[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]




Lytta Basset

Fragmente din cartea
„Moi, je ne juge personne”,
LEvangile au-delà de la morale

Cine este Lytta Basset si mai multe texte traduse pe site aici



Titlul cãrtii în româneste:
"Eu nu judec pe nimeni",
Evanghelia dincolo de moralã


Detalii despre carte aici:
http://www.amazon.fr/


Această carte se adresează oricui doreşte să trăiască liber de această compulsie de a se separa de celălalt printr-o judecată definitivă.

„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!” Nu morala este în cauză aici: ea are tot dreptul să fie atunci când un discernământ este dorit pentru alegerea unui comportament sau a altuia. Ceea ce este în cauză este propensiunea spre „a face morală” şi expresia spune exact ceea ce vrea să spună: îi impunem altuia – cel mai adesea ce nu ne impunem nouă înşine – o regulă morală care nu satisface pe nimeni decât morala însăşi; producem morală ca să producem morală, fără să ne dăm seama că fiinţa umană nu intră în calcul.

Această nevoie persistentă de a-l elimina pe loc pe celălalt cu o judecată ne alertează atunci cu privire la o realitate pe care nu suntem înclinaţi să o luăm în socoteală:
am mers noi până la capătul fricii noastre de celălalt?


Există un ţinut, dincolo de frică şi judecată. Christos ne-a precedat acolo:
dincolo de orice morală stă un Dumnezeu pe care această carte ar vrea să ajute sã-l întrevedem…


...paginã în lucru...

Cuvânt înainte (aici)

Introducere - (aici)

DEZVÃLUIREA NEVOII DE A JUDECA
- 1. O constatare dificilã (aici)
- 2. Cum Christos pune bazã pe sentiment (aici)
- 3. O nevoie de a judeca care oculteazã frica (aici)

Când "EU SUNT" FRICA DISPARE- Spaima sau disparitia Fiintei - în lucru (aici)

Aici voi face trimitere pe rând direct la textul adaugat
(pt. cei care urmãresc deja aceastã postare).

22 iunie 2009 : (aici)
23 iunie 2009 - introducerea - (aici)
25 iunie 2006 1. O constatare dificilã (aici)
26 iunie 2009 2. Cum Christos pune bazã pe sentiment (aici)
27 iunie 2009 3. O nevoie de a judeca care oculteazã frica (aici)

Ultima finisare a traducerii: duminica orele 17:15

Atentie la neologisme, DEX - ul este aici: http://dictionare.edu.ro/

Cuvânt înainte

A îndepărta violent pe cineva din drum poate fi interpretat din capul locului ca un act agresiv. Dar este posibil ca acest act să aibă drept scop, în realitate, protejarea celuilalt de un pericol de care acesta e inconştient, de exemplu căderea unui obiect în drumul lui: am făcut prea repede o judecată asupra unei realităţi pe care n-o cunoaştem.

Un act izolat are rareori o valoare absolută. Şi dacă o nenorocire vine repede, am putea spune că enunţarea unei judecăţi vine şi mai repede. Or, cum să nu recunoaştem existenţa unui nefast decalaj dintre realitate, pe de o parte, şi judecata pe care ne-am crezut autorizaţi s-o emitem asupra ei, pe de altă parte? Dacă realitatea ne constrânge neîncetat să ne schimbăm judecata, dacă un acelaşi eveniment poate induce judecăţi diametral opuse, dacă judecăţile noastre variază mult funcţie de experienţele noastre de viaţă, nu trebuie oare să recunoaştem în realitate o bogăţie de sens care excede întotdeauna capacităţile gândirii? Poate că este cazul, atunci, să primim favorabil relativitatea sau precaritatea enunţurilor noastre de judecată: oricum ar fi şi oricât de fondate ar fi, ele se văd, mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puţin debordate de realitatea pe care încercaseră să o interpreteze. Realul este cu sigurantã prea bogat pentru înţelegere! Şi vine o clipă când ne bucurăm de aceasta mai degrabă decât să ne plângem!

Acest moment încă nu sosise cu prilejul studiilor mele universitare în filozofie, apoi în teologie; nimic mai odihnitor ca un sistem de concepte filosofice bine stabilite, nimic mai liniştitor ca o dogmatică creştină rodată de secole! Cu toate acestea, realul începuse  deja să-şi revendice drepturile: la originea formării mele teologice, două chestiuni arzătoare refuzau să intre în cadrele mele conceptuale, sau mai degrabă două cuvinte biblice care nu „se potriveau” cu concepţia mea de Dumnezeu şi mă închideau în fatalitate: cuvântul adresat Evei, „Vei naşte în dureri” şi cuvântul lui Christos relativ la trădarea lui Iuda, „Ar fi fost mai bine pentru el să nu se fi născut”.

De-a lungul anilor, lucrul asupra textelor biblice n-a încetat niciodată de a mă pune în contact cu complexitatea realităţilor omeneşti. I se reproşează adesea Bibliei că ar fi plină de contradicţii. Reproş pe care ar trebui să-l începem prin a-l adresa vieţii însăşi şi fiinţelor umane pe care ea le traversează. Singura chestiune este de a şti dacă vrem să trăim, chiar şi cu preţul contradicţiilor care lovesc neîncetat facultatea noastră de a judeca.

Familiaritatea mea cu personajele biblice mă retrimite la propria mea realitate ca şi la a cea a persoanelor împreună cu care merg în consilierea mea pastorală: nimic nu este atât de simplu ca în enunţurile noastre de judecată, şi slujirea mea din ultimii ani la capela spitalului din Geneva m-a adus, mai mult ca oricând, la acceptarea unei „non-ştiinţe” radicale când este vorba de apropierea de celălalt. „Non-ştiinţă”uimitor de rodnică faţă de orice persoană suferindă: cine sunt eu ca să judec suferinţa altuia, pentru a pretinde că ştiu la sigur că respectiva persoană „joacă teatru”? Celălalt nu mi se deschide, oare, cu atât mai de bună voie cu cât nu se simte închis în categoriile mele de judecată?

Anii petrecuţi de mine în India, în Iran, la Djibouti şi în Statele Unite mă pregătiseră, fără îndoială, de mult timp, pentru optarea pentru această „non-ştiinţă” care deschide spre toată bogăţia realului: n-aş putea intra în comunicare cu cultura sau religia altuia decât dacă m-aş antrena la a pune între paranteze enunţurile mele de judecată, spontane sau elaborate. A mă menţine în această „non-ştiinţă” este o asceză care mă ajută să nu trec pe alături de ceea ce trăieşte în realitate celălalt: cum m-ar fi întâlnit bucuria cutărui indian dacă eu aş fi judecat odată pentru totdeauna că sărăcia lui materială i-ar fi interzis bucuria neapărat? Cum aş fi putu să cred în autentica libertate interioară a unei iraniene dacă aş fi judecat situaţia politică a ţării ei ca incompatibilă cu un asemenea sentiment? Este o asceză pe măsura puterii, din noi, a acestei facultăţi de a judeca.

Dar în nici un caz nu este vorba de a rămâne pe planul imperativelor morale: ar însemna să nu recunoaştem suferinţa impusă de această propensiune la a judeca fără să ştim. Noi spunem fără să ne gândim: „n-aş vrea să arunc cu piatra, dar…”, dar o fac totuşi! Nu mă pot împiedica s-o fac, chiar dacă aceasta nu cadrează cu idealul meu moral sau/şi religios. Este ca şi o compulsie aparent absurdă, sterilă, de nedezrădăcinat. Putem avea impresia că avem un câstig în aceasta. Si putem sã ne "ocupãm" cu aceasta în partea cea mai seninã a timpului nostru. Şi în cel mai bun caz, putem presimţi că trecem astfel pe alături de viaţă. Această carte se adresează oricui doreşte să trăiască liber de această compulsie de a se separa de celălalt printr-o judecată definitivă. Căci această carte este născută exact din această dorinţă: a scrie presupune a fi fost traversată de ceea ce vorbesc; a scrie nu se poate fără impulsul, din interior, a ceea ce va deveni, în acelaşi timp, „grăitor” pentru celălalt.

Dar această carte s-a născut şi dintr-o întâlnire, într-un fel inopinată. Nefericirea era prezentă împreună cu o intensă aspiraţie de a ieşi din ea. Voinţa nu putea nimic… Atunci un text biblic mi-a venit în întâmpinare. Era vorba, tocmai, de pietre: să arunce cu piatra, în această femeie adulteră! Să arunci prima piatră atunci când estimezi că ai avea dreptul! Acest moment n-a venit niciodată: soarta acuzatei a trecut repede în arierplan. Christos venea şi revenea , cu densitatea sa umană, cu propriul lui corp la corp cu spiritul de judecată. Şi, în această întâlnire cu un semen – omul Isus – despre fiinţa mea interioară era vorba, şi nu mai de judecăţile mele lapidare. Evanghelia săpa indefinit mai profund în mine decât injoncţiunile(poruncile) unei bune educaţii!

Această carte se înscrie în continuarea cărţii Le Pardon originel (Labor ret Fides, 1994, ediţia a 4-a) care poate fi considerată ca marea operă – această lucrare de neocolit asupra răului îndurat, suferit într-o neputinţă dificil de recunoscut şi acceptat, rău îndurat de care nu suntem câtuşi de puţin responsabili chiar dacă el ne împinge în impasurile culpabilităţii, interzicându-ne să accedem la cea mai mare dintre puterile omeneşti, puterea de a ierta. Această carte este şi o continuare a cărţii La joie imprenable (Labo ret Fides, 1996): aspiraţia noastră la bucurie a putut să se preschimbe în certitudinea că bucuria „perfectă” sau mai degrabă „completă, desăvârşită”, promisă de Christos, ne-a fost destinată; i-am degajat drumul, dând curs liber capacităţii noastre de a vibra cu celălalt: am putut astfel să gustăm din această bucurie „pe care nimeni nu ne-o va lua”…

Şi cu toate acestea, spiritul nostru de judecată, ca un înverşunat spinos, nu încetează să invadeze şi să acopere calea bucuriei noastre. Această nevoie persistentă de a-l elimina pe loc cu o judecată  pe celălalt ne alertează atunci cu privire la o realitate pe care nu suntem înclinaţi să o luăm în socoteală: am mers noi până la capătul fricii noastre de celălalt?

Vom începe prin a încerca să ridicăm vălul pe care ochii noştri reprobatori îl aruncã spontan peste nevoia noastră de a judeca. Apoi vom intra în povestirea din evanghelia după Ioan, în povestea acestei „târâte” care a fost într-o zi târâtă în faţa lui Isus de către apărătorii moralei religioase şi vom vedea atunci cum această poveste ne transformă puţin câte puţin, de o manieră subtilă, în actori şi actriţe ai acestei istorii. Astfel făcând, nu vom mai închide realul care foşneşte de sensuri multiple în exegeza propusă. Pentru că realitatea este întotdeauna în exces – realitatea care a inspirat o asemenea poveste, a mea şi cea a fiecăruia dintre cititori -, pentru că orice traducere este, prin ea însăşi, deja o interpretare, nu ne vom mira de faptul că eu indic, dacă se prezintă ocazia, sensurile diferite ale unui aceluiaşi cuvânt. Textele din Biblia ebraică ca şi cele din Noul Testament grec trebuie deci abordate cu tot misterul pe care-l poartă: maniera mea de a le traduce nu exclude deloc faptul ca altcineva să le poată „auzi cu o altă ureche”.

