[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]




Lytta Basset

Fragmente din cartea
„Moi, je ne juge personne”,
LEvangile au-delà de la morale

Cine este Lytta Basset si mai multe texte traduse pe site aici

Notã din 5 iulie 2022
Urmare a unei sesizãri amiabile de încãlcare de copyright
am redus sau sters complet o multime de texte postate,
inclusiv din cele traduse de mine si inexistente în româneste.

Asa e corect.



Titlul cãrtii în româneste:
"Eu nu judec pe nimeni",
Evanghelia dincolo de moralã


Detalii despre carte aici:
http://www.amazon.fr/


Această carte se adresează oricui doreşte să trăiască liber de această compulsie de a se separa de celălalt printr-o judecată definitivă.

„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!” Nu morala este în cauză aici: ea are tot dreptul să fie atunci când un discernământ este dorit pentru alegerea unui comportament sau a altuia. Ceea ce este în cauză este propensiunea spre „a face morală” şi expresia spune exact ceea ce vrea să spună: îi impunem altuia – cel mai adesea ce nu ne impunem nouă înşine – o regulă morală care nu satisface pe nimeni decât morala însăşi; producem morală ca să producem morală, fără să ne dăm seama că fiinţa umană nu intră în calcul.

Această nevoie persistentă de a-l elimina pe loc pe celălalt cu o judecată ne alertează atunci cu privire la o realitate pe care nu suntem înclinaţi să o luăm în socoteală:
am mers noi până la capătul fricii noastre de celălalt?


Există un ţinut, dincolo de frică şi judecată. Christos ne-a precedat acolo:
dincolo de orice morală stă un Dumnezeu pe care această carte ar vrea să ajute sã-l întrevedem…


Cuvânt înainte (aici)

Introducere - (aici)

Atentie la neologisme, DEX - ul este aici: http://dictionare.edu.ro/

Cuvânt înainte

A îndepărta violent pe cineva din drum poate fi interpretat din capul locului ca un act agresiv. Dar este posibil ca acest act să aibă drept scop, în realitate, protejarea celuilalt de un pericol de care acesta e inconştient, de exemplu căderea unui obiect în drumul lui: am făcut prea repede o judecată asupra unei realităţi pe care n-o cunoaştem.

Un act izolat are rareori o valoare absolută. Şi dacă o nenorocire vine repede, am putea spune că enunţarea unei judecăţi vine şi mai repede. Or, cum să nu recunoaştem existenţa unui nefast decalaj dintre realitate, pe de o parte, şi judecata pe care ne-am crezut autorizaţi s-o emitem asupra ei, pe de altă parte? Dacă realitatea ne constrânge neîncetat să ne schimbăm judecata, dacă un acelaşi eveniment poate induce judecăţi diametral opuse, dacă judecăţile noastre variază mult funcţie de experienţele noastre de viaţă, nu trebuie oare să recunoaştem în realitate o bogăţie de sens care excede întotdeauna capacităţile gândirii? Poate că este cazul, atunci, să primim favorabil relativitatea sau precaritatea enunţurilor noastre de judecată: oricum ar fi şi oricât de fondate ar fi, ele se văd, mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puţin debordate de realitatea pe care încercaseră să o interpreteze. Realul este cu sigurantã prea bogat pentru înţelegere! Şi vine o clipă când ne bucurăm de aceasta mai degrabă decât să ne plângem!

Acest moment încă nu sosise cu prilejul studiilor mele universitare în filozofie, apoi în teologie; nimic mai odihnitor ca un sistem de concepte filosofice bine stabilite, nimic mai liniştitor ca o dogmatică creştină rodată de secole! Cu toate acestea, realul începuse  deja să-şi revendice drepturile: la originea formării mele teologice, două chestiuni arzătoare refuzau să intre în cadrele mele conceptuale, sau mai degrabă două cuvinte biblice care nu „se potriveau” cu concepţia mea de Dumnezeu şi mă închideau în fatalitate: cuvântul adresat Evei, „Vei naşte în dureri” şi cuvântul lui Christos relativ la trădarea lui Iuda, „Ar fi fost mai bine pentru el să nu se fi născut”.

