|
Lytta Basset
Fragmente din cartea
„Moi, je ne juge personne”,
L’Evangile
au-delà de la morale
Cine este Lytta Basset si mai multe texte traduse
pe site aici
Notã din 5 iulie
2022
Urmare a unei sesizãri amiabile de încãlcare
de copyright
am redus sau sters complet o multime de texte postate,
inclusiv din cele traduse de mine si inexistente în româneste.
Asa e corect.
Titlul cãrtii în româneste:
"Eu nu judec pe nimeni",
Evanghelia dincolo de moralã
Detalii despre carte aici:
http://www.amazon.fr/
Această carte se adresează oricui doreşte
să trăiască liber de această compulsie de a
se separa de celălalt printr-o judecată definitivă.
„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!”
Nu morala este în cauză aici: ea are tot dreptul
să fie atunci când un discernământ este dorit pentru alegerea
unui comportament sau a altuia. Ceea ce este în cauză este
propensiunea spre „a face morală” şi
expresia spune exact ceea ce vrea să spună: îi impunem
altuia – cel mai adesea ce nu ne impunem nouă înşine –
o regulă morală care nu satisface pe nimeni decât morala
însăşi; producem morală ca să producem morală,
fără să ne dăm seama că fiinţa umană
nu intră în calcul.
Această nevoie persistentă de a-l elimina
pe loc pe celălalt cu o judecată ne alertează atunci
cu privire la o realitate pe care nu suntem înclinaţi să
o luăm în socoteală:
am mers noi până la capătul fricii noastre de
celălalt?
Există un ţinut, dincolo de frică
şi judecată. Christos ne-a precedat acolo:
dincolo de orice morală stă un Dumnezeu pe care această
carte ar vrea să ajute sã-l întrevedem…
Cuvânt înainte (aici)
Introducere - (aici)
Atentie la neologisme,
DEX - ul este aici: http://dictionare.edu.ro/
Cuvânt înainte
A îndepărta violent pe cineva din drum poate
fi interpretat din capul locului ca un act agresiv. Dar este posibil
ca acest act să aibă drept scop, în realitate, protejarea
celuilalt de un pericol de care acesta e inconştient, de exemplu
căderea unui obiect în drumul lui: am făcut prea repede
o judecată asupra unei realităţi pe care n-o cunoaştem.
Un act izolat are rareori o valoare
absolută. Şi dacă o nenorocire vine repede, am putea
spune că enunţarea unei judecăţi vine şi
mai repede. Or, cum să nu recunoaştem existenţa unui
nefast decalaj dintre realitate, pe de o parte, şi judecata
pe care ne-am crezut autorizaţi s-o emitem asupra ei, pe de
altă parte? Dacă realitatea ne constrânge neîncetat
să ne schimbăm judecata, dacă un acelaşi eveniment
poate induce judecăţi diametral opuse, dacă judecăţile
noastre variază mult funcţie de experienţele noastre
de viaţă, nu trebuie oare să recunoaştem în
realitate o bogăţie de sens care excede întotdeauna
capacităţile gândirii? Poate că este cazul, atunci,
să primim favorabil relativitatea sau precaritatea enunţurilor
noastre de judecată: oricum ar fi şi oricât de fondate
ar fi, ele se văd, mai devreme sau mai târziu, mai mult sau
mai puţin debordate de realitatea pe care încercaseră
să o interpreteze. Realul este cu sigurantã prea bogat
pentru înţelegere! Şi vine o clipă când ne bucurăm
de aceasta mai degrabă decât să ne plângem!
Acest moment încă nu sosise cu
prilejul studiilor mele universitare în filozofie, apoi în
teologie; nimic mai odihnitor ca un sistem de concepte filosofice
bine stabilite, nimic mai liniştitor ca o dogmatică creştină
rodată de secole! Cu toate acestea, realul începuse deja să-şi
revendice drepturile: la originea formării mele teologice,
două chestiuni arzătoare refuzau să intre în cadrele
mele conceptuale, sau mai degrabă două cuvinte biblice
care nu „se potriveau” cu concepţia mea de Dumnezeu şi
mă închideau în fatalitate: cuvântul adresat
Evei, „Vei naşte în dureri” şi cuvântul lui Christos relativ
la trădarea lui Iuda, „Ar fi fost mai bine pentru el să
nu se fi născut”.
