Maica Maria Skobtova
(1891-1945)

Nu vreau sã fiu o amintire,
Pentru toti voi fi o chemare

Maica Maria este o sfântă
a timpului nostru şi pentru timpul nostru;
o femeie din carne şi sânge
locuită de iubirea de Dumnezeu,
care a ştiut să facă faţă fără teamă
nedreptăţilor secolului.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Despre Maica Maria(evocãri, amintiri):
Pulsatia totalitatii - poem de Maica Maria
Aniversarea a douazeci de ani de la moartea Maicii Maria - Elisabeth Behr-Sigel
Prietenul Maicii Maria - Elisabeth Behr-Sigel
Olivier Clement despre Maica Maria

Din scrierile Maicii Maria Skobtova:
Imitarea Maicii Domnului

Născută într-o familie aristocratică în ultimele ore ale monarhiei ruse, instruită şi cultivată, vedetă a saloanelor literare din Sankt Petersburg, căsătorită de două ori, mamă a trei copii, divorţată, revoluţionară, ameninţată cu moartea în timpul Revoluţiei ruse atât de către „Albi”, cât şi de către „Roşii”, exilată în Turcia, în Serbia, apoi în Franţa, maica Maria Skobţov a fost o pasionată de viaţă.

Devenită monahie în 1932 la vârsta de 41 de ani, îşi orientează pasiunea sa pentru viaţă spre Viaţă, Cel Crucificat-Înviat, şi devine un apostol al iubirii de aproapele prin „sacramentul fratelui”. Îşi dă trupul şi sufletul pentru toţi marginalizaţii societăţii: săracii, cei fără adăpost, handicapaţii, alcoolicii, prostituatele, drogaţii, criminalii, bolnavii mintali şi, în ultimul loc, în plin război mondial, evreii persecutaţi în timpul ocupaţiei naziste a Franţei. Mănăstirea ei era nimic altceva decât „deşertul inimii oamenilor”.

Arestată de ocupant, deportată în Germania, ea moare în camera de gazare în lagărul de concentrare din Ravensbruck, sâmbătă 31 martie 1945.

Maica Maria a murit aşa cum a trăit, urmându-L pe Domnul ei până la Golgota pentru preaiubiţii ei.
A fost canonizată în anul 2004.

Bibliografie:
1."Iubirea nebunã de aproapele"- Viata si învãtãturile Maicii Maria- Editura DEISIS, Sibiu 2000
2.site-ul: www.pagesorthodoxes.net




Maica Maria Skobtova alãturi de N.Berdiaev în anul 1930.

Pulsatia totalitãtii

Fiecãruia as vrea sã-i dau sufletul meu
Ca sã mãnânce cei flãmânzi,
ca sã fie îmbrãcati cei goi, ca sã se rãcoreascã cei însetati,
iar surzii sã audã vestea cea bunã.

Din cerul care tunã în murmurul adierii,
totul îmi porunceste: "Dã pânã la ultimul bãnut".
Sufletul meu e plin pânã la revãrsare
cu plinãtatea gravã a unei experiente sacre.

Si am uitat dacã printre cei multi
mai existã ceea ce toti numesc "eu".
Nu mai existã decât zbor de iubire, sãrãcie
si pulsatie a totalitãtii.

Pentru a douăzecia aniversare a morţii Maicii Maria

Elisabeth Behr-Sigel

”Cenuşile celor arşi sunt preţioase flori.”
Agrippa d’Aubigne

Acum 20 de ani dispărea într-un cuptor crematoriu din Ravensbruck, unde fusese deportată, Maica Maria Skobţov. S-a spus că ea a luat locul unei alte deţinute într-un grup destinat să fie gazat. Această trăsătură pare conformă dispoziţiilor interioare pe care ni le arată poemele ei şi mărturiilor unora dintre cele care i-au fost aproape spre sfârşit. Dar este posibil şi ca, bolnavă fiind, ajunsă la un grad extrem de epuizare fizică, să fi fost desemnată ea însăşi pentru moarte împreună cu un lot de alte victime pe care gărzile SS le-au împins spre sinistrele camere de gazare.
...

