Morgan Scott Peck
din volumul Drumul cãtre tine însuti, Editura Curtea Veche, detalii carte pe site-ul editurii aici:
http://www.curteaveche.ro/drumul-catre-tine-insuti-editia-a-ii-a-revizuita.html

Creşterea spirituală şi religia

Viziunile asupra lumii si religia

Pe măsură ce fiinţele îşi sporesc disciplina, iubirea şi expe­rienţa de viaţă, ele capătă o mai bună înţelegere a lumii şi a locului pe care îl ocupă în ea. Invers, dacă omul nu reuşeşte să-şi sporească disciplina, iubirea şi experienţa de viaţă, nu progresează în înţelegerea lumii. Prin urmare, printre membrii rasei umane există o extraordinară diversitate în ce priveşte lărgimea orizontului şi complexitatea înţelegerii pe care o avem despre ce e viaţa.

Înţelegerea este religia noastră. Din moment ce oricine are o anumită înţelegere — o viziune asupra lumii, indiferent cât de limitată, primitivă sau imprecisă —, toată lumea are o religie. Acest fapt, care nu e pe larg acceptat, este de o impor­tanţă covârşitoare: fiecare om are o religie.

Suferim, cred eu, de faptul că avem tendinţa de a defini reli­gia prea îngust. Tindem să credem că religia trebuie să includă o credinţă în Dumnezeu, o practică rituală sau aderenţa la un anumit grup de credincioşi. Suntem tentaţi să spunem despre cineva care nu merge la biserică sau care nu crede într-o fiinţă superioară că: „El nu este religios." Am auzit oameni învăţaţi spunând: „Budismul nu este o religie propriu-zisă", „Unita­rienii au exclus religia din credinţa lor" sau „Misticismul este mai mult o filozofie decât o religie." Tindem să vedem religia ca pe ceva monolitic, ca fiind o singură bucată, iar apoi, având în minte acest concept simplist, suntem încurcaţi şi nu putem înţelege cum doi oameni atât de diferiţi pot fi amândoi creştini. Sau evrei. Sau cum un ateu are un simţ mai dezvoltat al mora­lei catolice decât un catolic care ia parte regulat la liturghie. Supervizând mai mulţi psihoterapeuţi, mi-am dat seama de fiecare dată ca ei luau prea puţin, dacă nu deloc, în consi­derare felul în care pacienţii lor văd lumea. Există mai multe motive pentru acest lucru, dar printre ele se află ideea că dacă pacienţii nu se consideră pe ei înşişi religioşi, în virtutea ne­credinţei lor în Dumnezeu sau a neparticipării lor la o Biserică, prin urmare ei nu au religie şi chestiunea nu merită a fi cerce­tată. Dar implicit sau explicit, oricine are un set de idei şi credinţe despre natura esenţială a lumii. Pacientul vede oare universul ca fiind fundamental haotic şi fără sens, astfel încât să nu-i pese decât de faptul de a înşfacă o plăcere cât de mică, oricând se iveşte momentul? Sau vede lumea ca pe un loc în care fiecare se luptă cu fiecare, în care cruzimea este un lucru necesar pentru a supravieţui? Sau vede lumea ca pe un loc hrănitor, în care totdeauna va apărea ceva bun şi în care nu trebuie să-ţi faci prea multe griji pentru viitor? Sau un loc care e dator să-1 ţină în viaţă, indiferent de felul în care se com­portă cât trăieşte? Sau pentru el universul are legi rigide din cauza cărora va fi doborât sau aruncat la o parte, de va trece câtuşi de puţin în afara liniei? Etc. Există tot felul de moduri de a vedea lumea. Mai devreme sau mai târziu, în cursul terapiei, mulţi terapeuţi vor ajunge să-şi dea seama cum vede un pacient lumea, dar dacă terapeutul caută anume să înţe­leagă acest lucru, atunci va reuşi mai repede. Este esenţial ca terapeutul să ajungă la această înţelegere, pentru că felul în care vede pacientul lumea este întotdeauna o parte esenţială a problemelor pe care le are şi este necesară o corecţie asupra felului de a vedea lumea pentru a se ajunge la vindecare. Aşa că eu le spun terapeuţilor pe care-i supervizez: „Aflaţi religia pacienţilor voştri, chiar dacă ei spun că nu au religie."