De-a lungul anilor, lucrul asupra textelor biblice n-a încetat niciodată de a mă pune în contact cu complexitatea realităţilor omeneşti. I se reproşează adesea Bibliei că ar fi plină de contradicţii. Reproş pe care ar trebui să-l începem prin a-l adresa vieţii însăşi şi fiinţelor umane pe care ea le traversează. Singura chestiune este de a şti dacă vrem să trăim, chiar şi cu preţul contradicţiilor care lovesc neîncetat facultatea noastră de a judeca.

Familiaritatea mea cu personajele biblice mă retrimite la propria mea realitate ca şi la a cea a persoanelor împreună cu care merg în consilierea mea pastorală: nimic nu este atât de simplu ca în enunţurile noastre de judecată, şi slujirea mea din ultimii ani la capela spitalului din Geneva m-a adus, mai mult ca oricând, la acceptarea unei „non-ştiinţe” radicale când este vorba de apropierea de celălalt. „Non-ştiinţă”uimitor de rodnică faţă de orice persoană suferindă: cine sunt eu ca să judec suferinţa altuia, pentru a pretinde că ştiu la sigur că respectiva persoană „joacă teatru”? Celălalt nu mi se deschide, oare, cu atât mai de bună voie cu cât nu se simte închis în categoriile mele de judecată?

Anii petrecuţi de mine în India, în Iran, la Djibouti şi în Statele Unite mă pregătiseră, fără îndoială, de mult timp, pentru optarea pentru această „non-ştiinţă” care deschide spre toată bogăţia realului: n-aş putea intra în comunicare cu cultura sau religia altuia decât dacă m-aş antrena la a pune între paranteze enunţurile mele de judecată, spontane sau elaborate. A mă menţine în această „non-ştiinţă” este o asceză care mă ajută să nu trec pe alături de ceea ce trăieşte în realitate celălalt: cum m-ar fi întâlnit bucuria cutărui indian dacă eu aş fi judecat odată pentru totdeauna că sărăcia lui materială i-ar fi interzis bucuria neapărat? Cum aş fi putu să cred în autentica libertate interioară a unei iraniene dacă aş fi judecat situaţia politică a ţării ei ca incompatibilă cu un asemenea sentiment? Este o asceză pe măsura puterii, din noi, a acestei facultăţi de a judeca.

Dar în nici un caz nu este vorba de a rămâne pe planul imperativelor morale: ar însemna să nu recunoaştem suferinţa impusă de această propensiune la a judeca fără să ştim. Noi spunem fără să ne gândim: „n-aş vrea să arunc cu piatra, dar…”, dar o fac totuşi! Nu mă pot împiedica s-o fac, chiar dacă aceasta nu cadrează cu idealul meu moral sau/şi religios. Este ca şi o compulsie aparent absurdă, sterilă, de nedezrădăcinat. Putem avea impresia că avem un câstig în aceasta. Si putem sã ne "ocupãm" cu aceasta în partea cea mai seninã a timpului nostru. Şi în cel mai bun caz, putem presimţi că trecem astfel pe alături de viaţă. Această carte se adresează oricui doreşte să trăiască liber de această compulsie de a se separa de celălalt printr-o judecată definitivă. Căci această carte este născută exact din această dorinţă: a scrie presupune a fi fost traversată de ceea ce vorbesc; a scrie nu se poate fără impulsul, din interior, a ceea ce va deveni, în acelaşi timp, „grăitor” pentru celălalt.

Dar această carte s-a născut şi dintr-o întâlnire, într-un fel inopinată. Nefericirea era prezentă împreună cu o intensă aspiraţie de a ieşi din ea. Voinţa nu putea nimic… Atunci un text biblic mi-a venit în întâmpinare. Era vorba, tocmai, de pietre: să arunce cu piatra, în această femeie adulteră! Să arunci prima piatră atunci când estimezi că ai avea dreptul! Acest moment n-a venit niciodată: soarta acuzatei a trecut repede în arierplan. Christos venea şi revenea , cu densitatea sa umană, cu propriul lui corp la corp cu spiritul de judecată. Şi, în această întâlnire cu un semen – omul Isus – despre fiinţa mea interioară era vorba, şi nu mai de judecăţile mele lapidare. Evanghelia săpa indefinit mai profund în mine decât injoncţiunile(poruncile) unei bune educaţii!

