|
Motivul „fructului" apare şi în visele noastre moderne, ca, de exemplu, în visul citat de psihoterapeuta Liliane Frey2. Acesta este visul unui muribund de 80 de ani care se îndoia de posibilitatea continuării vieţii după moarte. Cu puţin timp înainte de a muri, el a visat că: Un prun bătrân şi bolnav are pe o ramură, cu totul pe neaşteptate, multe fructe. Mai mult, în vârful unei crengi sunt două fructe aurii. Plin de bucurie, arăt această minune fiicei şi fiului meu. În tradiţia alchimică, piatra este deseori descrisă ca fruct al popului soarelui şi lunii, o transfigurare finală a vieţii trăite, reprezentate prin pom. „Fruct" sau „rezultatul final" pare să aibă putere de a acţiona chiar şi după moarte, în interiorul inconştientului colectiv. Râmăne semnificativ visul dinainte de sfârşit al unui bărbat care, de-a lungul vieţii, avusese probleme profesionale, fapt ce i-a produs multă durere sufletească: ': O voce îmi spune într-o limbă orientală: „ Lucrarea ta şi suferinţa pe care ai suportat-o conştient au mântuit o sută de generaţii înaintea ta şi vor acţiona iluminator asupra a o sută de generaţii după tine." Acest vis pare a răspunde unei întrebări pe care şi-o pune orice om cugetător: de ce uneori oameni deosebit de valoroşi, oameni „importanţi" nu găsesc recunoaştere publică şi trebuie să ducă o viaţă neînsemnată, uneori plină de suferinţă, în vreme ce alţii, lipsiţi de inimă sau nişte capete seci, sunt ridicaţi în slăvi de toată lumea? Acest vis ne spune că există o compensare nevăzută: suferinţa şi străduinţa trăite conştient par a-si arăta roadele abia în lumea de dincolo; de altminteri, la fel subliniază şi învăţătura creştină. Doar că aici, imaginea nu este cea a „răsplăţii" sau a „pedepsei", ci una mult mai obiectivă - suferinţa trăită conştient este ceva care, pe nevăzute, acţionează mântuitor asupra omenirii trecute şi viitoare, din lumea de dincolo (din inconştientul colectiv). Să ştim asta este, fără îndoială, cea mai mare răsplată pe care o poate aştepta un om de la viaţă. Edward Edinger relatează, în acelaşi sens, visul emoţionant al unui muribund2: Mi-a fost dată o sarcină care aproape că mă depăşea. Un buştean dintr-un lemn greu si dur stă ascuns în pădure. Eu trebuie să-/ descopăr, să tai sau să cioplesc din el o bucată circulară şi apoi să sculptez în această bucată un model. Rezultatul trebuie păstrat cu orice preţ, fiindcă reprezintă ceva ce nu se va mai repeta şi care este în pericol de a fi pierdut, în acelaşi timp, trebuie realizată o înregistrare audio a acestui rezultat, care să descrie în detaliu ceea ce este, ce reprezintă, sensul său întreg. La sfârşit, obiectul în sine şi caseta audio urmează să fie date bibliotecii publice. Cineva spune că doar biblioteca va şti cum să împiedice deteriorarea casetei audio în cinci ani. Aşa cum interpretează Edinger, acest obiect este o chintesenţă unică în felul său - scopul şi împlinirea existenţei fizice. Ea va fi păstrată ca mijloc de dezvoltare, într-o bibliotecă colectivă sau trans-personală, ca un fel de „tezaur al spiritului". Mie mi se pare uimitoare asemănarea cu „hambarul celest" din concepţia lui Simon Magul, un loc în care va fi păstrat „fructul" existenţelor umane. „Fructul" din viaţa de apoi este adesea descris ca piatră, fruct de aur, corp de diamant, deci drept ceva static, încheiat, spre deosebire de eul care trăieşte în temporalitate şi se experimentează pe sine mai degrabă ca o „curgere" de reprezentări. Potrivit lui Jung, ceea ce pare a fi omis în moarte din eul cotidian este speranţa, dorinţa, pofta, frica, adică raportarea afectivă şi emoţională la viitor, iar ceea ce rămâne este tot ceea ce