De obicei, religia sau felul cum vedem lumea este incomplet. Adeseori pacienţii nu sunt conştienţi de felul în care văd ei lumea şi uneori cred că posedă un anumit fel de religie când, de fapt, posedă ceva destul de diferit. Stewart, un ingi­ner plin de succes, a devenit pe la 55 de ani foarte deprimat, în ciuda succesului său în carieră, a faptului că fusese un soţ şi un tată excelent, se simţea un om rău şi nevrednic. „Lumea ar fi un loc mai bun dacă eu aş fi mort", spunea el. Şi credea acest lucru. Stewart avusese două încercări serioase de sinu­cidere. Niciun fel de asigurare raţională nu putea întrerupe nerealismul imaginii sale de om bun de nimic, în afară de simptomele obişnuite ale unei depresii grave, precum insom­nia şi agitaţia, Stewart suferea de dificultatea de a înghiţi mâncarea. „Nu este doar din cauză că mâncarea are un gust rău, spunea el. Este şi asta, dar parcă am o lamă de oţel în gât şi nimic altceva în afară de lichide nu poate trece de ea." Testele speciale cu raze X au revelat faptul că nu exista nicio cauză fizică pentru această dificultate de a înghiţi. Stewart nu făcea prea mult caz de religia sa. „Sunt un ateu pur şi simplu, afirma el. Sunt om de ştiinţă. Singurele lucruri în care cred sunt cele pe care le poţi vedea şi atinge. Poate ar fi mai bine dacă aş avea credinţă într-un Dumnezeu iubitor, dar, sincer, nu pot să înghit o astfel de idioţenie. Am avut parte destul de asta când eram mic şi sunt fericit că am terminat-o cu ea." Stewart crescuse într-o micuţă comunitate vestică, fiind fiul unui pastor fundamentalist rigid şi al soţiei sale la fel de rigide; îşi părăsise casa şi Biserica cu prima ocazie ce i se ivise.

După câteva luni de la începutul tratamentului, Stewart a povestit următorul vis scurt. „Eram iarăşi în casa copilăriei mele, din Minnessota. Era ca şi cum aş fi rămas copil, deşi ştiam că am aceeaşi vârstă pe care o am acum. Era în timpul nopţii, în casă a intrat un bărbat. Avea de gând să ne taie gâturile. Nu 1-am văzut niciodată pe acest bărbat, dar ştiam cine e: tatăl unei fete cu care îmi dădusem întâlnire de vreo două ori în timpul liceului. Asta a fost tot. Nu a existat niciun deznodământ. M-am trezit înspăimântat, ştiind că acest bărbat voia să ne taie gâturile."

I-am spus lui Stewart să-mi povestească tot ce ştia despre acest bărbat din vis. „Nu vă pot spune nimic, a zis el. Nu 1-am cunoscut niciodată. M-am văzut cu fiica lui de două ori — nu chiar întâlniri, doar am condus-o acasă după întâlnirile gru­pului de tineri de la biserică. O dată i-am furat un sărut, în întuneric, în spatele unui tufiş." în acest moment, Stewart râse nervos şi continuă: „în visul meu, am avut senzaţia că nu i-am văzut niciodată tatăl, deşi ştiam că el e. De fapt, 1-am văzut totuşi în viaţa reală — de la distanţă. Era şef de gară în orăşelul nostru. Ocazional, îl vedeam când mă duceam în gară şi priveam în după-amiezile de vară cum trec trenurile." Ceva mi-a sclipit în minte. Şi eu petreceam pe când eram copil leneşe după-amieze de vară privind trenurile. Acţiunea principală se desfăşura în gară. Iar directorul gării era un fel de stăpân al acţiunii. El ştia locurile îndepărtate din care veneau trenurile şi unde se duceau. Ştia care tren opreşte şi care nu, zguduind pământul când trecea. El potrivea ceasurile şi dădea semnalele de plecare. El primea şi trimitea poşta. Şi când nu făcea aceste lucruri minunate, apăsa clapeta apara­tului de transmisiuni, folosind un misterios limbaj ritmic, pentru a trimite mesaje peste tot în lume.

„Stewart, am spus, mi-ai zis că eşti ateu şi te cred. Există o parte din tine care crede că nu există Dumnezeu. Dar încep să bănuiesc că este o altă parte din tine care crede totuşi în Dumnezeu -- într-un Dumnezeu periculos, care taie gâtu­rile." Bănuiala mea a fost corectă. Pe măsură ce lucram împre­ună, cu încăpăţânare, luptând împotriva rezistenţelor, Stewart a început să-şi dea seama că în el există o credinţă stranie şi urâtă: presupunea, dincolo de ateismul său, că lumea este con­trolată şi condusă de o forţă răuvoitoare, o forţă care nu numai că putea să-i taie gâtul, dar chiar dorea acest lucru — dorea să-1 pedepsească pentru o infracţiune. Am început încet, încet să ne concentrăm asupra acestei „infracţiuni", constând mai ales din minore incidente sexuale simbolizate prin „furtul unui sărut" de la fiica şefului de gară. în cele din urmă, a deve­nit clar că (printre alte motive ale depresiei sale) Stewart făcea penitenţă şi îşi tăia singur gâtul într-un mod figurat în speranţa că astfel 1-ar fi oprit pe Dumnezeu să i-1 taie literalmente.