De-a lungul anilor, lucrul asupra textelor
biblice n-a încetat niciodată de a mă pune în contact
cu complexitatea realităţilor omeneşti. I se reproşează
adesea Bibliei că ar fi plină de contradicţii. Reproş
pe care ar trebui să-l începem prin a-l adresa vieţii
însăşi şi fiinţelor umane pe care ea le traversează.
Singura chestiune este de a şti dacă vrem să trăim,
chiar şi cu preţul contradicţiilor care lovesc neîncetat
facultatea noastră de a judeca.
Familiaritatea mea cu personajele biblice
mă retrimite la propria mea realitate ca şi la a cea a
persoanelor împreună cu care merg în consilierea mea pastorală:
nimic nu este atât de simplu ca în enunţurile noastre de judecată,
şi slujirea mea din ultimii ani la capela spitalului din Geneva
m-a adus, mai mult ca oricând, la acceptarea unei „non-ştiinţe”
radicale când este vorba de apropierea de celălalt. „Non-ştiinţă”uimitor
de rodnică faţă de orice persoană suferindă:
cine sunt eu ca să judec suferinţa altuia, pentru a pretinde
că ştiu la sigur că respectiva persoană „joacă
teatru”? Celălalt nu mi se deschide, oare, cu atât mai de bună
voie cu cât nu se simte închis în categoriile mele de judecată?
Anii petrecuţi de mine în India,
în Iran, la Djibouti şi în Statele Unite mă pregătiseră,
fără îndoială, de mult timp, pentru optarea pentru
această „non-ştiinţă” care deschide spre toată
bogăţia realului: n-aş putea intra în comunicare
cu cultura sau religia altuia decât dacă m-aş antrena
la a pune între paranteze enunţurile mele de judecată,
spontane sau elaborate. A mă menţine în această „non-ştiinţă”
este o asceză care mă ajută să nu trec pe alături
de ceea ce trăieşte în realitate celălalt:
cum m-ar fi întâlnit bucuria cutărui indian dacă eu aş
fi judecat odată pentru totdeauna că sărăcia
lui materială i-ar fi interzis bucuria neapărat? Cum aş
fi putu să cred în autentica libertate interioară a unei
iraniene dacă aş fi judecat situaţia politică
a ţării ei ca incompatibilă cu un asemenea sentiment?
Este o asceză pe măsura puterii, din noi, a acestei facultăţi
de a judeca.
Dar în nici un caz nu este vorba de a rămâne
pe planul imperativelor morale: ar însemna să nu recunoaştem
suferinţa impusă de această propensiune la a judeca
fără să ştim. Noi spunem fără
să ne gândim: „n-aş vrea să arunc cu piatra, dar…”,
dar o fac totuşi! Nu mă pot împiedica s-o fac, chiar dacă
aceasta nu cadrează cu idealul meu moral sau/şi religios.
Este ca şi o compulsie aparent absurdă, sterilă,
de nedezrădăcinat. Putem avea impresia că avem un
câstig în aceasta. Si putem sã ne "ocupãm"
cu aceasta în partea cea mai seninã a timpului nostru.
Şi în cel mai bun caz, putem presimţi că trecem astfel
pe alături de viaţă. Această carte se adresează
oricui doreşte să trăiască liber de această
compulsie de a se separa de celălalt printr-o judecată
definitivă. Căci această
carte este născută exact din această dorinţă:
a scrie presupune a fi fost traversată de ceea ce vorbesc;
a scrie nu se poate fără impulsul, din interior, a ceea
ce va deveni, în acelaşi timp, „grăitor” pentru celălalt.
Dar această carte s-a născut
şi dintr-o întâlnire, într-un fel inopinată. Nefericirea
era prezentă împreună cu o intensă aspiraţie
de a ieşi din ea. Voinţa nu putea nimic… Atunci un text
biblic mi-a venit în întâmpinare. Era vorba, tocmai, de pietre:
să arunce cu piatra, în această femeie adulteră!
Să arunci prima piatră atunci când estimezi că ai
avea dreptul! Acest moment n-a venit niciodată: soarta acuzatei
a trecut repede în arierplan. Christos venea şi revenea , cu
densitatea sa umană, cu propriul lui corp la corp cu spiritul
de judecată. Şi, în această întâlnire cu un semen
– omul Isus – despre fiinţa mea interioară
era vorba, şi nu mai de judecăţile mele lapidare.