Pentru tinerele generaţii ortodoxe, în Franţa (unde totuşi ea a trăit mult timp) poate mai mult decât altundeva – Maica Maria este o necunoscută, cel mult un personaj puţin legendar. Din realizările ei, din opera ei socială, aproape nimic nu pare a fi subzistat. Chiar din capela de pe strada Lourmel, din arondismentul 15 din Paris, odinioară centrul Acţiunii Ortodoxe pe care a fondat-o ea, tot ceea ce ar putea evoca amintirea ei: icoane pictate, ornamente brodate de ea - par a fi fost luate. Războiul a dispersat cercul apropiaţilor ei. Mulţi au emigrat în Statele Unite, alţii au murit, câţiva, ca şi ea, au dispărut în lagărele de concentrare germane: fiul ei Iuri Skobţov, capelanul Acţiunii ortodoxe, părintele Dimitri Klepinin, fidelul ei colaborator, israelitul Ilia Fondaminski, botezat în capela ortodoxă din Compiegne, puţin înainte de a fi deportat la Auschwitz. Astfel se explică, în parte, tăcerea, uitarea aparentă în care a căzut una dintre personalităţile cele mai remarcabile ale emigraţiei ruse. Totuşi aceia dintre noi care au cunoscut sărăcia eroică, uneori sordidă, dar adesea aureolată de o rază a Fericirilor, a mediilor ruse din Paris între 1920 şi 1940, păstrează amintirea siluetei ei pitoreşti, puţin conformă, trebuie s-o mărturisim, imaginii clasice a monahiei ortodoxe. Vocaţia religioasă insolită a acestei intelectuale ruse tipică, cu idei politice avansate, căsătorită de două ori, divorţată, mamă a trei copii, nu putea fi decât obiect de uimire, chiar de scandal, pentru creştinii de tip mai tradiţional care, ca şi fratele cel mare din parabola Fiului risipitor, înţeleg cu dificultate cuvântul lui Cristos: N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi (Mt 9,13).

Totuşi viaţa spirituală a Maicii Maria era profund înrădăcinată în tradiţia ortodoxă, în cea, în particular, a sfinţilor ruşi pentru care creştinismul a fost adesea, cum a spus un hagiograf modern, „un creştinism de penitenţi”.

Atunci când găzduia vagabonzii şi hrănea şomerii din arondismentul 15, nu urma ea calea trasată de Iuliana Şezaverskaia care, pe timpul lui Boris Godunov, distribuia proviziile a lor săi ţăranilor înfometaţi? Nu era ea spiritual pe linia „nebunilor în Cristos” din secolul al XVI-lea când, sfidând ca şi ei convenţiile sociale, denunţa pioasa ipocrizie a creştinilor care pretind „să-şi salveze sufletul lor” în câteva zone protejate de înalte ziduri spirituale sau materiale care îi separă de suferinţele celor mulţi?

Maica Maria Skobţov, după numele ei de fată Elisabeta, „Lisa”, Pilenko, aparţinea unei familii de proprietari de pământuri din sudul Rusiei. Casa familială înconjurată de aceste podgorii se înălţa pe malul Mării Negre, aproape de oraşul  Anapa. Ca şi Nicolai Berdiaev, ca şi părintele Serghei Bulgakov, pe care îl admira şi iubea şi care a devenit de-a lungul anilor ei parizieni părintele ei spiritual, ea a aderat în tinereţea ei la ideologia revoluţionară, mai puţin din convingere intelectuală cât mişcată de un sentiment de dreptate, de dorinţa de a merge spre popor, această formă modernă, laică a unei exigenţe de kenoză care a caracterizat adesea elitele creştine ruseşti. Tânără, frumoasă, bucurându-se de toate privilegiile bogăţiei şi culturii, ea visează să se identifice cu cei umili, cu cei sărmani. În realitate, ea pare sfâşiată, în această epocă, între interese şi aspiraţii confuze, şi adesea contradictorii. Inteligentă, de o vitalitate şi activitate debordantă - trăsături care o caracterizează mereu – ea scrie poeme, se pasionează pentru idei, se interesează de filozofie, teologie, educaţie populară. Dar este şi avidă, în secret, de tandreţe (nu va fi ea aşa până la sfârşitul vieţii ei?)