De unde venea ideea de Dumnezeu rău şi lume răuvoitoare a lui Stewart? Cum se dezvoltă religia în oameni? Ce deter­mină felul particular al unui om de a vedea lumea? Există un întreg complex de determinări, dar cartea de faţă nu va explora chestiunea aceasta în detaliu, însă cel mai important factor în dezvoltarea religiei celor mai mulţi oameni este în mod evident cultura lor. Dacă suntem europeni, suntem încli­naţi să credem că Cristos a fost un bărbat alb, dacă suntem africani probabil credem că a fost negru. Dacă cineva este indian, s-a născut şi a crescut la Benares sau Bombay, pro­babil că va deveni hindus şi va avea parte de ceea ce ar putea fi descris drept o perspectivă pesimistă asupra lumii. Dacă altcineva este american, s-a născut şi a crescut în Indiana, e mai probabil să ajungă creştin decât hindus şi să aibă o viziune optimistă asupra lumii, înclinăm să credem şi noi ce cred oamenii din jurul nostru şi înclinăm să acceptăm ca fiind adevărat ce ne spun aceşti oameni despre natura existenţei, arunci când îi ascultăm în timpul anilor noştri de formare.

E mai puţin evident însă (nu şi pentru psihoterapeuţi) faptul că partea cea mai importantă a culturii noastre o repre­zintă familia. Cultura fundamentală în care ne dezvoltăm este cea a familiei, iar părinţii noştri sunt „liderii noştri culturali". Mai mult, cel mai semnificativ aspect al acestei culturi constă nu în ceea ce ne spun părinţii noştri despre Dumnezeu, ci în ceea ce fac ei — felul în care se comportă unul cu celălalt, faţă de celelalte rude ale noastre şi, înainte de toate, faţă de noi.

Cu alte cuvinte, ceea ce aflăm despre natura existenţei atunci când creştem este determinat de natura experienţei pe care o avem în microcosmosul familiei. In determinarea vizi­unii noastre asupra lumii, nu contează atât de mult ce spun părinţii noştri, dar contează lumea unică pe care ei o creează pentru noi prin comportarea lor. „Sunt de acord că am această idee a unui Dumnezeu călău, a spus Stewart, dar de unde vine ea? Părinţii mei credeau fără îndoială în Dumnezeu — vorbeau tot timpul despre aceasta -- dar credinţa lor era într-un Dumnezeu al iubirii. Isus ne iubeşte. Dumnezeu ne iubeşte. Noi îl iubim pe Dumnezeu şi pe Isus. Iubire, iubire, iubire, numai de asta auzeam."

„Aţi avut o copilărie fericită?", 1-am întrebat. Stewart mi-a aruncat o căutătură cruntă. „Nu vă mai jucaţi cu mine. Ştiţi că nu am avut. Ştiţi că a fost mizerabilă." „De ce a fost atât de mizerabilă?" „Ştiţi şi acest lucru. Ştiţi cum a fost. Am avut parte de bătăi îngrozitoare. Curele, bâte, cozi de mătură, tot ce puteau ţine în mână. Nu era nimic din ceea ce aş fi putut face care să nu merite o bătaie. O bătaie pe zi e rupta din rai şi te ajută să ajungi un bun creştin."

„Au  încercat vreodată să vă stranguleze sau să vă taie gâtul?"

„Nu, dar sunt sigur că ar fi încercat dacă n-aş fi fost destul de atent." A urmat un lung moment de tăcere. Fata lui Stewart a devenit extrem de tristă, în cele din urmă, cu greu, a spus: „Încep să înţeleg."

Stewart nu este singurul care crede în ceea ce eu am ajuns să numesc un „Dumnezeu monstruos". Am avut mai mulţi pacienţi cu concepţii similare în ceea ce-1 priveşte pe Dumne­zeu şi cu idei la fel de terifiante şi sumbre despre natura existenţei. Surprinzător este că acest Dumnezeu monstruos nu mai este ceva comun în minţile oamenilor, în prima secţiune a cărţii am făcut observaţia că, atunci când suntem copii, părinţii noştri sunt ca nişte zei pentru noi, iar felul în care pro­cedează ei pare modul în care trebuie procedat în tot universul. Prima noţiune pe care o avem despre natura lui Dumnezeu (şi, din nefericire, de multe ori singura) este o simplă extra­polare a naturii părinţilor noştri, un simplu amestec al carac­terelor mamei şi tatălui sau ale celor ce-i substituie. Dacă ei sunt părinţi iubitori şi iertători, probabil că vom crede într-un Dumnezeu iubitor şi iertător. Iar ca adulţi vom privi lumea ca pe un loc minunat, aşa cum a fost şi copilăria noastră. Dacă părinţii noştri au fost aspri şi ne-au pedepsit, probabil că ne vom maturiza cu credinţa într-un Dumnezeu monstruos, aspru şi poruncitor. Iar dacă ei nu reuşesc să aibă grijă de noi, probabil că vom vedea universul ca fiind tot atât de nepăsător faţă de noi[i].