Evanghelia săpa indefinit mai profund în mine decât injoncţiunile(poruncile)
unei bune educaţii!
Această carte se înscrie în continuarea
cărţii Le Pardon originel (Labor ret Fides,
1994, ediţia a 4-a) care poate fi considerată ca marea
operă – această lucrare de neocolit asupra răului
îndurat, suferit într-o neputinţă dificil de recunoscut
şi acceptat, rău îndurat de care nu suntem câtuşi
de puţin responsabili chiar dacă el ne împinge în impasurile
culpabilităţii, interzicându-ne să accedem la cea
mai mare dintre puterile omeneşti, puterea de a ierta. Această
carte este şi o continuare a cărţii La joie
imprenable (Labo ret Fides, 1996): aspiraţia noastră
la bucurie a putut să se preschimbe în certitudinea că
bucuria „perfectă” sau mai degrabă „completă, desăvârşită”,
promisă de Christos, ne-a fost destinată; i-am degajat
drumul, dând curs liber capacităţii noastre de a vibra
cu celălalt: am putut astfel să gustăm din această
bucurie „pe care nimeni nu ne-o va lua”…
Şi cu toate acestea, spiritul nostru
de judecată, ca un înverşunat spinos, nu încetează
să invadeze şi să acopere calea bucuriei noastre.
Această nevoie persistentă de a-l elimina pe loc cu
o judecată pe celălalt
ne alertează atunci cu privire la o realitate pe care nu suntem
înclinaţi să o luăm în socoteală: am mers noi
până la capătul fricii noastre de celălalt?
Vom începe prin a încerca să ridicăm
vălul pe care ochii noştri reprobatori îl aruncã
spontan peste nevoia noastră de a judeca. Apoi vom intra în
povestirea din evanghelia după Ioan, în povestea acestei „târâte”
care a fost într-o zi târâtă în faţa lui Isus de către
apărătorii moralei religioase şi vom vedea atunci
cum această poveste ne transformă puţin câte puţin,
de o manieră subtilă, în actori şi actriţe ai
acestei istorii. Astfel făcând, nu vom mai închide realul care
foşneşte de sensuri multiple în exegeza propusă.
Pentru că realitatea este întotdeauna în exces – realitatea
care a inspirat o asemenea poveste, a mea şi cea a fiecăruia
dintre cititori -, pentru că orice traducere este, prin ea
însăşi, deja o interpretare, nu ne vom mira de faptul
că eu indic, dacă se prezintă ocazia, sensurile diferite
ale unui aceluiaşi cuvânt. Textele din Biblia ebraică
ca şi cele din Noul Testament grec trebuie deci abordate cu
tot misterul pe care-l poartă: maniera mea de a le traduce
nu exclude deloc faptul ca altcineva să le poată „auzi
cu o altă ureche”.
Există un ţinut, dincolo de
frică şi judecată. Christos ne-a precedat acolo:
dincolo de orice morală stă un Dumnezeu pe care această
carte ar vrea să ajute la a-l întrevedea…
Introducere
„Marie a spus că este prietena mea. La o altă întrebare,
ea a răspuns că este adevărat că trebuia să
se căsătorească cu mine. Procurorul, care răsfoia
un dosar, a întrebat-o brusc de când dura legătura noastră.
Ea a precizat data. Procurorul a remarcat cu un aer indiferent
că i se părea că era chiar a doua zi după moartea
mamei (…) El i-a cerut lui Marie să rezume această zi
în care am cunoscut-o. Marie nu voia să vorbească, dar
la insistenţa procurorului a povestit baia noastră, ieşirea
noastră la cinema şi întoarcerea la mine acasă (…)
În clipa în care a terminat în sală tăcerea era deplină.
Atunci procurorul s-a ridicat si, cu un aer foarte grav, cu o voce
care îmi părea chiar emoţionată, cu degetul îndreptat
spre mine, a articulat foarte încet: „Domnilor juraţi, a doua
zi după moartea mamei sale, acest om făcea băi, începea
o legătură nepermisă şi mergea să râdă
la un film comic. Eu nu mai am absolut nimic să vă spun.”