Există un ţinut, dincolo de frică şi judecată. Christos ne-a precedat acolo: dincolo de orice morală stă un Dumnezeu pe care această carte ar vrea să ajute la a-l întrevedea…

Introducere


„Marie a spus că este prietena mea. La o altă întrebare, ea a răspuns că este adevărat că trebuia să se căsătorească cu mine. Procurorul, care răsfoia un dosar, a întrebat-o brusc de când dura legătura noastră. Ea a precizat data. Procurorul a remarcat cu un aer indiferent  că i se părea că era chiar a doua zi după moartea mamei (…) El i-a cerut lui Marie să rezume această zi în care am cunoscut-o. Marie nu voia să vorbească, dar la insistenţa procurorului a povestit baia noastră, ieşirea noastră la cinema şi întoarcerea la mine acasă (…) În clipa în care a terminat în sală tăcerea era deplină. Atunci procurorul s-a ridicat si, cu un aer foarte grav, cu o voce care îmi părea chiar emoţionată, cu degetul îndreptat spre mine, a articulat foarte încet: „Domnilor juraţi, a doua zi după moartea mamei sale, acest om făcea băi, începea o legătură nepermisă şi mergea să râdă la un film comic. Eu nu mai am absolut nimic să vă spun.” Şi s-a aşezat, tot în linişte. Dar, dintr-odată, Marie a izbucnit în hohote, a spus că nu a fost aşa, că a fost altceva, ca a fost forţată să spună contrariul a ceea ce gândea, că ea mă cunoştea bine şi că eu nu făcusem nimic rău. Dar uşierul, la un semn al preşedintelui, a scos-o afară şi audierea a continuat.”

(A. CAMUS – Străinul)

Omul va fi condamnat la moarte. Şi ar trebui tot romanul lui Camus pus în evidenţă. L-am putea intitula „Cum să fabricăm un monstru”. Desigur, el a ucis un om, dar incredibilul circumstanţelor care au condus la aceasta dă de gândit în sensul că fiecăruia dintre noi i s-ar fi putut întâmpla astfel: omul se trezeste „ucigaş” fără a fi premeditat, sau voit, nici măcar imaginat şi fără a avea nici cel mai mic câştig de aici; omul a fost prins într-o absurdă înlănţuire de cauze şi de efecte care îl depăşeau cu mult. Tot romanul ne provoacă la o reflectare asupra judecăţilor pe care ne credem îndreptăţiţi să le purtăm, prin comportamentul celuilalt, asupra fiinţei şi naturii lui profunde, întorcând toate aparenţele împotriva lui.

Aici este punctul de plecare al reflecţiei noastre. Pentru ce şi cum să ne încredem atât de uşor în această judecată pe care o purtăm asupra altuia înainte ca vreo vorbă să fie schimbată, sau vreo explicaţie dată. Totul se petrece ca şi cum, crezând a cunoaşte adevărul, noi ne-am închide faţă de posibilitatea de a-l asculta, atât este de puternică în noi nevoia de a ne ţine de aparenţe, sau mai degrabă atât este de mare graba pe care o avem de a şti de ce să ne ţinem. De unde vine această compulsie de a-l condamna pe celălalt fără a-l asculta, în timp ce din punct de vedere intelectual ştim că putem să ne înşelăm şi că experienţa nu încetează să ne ofere dovada acestei înşelări?

În cel mai bun caz – şi este ceva apt să facă cercetarea noastră mai fructuoasă -, nevoia pe care o avem de a-l critica pe celălalt, în sensul de a-l judeca, poate să ne apese ca ceva maladiv care ne interzice, în pofida bunei noastre voinţe, să-l vedem pe celălalt altfel. Poate că remarcăm atunci că această „diabolizare” a celuilalt se agravează în absenţa lui: îl vedem şi mai negru atunci când nu e de faţă, ca şi cum confruntarea cu lumea noastră interioară singură ne-ar închide într-o viaţă fantasmatică fără ieşire.

Aceasta poate fi, la propriu vorbind, un infern: noi nu am ales să-l percepem pe celălalt ca pe cineva diabolic, şi nu vom obţine nici un beneficiu din această percepţie; dimpotrivă, ea ne plonjează în sentimentul foarte dureros al unei Rãufãcãtorii (Malfaisance?) asupra căreia nu avem nici o putere. Or, acest sentiment se intensifică atunci când terţe persoane, luate ca martori, spun că nu-l împărtăşesc şi atingem un maximum de solitudine atunci când ni se demonstrează că nu am avut nici un motiv să-l considerăm pe celălalt ca o fiinţă diabolică pentru că este cineva foarte bun! Se trăieşte atunci o aşa închidere încât, retrimişi spre noi înşine, nu mai avem ocazia de a ne mişca lăuntric, pentru că trebuie să ieşim din acest infern!

Începem să ne temperăm atunci când suntem din nou în prezenţa persoanelor pe care le-am „diabolizat”: iat-o în faţa noastră, corpul ei ocupă un spaţiu limitat, faţa ei este descoperită, ea are o figură umană; oricare ar fi crima reală sau presupusă, ea afişează fără să ştie vulnerabilitatea corpului ei muritor; nu este atât de neagră pe cât am crezut-o pentru că este şi ea această faţă şi acest corp de fiinţă umană expusă privirii, judecăţii, violenţei celuilalt. De aceea este atât de important să facem faţă persoanelor care sunt obiectul judecăţii noastre implacabile, pentru a constata în ele, adesea după discursul lor de apărare, aceeaşi lipsă fundamentală ca a noastră.

Începem de asemenea să ne temperăm atunci când ajungem să ne de-fascinăm de tot ceea ce este criticabil în celălalt, întorcându-ne privirile spre noi înşine: constatăm atunci că „diabolizarea” celuilalt era multiplicată de „albirea” noastră. Exact în măsura în care îl înnegream pe celălalt aveam nevoie să ne consolidăm în ideea că noi înşine am fi ireproşabili. Şi astfel făcând pierdeam în mod paradoxal orice simţ critic: nu vedeam că îi reproşam cu amărăciune celuilalt tocmai ceea ce purtam în mod dureros în noi înşine şi putea la fel de bine să ne fie reproşat. Întoarcerea spre sine este deci terapeutică: din momentul în care îmi mărturisesc că nu sunt din altă specie, din acel moment în care mă accept mai complex, mai traversat de contradicţii decât credeam, celălalt îmi apare mai puţin negru şi eu încep să mă deschid spre propria sa complexitate.

Cel de-al doilea tip de chestionare pe care-l ridică textul din Camus are drept origine experienţa lui Marie. Marie poartă în ea adevărul ei de martor, ca orice fiinţă umană, fără a fi necesar să compară în faţa unui tribunal. Or, în acea zi, pământul pare să-i fugă de sub picioare: nu numai că nu este crezută, dar se interpretează şi contrarul a ceea ce a spus. Nici hohotele de plâns şi nici rectificările ei nu vor schimba nimic în judecata premeditată a interlocutorului ei. Va fi scoasă afară ca un copil puţin important care îi deranjează pe cei mari. Cum să nu te gândeşti la suferinţa indicibilă a copilului al cărui cuvânt este total deformat, copilul care nu are cuvinte nici pentru a exprima abisul în care cade el atunci, nici pentru a spune acest „altceva” pe care nimeni, în aparenţă, nu vrea să-l audă?

Şi de această componentă înfricoşătoare a experienţei umane ne interesăm. Încercăm în zadar să ştim că lumea este astfel făcută – nu se crede neapărat ceea ce spunem, şi ceea ce spunem mai autentic se întoarce adesea împotriva noastră -, şi cu toate acestea ne putem simţi întotdeauna la fel de neajutoraţi la fiecare experienţă de acest tip. Este un vertij pe care-l putem simţi în grade diferite, şi aceasta chiar dacă privirea pe care o purtăm asupra vieţii şi în societate este fără iluzie: la ieşirea din acest proces în care toţi, cu excepţia lui însuşi, vorbiseră despre „sufletul” lui, despre fiinţa lui intimă şi unică, eroul lui Camus spune: „Am avut impresia că totul devenea ca o apă incoloră în care simteam ametealã”.

Când ceea ce spunem nu e crezut, şi mai ales dacă această experienţă ne-a marcat cu fierul roşu încă de la o vârstă precoce, cuvântul celuilalt, ca printr-un efect de bumerang şi-a pierdut dintr-odată credibilitatea: nu pot să vă cred decât dacă mă credeţi, căci dacă voi negaţi adevărul meu de subiect care vorbeşte, eu nu mai sunt reunit cu lumea oamenilor care vorbesc, eu cad şi dispar, într-un fel, în acest neant pe care nu-l locuieşte nici un cuvânt care să aibă sens. Într-adevăr, atunci când nu suntem crezuţi în ceea ce spunem cel mai aproape de adevărul nostru, noi suntem, ca să spunem aşa, ca luaţi ostatici ai cuvântului mort şi ucigător al celuilalt, în judecata lui fără apel.

Or, tratând cuvântul nostru ca stupizenie, şi deci privându-ne de cuvânt, celălalt ne pune în pericol: realul nu ne mai susţine, este ca şi cum pământul n-ar mai fi fiabil, atât este de adevărat că noi trăim o viaţă de oameni exclusiv din şi prin cuvântul schimbat în adevăr. Dacă credem în evanghelia lui Ioan, de fiecare dată când aceasta se produce, putem spune că din nou „Cuvântul s-a făcut trup” (Io 1,14). Dacă este adevărat că ea a „locuit” în omul Isus din Nazaret, în cuvintele lui omeneşti, în dialogurile sale cu contemporanii săi, este la fel de adevărat că orice cuvânt proferat, primit sau crezut de către celălalt, se face Cuvânt, din nou: Dumnezeu ia trup, Fiinţa devine această stâncă solidă pe care putem să ne aşezăm existenţa, Cuvântul vine să locuiască cuvintele omeneşti, de fiecare dată când ele se schimbă în toată autenticitatea; atunci el este „lumina autentică venind în lume, care luminează orice fiinţă umană” (1,19). Dar este suficient ca el să fie falsificat, privat de ceea ce-l face să trăiască – adevărul pe care-l poartă, care se dă de împărtăşit interlocutorilor -, şi atunci vertijul ne cuprinde: ce mai poate rezista dacă ceea ce spunem mai adevărat nu este crezut ba este chiar pervertit în contrariul său? Dacă cuvântul schimbat între oameni nu mai este investit de Cuvânt, Fiinţa solidă în care am crezut se desface, şi aceasta nu are nimic uimitor, încă potrivit mărturiei lui Ioan, pentru că „toate au devenit prin el” şi pentru că „fără el nimic din ceea devine n-a devenit” (1,3). De aceea falsificarea cuvintelor omeneşti ne ameninţă zilnic în identitatea noastră de subiecţi vorbitori.

În sfârşit, de-a lungul acestei căutări, vom încerca să descoperim ceea ce reuneşte, la modul subteran cel mai adesea, cele două tipuri de chestionare pe care le-am evocat: armătura noastră de judecăţi definitive este suficientă oare pentru a ne proteja de vertij, de frică, de ameninţarea de a pierde din nou controlul? Nu este preferabil să avansăm în renunţarea la judecăţile definitive, pentru a face să apară acel ceva de care ne protejează ele? Şi dacă, în spatele zidurilor spiritului nostru de judecată, vom descoperi cu spaimă fragilitatea fiinţei noastre, va fi timpul să căutăm cum să găsim sprijin pe Fiinţă, adică cum să credem într-o Fiinţă care nu lipseşte niciodată.