Faptul că religia noastră sau viziunea noastră asupra lumii este iniţial determinată în mare măsură de experienţa unică a copilăriei ne aduce faţă în faţă cu o problemă centrală: relaţia dintre religie şi realitate. Este problema microcosmosului şi a macrocosmosului. Viziunea lui Stewart faţă de lume ca loc periculos în care e oricând posibil să i se taie gâtul dacă nu e foarte atent era perfect realistă, ţinând seama de micro­cosmosul căminului în care şi-a petrecut copilăria; a trăit sub dominaţia a doi adulţi răi. Dar nu toţi părinţii şi nu toţi adulţii sunt răi. în lumea mare — în macrocosmos — există diferite tipuri de părinţi, oameni, societăţi şi culturi.

Pentru a avea o religie sau o viziune realistă asupra lumii - conformă cu realitatea cosmosului şi a rolului nostru în el, atât cât ştim despre această realitate - trebuie în permanenţă să ne revizuim şi să ne extindem înţelegerea, încorporând noi cunoştinţe despre lumea largă. Trebuie să ne lărgim în per­manenţă cadrul de referinţă. Avem aici de-a face cu problema­tica realizării de hărţi şi a transferului, lucruri pe care le-am discutat în prima secţiune. Harta realităţii pe care o avea Stewart era potrivită pentru microcosmosul familiei sale, dar el a transferat această hartă într-un mod nepotrivit, ca referindu-se la lumea lui de adult unde era în mod grosolan incompletă şi deci nefuncţională, într-o anumită măsură, religia celor mai mulţi adulţi este un produs al transferului.

Mulţi dintre noi operăm printr-un cadru de referinţă mai îngust decât cel de care suntem capabili, nereuşind să transcendem influenţa culturii noastre particulare — ceea ce au sădit părinţii în noi şi experienţa noastră din copilărie. Nu este de mirare deci că umanitatea este plină de conflicte. Avem de-a face cu o situaţie în care fiinţele umane care trebuie să aibă de-a face unele cu altele au viziuni foarte diferite asupra naturii realităţii şi fiecare dintre ele crede că viziunea sa este cea corectă, pentru că se bazează pe experienţa personală din microcosmosul său. Şi pentru ca lucrurile să fie încă şi mai rele, mulţi dintre noi nu suntem conştienţi de viziunea noastră interioară asupra lumii şi cu atât mai puţin de experienţa din care ea a rezultat. Bryant Wedge, psihiatru specializat în domeniul relaţiilor internaţionale, a studiat negocierile dintre Statele Unite şi URSS şi a reuşit să delimiteze un set de idei fundamentale pe care le au americanii despre natura fiinţelor umane, a societăţii şi a lumii şi care diferă fundamental de cele pe care le au ruşii. Aceste idei au dictat negocierile de am­bele părţi. Totuşi, niciuna dintre părţi nu era conştientă de pre­supoziţiile sale sau de faptul că cealaltă parte opera cu un set diferit de presupoziţii. Rezultatul inevitabil a fost că felul de a se comporta al ruşilor le-a părut americanilor nebunesc sau deliberat malefic şi, bineînţeles, ruşilor li s-a părut că ameri­canii au un comportament la fel de nebunesc şi de malefic.* Suntem ca acei trei orbi din fabulă care fiecare în parte atinge o anumită parte dintr-un elefant, pretinzând apoi că deţine ade­vărul despre întreaga înfăţişare a animalului. Aşa ne sfădim şi noi pentru viziunile noastre microcosmice asupra lumii şi toate războaiele par războaie sfinte.

Religia ştiinţei

Creşterea spirituală este o ieşire din microcosmos spre un macrocosmos mereu mai larg. În primele stadii (cele de care se ocupă această carte) este vorba de o călătorie a cunoaşterii, nu a credinţei. Pentru a evada din microcosmosul experien­ţelor noastre anterioare şi pentru a ne elibera de transfer, este necesar să cunoaştem. Permanent trebuie să ne extindem domeniul cunoaşterii şi orizontul prin încorporarea şi digera-rea de noi informaţii.

Procesul expansiunii cunoaşterii a fost una dintre temele majore ale acestei cărţi. Să ne amintim că în secţiunea prece­dentă iubirea a fost definită ca extindere -- adică expan­siune — a propriului sine şi a fost făcută observaţia că printre riscurile iubirii există riscul de a ne transporta în necunoscutul unei noi experienţe. Iar la sfârşitul primei secţiuni, despre disciplină, a fost de asemenea făcută observaţia că a învăţa ceva nou cere o renunţare la vechiul sine şi slăbirea trăiniciei cunoaşterii. Pentru a dezvolta o viziune largă, trebuie să fim dispuşi să abandonăm, să ucidem viziunea îngustă. Pe termen scurt, este mai confortabil să nu facem aceasta — să rămânem acolo unde suntem, să continuăm să folosim aceeaşi hartă a microcosmosului, să evităm suferinţa cauzată de moartea idei­lor dragi nouă. Drumul creşterii spirituale merge însă în direcţia opusă, începem prin a distruge ceea ce credem, căutând activ lucruri ameninţătoare şi nefamiliare, punând la îndoială în mod deliberat validitatea a ceea ce am învăţat şi ne-a fost drag. Drumul spre sfinţenie trece prin punerea la îndoială a orice.

