necazurile venite pe neaşteptate, şi nu din vreo vină evidentă a lor, le-au năruit visele făurite în legătură cu viaţa lor de credinţă. Suferinţele fără o logică anume, şi pe care n-au ştiut sigur dacă le vor putea ocoli în viitor, i-au confruntat cu două moduri posibile de a reacţiona:

1. Să-l abandoneze pe Dumnezeu. La ce-ţi ajută Dumnezeu când totul în viaţă se năruie? Era de datoria Lui să nu îngăduie aşa ceva, dar uite că n-a făcut-o. Totul nu e decât o prăvălie cu rafturile goale [2] care nu prezintă nici un interes pentru un om lihnit de foame. Dacă nu ne aprovizionează cu ce avem nevoie sau dacă n-avem bani destui să-I plătim cât cere pe marfă, de ce să ne mai batem capul cu El? Pentru unul care tocmai a fost concediat, care plânge noapte de noapte că-L apasă singurătatea sau ale cărui vise s-au năruit, un Dumnezeu care îşi declară bunăvoinţa nu face nici cât o ceapă degerată.

2. Să se abandoneze în braţele lui Dumnezeu, smerindu-se până acolo încât să nu-I mai spună ei ce-ar trebui să facă în viaţa lor, devotându-se oricărui lucru pe care El vrea să-l facă în ei şi crezând că este ceva bun [3] .

Creştinii care trăiesc pe Calea cea Nouă nu trec mai departe pe lângă prăvălia goală ca să găsească un centru comercial bine aprovizionat sau un fast-food. Ei intră în magazinul pustiu, privesc o clipă la rafturile goale, apoi o iau spre culoarul care duce spre o uşă pe care scrie ACCESUL INTERZIS, sperând să găsească de partea cealaltă mâncăruri mai bune decât orice ar putea găsi vreodată pe rafturile din magazin. Apoi, plini de curaj, deschid uşa larg.

Daţi-mi voie să vă prezint câţiva asemenea revoluţionari :

”În anul care s-a scurs, căsnicia mea de treizeci şi unu de ani s-a destrămat din pricina infidelităţii soţului meu. După câteva luni am fost diagnosticată un cancer la sân. Doi din cei trei copii ai mei I-au întors spatele lui Dumnezeu. Nici cu banii n-o duc prea grozav.

”Dar Dumnezeu” – acestea sunt cuvintele pe care le spun fără excepţie toţi aceşti oameni: Dar Dumnezeu n-a fost parcă niciodată mai real pentru mine. Am descoperit un loc în care pot comunica absolut deschis cu El şi pe care nu L-aş schimba cu nici o alinare pe care mi-ar putea-o oferi lumea. Mi-e teamă când mă gândesc că şi alte vise mi se pot nărui, dar acum ştiu că există o cale mai bună decât cele imperfecte din lumea asta, un vis mai înalt, o dragoste cu mult mai presus decât mi-aş putea dori sau imagina, în persoana Domnului meu Isus Hristos”.

Un alt revoluţionar ne spune: „În ultimii şase ani mi s-au năruit atâtea vise că nici nu le mai pot ţine socoteala. Şi totuşi există ceva nou – ceva mai bun – ce se înfiripă în inima mea”.

Ascultaţi o a treia persoană, dornică să se alăture revoluţiei, dar neştiind cum să se înroleze:

”Am divorţat de două ori şi m-a zbătut cumplit ani de zile. Caut comuniunea spirituală pe care o descrieţi în cărţile dumneavoastră şi doresc acea intimitate cu Isus de care vorbiţi. Am fost deprimată şi m-am luptat cu suferinţa, cu dezamăgirea şi singurătatea. Dumnezeu nu prea mi-a vorbit.

Cei din comunitatea mea mă sfătuiesc să urmez un tratament medicamentos şi să urmez şedinţe de terapie şi/sau să găsesc cumva în promisiunile lui Dumnezeu speranţa şi pacea pe care nu le simt”. Am o bănuială: că pacea şi speranţa pe care prietenii ei vor ca ea să le simtă ţin de Calea Veche; ei vor ca ea să se simtă bine mai mult decât vor ca ea să-L cunoască pe Dumnezeu. Cuvintele ei îmi confirmă bănuiala:

”Ei vor să mă simt bine. Le-am încercat pe toate astea şi am încercat să găsesc şi „fericirea” de moment sau cel puţin acea alinare a durerii pe care o dă lumea. M-AM SĂTURAT DE TOATE ASTEA! Vreau să trăiesc pe Calea cea Nouă despre care vorbiţi, dar nu ştiu cum”.