Această carte se înscrie în continuarea cărţii Le Pardon originel (Labor ret Fides, 1994, ediţia a 4-a) care poate fi considerată ca marea operă – această lucrare de neocolit asupra răului îndurat, suferit într-o neputinţă dificil de recunoscut şi acceptat, rău îndurat de care nu suntem câtuşi de puţin responsabili chiar dacă el ne împinge în impasurile culpabilităţii, interzicându-ne să accedem la cea mai mare dintre puterile omeneşti, puterea de a ierta. Această carte este şi o continuare a cărţii La joie imprenable (Labo ret Fides, 1996): aspiraţia noastră la bucurie a putut să se preschimbe în certitudinea că bucuria „perfectă” sau mai degrabă „completă, desăvârşită”, promisă de Christos, ne-a fost destinată; i-am degajat drumul, dând curs liber capacităţii noastre de a vibra cu celălalt: am putut astfel să gustăm din această bucurie „pe care nimeni nu ne-o va lua”…

Şi cu toate acestea, spiritul nostru de judecată, ca un înverşunat spinos, nu încetează să invadeze şi să acopere calea bucuriei noastre. Această nevoie persistentă de a-l elimina pe loc cu o judecată  pe celălalt ne alertează atunci cu privire la o realitate pe care nu suntem înclinaţi să o luăm în socoteală: am mers noi până la capătul fricii noastre de celălalt?

Vom începe prin a încerca să ridicăm vălul pe care ochii noştri reprobatori îl aruncã spontan peste nevoia noastră de a judeca. Apoi vom intra în povestirea din evanghelia după Ioan, în povestea acestei „târâte” care a fost într-o zi târâtă în faţa lui Isus de către apărătorii moralei religioase şi vom vedea atunci cum această poveste ne transformă puţin câte puţin, de o manieră subtilă, în actori şi actriţe ai acestei istorii. Astfel făcând, nu vom mai închide realul care foşneşte de sensuri multiple în exegeza propusă. Pentru că realitatea este întotdeauna în exces – realitatea care a inspirat o asemenea poveste, a mea şi cea a fiecăruia dintre cititori -, pentru că orice traducere este, prin ea însăşi, deja o interpretare, nu ne vom mira de faptul că eu indic, dacă se prezintă ocazia, sensurile diferite ale unui aceluiaşi cuvânt. Textele din Biblia ebraică ca şi cele din Noul Testament grec trebuie deci abordate cu tot misterul pe care-l poartă: maniera mea de a le traduce nu exclude deloc faptul ca altcineva să le poată „auzi cu o altă ureche”.

Există un ţinut, dincolo de frică şi judecată. Christos ne-a precedat acolo: dincolo de orice morală stă un Dumnezeu pe care această carte ar vrea să ajute la a-l întrevedea…

Introducere


„Marie a spus că este prietena mea. La o altă întrebare, ea a răspuns că este adevărat că trebuia să se căsătorească cu mine. Procurorul, care răsfoia un dosar, a întrebat-o brusc de când dura legătura noastră. Ea a precizat data. Procurorul a remarcat cu un aer indiferent  că i se părea că era chiar a doua zi după moartea mamei (…) El i-a cerut lui Marie să rezume această zi în care am cunoscut-o. Marie nu voia să vorbească, dar la insistenţa procurorului a povestit baia noastră, ieşirea noastră la cinema şi întoarcerea la mine acasă (…) În clipa în care a terminat în sală tăcerea era deplină. Atunci procurorul s-a ridicat si, cu un aer foarte grav, cu o voce care îmi părea chiar emoţionată, cu degetul îndreptat spre mine, a articulat foarte încet: „Domnilor juraţi, a doua zi după moartea mamei sale, acest om făcea băi, începea o legătură nepermisă şi mergea să râdă la un film comic. Eu nu mai am absolut nimic să vă spun.” Şi s-a aşezat, tot în linişte. Dar, dintr-odată, Marie a izbucnit în hohote, a spus că nu a fost aşa, că a fost altceva, ca a fost forţată să spună contrariul a ceea ce gândea, că ea mă cunoştea bine şi că eu nu făcusem nimic rău. Dar uşierul, la un semn al preşedintelui, a scos-o afară şi audierea a continuat.”