In cel mai propriu sens al expresiei, începutul îl reprezintă ştiinţa, începem prin a înlocui religia provenită de la părinţii noştri cu religia ştiinţei. Trebuie să respingem şi să ne râs-culăm împotriva religiei părinţilor noştri, pentru că viziunea asupra lumii este inevitabil mai îngustă decât cea de care suntem capabili dacă profităm pe de-a-ntregul de experienţa personală, inclusiv de experienţa de adult şi de experienţa adăugată a generaţiilor de oameni de-a lungul istoriei. Nu există ceva în genul unei religii de-a gata. Pentru a fi ceva vital, cel mai bun lucru de care suntem capabili, religia noastră trebuie să fie în întregime personală, trecută prin focul îndo­ielii şi cercetării în creuzetul experienţei realităţii. Aşa cum spune teologul Alan Jones:

Una dintre problemele pe care le avem este aceea că foarte puţini dintre noi au dezvoltat o viaţă personală distinctă. Totul în ceea ce ne priveşte, chiar şi emoţiile noastre, par a fi la mâna a doua. în multe cazuri, trebuie să apelăm la infor­maţii de mâna a doua pentru a funcţiona. Accept cu încre­dere cuvântul unui doctor, om de ştiinţă, fermier. Nu îmi place să fac asta. Trebuie însă să o fac, pentru că ei posedă o cunoaştere vitală pe care eu nu o deţin. Informaţiile de mâna a doua privind starea rinichilor mei, efectul coles­terolului şi creşterea găinilor le pot accepta. Dar când e vorba de scopul meu, de intenţiile şi de moartea mea, nu mai accept informaţiile de mâna a doua. Nu pot supravieţui cu o credinţă la mâna a doua într-un Dumnezeu la mâna a doua. Trebuie să existe un cuvânt personal, o confruntare unică, dacă se întâmplă să fiu viu.[ii]

Aşa că, dacă vrem să fim sănătoşi mental şi să creştem spiritual, trebuie să ne dezvoltăm religia noastră personală şi să nu ne sprijinim pe cea a părinţilor noştri. Dar ce e „religia ştiinţei"? Ştiinţa este o religie, pentru că este o viziune asupra lumii de o complexitate considerabilă, cu multe teorii majore. Cele mai multe teorii majore susţin următoarele: universul este real şi prin urmare un obiect valid de cercetare; cerce­tarea universului reprezintă o valoare pentru fiinţa umană; universul are sens — adică se conduce după anumite reguli şi este predictibil; dar fiinţele umane sunt slabi cercetători, au superstiţii, înclinaţii personale, prejudecăţi şi o profundă ten­dinţă de a vedea mai degrabă ceea ce vor să vadă decât ceea ce există în realitate; prin urmare, a cerceta şi deci a înţelege cu acurateţe este necesar ca fiinţele umane să se supună ele însele disciplinei metodei ştiinţifice. Esenţa acestei discipline este experienţa, adică noi nu putem să spunem că ştim un lucru până nu 1-am experimentat; deşi disciplina metodei ştiin­ţifice începe cu experienţa, experienţa în sine nu este ceva în care să avem încredere; pentru a putea avea încredere în ea, experienţa trebuie să fie repetabilă, de obicei sub forma unui experiment; mai mult, experienţa trebuie să fie verificabilă, astfel încât şi alţi oameni să aibă parte de aceeaşi experienţă în aceleaşi circumstanţe.

Cuvintele-cheie sunt „realitate", „cercetare", „cunoaştere", „neîncredere", „experienţă", „disciplină". Acestea sunt cuvin­tele pe care le vom folosi de aici încolo. Ştiinţa este religia scepticismului. Pentru a scăpa din microcosmosul experienţei copilăriei, din microcosmosul culturii şi al dogmelor noastre, de jumătăţile de adevăruri pe care ni le-au spus părinţii noştri, este esenţial să fim sceptici faţă de ceea ce am învăţat până acum. Atitudinea ştiinţifică este cea care ne face să ne trans­formăm experienţa personală a microcosmosului în expe­rienţă personală a macrocosmosului. Trebuie să începem să devenim oameni de ştiinţă.