Dar în nici un caz nu va fi vorba de un concept al Fiinţei. Un concept este neapărat static. În plus, nimeni nu are acces la Fiinţa lui Dumnezeu în sine. Ceea ce ne interesează este Fiinţa-Dumnezeu care, fiind relaţie, nu încetează să ne includă şi să dorească să ne includă în Fiinţa-Dumnezeu. Poate părea imposibil să te sprijini pe ceva care se mişcă, care este mereu în devenire. Şi cum trebuie să fie doi pentru a trăi o relaţie, poate părea aleatoriu să ne agăţăm de Fiinţa-Dumnezeu în relaţie în momentul în care vertijul ne face să ne pierdem mijloacele, împiedicându-ne tocmai să fim în relaţie cu ea. Şi totuşi, exact acolo, în interiorul acestei relaţii ameninţate de evaporare sau dispariţie, în interiorul acestei relaţii în pierdere de credibilitate, este de căutat ieşirea. Într-adevăr a afirma că Fiinţa-Dumnezeu este cea pe care eşuează toate fricile noastre, înseamnă a acorda credit Cuvântului: în relaţia noastră fragilizată sau aneantizată cu ea, în această relaţie care nu încetează să ne includă, ea este cea care are şi cea care păstrează iniţiativa, ea este prima care să ia Cuvântul pentru a ni-l da sau mai degrabă a reda.

Vom vedea cum Christos ne îndreaptă de la compulsia noastră de a-l judeca pe celălalt până la această încredere în fiinţa noastră care ne eliberează de ea. În drum vom face o haltă la Templul din Ierusalim şi vom retrăi istoria femeii adultere, ameninţată de lapidare şi târâtă în faţa lui Isus pentru a-l provoca la un cuvânt de condamnare, pe el cel care aspira să nu închidă pe nimeni într-o judecată definitivă. Îl vom însoţi în lupta lui împotriva fricii şi a spiritului de judecată. Făcând aceasta, nu vom avea pretenţia de a şti cu siguranţă nici ceea ce resimţea el, nici ceea ce voia să spună; nimeni nu ştie şi nu va şti vreodată, oricare ar fi dogmele şi conciliile!

Dar provocarea noastră constă în a da dorinţa de a-l frecventa pe Christos, uitând prejudecăţile care ne-au fost inculcate sau pe care ni le-am făurit noi: judecăţile grăbite asupra persoanei lui, această manieră de a-l cataloga cum îl catalogăm pe celălalt pentru a evita să intrăm cu adevărat în relaţie, pentru a evita să ne expunem riscului… Vom înainta cu prudenţă sau mai degrabă cu respect: vom aborda termenii care evocă în Evanghelii viaţa emoţională a lui Isus, lăsându-le partea de mister care înconjoară sentimentele fiecăruia. Când evangheliştii vor vorbi despre „tulburare”, despre „spaimă”, despre „angoasă”, despre „agonie”, noi vom păstra în memorie faptul că acestea sunt doar cuvinte stângace, fragile, aproximative, care nu pretind să dea socoteală de tot ceea a simţit Isus.

În aceasta, vom avea pentru el acelaşi respect ca pentru semenii noştri: niciodată nu avem acces la ceea ce simte cu exactitate celălalt, nici măcar un apropiat pe care credem a-l cunoaşte foarte bine din interior. Ne va fi suficient să luăm în considerare că Isus, adevărat fiu al umanităţii, a putut să cunoască toata gama de emoţii şi de sentimente umane şi că el n-a lăsat totuşi această viaţă emoţională să-l separe definitiv de Fiinţa-Dumnezeu pe care şi-a construit toată existenţa sa. Astfel, ne va fi suficient să admitem că Isus a putut, ca orice fiinţă umană, să fie tentat să-l condamne pe celălalt şi să fie afectat de frică; cu câtă intensitate în mod exact nu vom şti niciodată, şi poate că rămânem mult dincoace de violenţa reală a sentimentelor care au fost ale sale…

Cât despre locul (place de choix ?) pe care îl vom da Evangheliei lui Ioan, se explică prin faptul că acest evanghelist a pus mult din sine însuşi în povestirea lui şi el nu încetează să-i încurajeze pe cititori şi cititoare să se investească în propria lor lectură a istoriei lui Christos. Ioan se preocupa puţin de realităţile istorice: el citea evenimentele şi recitea ceea ce s-a petrecut prin intermediul prieteniei lui şi a încrederii lui într-un om care nu le-a lipsit niciodată şi care le-a arătat cum să trăiască liberi. Evanghelia povesteşte cum îl percepea el pe acest om. Şi pentru noi, de asemenea, va conta mai puţin să ştim dacă Isus a spus exact aceasta sau aceea; ne va ajunge să ştim în ce Duh a spus Isus ce a spus şi în ce spirit ne relatează Ioan cele spuse: pariem că este acelaşi Duh!

În sfârşit, faptul că toată această reflecţie asupra spiritului de judecată are reale implicaţii politice şi sociale, nu trebuie să ne mire pentru că ea se inspiră pe larg din Evanghelie: istoria lui Isus – care este eminamente o istorie personală, cea a naşterii din Duh – nu a avut ea, de la început până la sfârşit, implicaţiile politice şi sociale cele mai concrete? Dar trebuie să începem întotdeauna cu începutul: dacă oamenii cu putere, politicieni şi şefi religioşi, nu i-au iertat lui Isus libertatea sa interioară, nu este pentru că erau geloşi din cauza aceasta, pentru că erau prea puţin siguri de fiinţa lor, în pofida aparenţelor? În consecinţă, nu din interior trebuie să începem întotdeauna ?

 


Cap. I DEZVĂLUIREA NEVOII DE A JUDECA

1. O constatare dificilă

Evanghelia nu are niciodată un alt punct de sprijin decât realitatea noastră – fără de care întruparea ar rămâne literă moartă. De aceea Tatăl Nostru subliniazã atât capacitatea noastră de a ierta cât şi propensiunea noastră de a judeca: „După cum noi iertăm pe cei care ne-au ofensat, iartă-ne ofensele noastre!”, şi imediat apoi, literalmente: „nu ne duce în ispită!”, desemnând ispita (tentaţia) în general, dar mai ales tentaţia de a nu ierta şi de a judeca. Presupunea oare Isus că Dumnezeu ne-ar tenta el însuşi pentru a ne încerca? Nu, dar este suficient să atingi cu degetul mic angrenajul judecăţii, este suficient să te intro-duci în împărăţia „cunoaşterii” răuvoitoare asupra altuia pentru a-i deveni sclav. În plus, este o propensiune atât de compulsivă încât, prin gura lui Christos, noi facem apel la Cel care este singurul care ne poate da mijloacele de a o dezamorsa: arată-ne cum să nu începem a judeca, cum să nu intrăm în ţinutul condamnării celuilalt, „nu ne duce în tentaţie!”.

Dacă Isus a spus, puţin mai departe în evanghelia după Matei: „Nu judecaţi pentru ca să nu fiţi judecaţi!” (Mt.7,1), înseamnă că noi trebuie să luăm act de o propensiune de a-l judeca pe celălalt dificil de reperat. Este vorba de un obicei mintal cvasi instinctiv: de multe ori fără ştirea noastră îl judecăm pe celălalt şi, apoi, ne dăm seama că l-am catalogat, caricaturizat, condamnat. Dar cum să facem altfel? A judeca, în greacă krinein, înseamnă a discerne, a evalua, a decide, a face alegeri: activitate necesară vieţii în mod incontestabil; activitate a inteligenţei, fără de care nu am face decât să ne supunem instinctelor, orbeşte; activitate a duhului care, prin tăcerea rugăciunii, devine discernământ în Duh. Această necesitate de a cântări oamenii şi lucrurile induce o distanţă: noi nu mai suntem prizonieri ai oamenilor şi ai lucrurilor, şi astfel o alegere devine posibilă; distanţa ne-a făcut liberi de a judeca, şi ce autonomizare s-ar abţine de la această privire care ia un recul pentru a judeca?

Cu toate acestea, Isus nu vorbea de această facultate de a judeca care ne este constitutivă, nici de procesul autonomizării care nu merge fără judecăţi peremptorii dar provizorii. Exortaţia lui nu este făcută în absolut. Căci orice iubire nu ar deveni ea suspectă, pentru că se amestecă acolo întotdeauna şi o distanţă salvatoare, şi deci posibilitatea unei judecăţi răuvoitoare? Ar fi astfel acolo o situaţie de disperat: sau ne refuzăm să-l judecăm pe celălalt, pentru a-l iubi fără restricţie, cu riscul constant de a ucide iubirea nefiind noi înşine; sau îl vom iubi pe celălalt în alteritatea lui exersându-ne facultatea de a judeca, cu riscul constant de a ucide iubirea neieşind din noi înşine. Isus îşi lansa exortaţia într-o optică foarte precisă: nu „nu judecaţi”, ci „Nu judecaţi pentru a nu fi judecaţi!” Altfel spus, când judecaţi, nu judecaţi de aşa manieră încât la rândul vostru să fiţi judecaţi. Lucrul este explicitat în Mt 7,2: „Da, cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi; cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura (trad. A. Chouraqui).

La Luca, am putea spune că Isus a pus în cauză global facultatea noastră de a judeca: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi!” Dar continuarea arată că el vorbea exclusiv de maniera mortiferã de a judeca: „Nu condamnaţi şi nu veţi fi condamnaţi!” Dezlegaţi şi veţi fi dezlegaţi! (6,37). Este vorba deci de propensiunea spontană de a-l elimina definitiv pe celălalt, de a-l „executa”. În greacă, krinein, „a judeca” duce la katakrinein, „a condamna la moarte, a executa”: „Nimeni nu te-a executat?” o întreabă Isus pe femeia adulteră. Dar ei începuseră deja să o execute prin gândurile şi vorbele lor. Pentru că îl putem executa pe celălalt altfel decât cu lovituri de pietre, salvând aparenţele, Isus şi-a însoţit recomandarea de a nu judeca de mustrarea „hypokrita! [hypo-crite!]” Mt (7,5), „tu care te prefaci”, literalmente „tu care reciţi sau declami”, sau „tu care contrafaci”, „tu care sub-judeci” – am putea spune mai familiar „tu care judeci prin vârful binoclului”!

De notat că Isus nu face apel la imperativele morale (este rău să-l judeci pe celălalt), nici la afirmaţiile spirituale (numai Dumnezeu are dreptul de-a judeca). Pentru a fi înţeles, el utiliza pârghia motivaţiei noastre profunde: nu judecaţi pentru că este în interesul vostru. Este şi mai clar dacă inversăm fraza: pentru ca să nu fiţi judecaţi, nu judecaţi! Încerca el astfel să trezească în noi dorinţa de a nu fi discriminaţi, caricaturizaţi, eliminaţi de către celălalt? Dar această dorinţă n-a fost ea sufocată de prea multă vreme? Într-adevăr, cine este mai vulnerabil la caricatură, la judecata fără drept de apel decât copilaşul? Este suficient să ne gândim la ravagiile pe care le provoacă într-o existenţă de copil judecăţile peremptorii de adulţi ca „are un capriciu! joacă teatru! sunt lacrimi de crocodil!”