Şi s-a aşezat, tot în linişte. Dar, dintr-odată,
Marie a izbucnit în hohote, a spus că nu a fost aşa, că
a fost altceva, ca a fost forţată să spună contrariul
a ceea ce gândea, că ea mă cunoştea bine şi
că eu nu făcusem nimic rău. Dar uşierul, la
un semn al preşedintelui, a scos-o afară şi audierea
a continuat.”
(A. CAMUS – Străinul)
Omul va fi condamnat la moarte. Şi ar trebui
tot romanul lui Camus pus în evidenţă. L-am putea intitula
„Cum să fabricăm un monstru”. Desigur, el a ucis un om,
dar incredibilul circumstanţelor care au condus la aceasta
dă de gândit în sensul că fiecăruia dintre noi i
s-ar fi putut întâmpla astfel: omul se trezeste „ucigaş” fără
a fi premeditat, sau voit, nici măcar imaginat şi fără
a avea nici cel mai mic câştig de aici; omul a fost prins într-o
absurdă înlănţuire de cauze şi de efecte care
îl depăşeau cu mult. Tot romanul ne provoacă la o
reflectare asupra judecăţilor pe care ne credem îndreptăţiţi
să le purtăm, prin comportamentul celuilalt, asupra fiinţei
şi naturii lui profunde, întorcând toate aparenţele împotriva
lui.
Aici este punctul de plecare al reflecţiei noastre.
Pentru ce şi cum să ne încredem atât de uşor în această
judecată pe care o purtăm asupra altuia înainte
ca vreo vorbă să fie schimbată, sau vreo explicaţie
dată. Totul se petrece ca şi cum, crezând a cunoaşte
adevărul, noi ne-am închide faţă de posibilitatea
de a-l asculta, atât este de puternică în noi nevoia de a ne
ţine de aparenţe, sau mai degrabă atât este de mare
graba pe care o avem de a şti de ce să ne ţinem.
De unde vine această compulsie de a-l condamna pe celălalt
fără a-l asculta, în timp ce din punct de vedere intelectual
ştim că putem să ne înşelăm şi că
experienţa nu încetează să ne ofere dovada acestei
înşelări?
În cel mai bun caz – şi este ceva apt să
facă cercetarea noastră mai fructuoasă
-, nevoia pe care o avem de a-l critica pe celălalt,
în sensul de a-l judeca, poate să ne apese ca ceva maladiv
care ne interzice, în pofida bunei
noastre voinţe, să-l vedem pe celălalt
altfel. Poate că remarcăm atunci că această
„diabolizare” a celuilalt se agravează în absenţa lui:
îl vedem şi mai negru atunci când nu e de faţă, ca
şi cum confruntarea cu lumea noastră interioară singură
ne-ar închide într-o viaţă fantasmatică fără
ieşire.
Aceasta poate fi, la propriu vorbind, un infern:
noi nu am ales să-l percepem pe celălalt ca pe cineva
diabolic, şi nu vom obţine nici un beneficiu din această
percepţie; dimpotrivă, ea ne plonjează în sentimentul
foarte dureros al unei Rãufãcãtorii (Malfaisance?)
asupra căreia nu avem nici o putere. Or, acest sentiment se
intensifică atunci când terţe persoane, luate ca martori,
spun că nu-l împărtăşesc şi atingem un
maximum de solitudine atunci când ni se demonstrează că
nu am avut nici un motiv să-l considerăm pe celălalt
ca o fiinţă diabolică pentru că este cineva
foarte bun! Se trăieşte atunci o aşa închidere încât,
retrimişi spre noi înşine, nu mai avem ocazia de a ne
mişca lăuntric, pentru că trebuie să ieşim
din acest infern!
Începem să ne temperăm atunci când suntem
din nou în prezenţa persoanelor pe care le-am „diabolizat”:
iat-o în faţa noastră, corpul ei ocupă un spaţiu
limitat, faţa ei este descoperită, ea are o figură
umană; oricare ar fi crima reală sau presupusă, ea
afişează fără să ştie vulnerabilitatea
corpului ei muritor; nu este atât de neagră pe
cât am crezut-o pentru că este şi ea această faţă
şi acest corp de fiinţă umană expusă privirii,
judecăţii, violenţei celuilalt. De aceea este atât
de important să facem faţă persoanelor
care sunt obiectul judecăţii noastre implacabile, pentru
a constata în ele, adesea după discursul lor de apărare,
aceeaşi lipsă fundamentală ca a noastră.