Mulţi pacienţi care au luat deja acest start îmi spun: „Nu sunt un om religios. Nu mă duc la biserică. Nu mai cred prea multe din ce mi-au spus Biserica şi părinţii. Nu am credinţa părinţilor mei. Cred că m-am îndepărtat de spiritualitate." Atunci când eu pun la îndoială realitatea presupoziţiei că nu ar mai fi fiinţe spirituale, deseori este aproape un şoc pentru ei. „Dvs. aveţi o religie, spun eu, şi încă una profundă. Dvs. vă închinaţi adevărului. Credeţi în posibilitatea de a creşte şi de a vă îmbunătăţi - credeţi în posibilitatea progresului spiritual, în strădania pe care o presupune religia, dvs. sunteţi dispus să suferiţi durerea înfruntării şi a dezvăţării. Vă asumaţi riscul terapiei şi faceţi aceasta datorită religiei dvs. Nu cred deloc că ar fi realist să spun că sunteţi mai puţin spiri­tual decât părinţii dvs.; din contră, cred că spiritualitatea dvs. a evoluat peste cea a părinţilor dvs., că spiritualitatea dvs. a făcut un salt calitativ faţă de spiritualitatea lor, care este insu­ficientă pentru a le oferi măcar curajul de a se îndoi."

Un lucru ce sugerează faptul că ştiinţa, ca religie, reprezintă o îmbunătăţire, un salt evolutiv faţă de alte viziuni asupra lumii este caracterul ei internaţional. Vorbim despre comunitatea ştiinţifică mondială. Ea începe să devină o adevărată comuni­tate, mai strânsă decât Biserica Catolică, ce este o a doua astfel de comunitate. Oamenii de ştiinţă de oriunde pot vorbi şi se pot înţelege unul cu celălalt mai mult decât noi, ceilalţi, într-o anumită măsură, ei au reuşit să depăşească microcosmosul culturii lor. într-o oarecare măsură, au devenit înţelepţi.

Într-o oarecare măsură însă. Deşi cred că viziunea scep­tică asupra lumii a spiritului ştiinţific este o îmbunătăţire clară faţă de acea viziune asupra lumii care se bazează pe o credinţă oarbă, superstiţii şi prezumţii neverificate, cred însă de asemenea că felul în care cei mai mulţi oameni animaţi de un spirit ştiinţific privesc realitatea lui Dumnezeu nu depă­şeşte viziunea parohială a unui ţăran care urmează cu ochii închişi credinţa tatălui lui. Oamenii de ştiinţă au mari difi­cultăţi când este vorba de realitatea lui Dumnezeu.

Când privim din punctul de vedere al unui scepticism sofisticat la fenomenul credinţei în Dumnezeu, nu suntem prea impresionaţi. Vedem dogmatismul şi acţiunea bazată pe dogmatism, vedem război, persecuţii şi inchiziţie. Vedem ipo­crizie: oameni care predică altor oameni să-şi ucidă semenii în numele credinţei, să-şi golească buzunarele pentru traiul altora şi alte forme de brutalitate. Vedem o năucitoare diver­sitate de ritualuri şi imagini fără legătură între ele; un zeu este o femeie cu şase braţe şi şase picioare; altul este un bărbat şe-zând pe un tron; altul este elefant; altul este esenţa nimicului, panteon, zei ai căminului, trinităţi, unicităţi. Vedem ignoranţă, superstiţie, rigiditate, în ansamblu, credinţa în Dumnezeu arată jalnic. Este tentant să gândim că umanitatea ar fi mai bună fără credinţa în Dumnezeu şi că Dumnezeu nu este doar o promisiune goală, ci poate fi şi o promisiune otrăvită. Ar părea deci raţional să conchidem că Dumnezeu este o iluzie a minţii oamenilor — o iluzie distructivă — şi că, de fapt, credinţa în Dumnezeu este o formă a psihopatologiei umane, care trebuie vindecată.

Apare deci întrebarea: Este credinţa în Dumnezeu ceva rău? Este o manifestare a transferului — o concepţie a părinţilor noştri, derivată din microcosmos, proiectată în mod nepo­trivit în macrocosmos? Sau, altfel spus, este o astfel de credinţă un mod de gândire primitiv sau copilăresc din care trebuie să ieşim pe măsură ce ne dezvoltăm, atingând niveluri mai înalte de conştientizare şi maturitate? Dacă vrem să avem o atitudine ştiinţifică în încercarea de a răspunde la această întrebare, este esenţial să ne întoarcem la realitatea faptelor clinice. Ce se întâmplă cu credinţa în Dumnezeu a unei persoane pe măsură ce ea se dezvoltă prin procesul terapiei?

Pag. 185-197

… aici sunt niste exemple concrete, povestea a 3 cazuri de terapie diferite la care face referire autorul în ceea ce urmează… Foarte interesante, situaţii foarte actuale.