CU EXCEPŢIA APARŢINĂTORILOR
Dedic restul acestei cărţi numărului crescând de oameni a căror călătorie prin viaţă a fost un şir lung de deziluzii. Poate te simţi asemenea lui Oswald Chambers care spunea la un moment dat: „Dacă viaţa creştină se reduce la ceea ce am trăi eu până-n clipa de faţă, atunci totul e o iluzie.”

Viaţa ta nu merge cum ar trebui şi poate ţi-ai pierdut speranţa că s-ar mai putea schimba ceva de-aici înainte. Ţi-e teamă că ţi-ar putea slăbi credinţa, că ţi-ai putea pierde încrederea în Dumnezeu. Acest fel de credinţă şi de încredere a ta însă trebuie să slăbească încă şi mai mult, ba chiar să dispară complet, pentru că se întemeiază pe nişte promisiuni pe care Dumnezeu nu le-a făcut niciodată; dumnezeul în care ţi-ai pierde încrederea este un dumnezeu care nu există, un dumnezeu care n-ar putea fi iubitor dacă ţi-ar da mai puţin decât pe sine însuşi, aşteptându-se ca tu să fii totuşi încântat.

O astfel de credinţă trebuie să moară. Dumnezeul în care îţi pui o astfel de încredere nu este Dumnezeul Bibliei.

Chiar şi-atunci când toate merg bine, când credinţa prost direcţionată şi încrederea prost plasată par validate, simţi că sufletul tău jinduieşte după ceva mai mult. Căsnicia fericită, copiii buni, prietenii buni, sănătatea de care te bucuri, biserica bună, serviciul bun, lucrarea bună – nimic nu te împlineşte. Primeşti toate binecuvântările ca pe nişte daruri pe care Dumnezeu, în mila Lui, ţi le oferă, şi eşti plin de recunoştinţă. Te bucuri de ele – şi e normal să fie aşa. (Anhedonia, adică pierderea capacităţii de a te bucura de ceva plăcut, e un simptom care indică o tulburare, nicidecum maturitate, şi cu atât mai puţin maturitate spirituală.) Dar, chiar dacă ai înota în plăcere, nu-ţi poţi reprima o întrebare: „Asta să fie tot?” Deşertăciunea binecuvântărilor te lasă decepţionat.

Oricum, fie prin deşertăciunea binecuvântărilor, fie prin chinul teribil al încercărilor, ajungi la fel de decepţionat. Chinul lăuntric continuă şi se acutizează. Lipseşte ceva. Şi, orice-ar fi acel ceva, e greu de găsit. Fanteziile pornografice sau călătoriile scumpe sau mesele copioase sau munca încrâncenată sau cinismul învederat aduc mai multă alinare decât rugăciunea. Sau nu aduc nici un fel de alinare şi atunci eşti pur şi simplu nefericit.

Îţi doreşti un nou mod de viaţă, dar nu ştii care este acela şi nu eşti sigur că ai şti să trăieşti altfel decât o faci acum.

Vă invit să mă însoţiţi în această călătorie printr-o viaţă presărată cu multe şi mari deziluzii, o viaţă care ne oferă la tot pasul posibilităţi de a găsi plăcerea facilă şi trecătoare, o viaţă plină de experienţe imprevizibile, aducătoare de dureri ce stăruie în timp. Haideţi s-o pornim la pas prin marele magazin al existenţei de pe această planetă şi-o să constataţi că n-au mai rămas pe rafturi decât câteva gogoşi vechi.

Să ţinem însă capul sus şi privirea înainte. Văd uşa pe care scrie ACCESUL INTERZIS. Sub interdicţie disting menţiunea cu litere mici: Cu excepţia aparţinătorilor.

Să ne amintim că sângele lui Isus a deschis o cale nouă, o cale vie – nu spre o metodă de a face viaţa să meargă bine, ci spre Dumnezeu Însuşi [4] . Să nu uităm că Isus Hristos a murit pentru păcate, nu ca să ne facă existenţa mai plăcută. A murit ca să ne aducă la Dumnezeu [5] , iar dacă noi ne apropiem de El, şi El se va apropia de noi [6] .

Există un nou mod de a trăi. Cei care trăiesc în acest fel nu se mulţumesc cu nimic altceva decât cu cea mai îmbelşugată hrană. Revoluţionarii de pe Noua Cale sunt convinşi că există o apă vie care poate stâmpăra setea adevărată. Prin urmare, trec fără părere de rău pe lângă ocazia de a savura un sirop dulce care nu face decât să le stârnească şi mai mult setea. Calea cea Nouă vede dintr-o ochire că felia cea mai apetisantă de friptură din vitrina rotiseriei e bună de dat la câini comparativ cu o singură fărâmă din bunătăţile care ne aşteaptă dincolo de uşa pe care scrie ACCESUL INTERZIS.

(Larry Crabb – Presiunea a dispărut,
Editura KERIGMA, Oradea, 2006
pag.101-105)