a fost şi este. Aceste dorinţe, spaime, pofte îşi au, desigur, originea mai ales în ceea ce Geddee numeşte conştiinţa B, intim legată, se pare, de sfera somatică. Relaţia „eului transfigurat" cu Sinele (fiinţa de lumină) este descrisă într-un un alt caz citat de Moody, astfel1: Când s-a petrecut infarctul... mi se părea că parcă aş fi o minge rotundă sau poate o mică bilă - o alică - în interiorul acestei mingi. Dar nu pot descrie precis. Imaginea este remarcabilă pentru că pare a descrie „corecta" relaţie dintre Eu şi Sine, anume, ca parte din totalitate si, totodată, una cu totalitatea. Psihologia jungiană a abisurilor încearcă să stabilească, în cazul fiecărui persoane analizate, legătura dintre Eu şi Sine.' Ştim că dacă Eul se identifică cu Sinele, trăieşte o inflaţie, dacă se îndepărtează prea mult de Sine, el se scufundă în „dorinţe, spaime şi pofte" si se pierde în lume. Exemplele citate mai sus ilustrează relaţia nesimetrică, paradoxală, dintre Eul „transfigurat" si Sine: uneori descris ca identic cu Sinele, alteori, din nou separat de Sine sau unit cu acesta, ca o sferă mai mică într-una mai mare. Atâta timp cât eul cotidian nu a fost „transfigurat", el se percepe ca pronunţat separat de Sine. în cursul desăvârşirii sale, eul devine, în mare măsură, identic cu Sinele. Totuşi, eul rămâne indispensabil perceperii Sinelui şi nu poate să-si înceteze existenţa. Eul, spune Jung2, „este o parte esenţială a Sinelui, care, pars pro toto, poate fi luat drept acesta, dacă avem în vedere importanţa conştiinţei. Când însă, dimpotrivă, dorim să accentuăm totalitatea psihică, ne vom servi mai degrabă de termenul de Sine", în viziunea mai sus menţionată, relaţia dintre Eu şi Sine, ca sferă mai mică într-una mai mare, este foarte frumos reprezentată. Ceva pare, însă, să se şi piardă în moarte: odată cu suprimarea afectelor, a poftelor şi a emoţiilor, dispare mult din ceea ce numim „căldură umană". Acest lucru se poate observa uneori la muribunzi, ale căror reacţii sunt, în mod straniu, „îndepărtate" şi „detaşate", ca Şi când relaţiile umane n-ar mai valora nimic.3 Aşadar, ceea ce pare a se suprima în „transfigurare" este „dorinţa, spaima si pofta" eului. Acest aspect mi-a devenit clar printr-o experienţă proprie, un vis avut la circa trei săptămâni după moartea tatălui meu. Tata a murit subit. când eu lipseam de acasă, iar pe mine mă preocupa, în mod firesc problema despărţirii. Am visat atunci: Era ora zece seara, iar afară, un întuneric deplin. A sunat la uşă şi cumva am ştiut imediat: e tatăl meu. Am mers să deschid, iar el stătea acolo cu un mic geamantan de mână. Mi-am amintit (in vis) ce se spunea - că cei ce mor subit nu ştiu uneori că sunt morţi şi că trebuie să li se amintească acest lucru, însă înainte de a putea face asta, tatăl meu a spus: „Da, bineînţeles, ştiu că sunt mort, dărâm voie să vă vizitez, nu?" Eu: „Da, sigur, vino înăuntru." Apoi l-am întrebat ce înseamnă să fii fericit acum. El răspunse: „ Trebuie mai întâi să încerc să-mi amintesc ce numiţi voi, viii, fericit -da-în limba voastră sunt fericit, da." - Eu: „Unde eşti acum?" - El: „în Viena, studiez la Academia de Muzică." Apoi trecu pe lângă mine, intră şi urcă scara. Am vrut să-l conduc în fostul său dormitor, dar el dădu din cap şi mai urcă o treaptă spre camera de oaspeţi, spunând: „Sunt doar în vizită acum." Odată ajuns, lăsă geamantanul jos si spuse: „Nu e bine când viii stau prea mult împreună cu morţii. Du-te acum!" Eu vreau să-l îmbrăţişez, dar el se fereşte cu o mişcare a mâini. Am mers în camera mea şi brusc m-a cuprins spaima că am lăsat soba electrică să ardă prea mult. M-am trezit cu senzaţia de febră