Se căsătoreşte la 18 ani cu u intelectual socialist, ca şi ea de origine burgheză, D. Kuzmin Karavaiev. Soţul ei o introduce în cercurile literare de avangardă din Sankt Petersburg unde îi întâlneşte pe Alexandr Block, Andrei Bielîi, Alexis Tolstoi. O stranie prietenie, în care tânăra femeie joacă un rol oarecum matern şi protector, o va lega de primul dintre aceşti poeţi…

Survine războiul şi revoluţia salutată de intelighenţia progresistă, atât creştină cât şi marxistă, cu un imens sentiment de speranţă…
Activează în partidul Socialist-Revoluţionar, care este înlăturat prin venirea bolşevicilor la putere, călătoreşte în sud pentru a organiza acţiuni de rezistenţă, apoi se întoarce în leagănul familiei, va fi la un moment dat aleasă ca primar al oraşului Anapa.

În 1920 familia Skobţov  părăseşte Rusia, se naşte Iuri şi apoi Anastasia, aceasta din urmă, la Constantinopol. In 1922 întreaga familie se stabileşte la Paris, oraş în curs de a deveni capitala intelectuală şi spirituală a emigraţiei ruse. Împărtăşeşte existenţa precară a miilor de apatrizi într-o Franţă care se arată a fi mai primitoare pentru ei decât toate ţările din Europa Occidentală. Încearcă să câştige existenţa copiilor ei prin activităţi de broderie. Situaţia se ameliorează puţin când Danilo Skobţov reuşeşte să se angajeze ca şofer de taxi. Dar cel de-al doilea mariaj nu este mai fericit decât primul şi, fără a fi un divorţ legal, soţii ajung să se separe.

Care a fost, în cursul acestor ani, itinerariul interior a celei care în curând va deveni „Maica Maria”? … Regăseşte credinţa în Dumnezeu pe care credea că o pierduse când, adolescentă fiind, se revoltase împotriva morţii unui tată încă tânăr şi mult iubit. Dar a pierdut ea oare credinţa vreodată? Ne putem îndoi de aceasta citindu-i poemele scrise între anii1914 şi 1916. Ar fi, fără îndoială, mai drept să spunem că ea a redescoperit în cursul tulburărilor revoluţionare şi în primii ani de exil, rădăcinile creştine ale fiinţei ei şi că ea va intra într-o relaţie nouă, vie şi personală cu Cristos. Moartea, în 1924, la capătul unei lungi agonii, a fiicei ei cea mai mică, mica Nastia, a fost pentru ea un eveniment spiritual important, o „vizită a Domnului”…

Începând cu 1927, lucrează în sânul Mişcării creştine a studenţilor ruşi, care îi are în vedere nu numai pe cei care au privilegiul de a-şi continua studiile, ci şi pe cei, mult mai numeroşi, care sunt obligaţi să lucreze în uzinele de la periferia Parisului, în minele şi oţelăriile din regiunile industriale din nordul şi din estul Franţei. Amărăciunea şi disperarea au făcut din mulţimea de dezrădăcinaţi victime ale alcoolismului, epave aparent irecuperabile. Spre aceştia se simte Lisa atrasă, sau mai degrabă este sigură că este chemată de Cristos Însuşi:

Du-te în mijlocul vagabonzilor şi a celor săraci.
Între ei şi tine, între lume şi mine,
creează o legătură pe care nimic nu o va putea rupe.

Am întâlnit-o, prin 1930, aproape în acelaşi timp ca şi Ortodoxia, pe cea care era încă Elisabeta Skobţov, secretară itinerantă a Mişcării creştine a studenţilor ruşi. În ochii mei de tânără studentă, ea părea ca o femeie deja matură. Nu o găseam frumoasă, dar inteligentă şi extraordinar de vie. Coafată şi îmbrăcată foarte prost, fumând ţigară după ţigară, era capabilă să discute ore întregi literatură, politică, metafizică, teologie. Câţiva ani mai târziu, am regăsit ovalul proaspăt al obrazului ei de ţărancă rusă sub vălul negru al monahiei. Nu mai fuma, dar în spatele ochelarilor, ochii ei străluceau de aceeaşi simpatie inteligentă care se însufleţea de tandreţe mai ales când mângâia copii. În gând o revăd îngenunchiată în faţa fiicei mele mai mari, în vârstă de câteva luni atunci, sărutându-i picioruşele şi mânuţele.