(A. CAMUS – Străinul)

Omul va fi condamnat la moarte. Şi ar trebui tot romanul lui Camus pus în evidenţă. L-am putea intitula „Cum să fabricăm un monstru”. Desigur, el a ucis un om, dar incredibilul circumstanţelor care au condus la aceasta dă de gândit în sensul că fiecăruia dintre noi i s-ar fi putut întâmpla astfel: omul se trezeste „ucigaş” fără a fi premeditat, sau voit, nici măcar imaginat şi fără a avea nici cel mai mic câştig de aici; omul a fost prins într-o absurdă înlănţuire de cauze şi de efecte care îl depăşeau cu mult. Tot romanul ne provoacă la o reflectare asupra judecăţilor pe care ne credem îndreptăţiţi să le purtăm, prin comportamentul celuilalt, asupra fiinţei şi naturii lui profunde, întorcând toate aparenţele împotriva lui.

Aici este punctul de plecare al reflecţiei noastre. Pentru ce şi cum să ne încredem atât de uşor în această judecată pe care o purtăm asupra altuia înainte ca vreo vorbă să fie schimbată, sau vreo explicaţie dată. Totul se petrece ca şi cum, crezând a cunoaşte adevărul, noi ne-am închide faţă de posibilitatea de a-l asculta, atât este de puternică în noi nevoia de a ne ţine de aparenţe, sau mai degrabă atât este de mare graba pe care o avem de a şti de ce să ne ţinem. De unde vine această compulsie de a-l condamna pe celălalt fără a-l asculta, în timp ce din punct de vedere intelectual ştim că putem să ne înşelăm şi că experienţa nu încetează să ne ofere dovada acestei înşelări?

În cel mai bun caz – şi este ceva apt să facă cercetarea noastră mai fructuoasă -, nevoia pe care o avem de a-l critica pe celălalt, în sensul de a-l judeca, poate să ne apese ca ceva maladiv care ne interzice, în pofida bunei noastre voinţe, să-l vedem pe celălalt altfel. Poate că remarcăm atunci că această „diabolizare” a celuilalt se agravează în absenţa lui: îl vedem şi mai negru atunci când nu e de faţă, ca şi cum confruntarea cu lumea noastră interioară singură ne-ar închide într-o viaţă fantasmatică fără ieşire.

Aceasta poate fi, la propriu vorbind, un infern: noi nu am ales să-l percepem pe celălalt ca pe cineva diabolic, şi nu vom obţine nici un beneficiu din această percepţie; dimpotrivă, ea ne plonjează în sentimentul foarte dureros al unei Rãufãcãtorii (Malfaisance?) asupra căreia nu avem nici o putere. Or, acest sentiment se intensifică atunci când terţe persoane, luate ca martori, spun că nu-l împărtăşesc şi atingem un maximum de solitudine atunci când ni se demonstrează că nu am avut nici un motiv să-l considerăm pe celălalt ca o fiinţă diabolică pentru că este cineva foarte bun! Se trăieşte atunci o aşa închidere încât, retrimişi spre noi înşine, nu mai avem ocazia de a ne mişca lăuntric, pentru că trebuie să ieşim din acest infern!

Începem să ne temperăm atunci când suntem din nou în prezenţa persoanelor pe care le-am „diabolizat”: iat-o în faţa noastră, corpul ei ocupă un spaţiu limitat, faţa ei este descoperită, ea are o figură umană; oricare ar fi crima reală sau presupusă, ea afişează fără să ştie vulnerabilitatea corpului ei muritor; nu este atât de neagră pe cât am crezut-o pentru că este şi ea această faţă şi acest corp de fiinţă umană expusă privirii, judecăţii, violenţei celuilalt. De aceea este atât de important să facem faţă persoanelor care sunt obiectul judecăţii noastre implacabile, pentru a constata în ele, adesea după discursul lor de apărare, aceeaşi lipsă fundamentală ca a noastră.