şi udă de transpiraţie. Jung a interpretat visul ca fiind obiectiv, cu alte cuvinte, însuşi tatăl meu îmi apăruse în acest vis.1 El spune în vis că este în Viena, iubitul său oraş natal; deseori se vorbeşte simbolic despre morţi ca despre cei „întorşi acasă". Tatăl meu avea talent muzical, însă nu şi-a dezvoltat acest dar; evident, încearcă să recupereze acum ceea ce a ratat. Semnificativă este acea stranie observaţie despre a fi fericit. Reprezentările sale de acum despre fericire erau, fără îndoiala. extrem de diferite de cele ale oamenilor vii. Aceasta ne aminteşte de povestea bretonă, mai devreme citată, în care spectatorul viu îşi imaginează că diavolul îi dă palme soţiei sale, dar ea le trăieşte ca sărutări afectuoase. Evident, sentimentele noastre după moarte sunt atât de transformate, încât abia le putem exprima în limba celor vii. La fel de semnificativ este motivul final al visului, soba supraîncălzită şi trezirea mea cu senzaţia de febră. Jung a interpretat-o ca pe o reacţie termică a corpului meu la atingerea „de gheaţă" a lumii spiritelor, ca apărare împotriva primejdiei contaminării de răceala morţii. Jung vorbeşte pe larg despre acest subiect într-o scrisoare. Destinatarul simţise „prezenţa" fratelui său, mort într-un accident în vestul Africii, şi vorbise cu el în vis. Brusc, fratele sare într-un lac şi visătorul observă un muşuroi de furnici, apoi contactul slăbeşte, „încet, legătura se pierdea. E ca atunci când eşti la telefon şi semnalul cedează treptat; ştii că celălalt e încă acolo, dar vocea se aude mereu mai slab..." Jung a pornit de la premisa că destinatarul a vorbit într-adevăr cu fratele său şi i-a răspuns1: „Desigur, nu ne putem reprezenta o existenţă relativ atemporală si în afara spaţiului, dar din punctul de vedere al psihologiei empirice, dintr-o asemenea existenţă rezultă viziuni ale prezenţei statornice a mortului aşa cum resimţim în viaţa noastră onirică. Urmăresc întotdeauna cu mare atenţie trăiri de acest fel: ele pun într-o lumină unică multe lucruri pe care le aflăm în vis, unde anumite manifestări psihologice devin condiţii existenţiale. Dar prezenţa statornică a morţilor este ceva relativ mai ales că, potrivit experienţei, la câteva săptămâni sau luni după deces, legătura devine indirectă sau se întrerupe total, deşi se pare că sunt posibile şi reîntâlniri spontane. Senzaţia de prezenţă încetează în fapt după această perioadă. Contactul nu este lipsit de pericol, conştiinţa supravieţuitorului fiind angajată prea mult în starea de dincolo, ceea ce conduce la inconştienţă şi la un fenomen de disociere. Acest risc este reprezentat în viziunea dumneavoastră onirică prin drumul care se scufundă în lac (inconştient). Acolo se află un furnicar, ceea ce însemnă că sistemul simpatic este stimulat (inconştientul abisal şi pericolul disoluţiei elementelor psihice sub forma furnicilor mişcându-se haotic). In ceea ce priveşte contactul, doresc să adaug că el este, cu o oarecare marjă de probabilitate, posibil doar atunci când există şi senzaţia de prezenţă, însă asemenea experimente nu trebuie făcute, din cauza pericolului dizolvării conştiinţei. Pentru a fi în siguranţă, trebuie să ne mulţumim cu trăirile spontane. Experimentele cu acest contact conduc, de regulă, fie la idiotizarea unor aşa-numite comunicări1, fie la o periculoasă disociere a conştiinţei. Toate indiciile demonstrează despre convorbirea cu fratele dumneavoastră că este o trăire genuină, care nu poate fi psihologizată. Singura tulburare «psihologică» aici este lacul şi furnicarul. Acolo a apărut, evident, momentul în care contactul extrem de dificil dintre două forme de existenţă nu a