Dar o altă imagine rămâne pentru totdeauna gravată în memoria celor care au frecventat-o în această epocă în care criza economică a aruncat în străzile Parisului mii de şomeri şi de cerşetori. Încălţată cu nişte pantofi grosolani, încovoiată sub greutatea unui sac de pânză mult încărcat, putea fi văzută venind de la Hale cu proviziile cumpărate pe un preţ de nimic sau cerşite de pe lângă comercianţi pentru a se îngriji de nevoile casei ei. Acolo se alăturau cerşetori, şomeri, toate felurile de nenorociţi,, dar şi intelectuali, scriitori, filozofi, ca N. Berdiaev, C. Mociulski, L. Zander, preoţi, ca părintele Lev Gillet, mai târziu arhimandritul Cyprian Kern, în sfârşit câteva măicuţe care s-au alăturat Maicii Maria. Idealul care inspira activitatea ei era cea a unui monahism deschis spre lumea pe care Dumnezeu a creat-o şi pentru salvarea căreia Cristos a murit, a unei slujbe monastice aducând celor mai sărmani dovada Iubirii absolute.

Prin temperament, dar şi printr-un fel de presentiment apocaliptic, Maica Maria era opusă sau mai degrabă indiferentă oricărei ordini instituţionale, incapabilă de altfel de a se plia, într-un mod strict, unei reguli exterioare, ecleziale chiar. În acest mod de a trăi transpărând un anume atavism slav, mai ales un anarhism de intelectuală pe care n-a ştiut niciodată să-l stăpânească. Dar putem discerne şi trăsăturile unui profetism autentic. Maica Maria presimţea proximitatea unui „sfârşit al lumii” şi apropierea unui kairos (moment oportun), care ar impune nu doar reînnoirea vechilor structuri ecleziale dar şi renunţarea, poate provizorie, la orice structură, în orice caz, la orice identificare a credinţei creştine cu o ordine exterioară, sau cu o cultură.

”Idolii cad şi sunt reduşi la cenuşă, scrie ea. Nu numai idolii grosieri şi uşor de discernut ai dorinţei trupeşti, ai lăcomiei şi ai avariţiei – dar şi cei mai subtili şi mai rafinaţi: cultul familiei mele, al artei mele, al activităţii mele creatoare, cultul unui mod de viaţă preţios. Nimic nu are valoare în sine. Omul însuşi este ca iarba şi zilele lui trec ca florile câmpului (Ps 102,15). Şi nimic nu subzistă în afara iubirii şi a dorinţei: Vino, Doamne, vino”.

Sigur, această tensiune escatologică comporta riscul unui dezechilibru între „instituţie” şi „evenimentul profetic”, pericol pe care ştia să-l surmonteze pietatea solidă, ancorată în slujba activă, a Maicii Maria. Dezordinea, mai mult aparentă decât reală, a existenţei ei, o anume indiferenţă pentru formele exterioare, şi chiar pentru rugăciunea liturgică comunitară (adevăratul sacrament, pentru ea, nu era întâlnirea cu aproapele ei?) nu treceau fără inconveniente pentru acele dintre colaboratoarele ei care aspirau la o viaţă monastică conform regulilor, în care „opus Dei”, slujbele cântate şi recitate în comun ar fi cea mai bună parte. Astfel, câteva din tovarăşele ei au fost aduse în situaţia de a i se opune Maicii Maria, apoi a se separa de ea. Această decizie a fost cu siguranţă pentru binele tuturor. Dar aceasta a fost precedată de lovituri dureroase în care greşelile nu au fost exclusiv de o singură parte.

La treizeci de ani distanţă, discernem fără îndoială mai clar ceea ce, în acest conflict, a fost de ordin uman, psihologic, şi care se explică prin vocaţii diferite, la fel de autentice şi respectabile şi unele si celelalte, pe care Biserica n-ar putea să le respingă pe nici una fără a păcătui împotriva Duhului Sfânt. Problema pusă depăşea totuşi personalităţile protagonistelor. Ea rămâne actuală, vitală încă pentru Ortodoxia zilelor noastre. Am putea să o formulăm astfel: care trebuie să fie relaţia dintre monahism şi lume? Forma tradiţională a monahismului ortodox poate ea supravieţui astăzi cu ceva adaptări şi modificări? Sau trebuie ceva cu totul nou? La aceste întrebări, Maica Maria a răspuns cu pasiune după temperamentul de foc pe care-l avea. Totuşi discuţia rămâne deschisă.