Christos se adresează fiinţelor umane care au în urma lor o lungă istorie de incomprehensiune. El nu ignoră faptul că noi judecăm cu atât mai multă ferocitate pe cei sau cele care ne-au judecat deja şi „executat”: răul este deja făcut. De aceea, la Luca, Christos începe prin a face apel la capacitatea noastră de a-i iubi pe cei „răi” şi de a fi milostivi (6,37). Şi la Matei, el aminteşte că „fiecărei zile îi ajunge răutatea ei, suferinţa ei, întristarea ei” (6,34). Apelul la a nu judeca se înscrie pe acest fond: noi purtăm sechelele judecăţilor care ne-au „ucis”. Chestiunea este de a şti cum putem să spargem angrenajul judecăţilor mortifere pe care le reproducem cu tot atâta inconştienţă cu cât i-am uitat pe cei ai căror victime am fost.

Urgenţa, în ochii lui Isus, este oare atunci aceea de a regăsi în noi urma dorinţei de a nu fi judecaţi, de a fi respectaţi în misterul persoanei noastre? Nu i se pare că noi am fi în situaţia de a stabili imediat o relaţie oarecare între cele două elemente ale conduitei umane: propensiunea de a-l judeca pe celălalt de o parte, şi dorinţa de a nu fi judecaţi, de cealaltă parte. Spre mirarea noastră, în momentul în care îl condamnăm pe celălalt, nu mai există nici un loc pentru dorinţa de a nu fi judecaţi. Această dorinţă pare să nu conteze, căci a-l condamna pe altul ne procură pe moment o uşurare de netăgăduit, exprimarea violenţei noastre (cel mai adesea mentală şi/sau verbală) părând, într-un prim moment, a ne face bine. Dar uşurarea este de scurtă durată: eliminându-l pe celălalt, presimţim că noi n-am făcut încă înconjurul problemei, şi ne putem atunci trezi confruntaţi cu un fel de disperare.

2. Cum Christos pune bazã pe sentiment

La prima vedere, se pare că exortaţia lui Christos este o lovitură în vânt : profund convinşi că nu trebuie să judecăm, noi recunoaştem cu dificultate că o facem. Credem sincer că vedem realitatea aşa cum este, pe ceilalţi aşa cum sunt (este o mincinoasă, este un orgolios, el/ea nu este decât aşa, el/ea nu se va schimba niciodată). Noi nu mergem până la capătul judecăţilor noastre pretins lucide: noi rămânem „hypo-crites”, mai prejos decât judecata pe deplin clarificată care ar consta în a ne surprinde în delict flagrant de condamnare a altuia. Dovadă este mica frază autojusticatoare: „Eu nu judec, eu constat!” Aceasta nu exclude ca noi să fim foarte adesea sinceri: noi nu dorim să judecăm în momentul în care o facem totuşi fără ştirea noastră.

Iată de ce Christos nu face apel la (bună) voinţa noastră, pentru că ea nu are putere directă asupra spiritului nostru de judecată. Dar nu face apel mai mult nici la raţiunea noastră, pentru că noi ne străduim în zadar să ştim că celălalt poate evolua şi că noi nu valorăm mai mult, compulsia de a judeca rămâne intactă. În sfârşit, s-a dovedit că Christos nu se mai bazează pe dorinţa arhaică şi legitimă de a fi respectat ca fiinţă unică şi inclasabilă, căci această dorinţă a fost prea adesea sufocată, fără ştirea persoanei însăşi.

Christos se bazează pe sentimentul dureros de a fi judecat. Pentru că, aşa cum am spus mai sus, Evanghelia nu are alt punct de ancoraj decât realitatea noastră – şi realitatea noastră este o realitate rănită: Învierea nu are alt ancoraj decât crucea. Dacă nu am şti ce înseamnă să fii judecat fără apel, condamnat fără a fi ascultat, eliminat fără a te fi putut explica, exortaţia lui Christos ar rămâne literă moartă. Pe o rană şi nu pe o dorinţă pozitivă, se bazează Christos. Această exortaţie face apel tocmai la ceea pune piedici dorinţei noastre: la acel sentiment de a fi judecat care a sfârşit prin a lua un asemenea loc încât nu mai avem deloc acces la dorinţa pozitivă de a fi percepuţi în misterul nostru unic, ca şi cum n-am mai crede în el!

Atunci când pretindem că nu cunoaştem sentimentul de a fi judecaţi, este probabil ca acest sentiment a fost adânc îngropat pentru că este prea dureros. Dar rămâne vârful aisbergului: nevoia de a judeca. Pentru ce o simţim noi? Ne grăbim atunci să negăm ceea ce considerăm de fapt ca o inconsecvenţă, sau o turnură de spirit incomprehensibilă: noi pretindem că nu am  judeca, ci că am fi lucizi… cu privire la ceilalţi! Or, Christos a venit să răstoarne judecăţile noastre, pentru ca noi să renunţăm la a vedea clar în ceilalţi: „Tocmai pentru o judecată / o repunere în discuţie am venit eu în această lume: pentru ca cei care nu văd să vadă şi cei care văd să devină orbi.” (Io 9,39), pentru ca cei care îi judecă pe ceilalţi sau cred a vedea în ei să-şi dea seama că nu văd absolut nimic.

Nevoia recurentă de a judeca, atunci când este pe deplin conştientă, poate deveni foarte dureroasă. Atunci este momentul de o accepta ca pe ceva pozitiv: ca mijlocul de a regăsi urma acestui sentiment de a fi judecaţi care a fost interzis temporar pentru că era prea greu de purtat. Varianta cea mai răspândită a nevoii de a judeca este nevoia de a-l schimba pe celălalt. Or, energia pe care noi o depunem voind ca celălalt să se schimbe este indicatorul neputinţei noastre de a ne schimba. Mai rău, este indicatorul unei cecităţi în privinţa noastră, care ne scapă complet. Într-adevăr, este suficient să ne descurajăm de a-l schimba pe celălalt, şi vedem dintr-odată cum să reinvestim mult mai eficace toată această energie într-o „repunere în discuţie” a noastră înşine, potrivit însăşi expresiei lui Isus. În plus, este suficient să ne simţim în pace cu noi înşine, într-o atitudine de primire şi bunăvoinţă faţă de noi înşine, pentru ca să nu mai simţim nici o nevoie de a-l schimba pe celălalt.

Se va obiecta că Isus n-a spus: „pentru ca să nu vă simţiţi judecaţi” ci: „pentru ca să nu fiţi judecaţi”. Cum calea(diateza?) pasivă, în Biblie, indică foarte adesea mâna lui Dumnezeu, ar fi vorba despre o ameninţare abia voalată: atenţie, dacă voi îl judecaţi pe celălalt astfel, Dumnezeu vă va judeca în acelaşi mod… şi infernul se profilează la orizont. Renunţând să se sprijine pe o realitate rănită şi pe sentimentele noastre, Christos ar face apel la cunoaşterea noastră despre Dumnezeu şi la raţionamentul nostru, pentru a ne propune o convenţie din partea lui Dumnezeu, potrivit unei logici a legii talionului: judecată pentru judecată, condamnare pentru condamnare; şi această logică ar fi deosebit de perceptibilă la Matei, ca şi cum Dumnezeu ar fi spus: dacă voi nu judecaţi, eu nu vă voi judeca.

Cu toate acestea, aceste cuvinte nu se înscriu într-un context de judecată ultimă, nici chiar la Matei, ci în cel al vieţii cotidiene, în cadrul relaţiilor interpersonale unde chestiunea reciprocităţii se pune în mod constant. La Luca, Isus spunea: „Răsplata voastră va fi mare” (6,35b) şi am aştepta-o „în cer”, pentru că câteva versete mai  devreme el a încheiat Fericirile prin: „Iată răsplata voastră, mare în cer” (v. 23). Despre aici jos este vorba deci în pasajul despre propensiunea noastră de a-l judeca pe celălalt.

Oare aruncă Isus ameninţarea unei judecăţi divine pentru aici jos? Nu, pentru că tocmai Dumnezeu sparge logica noastră a lui „îţi dau ca să-mi dai”, cel puţin în evanghelia lui Luca: nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi, „daţi şi vi se va da: cu o măsură îndesată, scuturată, debordantă vi se va da în sânul vostru/în lăuntrul vostru sau în pliul vestmântului vostru (6,38). Această noţiune de surplus, de exces, de debordare este întotdeauna, în gura lui Isus, marca acestei Împărăţii la care avem acces în prezent – să notăm în trecere că verbul grec care corespunde adjectivului verbal „debordant” există numai la prezent! În plus, această realizare a atitudinii noastre de non judecare pulverizează raţionamentul nostru. Nu este aceasta astfel, în gura lui Isus, o manieră de a spune că el n-a făcut apel înainte de toate la simţul nostru logic, ci că el se adresa unui alt registru?

De fapt, subiectul acestei lipse de măsură este remarcabil de imprecis: „Daţi şi vi se va da”. Cine? Ceilalţi pe care nu i-am judecat? Dumnezeu? Şi unul şi ceilalţi? Imprecizie necesară dacă important este nu să ştim de unde vine aceasta, ci faptul că aceasta ni se face. Căci această multiplicare a darului este expresia a ceea ce resimţim atunci imediat: avem un beneficiu imediat şi neaşteptat să renunţăm la a-l judeca pe celălalt. Nu este o recompensă exterioară, care să survină în maniera efectului produs de o cauză: „a da”, adică a abandona spiritul de judecată, înseamnă a fi în sine beneficiar, a primi însutit în fiinţa ta ultimă (în sânul tău, în „măruntaiele” tale, sau în „pliul vestmântului” care evocă şi interioritatea noastră, ceea ce ne revine nouă singuri, ceea ce este ascuns privirilor).

În sfârşit, se cuvine să subliniem acest „pentru ca” al invitaţiei: „nu judecaţi pentru ca să nu fiţi judecaţi!”. În evanghelii, acest „pentru ca” este determinant: problema este pusă în acelaşi timp cu indicarea soluţiei ei; situaţia capcană este abia evocată şi este imediat orientată spre ieşirea ei. Am putea chiar spune că răul şi suferinţa au reţinut atenţia lui Isus în singura şi unica măsură în care ştia cum să le surmonteze şi arăta cum să se iasă din ele. Este vorba mereu de privirea (ţintirea)  de către Dumnezeu asupra existenţei noastre: orice situaţie deplorabilă trebuie examinată(luată în considerare) cu luciditate pentru ca Dumnezeu să se amestece în ea; orice situaţie deplorabilă trebuie orientată de aşa manieră încât Dumnezeu să se poată amesteca. Isus nu se lasă fascinat de cauzele maladiei, important este „pentru ca”-ul lui Dumnezeu care va lumina din interior această situaţie: înseamnă  întâmplare „pentru ca lucrările lui Dumnezeu să fie puse în lumină în acest om”(în orbul din naştere din Ioan 9,3). Tot la fel într-un context de trădare şi moarte, în momentul în care urmează să fie arestat, Isus orientează ceea ce spune exclusiv în direcţia lui Dumnezeu: „pentru ca ei să aibă bucuria mea perfectă în ei” (Ioan 17,13).