Începem de asemenea să ne temperăm atunci când ajungem să ne de-fascinăm de tot ceea ce este criticabil în celălalt, întorcându-ne privirile spre noi înşine: constatăm atunci că „diabolizarea” celuilalt era multiplicată de „albirea” noastră. Exact în măsura în care îl înnegream pe celălalt aveam nevoie să ne consolidăm în ideea că noi înşine am fi ireproşabili. Şi astfel făcând pierdeam în mod paradoxal orice simţ critic: nu vedeam că îi reproşam cu amărăciune celuilalt tocmai ceea ce purtam în mod dureros în noi înşine şi putea la fel de bine să ne fie reproşat. Întoarcerea spre sine este deci terapeutică: din momentul în care îmi mărturisesc că nu sunt din altă specie, din acel moment în care mă accept mai complex, mai traversat de contradicţii decât credeam, celălalt îmi apare mai puţin negru şi eu încep să mă deschid spre propria sa complexitate.

Cel de-al doilea tip de chestionare pe care-l ridică textul din Camus are drept origine experienţa lui Marie. Marie poartă în ea adevărul ei de martor, ca orice fiinţă umană, fără a fi necesar să compară în faţa unui tribunal. Or, în acea zi, pământul pare să-i fugă de sub picioare: nu numai că nu este crezută, dar se interpretează şi contrarul a ceea ce a spus. Nici hohotele de plâns şi nici rectificările ei nu vor schimba nimic în judecata premeditată a interlocutorului ei. Va fi scoasă afară ca un copil puţin important care îi deranjează pe cei mari. Cum să nu te gândeşti la suferinţa indicibilă a copilului al cărui cuvânt este total deformat, copilul care nu are cuvinte nici pentru a exprima abisul în care cade el atunci, nici pentru a spune acest „altceva” pe care nimeni, în aparenţă, nu vrea să-l audă?

Şi de această componentă înfricoşătoare a experienţei umane ne interesăm. Încercăm în zadar să ştim că lumea este astfel făcută – nu se crede neapărat ceea ce spunem, şi ceea ce spunem mai autentic se întoarce adesea împotriva noastră -, şi cu toate acestea ne putem simţi întotdeauna la fel de neajutoraţi la fiecare experienţă de acest tip. Este un vertij pe care-l putem simţi în grade diferite, şi aceasta chiar dacă privirea pe care o purtăm asupra vieţii şi în societate este fără iluzie: la ieşirea din acest proces în care toţi, cu excepţia lui însuşi, vorbiseră despre „sufletul” lui, despre fiinţa lui intimă şi unică, eroul lui Camus spune: „Am avut impresia că totul devenea ca o apă incoloră în care simteam ametealã”.

Când ceea ce spunem nu e crezut, şi mai ales dacă această experienţă ne-a marcat cu fierul roşu încă de la o vârstă precoce, cuvântul celuilalt, ca printr-un efect de bumerang şi-a pierdut dintr-odată credibilitatea: nu pot să vă cred decât dacă mă credeţi, căci dacă voi negaţi adevărul meu de subiect care vorbeşte, eu nu mai sunt reunit cu lumea oamenilor care vorbesc, eu cad şi dispar, într-un fel, în acest neant pe care nu-l locuieşte nici un cuvânt care să aibă sens. Într-adevăr, atunci când nu suntem crezuţi în ceea ce spunem cel mai aproape de adevărul nostru, noi suntem, ca să spunem aşa, ca luaţi ostatici ai cuvântului mort şi ucigător al celuilalt, în judecata lui fără apel.

