M.Scott Peck
1936–2005

Mai multe fragmente din cãrtile lui M. Scott Peck aici

M. Scott Peck
Psihologia răului. Oamenii minciunii

M. Scott Peck,
Psihologia minciunii.
Speranţa de a vindeca răul uman,
Editura CURTEA VECHE
Detalii carte pe site-ul editurii aici:
http://www.curteaveche.ro/autori/m-scott-peck/psihologia-minciunii-speranta-de-a-vindeca-raul-uman-editia-a-ii-a.html

- fragmente -

A vorbi despre răul uman nu este simplu. Pentru că oamenii cu adevărat răi nu sunt neapărat de tipul unui Hitler sau Stalin, şi nu sunt nici printre infractorii din spatele gratiilor. Ci sunt printre noi, sunt oameni foarte comuni, respectabili chiar, cu foarte mare grijă pentru imaginea lor. Sunt oameni care spun ce trebuie şi fac ce trebuie în general. Sunt oameni care se remarcă printr-o insistenţă ostentativă în a-şi etala o imagine bună, ca şi cum ar vrea să compenseze un anumit sentiment al răului dinăuntru. Dar sunt atât de obsedaţi de o imagine perfectă încât ar distruge pe oricine ar încerca să le conteste imaginea. Şi în acest act de distrugere se produce răul.

Sunt oamenii care refuză să vadă răul din ei şi să se confrunte cu durerea conştientizării lui. Oamenii aceştia nu suferă, ci îi fac pe alţii să sufere. Pentru că refuzând să vadă răul din ei, ei recurg la mecanismul psihologic de proiecţie în afară, au nevoie să găsească ţapi ispăşitori pentru răul din ei. Ei vor să distrugă răul, dar distrugând pe alţii, mai slabi, e vorba în general de copiii lor sau de alte fiinţe umane aflate în puterea lor. Dar poate fi vorba de un comportament abuziv faţă de unul din membrii familiei mai vulnerabil. M. Scott Peck defineşte răul ca fiind o „impunere a propriei voinţe asupra celorlalţi printr-o coerciţie făţişă sau mascată – pentru a evita propria dezvoltarea spirituală.” Cu alte cuvinte, cei răi îi atacă pe ceilalţi în loc să se confrunte cu propriile eşecuri.

În primul rând, una din tezele cărţii lui M. Scott Peck este aceea că răul poate fi definit ca o formă specifică de boală mintală şi trebuie să facă subiectul unei investigaţii ştiinţifice la fel de intense ca aceea dedicată altor afecţiuni psihiatrice majore. (p.78)

Sentimentul pe care o persoană sănătoasă îl trăieşte în relaţia cu o persoană rea este unul de repulsie. Acest sentiment poate fi aproape instantaneu dacă răul întâlnit este ostentativ. Dacă răul este mai subtil, respingerea se poate dezvolta treptat, pe măsură ce relaţia cu persoana rea se adânceşte. (p.75)

Repulsia este un sentiment sănătos care ne împinge să evităm sau să scăpăm de o prezenţă revoltătoare. Iar acesta este cel mai potrivit lucru care trebuie făcut de o persoană sănătoasă, aflată în împrejurări normale, atunci când se confruntă cu o prezenţă rea: să fugă de aceasta. Răul este revoltător deoarece este periculos. El va contamina sau va distruge persoana care rămâne prea mult în prezenţa lui. (p.75)

„Cu greu puteam sta în aceeaşi încăpere cu ei. Mă simţeam murdar în prezenţa lor. Nu ştiam cum să-i dau mai repede afară din biroul meu.” povesteşte autorul cărţii din experienţa lui de psihiatru cu părinţii unui copil adus spre terapie la el, părinţi care, de fapt, erau adevărata cauză a depresiei copilului lor. Era vorba de oameni răi, în adevăratul sens al cuvântului, oameni care refuză să vadă vreo vină în ei. Ţin să precizez că există şi părinţi de bună credinţă, chiar dacă au greşit faţă de copilul lor, nu la aceştia mă refer când spun oameni răi.

Dar mai există o reacţie pe care răul o stârneşte adesea în noi: confuzia. „Ca şi cum mi-aş fi pierdut brusc capacitatea de a gândi”, spunea o pacientă descriind întâlnirea cu o persoană rea. Încă o dată, această reacţie este una foarte potrivită. Minciuna aduce confuzie. Răul este reprezentat de „oamenii minciunii”, ei amăgindu-i pe ceilalţi şi construind înveliş după înveliş de autoamăgire. (p.76)

Nu păcatul în sine îi caracterizează pe oamenii răi, ci mai degrabă subtilitatea, persistenţa şi consecvenţa păcatelor lor. Aceasta pentru că defectul central al răului nu este păcatul, ci refuzul de a-l recunoaşte[2].[…] Cum se poate întâmpla ca oamenii să fie răi şi să nu fie recunoscuţi drept criminali? (E vorba de aceiaşi părinţi de mai sus) Cheia stă în cuvântul „recunoscuţi”. Sunt criminali prin aceea că ei comit ‘crime’ împotriva vieţii şi a entuziasmului vieţii. „Crimele” lor sunt atât de subtile şi de ascunse, încât ele nu pot fi în mod clar recunoscute drept crime.(p.80)