Aici, se pare că Dumnezeu are drept ţintă să ne protejeze. Se pare că Dumnezeu se preocupă de noi ca şi cum noi am fi mai mult în pericol decât persoana judecată de noi. Într-adevăr, Isus nu spune: nu judecaţi ca să nu greşiţi faţă de persoana pe care o judecaţi! Pentru ce Dumnezeu nu are pe inimă să fie de partea persoanei judecate pe nedrept? Pentru că el ştie persoana care judecă foarte vulnerabilă şi încearcă aici, prin gura lui Isus, să-i vină în ajutor. Pe bună dreptate se insistă mult asupra solicitudinii lui Dumnezeu în privinţa persoanelor judecate pe nedrept, excluse, „executate”. Dar am greşi dacă am oculta nu mai puţin de marea solicitudine a lui Dumnezeu în privinţa persoanelor care sunt victime a propriului spirit de judecată.

Isus se face purtătorul de cuvânt al acestui Dumnezeu care ne ştie suferind înainte chiar ca noi să ştim. Într-adevăr, de ce ne-ar interesa dacă suntem judecaţi dacă aceasta nu ne-ar atinge deloc? Ar fi suficient să retrimitem judecata autorului ei, ştiind că el nu are alţi ochelari pentru a ne vedea şi că numai el singur poate să şi-i schimbe. Invers, de ce ne-ar interesa să ştim cu raţiunea noastră singură că celălalt sau Celălalt nu ne judecă, dacă am continua să ne simţim judecaţi de el? Forţă irepresibilă a acestui sentiment care rezistă în faţa oricărei negări umane şi a oricărei declaraţii divine! Forţă şi mai irepresibilă încă a acestei cecităţi care ne împiedică să vedem în noi frica şi suferinţa de a fi judecaţi!

Aşadar tocmai sentimentul de a fi judecat îl are în vedere Isus ca ultim resort. Tocmai despre eliberarea acestui sentiment este vorba. Exortaţia capătă astfel o coloratură diferită, ca şi cum Isus ar fi spus: dacă vă simţiţi judecaţi şi suferiţi din cauza aceasta, dacă doriţi în mod profund să fiţi eliberaţi de el, începeţi prin a nu mai judeca, şi aceasta vă va ajuta să aduceţi la lumină propria voastră rană pentru a o vindeca. I-a fost suficient deci lui Isus ca să transforme „pentru că” în „pentru ca”. În loc să spună: îl judecaţi pe celălalt pentru că vă simţiţi judecat de el (ceea ce este adevărat, este tocmai aplecarea naturală), Isus spune: nu-l judecaţi pe celălalt pentru ca să nu vă simţiţi judecaţi de el!

Cu toate acestea, în ordinea experienţei, nu trebuie mai întâi să înţelegem mecanismul? Căci este deja ceva eliberator să nu trebuiască să mai înduri cu pasivitate acest spirit de judecată care este, pe cât de puternic pe atât de incomprehensibil. Dar Isus nu ne invită mai întâi să demontăm mecanismul. El pare a începe prin final ca şi cum problema ar fi rezolvată. Or, tocmai, noi nu putem începe prin a nu judeca – chiar dacă admitem dorinţa noastră de a nu ne simţi judecaţi de celălalt. Aici izbucneşte în toată strălucirea recursul ultim al tuturor personajelor biblice, de la psalmişti la apostoli trecând prin regi şi profeţi: confesarea, posibilitatea de a mărturisi lui Dumnezeu – cu sau fără martor uman -  a ceea ce ne apasă dincolo de orice exprimare.

Iată de ce Isus vorbeşte aşa cum face, pentru că acesta este punctul de plecare al oricărei evoluţii, al oricărei vindecări, al oricărei eliberări: a auzi în adâncurile cele mai ascunse aceastã injoncţiune de a nu judeca ne face să măsurăm forţa invincibilă în noi a spiritului de judecată, şi, în ordinea experienţei, tocmai aici începe totul – cu această recunoaştere, înaintea lui Dumnezeu, a abisului care ne separă de spiritul non-judecăţii. Începem prin a lua act de această nevoie de nedezrădăcinat pe care o avem de a-l condamna pe altul pentru a exista. Începem prin a fi confruntaţi cu un fel de deznădejde în faţa incapacităţii noastre radicale de a nu judeca. Începem prin a face această recunoaştere înaintea lui Dumnezeu, şi atunci, spune Christos, situaţia noastră se află imediat, din cauza aceasta, orientată spre ieşirea(rezolvarea) în Dumnezeu: a trăi eliberaţi de sentimentul de a fi judecaţi.

3. O nevoie de a judeca care oculteazã frica

Evanghelia lui Luca insistă mult asupra roadelor spiritului de non-judecată: „Fiecare pom se cunoaşte după roadele lui” (6,44). Cel mai bun mijloc de a şti dacă suntem liberi de spiritul de judecată este tocmai să ne întrebăm cu privire la cea de-a doua parte a fiecărei injoncţiuni din Luca. Suntem noi oameni care nu sunt „judecaţi”, care nu sunt „condamnaţi”, care sunt „achitaţi” cu uşurinţă, cărora li se „dă” bucuros prietenia şi susţinerea (v. 37)? Dacă nu acesta este cazul, noi singuri suntem în măsură, întorcându-ne asupra noastră înşine, să auzim criticile al căror obiect suntem, ca ecouri eventuale ale propriului nostru spirit de judecată.

Este posibil să nu fi spus nimic explicit, dar judecăţile non spuse sunt adesea mai elocvente decât o condamnare pe faţă. Pericolul la care ne face atenţi Christos constă în aceea că aceste judecăţi tacite ar putea deveni în noi o a doua noastră natură. Suntem miraţi atunci că ni se vorbeşte despre spiritul nostru de judecată.

Un alt mijloc de a şti dacă suntem liberi în realitate de acest spirit aşa cum ne imaginăm este de a ne întreba cu onestitate şi luciditate dacă privirea pe care o purtăm asupra celuilalt şi gândurile noastre intime referitoare la el ne fac „debordanţi” sau hrănesc sentimentul nostru de plenitudine – în termeni lucanieni, dacă câstigãm o bună măsură, îndesată, clătinată, debordantă” în „sânul” nostru, adică în fiinţa noastră profundă (cf. 6,38). Dacă nu acesta este cazul, am putea paria că spiritul de judecată întunecă percepţia noastră despre celălalt.

O altă manieră de a testa în noi acest spirit de judecată care, scăpând discernământului nostru, capacităţii noastre de a judeca sănătos, ne face ipo-criţi (literalmente „sub propria noastră opinie”) constă în a încerca o privire de bunavointa. Exersându-ne în a-l binecuvânta pe celălalt, a-i dori de bine, „ a vorbi de bine” despre el (potrivit etimologiei bine-cuvânta), înseamnă a experimenta un beneficiu imediat. Cum ar putea să fie altfel, dacă cuvântul omenesc are această putere de a deveni vector al Cuvântului creator? Căci a declara bună o realitate creată sau a spune de bine despre ea ne face imediat contemporani ai Cuvântului originilor: „Dumnezeu a văzut că aceasta era bun” sau „Elohim vede: ce bine!” (A.Chouraqui), refren din Geneza 1.

Noi experimentăm atunci ceva din forţa creatoare a lui Dumnezeu: declarând bun faptul că celălalt există aşa cum este, spunând de bine despre simpla sa existenţă, noi participăm din interior la această jubilare a lui Dumnezeu în faţa oricărei făpturi care trăieşte. Înseamnă, în acelaşi timp, a vedea de ce ne privăm, atunci când lăsăm să apară privirea noastră obişnuită – o privire parazitată de proiecţiile noastre a ceea ce celălalt ar trebui să fie pentru a-l putea binecuvânta fără reticenţă. Se vede astfel că spiritul nostru de judecată este pe măsura acestei continue şi incontrolabile aşteptări ca celălalt să fie ceea ce am vrea noi să fie.

Isus n-a moralizat. El n-a formulat interdicţii gratuite. El şi-a însoţit întotdeauna exortaţiile de promisiunea unei stări de bine, căci aceasta este sigura pârghie susceptibilă să ne facă să ne mişcăm în profunzime: dacă într-o zi acceptăm să ne schimbăm atitudinea, este pentru că întrevedem un beneficiu pentru noi. Trebuie ca acel ceva la care ne invită Christos să fie purtător al unui „mai bine” sau al unei eliberări foarte personale, pentru ca noi să ajungem să ne implicăm. Dacă rămânem cu impresia că este numai în interesul altora să nu judecăm, demersul nostru va fi voluntarist şi deci sortit eşecului. Supunerea faţă de apelul lui Christos se va face mai întâi pe cheltuiala noastră, cu riscul de a rămâne acolo, pentru simplul motiv că noi fiecare suntem singura fiinţă, în definitiv, asupra căreia putem avea un control sigur. Aceasta revine la a auzi „nu judecaţi” în absolut, fără ceea ce urmează. Noi începem atunci prin a ne judeca pe noi înşine şi a ne condamna pentru incapacitatea noastră de a nu judeca, în timp ce exortaţia lui Christos se aplică şi nouă înşine: nu trebuie să judecăm în definitiv nici pe ceilalţi, nici pe noi înşine.

Se va obiecta că pentru a evita complacerea faţă de sine este necesar să fim lucizi: nu avem dreptul să-l judecăm pe celălalt pentru că nu-l cunoaştem niciodată perfect în timp ce pe noi, pe noi ne cunoaştem! Şi, pe de altă parte, există un sens de a înţelege fraza astfel: nu vă judecaţi pe voi înşivă pentru a nu fi judecaţi? Cu toate acestea, s-ar putea ca tocmai aici să fie rădăcina nevoii noastre de a judeca: dacă noi începem prin a ne condamna definitiv, cum am putea noi să avem altă privire asupra altuia, diferită de această privire? În plus, judecata noastră definitivă asupra noastră ne interzice să întrevedem posibilitatea ca Dumnezeu să aibă o privire diferită asupra noastră. Din acel moment, noi percepem privirea celuilalt şi a Celuilalt ca plină de judecată, pentru că am început să ne închidem noi înşine în condamnare: ne-am judecat de aşa manieră încât ne simţim judecaţi, ne-am judecat „pentru ca să fim judecaţi”.

A lupta contra noastră înşine este epuizant şi inutil. Atunci când, crezând a fi fideli Evangheliei, ajungem totuşi să recunoaştem că ne aflăm pe o cale fără ieşire, este timpul de acum să exersăm această facultate de a judeca, în sensul de a „evalua” sau „discerne” care, în mod curios, rămâne intactă. Iese la iveală atunci că pretinsa noastră luciditate ascunde o uimitoare nevoie de putere. Într-adevăr, foarte probabil victime ale judecăţii altuia fiind încă din anii noştri tineri, nu numai că am luat de bună privirea reductoare al cărei obiect eram, dar, în plus, am şi interiorizat-o într-atât încât a devenit a noastră, mai nemiloasă încă. Şi astfel, exersăm împotriva noastră o putere pe care nimeni nu ne-o contestă şi care, în plus, ne fereşte să îndurăm din nou acea veche suferinţă de a fi condamnat fără a ne putea explica.