Copilul şi apa din copaie

Istoriile cazurilor de până acum au fost prezentate ca răs­puns la întrebarea: este credinţa în Dumnezeu o formă de psihopatologie? Dacă vrem să ieşim din mirajul învăţăturilor primite în copilărie, al superstiţiilor şi al tradiţiilor locale, tre­buie să răspundem la această întrebare. Aceste cazuri prezen­tate indică faptul că răspunsul nu este unul simplu. Uneori răspunsul este da. Credinţa necondiţionată pe care o avea Kathy în Dumnezeu, în Biserică şi în învăţăturile primite de la mama ei i-au întârziat în mod clar dezvoltarea şi i-au otră­vit spiritul. Doar îndoindu-se de credinţa ei şi lepădându-se de ea a fost Kathy în stare să se aventureze mai departe într-o viaţă mai cuprinzătoare, mai satisfăcătoare, mai productivă. Doar atunci a avut libertatea de a se dezvolta. Dar răspunsul este uneori şi negativ. Tot aşa cum Marcia a trecut de recele microcosmos al copilăriei ei spre o lume mai largă şi mai caldă, iar credinţa ei în Dumnezeu s-a dezvoltat odată cu ea, în linişte şi în mod natural. Iar credinţa în Dumnezeu asuprită a lui Ted a trebuit să fie readusă la viaţă ca parte a eliberării şi a resurecţiei spiritului său.

Cum trebuie să privim aceste răspunsuri de nu şi da? Oamenii de ştiinţă se dedică aflării adevărului şi răspunsului la întrebări. Dar şi ei sunt oameni ca toţi oamenii şi vor ca răspunsurile să fie clare, uşoare şi simple, în dorinţa lor de a găsi soluţii simple, oamenii de ştiinţă sunt înclinaţi să cadă în două capcane atunci când îşi pun întrebări despre realitatea lui Dumnezeu. Prima este aceea de a arunca şi copilul odată cu apa din copaie. Iar cea de-a doua este viziunea de tunel.

Există, fără îndoială, multă apă de baie murdară în jurul realităţii lui Dumnezeu. Războaie sfinte. Inchiziţia. Sacrificii de animale. Sacrificii de oameni. Superstiţie. Batjocoriri. Dogmatism. Ignoranţă. Ipocrizie. Identificarea cu dreptatea. Rigiditate. Cruzime. Arderea de cărţi. Vânătoarea de vrăji­toare. Inhibiţie. Frică. Conformitate. Sentimentul morbid de vinovăţie. Nebunie. Această listă este aproape nesfârşită. Dar toate acestea reprezintă oare ceea ce Dumnezeu le-a dat oamenilor sau ceea ce oamenii i-au dat lui Dumnezeu? Este cât se poate de evident — credinţa în Dumnezeu este deseori distructiv de dogmatică. Atunci problema constă în aceea că oamenii sunt înclinaţi să creadă în Dumnezeu sau că oamenii tind să fie dogmatici? Oricine a întâlnit un ateu înrăit ştie că un astfel de om poate fi la fel de dogmatic în necredinţa lui ca un credincios în credinţa lui. De credinţa în Dumnezeu trebuie să scăpăm noi sau de dogmatism?

Un alt motiv pentru care oamenii de ştiinţă au înclinaţia de a arunca şi copilul odată cu apa din copaie este acela că ştiinţa însăşi, aşa cum am sugerat, este o religie. Neofitul în ştiinţă, de curând convertit la concepţia despre lume a şti­inţei, poate fi la fel de fanatic ca un cruciat creştin sau ca un soldat al lui Allah. Aşa se întâmplă mai ales în cazul în care ajungem la ştiinţă dintr-o cultură şi dintr-un cămin în care credinţa în Dumnezeu este constant asociată cu ignoranţa, superstiţia, rigiditatea şi ipocrizia. Avem atunci destule moti­vaţii - - emoţionale, ca şi intelectuale - - pentru a sparge idolii credinţei primitive. Un semn de maturitate la savanţi îl reprezintă conştientizarea faptului că ştiinţa poate fi supusă dogmatismului la fel ca oricare religie.

Am afirmat ferm că este esenţial pentru dezvoltarea noastră spirituală să devenim oameni de ştiinţă, sceptici faţă de ceea ce am fost învăţaţi — adică, faţă de locurile comune şi presu­poziţiile culturii noastre. Dar deseori şi noţiunea de ştiinţă devine un idol cultural şi este necesar să devenim sceptici şi faţă de acesta. Este într-adevăr posibil să elaborăm o credinţă în Dumnezeu. Ceea ce vreau eu să sugerez este că de asemenea este posibil să ne maturizăm prin credinţa în Dumnezeu. Ateismul sceptic sau agnosticismul nu este în mod necesar cea mai înaltă treaptă de înţelepciune la care poate ajunge fiinţa umană. Din contră, există motive de a crede că în spatele noţiunilor înşelătoare şi al falselor concepţii despre Dumnezeu există o realitate care este Dumnezeu. La acest lucru se referă Paul Tillich când vorbeşte de „Dumnezeu de dincolo de Dumnezeu" şi de aceea unii creştini sofisticaţi proclamă „Dumnezeu a murit! Trăiască Dumnezeu." Este oare posibil ca drumul dez­voltării spirituale să ne conducă mai întâi dincolo de superstiţii spre agnosticism şi de la agnosticism spre o cunoaştere adec­vata a lui Dumnezeu? Despre această cale vorbea Sufi Aba Said ibn Abi-1-Khair acum mai bine de nouă sute de ani:

Până ce şcoală şi minaret nu se vor fi sfărâmat
Această a noastră sfântă lucrare nu se va fi terminat,
Până ce credinţa va deveni necredinţă,
 iar ea la rându-i credinţă
Nu va exista musulman adevărat[iii]

Indiferent dacă drumul dezvoltării spirituale trece sau nu în mod necesar printr-un ateism sceptic sau agnosticism spre o credinţă adecvată în Dumnezeu, fapt e că intelectuali sofis­ticaţi sau oameni sceptici precum Marcia şi Ted par să se dezvolte în direcţia credinţei. Şi trebuie observat că această credinţă a lor nu este aceeaşi cu cea în care a evoluat Kathy. Dumnezeu care este înainte de scepticism s-ar putea să fie puţin asemănător cu Dumnezeu care vine după aceea. Aşa cum am menţionat la începutul acestei secţiuni, nu există o singură religie, monolitică. Există multe religii şi probabil multe niveluri de credinţă. Unele religii s-ar putea să nu fie sănătoase pentru unii oameni — altele s-ar putea să fie. Toate acestea au o anume importanţă pentru oamenii de ştiinţă precum psihiatrii şi psihoterapeuţii. Având de-a face într-un mod atât de direct cu procesul dezvoltării spirituale, ei, mai mult decât oricine, sunt chemaţi să facă judecăţi asupra a cât de sănătos este sistemul credinţei cuiva. Din cauză că psiho­terapeuţii aparţin în general unei tradiţii sceptice, dacă nu strict freudiene, ei au tendinţa să considere patologică orice credinţă pasionată în Dumnezeu, în unele ocazii, această ten­dinţă poate să treacă dincolo, devenind o înclinaţie manifestă şi o prejudecată. Nu demult am întâlnit un student în ultimul an care lua serios în considerare posibilitatea de a intra într-o mănăstire peste câţiva ani. Făcuse psihoterapie în anul ante­rior şi o continua. „Dar n-am fost în stare să-i spun terapeu­tului meu despre mănăstire sau despre profunzimea credinţei mele religioase", mi s-a confesat el. „Nu cred că ar înţelege." Nu îl cunosc îndeajuns pe acest tânăr pentru a putea spune ce înţeles are pentru el mănăstirea sau dacă dorinţa lui de a intra la mănăstire are rădăcini determinate nevrotic. Aş fi vrut foarte mult să-i spun: „Trebuie să-i spui terapeutului tău despre acest lucru. Este esenţial pentru reuşita terapiei ca tu să fii deschis în privinţa oricărui subiect, mai ales în ceea ce pri­veşte o chestiune serioasă ca aceasta. Trebuie să ai încredere în obiectivitatea terapeutului tău." Dar nu i-am spus-o. Pentru că nu am fost cu totul sigur că terapeutul lui va fi obiectiv, că îl va înţelege în adevăratul sens al cuvântului.

Psihiatrii şi psihoterapeuţii care au o atitudine simplistă faţă de religie pot face deservicii unora dintre pacienţi. Acest lucru este valabil şi dacă ei cred că religia este bună şi sănă­toasă. Este, de asemenea, valabil şi dacă aruncă şi copilul odată cu apa din copaie şi dacă privesc religia ca pe ceva bolnav sau ca fiind Duşmanul. Şi, în ultimă instanţă, va fi, de asemenea, valabil dacă în faţa complexităţii acestei chestiuni se retrag şi încearcă să nu mai aibă deloc de-a face cu proble­mele religioase ale pacientului, ascunzându-se sub o mantie de o atât de totală obiectivitate, încât nu mai consideră că ei ar avea rolul de a se implica spiritual şi religios în vreun fel.

Dar pacienţii au deseori nevoie de implicarea lor. Nu vreau să spun că ei ar trebui să renunţe la obiectivitate sau să o contrabalanseze cu propria spiritualitate într-un mod facil. Nu. Dimpotrivă, pledoaria mea constă în aceea că psiho-terapeuţii de orice fel ar trebui să se străduiască să devină nu mai detaşaţi, ci mai degrabă mai concentraţi pe chestiunile religioase decât sunt în mod obişnuit.

Pag 222- 226