Or, tratând cuvântul nostru ca stupizenie, şi deci privându-ne de cuvânt, celălalt ne pune în pericol: realul nu ne mai susţine, este ca şi cum pământul n-ar mai fi fiabil, atât este de adevărat că noi trăim o viaţă de oameni exclusiv din şi prin cuvântul schimbat în adevăr. Dacă credem în evanghelia lui Ioan, de fiecare dată când aceasta se produce, putem spune că din nou „Cuvântul s-a făcut trup” (Io 1,14). Dacă este adevărat că ea a „locuit” în omul Isus din Nazaret, în cuvintele lui omeneşti, în dialogurile sale cu contemporanii săi, este la fel de adevărat că orice cuvânt proferat, primit sau crezut de către celălalt, se face Cuvânt, din nou: Dumnezeu ia trup, Fiinţa devine această stâncă solidă pe care putem să ne aşezăm existenţa, Cuvântul vine să locuiască cuvintele omeneşti, de fiecare dată când ele se schimbă în toată autenticitatea; atunci el este „lumina autentică venind în lume, care luminează orice fiinţă umană” (1,19). Dar este suficient ca el să fie falsificat, privat de ceea ce-l face să trăiască – adevărul pe care-l poartă, care se dă de împărtăşit interlocutorilor -, şi atunci vertijul ne cuprinde: ce mai poate rezista dacă ceea ce spunem mai adevărat nu este crezut ba este chiar pervertit în contrariul său? Dacă cuvântul schimbat între oameni nu mai este investit de Cuvânt, Fiinţa solidă în care am crezut se desface, şi aceasta nu are nimic uimitor, încă potrivit mărturiei lui Ioan, pentru că „toate au devenit prin el” şi pentru că „fără el nimic din ceea devine n-a devenit” (1,3). De aceea falsificarea cuvintelor omeneşti ne ameninţă zilnic în identitatea noastră de subiecţi vorbitori.

În sfârşit, de-a lungul acestei căutări, vom încerca să descoperim ceea ce reuneşte, la modul subteran cel mai adesea, cele două tipuri de chestionare pe care le-am evocat: armătura noastră de judecăţi definitive este suficientă oare pentru a ne proteja de vertij, de frică, de ameninţarea de a pierde din nou controlul? Nu este preferabil să avansăm în renunţarea la judecăţile definitive, pentru a face să apară acel ceva de care ne protejează ele? Şi dacă, în spatele zidurilor spiritului nostru de judecată, vom descoperi cu spaimă fragilitatea fiinţei noastre, va fi timpul să căutăm cum să găsim sprijin pe Fiinţă, adică cum să credem într-o Fiinţă care nu lipseşte niciodată.

Dar în nici un caz nu va fi vorba de un concept al Fiinţei. Un concept este neapărat static. În plus, nimeni nu are acces la Fiinţa lui Dumnezeu în sine. Ceea ce ne interesează este Fiinţa-Dumnezeu care, fiind relaţie, nu încetează să ne includă şi să dorească să ne includă în Fiinţa-Dumnezeu. Poate părea imposibil să te sprijini pe ceva care se mişcă, care este mereu în devenire. Şi cum trebuie să fie doi pentru a trăi o relaţie, poate părea aleatoriu să ne agăţăm de Fiinţa-Dumnezeu în relaţie în momentul în care vertijul ne face să ne pierdem mijloacele, împiedicându-ne tocmai să fim în relaţie cu ea. Şi totuşi, exact acolo, în interiorul acestei relaţii ameninţate de evaporare sau dispariţie, în interiorul acestei relaţii în pierdere de credibilitate, este de căutat ieşirea. Într-adevăr a afirma că Fiinţa-Dumnezeu este cea pe care eşuează toate fricile noastre, înseamnă a acorda credit Cuvântului: în relaţia noastră fragilizată sau aneantizată cu ea, în această relaţie care nu încetează să ne includă, ea este cea care are şi cea care păstrează iniţiativa, ea este prima care să ia Cuvântul pentru a ni-l da sau mai degrabă a reda.

Vom vedea cum Christos ne îndreaptă de la compulsia noastră de a-l judeca pe celălalt până la această încredere în fiinţa noastră care ne eliberează de ea. În drum vom face o haltă la Templul din Ierusalim şi vom retrăi istoria femeii adultere, ameninţată de lapidare şi târâtă în faţa lui Isus pentru a-l provoca la un cuvânt de condamnare, pe el cel care aspira să nu închidă pe nimeni într-o judecată definitivă. Îl vom însoţi în lupta lui împotriva fricii şi a spiritului de judecată. Făcând aceasta, nu vom avea pretenţia de a şti cu siguranţă nici ceea ce resimţea el, nici ceea ce voia să spună; nimeni nu ştie şi nu va şti vreodată, oricare ar fi dogmele şi conciliile!