Luciditatea care se practică cu discernământ implică dimpotrivă o mare umilitate. Trebuie să acceptăm propensiunea noastră de a judeca, renunţând la a ne condamna pe noi înşine. Trebuie să acceptăm aşa cum se trăieşte în noi această propensiune incomprehensibilă pe care nu ajungem să o controlăm. Trebuie să ne primim aşa cum suntem pentru moment – fiinţe umane mai mult sau mai puţin incapabile de a nu ne lua drept Dumnezeu, necontenitt înclinaţi să judecăm ceea ce vedem ca şi cum ar fi adevărul ultim. Există aici o renunţare care este fără îndoială fructul unei anumite disperări: nu numai că nu-l cunosc şi nu-l voi cunoaşte în fond niciodată pe celălalt, dar nu mă cunosc nici pe mine, căci, pe de o parte, pot trăi ani întregi fără să ştiu ce port în mine. Şi pe de altă parte nu am putere asupra mea însumi în momentul în care văd totuşi clar ceea ce ar trebui eradicat din mine însumi pentru a mă simţi liber.

Aceasta întâlneşte disperarea apostolului Pavel: „Binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac îl fac; dar dacă fac ceea ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel care fac, ci păcatul care locuieşte în mine” (Rom 7,19). Este umilitatea de a accepta că o forţă cvasi exterioară a asediat „eul” meu profund fără ştirea mea, de o manieră de deznădăjduit, şi că această putere de divizare sau de ruptură de Dumnezeu care este păcatul în sens biblic a început prin a mă diviza de mine însumi. Simplul fapt că mă descopăr divizat de mine însumi şi de Dumnezeu – întotdeauna când răul este făcut deja, într-un fel – mă poate pune pe calea neputinţei mele radicale şi poate bara drumul acestei autocondamnări în care mă închid în iluzia cã as fi eu însumi singur originea stării de rău.

Să amintim, împreună cu evanghelistul Luca, că miza este de „a deveni milostivi aşa cum Tatăl vostru este milostiv” (6,36). Cine anume ne va pune pe calea acestei „deveniri” atunci când am descoperit incapacitatea noastră de a nu-l judeca pe celălalt? Cum să devenim „matriciali” (trad. A. Chouraqui), să avem pântece pentru celălalt cvasi la comanda? Să plecăm de la realitatea noastră: a deprecia sau a condamna pe celălalt nu ne face fericiţi. Atunci când suntem pradă spiritului de judecată, stãm atât de rãu cu noi înşine ca sã nu luãm în considerare înainte de toate greşeala pe care o facem celuilalt. Singura pârghie care ne poate face atunci să ne mişcăm este îndurarea lui Dumnezeu în privinţa noastră. Într-adevăr, pradă fiind acestei stări de rău şi acestei deprecieri de noi înşine legate de arţagul neputincios în privinţa altuia, noi putem auzi cuvântul lui Christos „deveniţi milostivi ca şi Tatăl vostru” şi invers: după cum Tatăl vostru nu vă condamnă, ci vă primeşte aşa cum sunteţi în starea voastră de rău, cu acest spirit de judecată de care suferiţi, tot aşa voi veţi deveni treptat primitori şi milostivi faţă de ceilalţi care vi se aseamănă.

Nimeni nu poate fi milostiv în absolut aşa cum este Tatăl faţă de toţi. Nu putem decât să „devenim ca”, să ne asemănăm mai mult sau mai puţin cu ceea Dumnezeu este pentru eternitate. Or, mie îmi revine să rămân mereu în contact cu ceea ce Dumnezeu este, ne-excluzându-mă de la această milostivire care ne vrea pe toţi – nici eu fără ceilalţi, nici ceilalţi fără mine. Isus începe prin a crea dorinţa: a deveni imagine, icoană, asemănare mai mult sau mai puţin palidă a acestei Fiinţe a cărei îndurare nu este selectivă, înseamnă că eu nu mă exclud nici pe mine, nici pe nimeni de la această îndurare. Astfel cade obiecţia după care Isus nu s-ar fi gândit la o milostivire faţă de sine, ci exclusiv la o atitudine altruistă. Căci, pe de o parte, cuvântul lui Isus, în mod formal, nu exclude o milostivire faţă de sine; pe de altă parte, cum ar putea fi altruistă în mod real o atitudine dacă eul profund nu este pus în mişcare?

Mişcarea care ne apropie de celălalt nu pare a fi diferită de cea care ne apropie de noi înşine. Dacă milostivirea faţă de celălalt nu presupune milostivirea faţă de sine, atunci pentru ce exortaţia care urmează chemării la a-ti iubi vrăjmaşii, din Matei, va fi, totodată, atât de aproape şi atât de complementară de exortaţia din Luca? Acolo unde spunea „Deveniţi milostivi aşa cum Tatăl vostru din cer este”, Isus spune în Matei: „Fiţi perfecţi/împliniţi/desăvârşiţi aşa cum Tatăl vostru din cer este” (5,48), ceea ce implică şi o devenire, un proces de maturizare, dar explicit personală. Am putea crede că cele două cuvinte sunt ecoul unui aceluiaşi gând: o maturizare interioară sau o „împlinire” de sine după chipul lui Dumnezeu nu poate merge fără o deschidere de bunavointa în privinţa celuilalt.

Va trebui să coborâm până în inima unei primiri de sine lucide şi totodată necondiţionat de bunãvointã pentru a întrevedea ce alimentează nevoia de a judeca. Un reflex de apărare iese la iveală atunci. Într-adevăr, judecând, noi căutăm, fără să ştim, să remediem rănile trecute: pentru că nimeni nu s-a ridicat să ne ia apărarea, şi mai ales nu Dumnezeu, marele silenţios de atunci, încercăm să ne facem dreptate noi înşine, în circumstanţele actuale care sunt totuşi diferite; noi spunem „adevărul”, declarăm vinovaţi, condamnăm; şi cu cât mai puţin a fost recunoscută greşeala odinioară, cu atât mai mult creşte nevoia de a judeca astăzi. Şi astfel, o hipertrofie a nevoii de a judeca semnalează adesea ocultarea unei răni profunde. Nu judecăm pentru plăcerea de a judeca: această plăcere este prea deşartă, prea trecătoare pentru a nu ceda locul, mai devreme sau mai târziu, unei dureri, unei disperări chiar, a cărei existenţă nu am bănuit-o. 

Pe lângă aceasta, judecând căutăm să ne protejăm de rănile care ar putea veni, pentru că cele vechi nu s-au închis. Într-adevăr, a judeca ne permite să-l punem pe celălalt la distanţă, să ştim de acum pe ce să contăm, să nu ne mai simţim expuşi sau luaţi pe nepregătite, să controlăm necunoscutul din viitor. A clasa pe cineva, înseamnă a ne lua măsuri de precauţie pentru orice decepţie şi, în acest sens, a judeca înseamnă a încerca să nu mai suferim: a nu mai aştepta nimic de la cineva, înseamnă a-l considera astfel ca mort, adică inofensiv. De aceea, o societate care, la rândul ei, îşi „clasează” fanaticii şi teroriştii, judecându-i ca irecuperabili trece atât de adesea pe lângă această disperare, profund îngropată în ei, de a nu fi fost niciodată ascultaţi – disperare cu atât mai ocultată  cu cât ei înşişi se află astfel întăriţi într-o nevoie de a judeca care le ţine loc de identitate.

Există, în cuvântul lui Isus, o invitaţia la a depista sub atitudinea intolerantă o frică, care trebuie îmblânzită, un sentiment de ameninţare pe care trebuie să-l numim mai întâi şi să-l acceptăm. În mod paradoxal, este constructiv să începem prin a purta o privire de bunăvoinţă asupra propriei noastre propensiuni de a judeca; această bunăvoinţă – palidă reflectare a acceptării necondiţionate prin care Dumnezeu începe întotdeauna să se apropie de noi – ne permite să vedem că judecându-l pe celălalt, noi nu suntem în mod necesar, aceste fiinţe umane în mod gratuit rele, cu spiritul răsturnat  prin natură cum ni s-a spus că suntem. Dacă începem prin a-i întinde unei persoane aflate pradă spiritului de judecată oglinda propriei ei urâţenii morale – pentru a nu vorbi de natura funciarmente răuvoitoare – nu facem decât să întărim în ea o propensiune pe care ea însăşi o trăieşte adesea ca pe ceva absurd şi incontrolabil. Pe de altă parte, i se ia posibilitatea de a cerceta ce anume căuta cu disperare să compenseze şi să vindece împovărându-l  pe celălalt. Pe de altă parte, exersăm asupra ei acelaşi spirit de judecată pe care îi reproşăm că îl are, sub acoperirea neutralităţii şi a binefacerii!

Primul pas este recunoaşterea unei stări de rău care poate merge până la sentimentul unei adevărate torturi. Pentru că nevoia de a judeca este devastatoare. Ea anihilează exerciţiul liber al gândirii. Ea zăvorăşte în interiorul unei viziuni a lucrurilor pe care suntem incapabili să o schimbăm prin noi înşine. Suntem mai mult victime decât agent: doare, în maniera unei obsesii implacabile care nu încetează să retrimită subiectul la sterilitatea revoltei lui şi a sentimentului lui sfâşietor de dependenţă. Niciodată nu se va spune îndeajuns despre neputinţa şi durerea unei persoane aflate pradă spiritului de judecată. A atinge fundul, atunci, înseamnă a recunoaşte că suntem în infern. Înseamnă a găsi, în fundul acestui fund, ceea ce nu credeam să fie acolo: această rană încă deschisă, această umilire încă arzătoare, această disperare de a trăi pe care le-am ascuns acum sub o carapace de judecăţi biciuitoare. Din frică pentru ceea ce colcăia dedesubt, în afara categoriilor, în afara reperelor, în afara controlului cerebral.

Numai pentru că am auzit vorbindu-se despre o viaţă altfel, pentru că am  întrevăzut-o poate, ajungem într-o zi să riscăm această recunoaştere, „Aceasta nu este viaţă”, spunem noi atunci în numele a ceea ce putea să fie o viaţă pe care o ştim într-un mod neclar existând altfel, altundeva… A fost nevoie, fără îndoială, de această primă privire de bunăvoinţă a cuiva asupra acestei fiinţe aflate pradă spiritului de judecată, o privire pusă în numele lui Dumnezeu al vieţii-altfel! Mai mult, orice fiinţă umană care invocă numele lui Christos nu încetează să ajungă să aşeze această privire asupra celuilalt devastat de spiritul de judecată. Pentru că Isus a ajuns el însuşi la această privire pentru a-l face pe celălalt capabil la rândul lui de aceasta.


[...]

[...]

CÂND „EU SUNT” FRICA DISPARE

Cap. III

Spaima sau dispariţia Fiinţei

„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!” Nu morala este în cauză aici: ea are tot dreptul să fie atunci când un discernământ este dorit pentru alegerea unui comportament sau a altuia. Ceea ce este în cauză este propensiunea spre „a face morală” şi expresia spune exact ceea ce vrea să spună: îi impunem altuia – cel mai adesea ce nu ne impunem nouă înşine – o regulă morală care nu satisface pe nimeni decât morala însăşi; producem morală ca să producem morală, fără să ne dăm seama că fiinţa umană nu intră în calcul. N-a spus Isus: „Sabatul a fost făcut pentru om şi nu omul pentru sabat” (Mc 2,27)? Dacă fiinţa umană n-a fost creată pentru morală ci invers, înţelegem de ce Isus a arătat în mod constant celuilalt prin ce anume comportamentul sugerat îi era benefic, lui şi nu moralei. După exemplul tuturor invitaţiilor biblice, singura morală pe care a propus-o Isus se adresa deopotrivă atât libertăţii cât şi inteligenţei umane: nu „supune-te fără a înţelege!”, ci, pentru ca tu să fii primul beneficiar al comportamentului respectiv, „fă alegerea ta când vei fi înţeles că este în interesul tău!”, şi atunci nu vei mai avea de luptat contra ta pentru a pune în practică alegerea respectivă.