Începem de asemenea să ne temperăm
atunci când ajungem să ne de-fascinăm de tot ceea
ce este criticabil în celălalt, întorcându-ne privirile spre
noi înşine: constatăm atunci că „diabolizarea” celuilalt
era multiplicată de „albirea” noastră. Exact în măsura
în care îl înnegream pe celălalt aveam nevoie să ne consolidăm
în ideea că noi înşine am fi ireproşabili. Şi
astfel făcând pierdeam în mod paradoxal orice simţ critic:
nu vedeam că îi reproşam cu amărăciune
celuilalt tocmai ceea ce purtam în mod dureros în noi înşine
şi putea la fel de bine să ne fie reproşat.
Întoarcerea spre sine este deci terapeutică: din momentul
în care îmi mărturisesc că nu sunt din altă specie,
din acel moment în care mă accept mai complex, mai traversat
de contradicţii decât credeam, celălalt îmi apare mai
puţin negru şi eu încep să mă deschid spre propria
sa complexitate.
Cel de-al doilea tip de chestionare pe care-l ridică
textul din Camus are drept origine experienţa lui Marie. Marie
poartă în ea adevărul ei de martor, ca orice fiinţă
umană, fără a fi necesar să compară în
faţa unui tribunal. Or, în acea zi, pământul pare să-i
fugă de sub picioare: nu numai că nu este crezută,
dar se interpretează şi contrarul a ceea ce a spus. Nici
hohotele de plâns şi nici rectificările ei nu vor schimba
nimic în judecata premeditată a interlocutorului ei. Va fi
scoasă afară ca un copil puţin important care îi
deranjează pe cei mari. Cum să nu te gândeşti la
suferinţa indicibilă a copilului al cărui cuvânt
este total deformat, copilul care nu are cuvinte nici pentru a exprima
abisul în care cade el atunci, nici pentru a spune acest „altceva”
pe care nimeni, în aparenţă, nu vrea să-l audă?
Şi de această componentă înfricoşătoare
a experienţei umane ne interesăm. Încercăm în zadar
să ştim că lumea este astfel făcută – nu
se crede neapărat ceea ce spunem, şi ceea ce spunem mai
autentic se întoarce adesea împotriva noastră -, şi cu
toate acestea ne putem simţi întotdeauna la fel de neajutoraţi
la fiecare experienţă de acest tip. Este un vertij pe
care-l putem simţi în grade diferite, şi aceasta chiar
dacă privirea pe care o purtăm asupra vieţii şi
în societate este fără iluzie: la ieşirea din acest
proces în care toţi, cu excepţia lui însuşi, vorbiseră
despre „sufletul” lui, despre fiinţa lui intimă şi
unică, eroul lui Camus spune: „Am avut impresia că totul
devenea ca o apă incoloră în care simteam ametealã”.
Când ceea ce spunem nu e crezut, şi mai ales
dacă această experienţă ne-a marcat cu fierul
roşu încă de la o vârstă precoce, cuvântul celuilalt,
ca printr-un efect de bumerang şi-a pierdut dintr-odată
credibilitatea: nu pot să vă cred decât dacă mă
credeţi, căci dacă voi negaţi adevărul
meu de subiect care vorbeşte, eu nu mai sunt reunit cu lumea
oamenilor care vorbesc, eu cad şi dispar, într-un fel, în acest
neant pe care nu-l locuieşte nici un cuvânt care să aibă
sens. Într-adevăr, atunci când nu suntem crezuţi în ceea
ce spunem cel mai aproape de adevărul nostru, noi suntem, ca
să spunem aşa, ca luaţi ostatici ai cuvântului mort
şi ucigător al celuilalt, în judecata lui fără
apel.
Or, tratând cuvântul nostru ca stupizenie, şi
deci privându-ne de cuvânt, celălalt ne pune în pericol: realul
nu ne mai susţine, este ca şi cum pământul n-ar mai
fi fiabil, atât este de adevărat că noi trăim o viaţă
de oameni exclusiv din şi prin cuvântul schimbat în adevăr.