mai putut fi menţinut. Există experienţe care indică faptul că mortul se implică în oarecare măsură în fiziologia (nervus sympathicus) celui viu. De aici pot rezulta, probabil, stările de posesie." Motivul sobei supraîncălzite din visul meu ar fi, prin comparaţie, mai degrabă o reacţie psihologică de apărare împotriva unei asemenea posibile implicări. În orice caz, se subliniază că lumea celor vii şi cea a morţilor n-ar trebui să se apropie prea mult, că, într-un fel, ele sunt periculoase una pentru cealaltă. Se pare că în special zona dorinţelor, a sentimentelor şi a afectelor este total transformată în lumea de dincolo. Eul cuiva aflat în comă pare să piardă legătura nu doar cu corpul brut material, ci şi cu sfera afectelor şi a emoţiilor (spaimă, dorinţe, pofte). Altfel decât în anumite cazuri citate, Jung a resimţit acest fapt mai întâi ca pe o prădare. Există şi alte opinii în care se subliniază singurătatea acestei stări.2 Cineva spune: „Sentimentul de a mă afla cu totul în lumea mea mă deprima adânc în acel moment"; un altul: „Era un sentiment de singurătate îngrozitoare, de totală izolare... Tot timpul, însă, vedeam cu claritate că sunt singur, îngrozitor de singur, ca şi când aş fi fost un vizitator din altă lume. Toate legăturile păreau rupte, într-adevăr, parcă nu ar mai fi existat nici iubire, nici nimic altceva. Totul era atât, atât de rece. Nu înţeleg prea bine." Jung vorbeşte despre o încetare stranie a căldurii umane dincolo de moarte, în locul căreia apare ceva ca o „relaţie obiectivă": Oamenii dau în general extrem de multă importanţa ataşamentului dictat de sentimente, însă acesta este conţinătorul unor proiecţii pe care ei trebuie să le retragă pentru a ajunge la ei înşişi şi la obiectivitate. Relaţiile afective sunt relaţii ale dorinţei, marcate de constrângere şi lipsă de libertate; aştept ceva de la celălalt, ceea ce ne răpeşte ambilor libertatea. Cunoaşterea obiectivă se află dincolo de dependenţa dictata de sentimente; ea pare a fi secretul central. Abia după depăşirea ei este posibilă adevărata coniunctio." Incertitudinea faţă de ce este de fapt eul sau „conştiinţa" si transfigurabilitatea sa, aşa cum rezultă din aceste mărturii, are o lungă istorie. Majoritatea primitivilor cred că omul are mai multe suflete (nu doar unul) care se despart, definitiv, după moarte2: unul dintre suflete este numit de etnologi „sufletul ego sau sufletul liber" şi reprezintă centrul gândirii, trăieşte în cap sau inimă şi continuă să existe după moarte, într-un loc de dincolo.3 (Acest suflet ar corespunde uniunii eului cu fiinţa de lumină [Sinele] sau „eului purificat" din materialul nostru.) Un alt suflet, aşa-numitul „suflet imagine", este o reflectare, un fel de „imagine în oglindă". El apare şi în „umbra" omului, fiind ceea ce se manifestă în vise, viziuni şi în stările de inconştienţă, (în concepţia anumitor popoare, el trăieşte în afara omului în timpul vieţii sale, ca suflet animal sau suflet exterior sau este prins într-un obiect sau vas.) Acest suflet trăieşte, de asemenea, după moarte, ca principiu spiritual, în contextul nostru, el ar corespunde sufletului egiptean Ba, manifest abia dincolo de moarte. Numeroase popoare primitive vorbesc despre încă un suflet, pe care îl denumesc „suflet vital" sau „suflet subtil". El este identic cu forţa vitală şi pune în mişcare organismele; acesta este „mai corporal decât sufletul imagine". Conform concepţiei anumitor popoare, şi el poate continua să trăiască, dar într-un loc subteran sau se poate, tot atât de bine, stinge.1 Desigur, în acest context conceptul de „suflet" trebuie tratat cu multă precauţie, fiindcă nu este vorba despre