Dar provocarea noastră constă în a da dorinţa de a-l frecventa pe Christos, uitând prejudecăţile care ne-au fost inculcate sau pe care ni le-am făurit noi: judecăţile grăbite asupra persoanei lui, această manieră de a-l cataloga cum îl catalogăm pe celălalt pentru a evita să intrăm cu adevărat în relaţie, pentru a evita să ne expunem riscului… Vom înainta cu prudenţă sau mai degrabă cu respect: vom aborda termenii care evocă în Evanghelii viaţa emoţională a lui Isus, lăsându-le partea de mister care înconjoară sentimentele fiecăruia. Când evangheliştii vor vorbi despre „tulburare”, despre „spaimă”, despre „angoasă”, despre „agonie”, noi vom păstra în memorie faptul că acestea sunt doar cuvinte stângace, fragile, aproximative, care nu pretind să dea socoteală de tot ceea a simţit Isus.

În aceasta, vom avea pentru el acelaşi respect ca pentru semenii noştri: niciodată nu avem acces la ceea ce simte cu exactitate celălalt, nici măcar un apropiat pe care credem a-l cunoaşte foarte bine din interior. Ne va fi suficient să luăm în considerare că Isus, adevărat fiu al umanităţii, a putut să cunoască toata gama de emoţii şi de sentimente umane şi că el n-a lăsat totuşi această viaţă emoţională să-l separe definitiv de Fiinţa-Dumnezeu pe care şi-a construit toată existenţa sa. Astfel, ne va fi suficient să admitem că Isus a putut, ca orice fiinţă umană, să fie tentat să-l condamne pe celălalt şi să fie afectat de frică; cu câtă intensitate în mod exact nu vom şti niciodată, şi poate că rămânem mult dincoace de violenţa reală a sentimentelor care au fost ale sale…

Cât despre locul (place de choix ?) pe care îl vom da Evangheliei lui Ioan, se explică prin faptul că acest evanghelist a pus mult din sine însuşi în povestirea lui şi el nu încetează să-i încurajeze pe cititori şi cititoare să se investească în propria lor lectură a istoriei lui Christos. Ioan se preocupa puţin de realităţile istorice: el citea evenimentele şi recitea ceea ce s-a petrecut prin intermediul prieteniei lui şi a încrederii lui într-un om care nu le-a lipsit niciodată şi care le-a arătat cum să trăiască liberi. Evanghelia povesteşte cum îl percepea el pe acest om. Şi pentru noi, de asemenea, va conta mai puţin să ştim dacă Isus a spus exact aceasta sau aceea; ne va ajunge să ştim în ce Duh a spus Isus ce a spus şi în ce spirit ne relatează Ioan cele spuse: pariem că este acelaşi Duh!

În sfârşit, faptul că toată această reflecţie asupra spiritului de judecată are reale implicaţii politice şi sociale, nu trebuie să ne mire pentru că ea se inspiră pe larg din Evanghelie: istoria lui Isus – care este eminamente o istorie personală, cea a naşterii din Duh – nu a avut ea, de la început până la sfârşit, implicaţiile politice şi sociale cele mai concrete? Dar trebuie să începem întotdeauna cu începutul: dacă oamenii cu putere, politicieni şi şefi religioşi, nu i-au iertat lui Isus libertatea sa interioară, nu este pentru că erau geloşi din cauza aceasta, pentru că erau prea puţin siguri de fiinţa lor, în pofida aparenţelor? În consecinţă, nu din interior trebuie să începem întotdeauna ?

 

...

Sursa: fragmente traduse din cartea:
Lytta Basset - "Moi, je ne juge personne",
l'evangile au-dela de la morale,

Editura Albin Michel, France
Traducerea în româneste Viorica Juncan.


Salt la inceputul paginii