Dacă credem în evanghelia lui Ioan, de fiecare dată când
aceasta se produce, putem spune că din nou „Cuvântul
s-a făcut trup” (Io 1,14). Dacă este adevărat
că ea a „locuit” în omul Isus din Nazaret, în cuvintele lui
omeneşti, în dialogurile sale cu contemporanii săi, este
la fel de adevărat că orice cuvânt proferat, primit sau
crezut de către celălalt, se face Cuvânt, din nou: Dumnezeu
ia trup, Fiinţa devine această stâncă solidă
pe care putem să ne aşezăm existenţa, Cuvântul
vine să locuiască cuvintele omeneşti, de fiecare
dată când ele se schimbă în toată autenticitatea;
atunci el este „lumina autentică venind în lume, care luminează
orice fiinţă umană” (1,19). Dar este suficient
ca el să fie falsificat, privat de ceea ce-l face să trăiască
– adevărul pe care-l poartă, care se dă de împărtăşit
interlocutorilor -, şi atunci vertijul ne cuprinde: ce mai
poate rezista dacă ceea ce spunem mai adevărat nu este
crezut ba este chiar pervertit în contrariul său? Dacă
cuvântul schimbat între oameni nu mai este investit de Cuvânt, Fiinţa
solidă în care am crezut se desface, şi aceasta nu are
nimic uimitor, încă potrivit mărturiei lui Ioan, pentru
că „toate au devenit prin el” şi pentru că „fără
el nimic din ceea devine n-a devenit” (1,3). De aceea falsificarea
cuvintelor omeneşti ne ameninţă zilnic în identitatea
noastră de subiecţi vorbitori.
În sfârşit, de-a lungul acestei căutări,
vom încerca să descoperim ceea ce reuneşte, la modul subteran
cel mai adesea, cele două tipuri de chestionare pe care le-am
evocat: armătura noastră de judecăţi definitive
este suficientă oare pentru a ne proteja de vertij, de frică,
de ameninţarea de a pierde din nou controlul? Nu este preferabil
să avansăm în renunţarea la judecăţile
definitive, pentru a face să apară acel ceva de care ne
protejează ele? Şi dacă, în spatele zidurilor spiritului
nostru de judecată, vom descoperi cu spaimă fragilitatea
fiinţei noastre, va fi timpul să căutăm
cum să găsim sprijin pe Fiinţă, adică cum
să credem într-o Fiinţă care nu lipseşte niciodată.
Dar în nici un caz nu va fi vorba de un concept
al Fiinţei. Un concept este neapărat static.
În plus, nimeni nu are acces la Fiinţa lui Dumnezeu în sine.
Ceea ce ne interesează este Fiinţa-Dumnezeu care,
fiind relaţie, nu încetează să ne includă
şi să dorească să ne includă în Fiinţa-Dumnezeu.
Poate părea imposibil să te sprijini pe ceva care se mişcă,
care este mereu în devenire. Şi cum trebuie să fie doi
pentru a trăi o relaţie, poate părea aleatoriu să
ne agăţăm de Fiinţa-Dumnezeu în relaţie
în momentul în care vertijul ne face să ne pierdem mijloacele,
împiedicându-ne tocmai să fim în relaţie cu ea. Şi
totuşi, exact acolo, în interiorul acestei relaţii ameninţate
de evaporare sau dispariţie, în interiorul acestei relaţii
în pierdere de credibilitate, este de căutat ieşirea.
Într-adevăr a afirma că Fiinţa-Dumnezeu este cea
pe care eşuează toate fricile noastre, înseamnă a
acorda credit Cuvântului: în relaţia noastră fragilizată
sau aneantizată cu ea, în această relaţie care nu
încetează să ne includă, ea este cea care are şi
cea care păstrează iniţiativa, ea este
prima care să ia Cuvântul pentru a ni-l da sau mai degrabă
a reda.
Vom vedea cum Christos ne îndreaptă de la compulsia
noastră de a-l judeca pe celălalt până la această
încredere în fiinţa noastră care ne eliberează
de ea. În drum vom face o haltă la Templul din Ierusalim şi
vom retrăi istoria femeii adultere, ameninţată de
lapidare şi târâtă în faţa lui Isus pentru a-l provoca
la un cuvânt de condamnare, pe el cel care aspira să nu închidă
pe nimeni într-o judecată definitivă. Îl vom însoţi
în lupta lui împotriva fricii şi a spiritului de judecată.