În orice caz, în ceea ce o priveşte, trebuie să recunoaştem că unele lacune(şi nu era vorba mai degrabă de semnele unei vocaţii foarte personale?) erau cu prisosinţă compensate prin gesturile carităţii inimii şi inteligenţei: Maica Maria ştia să primească cu compasiune toate necazurile. Şi era deschisă tuturor formelor de gândire şi cultură. Această creştină tipic rusă ştia să primească cu generozitate pe ortodocşii occidentali care nu se simţeau străini în casa ei, şi dintre care unii i-au devenit colaboratori apropiaţi. Nici unul dintre cei care i-au fost în apropiere nu ar putea contesta că Maica Maria, n-ar fi umblat în lumina celor trei virtuţi teologice: credinţă, speranţă, caritate.

Survine războiul pe care ea l-a prevăzut încă de la ascensiunea nazismului, atunci când mulţi alţii se legănau încă cu iluzii. La fel cum ea găzduise şi hrănise şomerii anilor 1930 şi îşi asumase sarcina bolnavilor ruşi ai spitalelor psihiatrice pe care nimeni nu-i voia, Maica Maria accepta acum să ascundă în casa ei victimele persecuţiei rasiale. Astfel îşi folosea toată energia să salveze, în special, pe evreii vânaţi de Gestapo. Într-o seară, a trebuit să-i telefonez din provincie, cu tot pericolul liniilor supravegheate de poliţie(dar cum să nu-ţi asumi riscul în prezenţa unor apeluri de disperare?). Am implorat-o să încerce imposibilul pentru a salva un copilaş israelit a cărei mamă tocmai fusese arestată. Ea a promis că va face tot ceea ce stă în puterea ei şi eu ştiam că se va ţine de cuvânt. Aceasta a fost ultima dată când i-au auzit vocea. Câteva luni mai târziu în 9 februarie 1943, era ea însăşi arestată împreună cu fiul ei, Iuri şi capelanul Acţiunii ortodoxe, părintele Dimitri Klepinin. Toţi trei au fost deportaţi în Germania de unde nici unul dintre ei nu va mai reveni.

Este posibil astăzi să formulăm o judecată asupra personalităţii Maicii Maria Skobţov atunci când douăzeci de ani abia s-au scurs de la sfârşitul ei tragic? Dar această judecată nu aparţine lui Dumnezeu singur? Poate că este permis să spunem pentru ce amintirea acestei maici „unicat” rămâne printre noi ca o prezenţă vie şi binefăcătoare.

Reiese din cele de mai sus că Maica Maria a fost departe de a fi o sfântă „cu apă de trandafiri”. Ea n-a fost sfântă de loc dacă credem că trebuie să caracterizăm sfinţenia (şi, în particular sfinţenia monastică) prin apatia (nepătimirea, impasibilitatea) Părinţilor deşertului, a marilor solitari, sau prin contemplaţie, sau chiar, mai simplu, printr-o mare puritate morală. Tinereţea ei n-a fost lipsită de pasiune. Poate însăşi viaţa ei întreagă a fost o pasiune, dar pasiune pătrunsă cu totul în final de Agape, de iubirea primită de la Cristos. Poate rămâne la ea mereu – cel puţin până la detenţia ei -o anumită nelinişte. Ea a fost o fiinţă păcătoasă şi avea conştiinţa aceasta într-un fel profund şi smerit, ceea ce nu este obişnuit, chiar printre creştini.

Accentul tragic, uman, am putea spune kierkegaardian, frapează până la ultimele poeme ale Maicii Maria:

În multe feluri mi i-ai luat pe toţi.
Iată sufletul ţintuit, în solitudinea esenţială.
Doar tu şi eu. Lumina Ta – păcatul meu.
Iată-mă ajunsă la limita mea,
Soarele Tău trimite spre Răsărit.
Aceasta e totul. Pentru ce să mai rătăcesc?
Drumurile acestea nu mai duc nicăieri.
A trebuit să-mi plătesc datoria cu aurul fin al suferinţelor mele,
Socoteala e dreaptă acum.
Şi iată ultima despuiere: să părăsesc viaţa
pentru locaşurile tale reci.
Cu sufletul zdrobit îmi adâncesc privirea mea într-a ta,
în această privire cumplită şi iubitoare.
Nu, nu aşa Te vedeam eu
prin chipurile acestui pământ nefericit şi întinat.
În privirea Ta, iată toată amărăciunea lumii
şi tot focul iubirii agoniei Tale de la Golgota.
Mă rog. Degetele mele ating tronul Tău.
Tremur: Tu Îţi întinzi mâna spre mine.