ceea ce înţelegem noi de obicei prin acest cuvânt. De altminteri, reprezentările despre suflet variază şi ele, respectiv, se suprapun, glisând şi transmutându-se una în cealaltă. în spiritul analogiei, sufletul liber ar putea fi corelat cu sufletul Ba din concepţia vechiului Egipt. Dar fiindcă el este şi umbră sau imagine în oglindă, ar corespunde, poate şi mai bine, sufletului Ka.2 „Sufletul vital" sau „sufletul subtil" ar putea fi, în contextul nostru, conştiinţa B a lui Geddee sau ar corespunde acelui „mic om", homunculus. Deşi multe popoare cred în existenţa a patru, cinci sau mai multe (până la treisprezece) suflete3, este evident că două cunosc o mai largă răspândire, un suflet mai degrabă spiritual, mai liber (nu complet încarnat) şi unul închis în corp. Din perspectivă psihologică, ambele tipuri de suflet ar fi aspecte ale unei totalităţi psihice, Sinele. Se pare, aşadar, că Sinele, divinitatea din om, ar avea două aspecte, unul neîncarnat, pur spiritual, atemporal, veşnic, şi unul „demiurgic", acţionând în materia corpului. „Mântuirea" celui din urmă şi refacerea legăturii cu aspectul veşnic al sufletului depind, în concepţia alchimiştilor, de strădania omului; abia atunci este atinsă deplina devenire interioară, „învierea" propriu-zisă, văzută în această lumină, este înainte de toate această unire a celor două aspecte ale Sinelui - o a doua nuntă In moarte. Alchimistul medieval Petrus Bonus a descris această a doua unire astfel4: „în conjuncţia învierii, corpul devine deplin spiritual ca însuşi sufletul şi ele vor fi unul, aşa ca atunci când amesteci apă cu apă, fiindcă în ele nu mai există nicio diferenţă, ci numai unitatea si identitatea celor trei, anume a spiritului, a sufletului şi a corpului, fără separare în veşnicie..." O concepţie paralelă, foarte apropiată de dualitatea surmontabilă, găsim şi în alchimia taoistă. La modul foarte general, chinezii presupuneau că la moartea unui om, are loc mai întâi o divizare1, „sufletul corporal" (P'o) coborând, în timp ce sufletul apropiat de spirit (Hun) se înalţă. Sufletul P'o (conştiinţa B a lui Geddee) se risipeşte, dar nu dispare, ci numai „unităţile" sale se separă, continuând să existe ca „puteri" sau „tendinţe" gata să apară, într-o nou devenire, din „sufletul ţării" sau al pământului, adică, în limbaj psihologic, din domeniul inconştientului colectiv. Dimpotrivă, în sufletul Hun se păstrează un fel de conştiinţă spirituală. Aceasta, rămânând fără corp, prezintă totuşi tendinţa de a se pierde într-o a doua moarte, în caz că omul nu s-a concentrat suficient, în decursul vieţii sale, pentru a construi în jurul său un corp subtil (subtle body), un corp de gânduri şi lucrări de natură spirituală (din nou fructul aici), care să ofere sprijin sufletului Hun si să îl protejeze de „dispariţia în neant". Cel care nu şi-a construit un astfel de corp spiritual depinde de supravieţuitori şi cultul strămoşilor pentru a continua să existe, pentru a se reîncarna în aceeaşi spiţă. Jung a observat o divizare asemănătoare la muribunzi. El a comentat, într-o scrisoare, strania transformare a unei paciente care, cu puţin înainte de a muri, părea cufundată într-o stare de extaz.2 -Acest lucru este posibil numai când sufletul s-a desprins de corp. Dacă desprinderea s-a înfăptuit şi pacientul trăieşte în continuare, atunci ne putem cu siguranţă aştepta la o denaturare de caracter, fiindcă părţile cele mai înalte şi esenţiale ale sufletului au părăsit teya corpul. O astfel de observaţie indică o moarte parţială. Pentru ;ei din jur este, desigur, apăsător, pentru că omul pare să-şi fi pierdut complet personalitatea, aceea cunoscută nouă, şi