O trăsătură predominantă a comportamentului celor pe care eu îi numesc răi este găsirea unui ţap ispăşitor. Deoarece în inimile lor ei se consideră dincolo de reproş, aceşti oameni trebuie să lovească pe oricine le aduce reproşuri. Ei îi sacrifică pe ceilalţi pentru a-şi păstra propria imagine de perfecţiune. … Găsirea ţapului ispăşitor este un mecanism pe care psihiatrii îl numesc proiecţie. Întrucât cei răi, în sinea lor, se simt fără greşeală, este inevitabil ca ei să intre în conflict cu lumea, conflict pe care îl vor percepe invariabil ca fiind din vina lumii. Deoarece ei trebuie să-şi nege propria răutate, îi vor percepe ce ceilalţi ca fiind răi. Ei proiectează propriul rău asupra lumii. Nu gândesc niciodată despre sine că sunt răi; pe de altă parte, ei văd mult rău în ceilalţi. … Deseori răul este comis pentru a găsi un ţap ispăşitor, iar oamenii etichetaţi ca fiind răi sunt găsitori cronici de ţapi ispăşitori. (p.85-86)

Dar care este cauza acestei duşmănii de sine, a acestui refuz de a-ţi fi pe plac ţie însuţi, care pare să fie păcatul central aflat la rădăcina comportamentului de găsire de ţapi ispăşitori al acelora pe care eu îi numesc răi? Cauza nu este, cred, absenţa conştiinţei, ca în cazul psihopaţilor. … Nu la fel se întâmplă cu aceia pe care eu îi numesc răi. Dedicaţi total păstrării propriei imagini perfecte de sine, ei sunt angajaţi neîncetat în efortul de a menţine aparenţa unei purităţi morale. Ei sunt foarte grijulii cu acest lucru. Sunt extrem de sensibili la normele sociale şi la ce ar putea gândi ceilalţi despre ei.  (p.87)

Ei fac mari eforturi pentru obţinerea şi menţinerea unei imagini de înaltă respectabilitate, pentru căutarea unui statut social. Există un singur fel de durere pe care ei nu o pot tolera: durerea propriei conştiinţe, durerea de a-şi da seama de păcatele şi de imperfecţiunea lor. (p. 90)

Cuvintele ‘imagine’, ‘aparenţă‘ şi ‘din afară‘ sunt cruciale pentru a înţelege moralitatea celor răi. Deşi pare să le lipsească orice motivaţie de a fi buni, ei doresc intens să apară ca fiind buni. ‘Bunătatea’ lor este doar la nivel de pretenţie. Este, de fapt, o minciună. De aceea ei sunt ‚oameni ai minciunii’.

De fapt, minciuna nu este destinată atât de mult să-i amăgească pe ceilalţi, cât amăgirii de sine. Ei nu pot sau nu vor tolera durerea unor reproşuri aduse lor. Eticheta după care îşi conduc viaţa este menţinută ca o oglindă în care să-şi vadă reflectată o imagine corectă.(p.88)

Ajungem acum la un fel de paradox: oamenii răi se percep pe sine ca fiind perfecţi, dar, în acelaşi timp, ei au un sentiment nemărturisit a naturii lor rele. Acesta e sentimentul de care încearcă din răsputeri să fugă. Elementul esenţial al răului nu îl reprezintă absenţa sentimentului păcatului sau imperfecţiunea, ci lipsa disponibilităţii de a tolera acest sentiment  În acelaşi timp, cei răi sunt conştienţi de răul lor şi încearcă cu disperare să evite conştientizarea acestuia . în loc de o lipsă fericită a simţului moralităţii, ca la psihopaţi, ei sunt angajaţi continuu în dosirea dovezilor răului sub covorul propriei conştiinţe…

Devenim răi încercând să ne ascundem de noi înşine. ..

Răul nu îşi are originea în absenţa vinovăţiei, ci în efortul de a scăpa de ea.

Deseori se întâmplă ca cel rău să poată fi recunoscut chiar prin deghizarea lui. Minciuna poate fi recunoscută înainte de a afla de fapta rea pe care ea este destinată să o ascundă – recunoaştem acoperirea înaintea faptei. Vedem zâmbetul care ascunde duşmănia, manierele şlefuite şi alunecoase care maschează furia, mănuşa de catifea care acoperă pumnul. Deoarece astfel de oameni sunt atât de experimentaţi în deghizare, rareori este posibilă reperarea maliţiozităţii răului. Deghizarea este de obicei impenetrabilă. Dar putem surprinde licăriri „ale jocului nefiresc de-a v-aţi ascunselea în obscuritatea sufletului, joc în care sufletul uman singur evadează, se evită pe sine, se ascunde de sine”. (p.89)