Făcând aceasta, nu vom avea pretenţia de a şti cu
siguranţă nici ceea ce resimţea el, nici ceea ce
voia să spună; nimeni nu ştie şi nu va şti
vreodată, oricare ar fi dogmele şi conciliile!
Dar provocarea noastră constă în a da dorinţa
de a-l frecventa pe Christos, uitând prejudecăţile care
ne-au fost inculcate sau pe care ni le-am făurit noi: judecăţile
grăbite asupra persoanei lui, această manieră de
a-l cataloga cum îl catalogăm pe celălalt
pentru a evita să intrăm cu adevărat în relaţie,
pentru a evita să ne expunem riscului… Vom
înainta cu prudenţă sau mai degrabă cu respect: vom
aborda termenii care evocă în Evanghelii viaţa emoţională
a lui Isus, lăsându-le partea de mister care înconjoară
sentimentele fiecăruia. Când evangheliştii vor vorbi despre
„tulburare”, despre „spaimă”, despre „angoasă”, despre
„agonie”, noi vom păstra în memorie faptul că acestea
sunt doar cuvinte stângace, fragile, aproximative, care nu pretind
să dea socoteală de tot ceea a simţit Isus.
În aceasta, vom avea pentru el acelaşi respect
ca pentru semenii noştri: niciodată nu avem acces la ceea
ce simte cu exactitate celălalt, nici măcar un apropiat
pe care credem a-l cunoaşte foarte bine din interior. Ne va
fi suficient să luăm în considerare că Isus, adevărat
fiu al umanităţii, a putut să cunoască toata
gama de emoţii şi de sentimente umane şi că
el n-a lăsat totuşi această viaţă emoţională
să-l separe definitiv de Fiinţa-Dumnezeu pe care şi-a
construit toată existenţa sa. Astfel, ne va fi suficient
să admitem că Isus a putut, ca orice fiinţă
umană, să fie tentat să-l condamne pe celălalt
şi să fie afectat de frică; cu câtă intensitate
în mod exact nu vom şti niciodată, şi poate că
rămânem mult dincoace de violenţa reală a sentimentelor
care au fost ale sale…
Cât despre locul (place de choix ?) pe care îl vom
da Evangheliei lui Ioan, se explică prin faptul că acest
evanghelist a pus mult din sine însuşi în povestirea lui şi
el nu încetează să-i încurajeze pe cititori şi cititoare
să se investească în propria lor lectură a istoriei
lui Christos. Ioan se preocupa puţin de realităţile
istorice: el citea evenimentele şi recitea ceea ce s-a petrecut
prin intermediul prieteniei lui şi a încrederii lui într-un
om care nu le-a lipsit niciodată şi care le-a arătat
cum să trăiască liberi. Evanghelia povesteşte
cum îl percepea el pe acest om. Şi pentru noi, de asemenea,
va conta mai puţin să ştim dacă Isus a spus
exact aceasta sau aceea; ne va ajunge să ştim
în ce Duh a spus Isus ce a spus şi în ce spirit ne relatează
Ioan cele spuse: pariem că este acelaşi Duh!
În sfârşit, faptul că toată această
reflecţie asupra spiritului de judecată are reale implicaţii
politice şi sociale, nu trebuie să ne mire pentru că
ea se inspiră pe larg din Evanghelie: istoria lui Isus – care
este eminamente o istorie personală, cea a naşterii din
Duh – nu a avut ea, de la început până la sfârşit, implicaţiile
politice şi sociale cele mai concrete? Dar trebuie să
începem întotdeauna cu începutul: dacă oamenii cu putere, politicieni
şi şefi religioşi, nu i-au iertat lui Isus libertatea
sa interioară, nu este pentru că erau geloşi din
cauza aceasta, pentru că erau prea puţin siguri de fiinţa
lor, în pofida aparenţelor? În consecinţă,
nu din interior trebuie să începem întotdeauna ?
...
Sursa: fragmente traduse din cartea:
Lytta Basset - "Moi, je ne juge personne",
l'evangile au-dela de la morale,
Editura Albin Michel, France
Traducerea în româneste Viorica Juncan.
Salt la inceputul paginii
|