nu ne rămâne decât demoralizarea... însă e numai omul mic cei care trăieşte mai departe cu corpul şi care nu este altceva decât viaţa corpului." Această remarcă a lui Jung trimite la ceva din concepţia chineză a separării sufletelor P'o şi Hun în moarte. Jung continuă: „Se întâmplă adesea ca oamenii bătrâni sau foarte bolnavi să cadă într-o stare de cufundare în ei înşişi sau de absenţă pe care nu şi-o pot explica dar care reprezintă condiţiile în care se înfăptuieşte desprinderea” Uneori este un proces de lungă durată. Doar rar ni se oferă ocazia de a cerceta ceea ce se întâmplă în asemenea stări, însă mie mi se pare că ar rămâne o conştiinţă interioară1, atât de îndepărtată totuşi de conştiinţa noastră observatoare, încât retroversiunea conţinuturilor sale în conştiinţa noastră prezentă este aproape imposibilă. Am avut eu însumi asemenea experienţe. Mi-au dat o cu totul altă idee despre moarte." Şi eu am observat stări similare la câţiva oameni: este ca şi cum ar exista o conştiinţă dublă - pe de o parte, o conştiinţă superficială, dedicată cotidianului, care nu pare a avea habar de moartea iminentă şi face chiar planuri de viitor şi, pe de altă parte, o conştiinţă profundă, serioasă, care, din când în când, răzbate în remarci întâmplătoare; ea ne spune că muribundul este pe deplin conştient de sfârşitul iminent şi se pregăteşte.2 Probabil această „conştiinţă profundă" este Sinele, parţial în afara timpului şi a spaţiului. Din acest motiv, tocmai ea este partea omului care durează după moarte.3 Sufletul P'o, viaţa legata de corp în concepţia chinezilor, poartă mai departe un fel de moştenire impersonală sau, s-ar putea spune, de „complexe" ce nu aparţin individului. Jung spune într-o scrisoare1: „Viaţa nu ne-o facem doar noi. În mare parte, ea se naşte din izvoare ascunse. Chiar şi complexele pot debuta cu un secol sau chiar mai mult înainte de naştere. Există în noi ceva care poate fi numit karma." Vechii chinezi articulează aceeaşi concepţie în felul următor2: Elementele psihofizice ale sufletului vegetativ P'o „se împrăştie şi sunt pregătite să se adune pentru o nouă devenire". Ele intră în „sufletul ţării" ca într-un fel de rezervor al vieţii din care au plecat strămoşii şi din care se nasc din nou nepoţii -în termenii noştri, în inconştientul colectiv. „Dar există oameni aleşi, care, în loc să cadă în această disoluţie, devin Shen, o parte a activităţii divine"3, care le permite să nu se mai întoarcă, ci să se perpetueze. Ei sunt cei care, prin meditaţie, şi-au educat entelehia, atingând o neîntreruptă „rotaţie de lumina". Faimosul text taoist-alchimic Secretul florii de aur se referă la această mare lucrare. Analogia cu alchimia vestică şi cu cultul egiptean al morţilor devine şi mai clară: este nevoie de un opus spiritual al omului pentru a crea corpul învierii (pentru orientali, corpul de diamant), în primul rând, este necesară estomparea dualităţii sufletelor Hun şi P'o. Sarcina opus-ului taoist alchimic, respectiv, a acestui fel de meditaţie, constă nu în a reprima gândurile sufletului P'o care provin din Yin, principiu feminin, ci în a le transforma în gânduri ale sufletului Hun (Yang).4 Aceste gânduri ale principiului Yin sunt „distinctive"; ele îşi au originea într-o conştiinţă dedicata lumii exterioare şi numai meditaţia le poate transforma şi deschide spre principiul creator şi armonic al universului, Tao. Conştiinţa transformată de această manieră este denumită şi sacrul embryo Şi este corpul dharma, o formă de conştiinţă superioară.5 Sufletul P'o este acel eu care încă speră, pofteşte, doreşte şi se teme, lăsând astfel energia vitală (Ch'f) să se reverse în