Şi mai este o precizare interesantă pe care o face autorul cărţii şi anume: Deoarece motivaţia principală a răului este deghizarea, unul dintre locurile în care este cel mai probabil să fie găsiţi oamenii răi este Biserica. În sensul că oamenii răi tind să graviteze în jurul pietăţii pentru deghizarea şi ascunderea pe care aceasta le-o oferă. (nota subsol p. 89)

Deoarece ei vor face aproape orice pentru a evita durerea care provine din autoexaminare, în împrejurări normale, cei răi sunt ultimii oameni care ar veni vreodată să facă psihoterapie. Cei răi urăsc lumina – lumina bunătăţii care li se arată, lumina privirii atente care îi expune, lumina adevărului care penetrează amăgirea lor. Psihoterapia este un proces de luminare prin excelenţă. Răul este extrem de potrivnic studierii lui. (p. 90)

Şi mergând mai departe, mai adânc în studiul acestui fenomen, autorul exprimă părerea că „problema psihologică esenţială a răului uman constă într-o varietate particulară de narcisism.” (p. 90) Există un narcisism sănătos, mai exact o iubire de sine sănătoasă şi absolut necesară. În cazul răului studiat e vorba de o variantă patologică pe care Erich Fromm o numea „narcisism malign” . Narcisismul malign este caracterizat de o voinţă nesupusă. Într-un grad mai mare sau mai mic, toţi indivizii sănătoşi mintal se supun unei instanţe superioare:  Dumnezeu, Adevărul, Iubirea sau un alt ideal. Se supun, adică, cerinţelor propriei conştiinţe. Nu la fel se întâmplă cu cei răi. În conflictul dintre vinovăţia proprie şi voinţă, vinovăţia trebuie să plece, iar voinţa trebuie să învingă. (p. 91)

Una din politicile celor răi pentru păstrarea unei imagini de sine perfecte este strădania hotărâtă „de a–i controla pe ceilalţi”. (p. 91)

Asemenea lui Cain, dar într-un mod de obicei mai subtil, toţi cei răi iau legea în mâinilor lor pentru a distruge viaţa sau entuziasmul în apărarea imaginii de sine narcisiste. (p. 93)

Şi, în final, să vedem cauzele acestui fenomen în viziunea autorului.

Care este cauza acestei mândrii pline de trufie, a acestei arogante imagini de sine perfecte, a acestui narcisism malign? De ce îi afectează doar pe puţini oameni, în timp ce majoritatea par să scape din cleştii lui? Nu ştiu. – spune autorul cărţii.

Din experienţa mea, răul pare să existe în familie. Dar tiparul familial, chiar dacă este corect descris, nu rezolvă nimic din vechea controversă „înnăscut sau dobândit”. Răul apare în familie deoarece este genetic şi deci moştenit? Sau deoarece este învăţat de copilul care îşi imită părinţii? Sau poate este o apărare împotriva părinţilor? Şi cum putem explica faptul că mulţi dintre copiii părinţilor răi, deşi de obicei îngroziţi, nu sunt răi? (p.94)

Totuşi, o teorie importantă asupra narcisismului patologic susţine că acesta este un fenomen defensiv. .. . Dacă părinţii sunt cruzi şi neiubitori sau în cazul în care copilăria este traumatizantă în vreun fel se crede că narcisismul infantil va fi păstrat ca un fel de fortăreaţă psihologică, menită să protejeze copilul împotriva vicisitudinilor vieţii sale intolerabile. … Copiii ar putea deveni răi pentru a se apăra pe sine împotriva atacurilor violente ale părinţilor care sunt răi. (p.94)

Există însă şi alte feluri de a privi geneza răului uman. M. Scott Peck se referă aici la punctul de vedere al lui Erich Fromm. În realitate, unii dintre noi sunt foarte buni, iar alţii sunt foarte răi, iar majoritatea se află pe undeva la mijloc. Am putea gândi că binele şi răul uman sunt un fel de continuum. Ca indivizi, putem parcurge într-o direcţia sau alta acest continuum. Tot aşa cum există tendinţa ca cel bogat să devină şi mai bogat, iar cel sărac să devină şi mai sărac, există tendinţa ca cel bun să devină mai bun, iar cel rău să devină mai rău. Capacitatea noastră de a alege se schimbă în mod constant în funcţie de acţiunile din viaţa noastră. Cu cât vom continua mai mult să luăm decizii rele, cu atât inima noastră se va împietri ; cu cât mai frecvent vom lua decizii corect, cu atât inima noastră se va îmblânzi – sau poate, mai bine spus, va începe să trăiască… Majoritatea oamenilor nu reuşesc în arta de a trăi, dar nu din cauza faptului că ei ar fi în mod inerent răi sau pentru că ar fi lipsiţi de voinţa de a duce o viaţă mai bună; ei eşuează deoarece nu s-au trezit şi nu şi-au dat seama că stau la o răscruce de drumuri şi trebuie să se decidă.(p. 95-96)

Fromm vede geneza răului uman ca pe un proces în dezvoltare: noi nu suntem creaţi sau forţaţi să devenim răi, ci devenim răi cu încetul, de-a lungul timpului, prin lungi serii de alegeri. (p.96)