Ca şi celelalte recomandări ale lui Isus, cea care se referă la spiritul de judecată are drept miză ultimă o mai mare libertate şi starea de bine a celui interesat. Dar această libertate şi această stare de bine nu sunt imediate. Ele sunt mai întâi de ordinul promisiunii şi nu decurg în mod automat din decizia luată de a nu-l mai condamna pe celălalt: mai rău încă, vom constata foarte repede că o asemenea decizie sporeşte mai degrabă starea noastră de rău şi cere curajul de a persevera. În realitate, atunci când ne abţinem de la a judeca şi când nu ne mai ocupăm mintea cu ceea ce nu merge la ceilalţi, în curând nu ne mai simţim în siguranţă: vălul începe să se ridice, vom descoperi frica care alimenta spiritul nostru de judecată.

Până aici ne-a condus reflecţia noastră: a judeca echivalează cu a ne închide în frica că celălalt ne răneşte şi ne judecă, a judeca echivalează cu a trăi simţindu-ne întotdeauna ameninţaţi de celălalt, fără să ştim chiar, a judeca echivalează cu a ne imagina a-l fi redus pe celălalt la neputinţă, a judeca echivalează cu a ne păstra frica cu atât mai intactă cu cât nici măcar nu-i bănuim existenţa. Primul pas constă deci în a lua act de faptul că acest spirit de judecată era o „protecţie”. Al doilea pas constă în a dori să ne eliberăm de această protecţie. Or, experienţa arată că cu cât cultivăm mai mult această dorinţă, din toată puterea fiinţei noastre şi a gândirii noastre conştiente, adică cu o intensă luciditate asupra neputinţei noastre de a ajunge acolo, cu atât mai mult pământul ne fuge de sub picioare: nu ştiam că viaţa noastră era construită pe asemenea nisipuri mişcătoare!

E nevoie totuşi de mult timp pentru a-i spune fricii pe numele ei. Atâta ni s-a spus că nu este cazul de frică. Dintr-odată, când îi suntem pradă fără s-o putem numi, noi nu mai avem loc şi nu mai ştim unde să stăm, ca primii oameni a căror istorie ne este relatată în Geneza. Sentimentul de frică este atât de constitutiv existării umane încât este prima emoţie care apare în Biblie. „Vocea ta, am auzit-o în grădină. Mi-a fost frică pentru că sunt gol şi m-am ascuns” (Gn 3,10): este primul dialog al creaturii pământeşti („glebeux” în fr , trad. lui A.Chouraqui, n.t.) şi îi răspunde lui Dumnezeu după ce a mâncat din fructul „pomul cunoaşterii binelui şi răului”.

[…]

Chestiunea merită să fie pusă din nou: pentru ce ne-am teme de viitor dacă trecutul s-ar fi petrecut bine întotdeauna? Pentru ce ne-ar fi frică să suferim dacă n-am fi suferit niciodată? Textul din Geneza este revelator: „creatura” nu se teme din cauza nesupunerii; este ceva mult mai profund: „mi-a fost frică pentru că sunt gol” , mi-e frică pentru că mă simt neputincios şi fără protecţie în faţa suferinţei. Sentimentul de a fi gol este astfel încât simpla voce a altuia devine ameninţătoare. De atunci, putem spune că dacă este nevoie de timp pentru a-i spune fricii pe nume, e nevoie de mult mai mult timp pentru a spune suferinţei pe nume. Suferinţa pare a se profila în arierplanul relatării din Geneza, şi multe indicii din text sugerează că autorii biblici vorbesc despre o lume în care oamenii cunosc suferinţa: există în special numele pomului – Dumnezeu vorbeşte pentru a fi înţeles şi oamenii trebuie deci să ştie ce înţeleg prin „pomul cunoaşterii binelui şi răului” – şi aici se află menţiunea morţii – oamenii trebuie să ştie ce înseamnă a muri, altfel cuvintele divine ar fi absurde.”

[…]

Aventura din grădina Edenului relatează condiţia noastră umană: noi suntem în mod fundamental lipsiţi, goi în faţa celuilalt viu. Dacă frica legată de această nuditate este în definitiv frica de a fi rănit din nou, dacă, pe de altă parte, fuga în spiritul de judecată conduce la un impas, înţelegem de ce primii oameni se tem de întâlnirea faţă în faţă cu Dumnezeu: atunci când se evaporă iluzia puterii de a ne agăţa de propriile judecăţi aşa cum ne agăţăm de realitatea obiectelor lumii exterioare, apariţia altuia viu nu poate decât să neliniştească. Este frapant că atunci oamenii fug de vocea şi de faţa lui Dumnezeu: vocea cheamă un răspuns, faţa cheamă o vedere faţă către faţă. Dar lor le este frică de voce şi „se ascund de faţa lui Dumnezeu” ca şi cum fiinţa lor întreagă(deopotrivă corpul lor şi subiectul care vorbeşte şi trăieşte în ei) s-ar evapora în faţa celuilalt existent. Căci Dumnezeu este Celălalt prin excelenţă prin ceea ce este el întreg în vocea şi în faţa sa, adică cu totul întors spre vizavi, cu totul în relaţie.

[…]

Or, la contactul cu Dumnezeu, oamenii din grădina Edenului se descoperă a fi inexistenţi pentru că sunt inapţi de relaţie; simpla existenţă a lui Dumnezeu, această capacitate infinită pe care o are Dumnezeu de a intra în relaţie – îi retrimite la propria lor inconsistenţă. Ei nu au ancoraj în existenţă, nu au loc propriu, ei sunt reduşi să dispară în spatele spiritului lor de judecată.

[…]

Cu siguranţă, trebuie ca într-o zi să rupem acest cerc vicios: să ne confruntăm cu această frică iniţială care ne-a făcut să ne îndoim definitiv de soliditatea relaţiilor cu oamenii şi cu Dumnezeu. A dispărea în pomul judecăţii nu este o soluţie. De îndată ce renunţăm la aceasta, ne pregătim să acceptăm să săpăm sub acest „mi-e frică pentru că sunt gol” care locuieşte în orice fiinţă umană, adesea fără ştirea ei.

Cum le-ar fi fost frică de moarte primilor oameni pe care Dumnezeu i-a avertizat (Gn 2,17) dacă ei n-ar fi avut nici o idee despre ea? Textul biblic, inclusiv în relatările lui mitice, n-ar putea face abstracţie de condiţia umană, inspirat chiar, el este produsul oamenilor simpli care sunt autorii biblici. Or, experienţa arată că putem cunoaşte moartea fără a muri fizic. Oricine este o dată „mort de frică” înţelege realismul avertismentului divin, căci a consuma din pomul cunoaşterii Binelui şi Răului, a judeca în buni şi răi, revine la a muri din nou: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri, vei muri.” Cu alte cuvinte, nu astfel te vei elibera de frica-moarte care este îngropată în tine. Nu există altă ieşire decât aceea de a face faţă fricii tale mortale, adică de a o retrăi aşa cum este ea înscrisă, fãrã a putea fi numitã, intraductibilă, interzisă de umanitate, tocmai în locul încrederii spontane în viaţă.

Dacă admitem că primul om se regăseşte gol în faţa unei morţi pe care o cunoaşte deja, putem constata că relatarea din Geneza retrimite la o experienţă originară, care este potenţial cea a oricărei fiinţe umane. Într-adevăr, oricare ar fi circumstanţele care odinioară au putut să fie la originea unei frici mortale rămasă incomunicabilă, noi o purtăm de acum în noi, oarecum în maniera acestor stafilococi aurii „încapsulaţi” în corp şi susceptibili în orice clipă să provoace o criză infecţioasă. Cu toate acestea, experienţa fricii mortale ne ia întotdeauna pe nepregătite: în clipa în care ne aşteptăm mai puţin la aceasta, în timp ce ne considerăm echilibraţi şi bine în pielea noastră, în timp ce nici un element exterior nu poate să ne dea socoteală în realitate de ceea ce ni se întâmplă, plonjăm în această experienţă care ne pare total necunoscută şi care totuşi ne pare înscrisă în adâncurile cele mai arhaice – această experienţă atât de dificil de descris a unei dispariţii a Fiinţei. Este frica în stare pură, acest timp în afara timpului în care Fiinţa este absentă.

Alunecăm atunci în vid. Pereţii care serveau de repere pentru viaţa de toate zilele au devenit netezi. Absolut nimic nu mai este ferm la atingere. Nimeni şi nimic nu apare solid, credibil, sigur. La drept vorbind, absolut nimic nu este şi suntem înşfăcaţi în interior ca şi cum noi înşine n-am fi nimic. A găsi cuvinte pentru ceea ce se trăieşte atunci ar presupune că „ţinem” ceva. Or, tocmai că nu mai ţinem absolut nimic. A ne linişti spunându-ne că va trece ar presupune că am păstra o oarecare influenţă asupra reperelor  temporale. Or, nu este aşa. Nu mai ştim cum să continuăm să fim. Ne simţim incapabili de a trăi şi, în acelaşi timp, total incapabili de a muri: ca şi cum a fi a devenit imposibil şi suntem condamnaţi să trăim totuşi această imposibilitate de a fi. Nu eşti departe de sentimentul de a deveni nebun, ceea ce-ţi dă şi mai puţină dorinţă pe urmă de a povesti altuia şi chiar de a-ţi aminti de o asemenea experienţă.

Putem găsi o analiză romanţată apropiată de ceea ce descriem aici, sub pana unui filosof contemporan, M. Bellet:

”Atunci Lucrul fără nume îl cuprinse pe Jean Perier, îl traversă, îl străpunse din loc în loc. Iată-l nemişcat, făcut nod în mijlocul spaţiului vid, ţintuit de viu, într-o gâfâială şi un urlet mut, ţintuit pe stâlpul angoasei. Luxemburgul este un deşert care se întindea până la marginile universului. Şi vidul care-l încercuieşte pe domnul Perier şi care îl biciuieşte până în măduva oaselor este mult mai dur, de o absenţă mai atroce decât intersideralul pentru cosmonaut. Căci ceea ce cunoaşte domnul Perier, în acest moment, este vacuitatea lumii, este marea evacuare de tot.

Domnul Perier priveşte, disperat, în jurul lui. Îi pare că pomii cu braţe negre devin răi, că se vor mişca, că se mişcă, monştri ieşiţi dintr-un univers de dinaintea venirii omului. Nu mai există oameni. Nu mai există umanitate. Nu mai există Jean Perier. Nu mai există acea căldură intimă a „eului” care se poate readuna chiar şi sub lovituri, în doliu, în suferinţă. Dispersat, dezmembrat, Jean Perier  este în bucăţi în această lume rece, în această gheaţă răspândită peste tot. Nici feţe, nici prieteni; cuvintele pe care vrea să şi le re-spună sau să le audă, sunt ca şi zgomote în capul lui, un vacarm mut. Domnul Perier se încovoaie asupra lui însuşi. Caută, cu disperare, să se regăsească, să se îndrepte. (…) Nu gândeşte, nu mai gândeşte. El este cu totul acest val enorm, acest val de vid, care se sparge cu lovituri puternice, imprevizibile, de nestăpânit. Mai târziu, mai târziu când, la foarte puţine persoane, domnul Perier va încerca să evoce, cel puţin pe ocolite, această experienţă, nu va găsi cuvinte (…) Era cu adevărat sfârşitul lumii, şi încă e puţin spus, pentru că noi ne gândim la sfârşitul lumii ca la un spectacol – de genul film-catastrofă. Iar ceea ce a cunoscut domnul Perier era atât de departe de spectacol, în care cel care vizionează stă în faţă, înspăimântat poate, dar cel puţin acolo. În marele vertij, domnul Perier nu mai era acolo, nu mai era nimeni, nici măcar el, totul devenise demon sau absenţă sau amândouă (…) În cele câteva foarte rare dăţi când domnul Periei a riscat câteva cuvinte despre acestea, a întâlnit cea mai desăvârşită uluire. Inutil să insiste.