exterior; el corespunde conştiinţei B a lui Geddee sau unui eu cotidian încă „nepurificat". Opus-ul, opera meditaţiei, constă în transformarea sa într-o formă interiorizată, spiritualizată a conştiinţei; acesta este „fructul" care se păstrează după nimicirea corpului în moarte, acela pe care alchimia îl numeşte „un grăunte de sămânţă".' Tradus în limbaj psihologic, acest corp care supravieţuieşte morţii ar fi construit din tot ceea ce omul a conştientizat din inconştientul colectiv. Tot ceea ce eul nostru cotidian gândeşte, face, simte se revarsă în fiecare zi, în lumea exterioară şi, în final, se pierde; dar atunci când ceva semnificativ (recognoscibil printr-o mare emoţie) pătrunde în viaţa noastră, avem şansa de a conştientiza sensul său arhetipal (adică spiritual). Astfel se realizează o bucăţică de veşnicie sau infinit în existenţa noastră, devenind, aşadar, „reală" în sens propriu. Afectele şi emoţiile sufletului corporal nu trebuie reprimate şi „depăşite", aşa cum recomandă anumite învăţături creştine, ci este nevoie de o confruntare cu ele şi o căutare a sensului lor profund în spatele aspectului exterior al „dorinţei" sau al „voinţei de acţiune". De cele mai multe ori, acest lucru nu se întâmplă fără luptă, fiindcă este în natura afectelor să ne împingă la acţiuni impulsive sau să ne lege cu patimă de realităţile lumii exterioare pe care singuri le construim, în loc de aceasta, a te concentra la sensul ascuns al aparenţei presupune o putere decizională conştientă, o întoarcere sau confruntare cu propriile emoţii, în cele din urmă, aici este sensul crucii sau al crucificării: să înduri până la capăt conflictul dintre pasiuni şi sensul lor spiritual. Sensul spiritual se relevă numai atunci când ne livrăm necondiţionat conflictului. Atunci se întâmplă (şi devine imposibil să nu o „facem") o transformare care este preludiul unirii contrariilor. Din ea va lua naştere, se pare, un „corp" de glorie ce durează dincolo de moarte, „piatra" intens căutată a alchimiştilor. pp 155-166 Alte fragmente din carte selectate la Aforismul zilei: Ceea ce mi se pare decisiv înainte
de final este gradul de maturitate atins
de fiinta umanã, bãrbat sau femeie, înainte
de propria moarte, faptul cã aceasta
si-a gãsit sau nu o legãturã
cu propriul Sine. Visele muribunzilor arată
că inconştientul, adică lumea instinctelor noastre,
nu pregăteşte conştiinţa pentru
un sfârşit definitiv, ci mai degrabă
pentru o transformare profundă şi, deci, pentru o continuare
a procesului vieţii, pe care, însă, nu ne-o putem reprezenta
cu mijloacele noastre obişnuite. Temele şi structurile de simboluri
din aceste vise se regăsesc în doctrinele diferitelor religii despre
viaţa de dincolo de moarte şi, tot în ele, regăsim un impresionant
număr de imagini mitice.
„Una dintre cele mai mari cunoaşteri care mi-au
fost date în timpul morţii (clinice) este principiul vibraţiilor…
Pentru mine, de atunci, (Dumnezeu) reprezintă cea dintâi între toate
sursele de energie; inepuizabilă şi atemporală, ea radiază
continuu energie, o absoarbe totodată, e o continuă pulsaţie…
Lumi diferite emană vibraţii diferite, frecvenţele sunt
cele care determină diversităţile. În acelaşi timp
şi din acest motiv, pot exista lumi diferite în acelaşi loc,
fiindcă vibraţiile neînrudite nici nu se influenţează
reciproc… Naşterea şi moartea pot fi înţelese
ca evenimente care ne conduc dintr-o frecvenţă vibratorie în
alta şi astfel dintr-o lume în cealaltă…” Sursa : Din volumul : Marie-Louise von Franz – Visele şi moartea. Ce ne spun visele muribunzilor, Editura NEMIRA, trad Anca Bodogae Pe ELEFANT o gãsiti la un pret si mai mic aici: http://www.elefant.ro
|