Dar cum să ieşim din haos?

Domnul Perier era deci fixat de acest vârf al scării, strâns asupra sa, cu mâna în căutare de sprijin.

Să mergem, să mergem, trebuie să mergem. Dar cum să ne hazardăm pe această scară teribilă, spre acest vid din jurul bazinului, pe care Teroarea îl umple cu vuiete imense. Jean Perier fuge clătinându-se, cu inima înnebunită. Trebuie să se oprească, acum, să se stăpânească. Se străduieşte să se aşeze pe un scaun, unul din scaunele grosolane care zac în jurul bazinului. Aşază-te, Jean Perier, aşază-te. Tremură din toate încheieturile. Îi este frig. Totul este răceală şi gheaţă. Soarele străluceşte, cerul este albastru, totul este alb. Totul este negru. Delir de culori. Rămâi pe poziţie. Să merge, să mergem. Jean Perier se gândeşte la Martine – imposibil. Încă o dată gândirea se desface, alunecă în abis. Voi muri, oare? Voi deveni nebun? Gând mai torturant decât toate celelalte.

Nici o tortură nu este atât de oribilă ca aceasta! urlă domnul Perier. Este un urlet din interior, nici un sunet nu iese din gura lui. Nici un cancer, nici o SIDA nu este atât de teribilă ca aceasta! (…)

Iată marea tăcere de dinaintea începutului lumii. Jean Perier se hazardează eroic să-şi ridice faţa şi să privească în jurul lui.

Cineva. Vine cineva. Un om, acolo jos, cu un pardesiu mare, cu pălărie, coboară de pe bulevardul Saint-Michel. Se apropie. Vine cu un pas liniştit. Domnul Perier îl vede, îl contemplă, plânge de bucurie. Acest necunoscut, acest om care nu este absolut nimic pentru domnul Perier şi pentru care domnul Perier nu este nimic, acest om este totul. El este eliberarea. Pentru că eu nu mai sunt singur, lumea trăieşte. Bineînţeles că domnul Perier nu spune exact aşa, el nu o spune deloc; el este pur şi simplu acolo. Necunoscutul se apropie (…) Domnul Perier îi spune: - Bună ziua.

Omul se opreşte surprins. Se gândeşte probabil că acest ins tocmai a coborât din satul lui. Surâde, pe jumătate amuzat, pe jumătate binevoitor. Şi spune:

- Bună ziua. O zi bună.

Domnul Perier surâde, se ridică, pleacă. Străbate marele spaţiu din jurul bazinului. Uite, funcţionarul şi-a reluat postul. O femeie vine cu paşi mari, din partea terenului de tenis. Lumea se întoarce, blânda lume a oamenilor – toate ferocităţile imbecile ale oamenilor par derizorii în aceşti zori minunaţi. Soarele este vesel. Mierla este vie, ţopăie în iarbă. Pământul este solid sub picioare. Jean Perier (…) îşi spune (…) că de acum înainte lucrurile cele mai umile ale vieţii vor avea un preţ infinit.”


(M. Bellet - Les Allées de Luxemburg, Desclée de Brouwer, p. 82-86)



22.06.2009

Putem să-i înţelegem perfect pe cei sau cele care preferă să rămână ascunşi, ca „morţi-morţi” de frică în pomul de judecat, mai degrabă decât să se trezească confruntaţi cu această experienţă devastatoare pe care am descrie-o în mod obisnuit în termeni de spaimă. Putem de asemenea să înţelegem că ne liniştim spunând „aceasta nu se întâmplă decât altora, decât câtorva”. Dar pe de o parte, este suficient ca câţiva oameni să fi făcut o experienţă pentru ca această experienţă să aparţină de acum câmpului de potenţialităţi umane, şi atunci cine îmi garantează că eu sunt definitiv la adăpost de ceea ce alţi oameni au trăit? Pe de altă parte, este suficient să fi citit o singură dată spaima din ochii unui copil pentru a şti că în realitate noi, adulţii, ştim. Este „marea tăcere de dinaintea începutului lumii”, cum spune M. Bellet. Este această frică originară, profund arhaică, de dinaintea începutului „eu-lui” nostru, al acestui „eu” care încet încet ne-a ajutat mai mult sau mai puţin să prindem cheag în existenţă.

Abia după ce-a trecut putem să ne dăm seama de o asemenea experienţă. În plus, numai reflectând la maniera în care am ieşit, putem începe să înţelegem ceea ce s-a petrecut. Salvarea lui Jean Perier este legată de apariţia unui om în grădina din Luxemburg. Înşfăcat într-un vid care pulveriza orice obiect exterior şi orice relaţie cu un subiect vorbitor, el putea să se simtă în mod fundamental singurul din specia lui; prin urmare el nu va ajunge deloc să se facă înţeles. Or, atunci chiar când nu mai ştie, până şi în trupul lui, ce înseamnă a fi o fiinţă umană printre altele, iată că este suficientă apariţia inopinată a unui om concret pentru ca el să-şi recapete controlul ca şi cum, prin simpla lui existenţă corporală, acest trecător necunoscut i-a adus dovada vie a solidităţii Fiinţei.

O asemenea experienţă n-ar putea să se reducă la retrăirea spaimelor din copilărie, sau mai degrabă, învăţătura pe care o putem extrage de aici debordează infinit cadrul explicaţiei evenimenţiale. Este vorba de a traversa din nou spaimele copilăriei, de a ne expune riscului acestei pulverizări a „eului” aşa cum am trăit-o la acea vreme, pentru a accede la un adevăr existenţial, filosofic şi teologic totodată, a cărui fecunditate n-am fi bănuit-o niciodată altfel. Această experienţă, atât de decapantă încât nimeni n-ar putea s-o dorească, ne face să punem degetul pe o realitate de care nu suntem în general conştienţi: exclusiv celălalt om ne face să acostăm în viaţă, şi aceasta încă de la naştere. Căci celălalt om este un subiect vorbitor care, spunând „eu”, mă retrimite la mine însumi: spunând „eu”, vorbind din locul în care se află, el nu ocupă locul în care eu însumi voi putea spune „eu”, locul plecând de la care „eu” văd lumea; el îmi lasă punctul meu de vedere. Fiind acolo unde este, el nu este numai acolo unde este. Pentru că el îşi ocupă locul lui propriu, eu am un loc specific în Fiinţă.

Nu este aşadar imposibil ca orice frică profundă să aibă ca matrice arhaică spaima unei căderi în non-fiinţă. Tocmai pe fondul acestei incapacităţi vertiginoase de a fi „eu” am putea noi, încet-încet, să prindem cheag în existenţă. Şi în acest proces, cealaltă fiinţă umană va fi avut, la origine, putere de viaţă şi de moarte. Într-adevăr, datorită vocii altuia, încă de la naştere, am prins noi cheag în Fiinţă. Prin urmare, de fiecare dată când această voce lipsea, când celălalt de care depindeam noi trup şi suflet ne respingea (verbal sau fizic şi oricare ar fi amploarea acestei respingeri), noi eram literalmente anihilaţi, retrimişi în neantul de unde am venit; făceam astfel, într-o măsură mai mică sau mai mare, experienţa dispariţiei noastre în vid. În acel timp, şi acest timp poate persista astăzi, noi nu adoptasem încă „eul” al cărui purtători suntem, şi nu ştiam deci că locul specific al acestui „eu” nu va fi niciodată şters pentru simplul motiv că el constituie un punct de vedere unic din Fiinţă.

Atunci când celălalt ne respingea, dispărând în acest pom de ucis toate relaţiile, noi dispăream la rândul nostru în acest vid în care „eul” celuilalt dispăruse. Pentru că făceam corp comun cu acest „eu”, noi nu mai aveam nimic şi pe nimeni de care să ne agăţăm. Oricare ar fi circumstanţele vieţii, ţesătura noastră vie poartă urma, adesea invizibilă, a unei sfâşieri care poate oricând să ne pună din nou în contact cu „marea frică de dinaintea începutului lumii”, adică de dinaintea începutului „eului” nostru. Este suficient de multe ori un eveniment brutal (suicid, moartea unui apropiat, concedierea etc) pentru a  ne da seama că ruptura era deja acolo, martor discret al acestei spaime fără cuvinte pe care o purtăm în noi, semn incontestabil a precarităţii noastre originare.

Dar se întâmplă de asemenea ca ruptura să iasă la lumină într-un timp de mutaţie interioară. De aceea este atât de dificil să ne schimbăm. Într-adevăr, atunci când suntem aduşi să abandonăm un tip de comportament, o manieră de a vedea lucrurile şi fiinţele, o funcţionare care ne era familiară, suntem de multe ori atât de profund perturbaţi încât trăim ceva din această spaimă arhaică. Fiind oarecum „între două scaune” nu mai ştim cine suntem: părăsim bucuroşi pomul gol în care nu trăiam cu adevărat, dar nu putem încă să ne agăţăm de acest „eu” la care aspirăm tot atât cât aspirăm să fim ancoraţi, liberi, în Fiinţă. Frica mortală de a nu fi nicăieri, de a dispărea în vid, se manifestă din nou, şi ne-ar interzice orice schimbare interioară dacă cealaltă fiinţă vie nu ne-ar ajuta atunci să ne reînchegăm în existenţă. De aceea este cvasi imposibil să ne schimbăm în profunzime dacă nu putem conta pe un om care să stea ca vizavi, pe locul „eului” său propriu, martor viu al faptului că Fiinţa nu lipseşte.

La temeliile mesajului biblic, „Eu sunt / eu voi fi”

Experienţa spaimei sau, de o manieră mai răspândită, experienţa derutantă a ceea ce am numit marea frică de dinaintea începutului lui „eu”, aruncă o lumină brută asupra unei realităţi pe care adeziunea noastră aferată la lume ne permite de obicei s-o ignorăm: Fiinţa este la început un nisip mişcător în experienţa umană. Poate că noi am fi crezut că Fiinţa este solidă, că a conta pe ea merge de la sine, până acolo încât nu ne-am gândit vreodată la aceasta. Dar atunci când ruptura apare şi când nu mai ştim de ce să ne agăţăm, înţelegem de ce nu voiam să ştim nimic despre precaritatea Fiinţei: experienţa este redutabilă. Dar o putem lua ca ocazie unică pentru a începe să construim pe ceva solid, poate pentru prima dată în viaţa noastră

 

...va urma...

Sursa: fragmente traduse din cartea:
Lytta Basset - "Moi, je ne juge personne",
l'evangile au-dela de la morale,

Editura Albin Michel, France
Traducerea în româneste Viorica Juncan.


Salt la inceputul paginii