În deznodământul total pe care l-a cunoscut la Ravensbruck în această ultimă staţia a drumului crucii ei personal, la Jugendlanger unde,bolnavă, luptând pentru a supravieţui, ea consimte totuşi morţii, Maica Maria atinge în sfârşit pacea. Despre această seninătate, despre această liniştire totală, mărturiseşte scurtul mesaj, atât de semnificativ în simplitatea şi laconismul lui, pe care a vrut să-l transmită părintelui ei spiritual printr-una din tovarăşele ei de nenorocire: „Iată hotărârile mele: accept deplin cu umilinţă suferinţa. Aşa trebuie să fie. Şi vreau să întâmpin moartea ca pe un dar din Cer.”

Din fiinţa complexă şi senzuală care a fost, Dumnezeu, servindu-se de patimile ei ca de un material preţios -  aur destinat să fie lămurit în focul încercării – acordându-i darul unei morţi smerite şi consimţită, a degajat în adevăr icoana simplă şi curată pe care Biserica şi noi înşine o păstrăm cu pioşenie despre Maica Maria: nu doar o palidă schiţă ci imaginea plină de sens a unei făpturi vii care se desăvârşeşte dându-şi de bună voie viaţa pentru prietenii săi.” Martiri - mergând spre sacrificiu de bună voie – prin darul lui Dumnezeu, vom fi din nou.” Astfel a văzut  şi şi-a ales ea destinul într-un poem din tinereţe.

Esenţial, Maica Maria rămâne pentru noi cea care a traversat „marea încercare” şi care, în mod voluntar amestecată cu mulţimea nenumărată a victimelor necunoscute, s-a identificat cu ele până la moarte, până la reducerea la acest praf impalpabil pe care l-au disperat primele vânturi de primăvară ale Eliberării. Oricare au fost ciudăţeniile existenţei sale, o putem număra liniştiţi pe Maica Maria printre martorii Iubirii care şi-au spălat hainele în sângele Mielului (cf. Ap 7,14) şi al căror exemplu ne arată calea.

Sfinţenie, fapte, vrednicie,
Nu se găsesc de loc la mine.
Pentru ce am fost aleasă?
Pentru ce să-mi dea să aud acest murmur al unei oştiri cereşti?
Eu pot doar să ridic braţele.
N-aş putea spune cine a bătut la poarta mea, nici când…,
Chemându-mă să lupt împotriva tuturor relelor;
Împotriva Morţii chiar.
O, inimă cunoaşte-ţi deviza. Să strălucească pe stindardele tale.
Scrie pe steagul tău:”Noi ne vom bucura în Domnul”!
Atunci cântecul tău va răsuna în îmbrăţişarea flăcărilor,
Atunci vei primi Harul, inimă.

La rândul nostru, aducem mulţumire pentru această cântare de credinţă pe care  Maica Maria a făcut-o să răsune în cuptorul universului lagărelor de concentrare. Şi ni se pare că în această voce hohotele de plâns ale hostiilor anonime s-au topit şi că în sfârşit liniştite, acestea se unesc cu ea şi, prin ea, cu euharistia Fiului lui Dumnezeu suferind şi victorios.

Apărut în revista Contacts, vol 17, 1965
Originalul articolului în limba franceză se găseşte pe site-ul: www.pagesorthodoxes.net

Prietenul Maicii Maria

Elisabeth Behr-Sigel

Începând cu toamna anului 1935, Părintele Lev, care şi-a reluat activităţile pariziene, indică pe scrisorile lui ca domiciliu al expeditorului „ 77, rue de Lourmel 15”. Este adresa „casei Maicii Maria”: un loc dincolo de orice definiţie, ansamblu mănăstire, „supă populară” şi centru de activităţi sociale şi culturale. Prietenia care îl leagă de această măicuţă rusă ieşită din comun datează din epoca în care a fost primit în comuniunea Bisericii ortodoxe.

Părintele Lev şi cea care se numea încă atunci Elisaveta Skobţova s-au întâlnit la o conferinţă a studenţilor creştini ruşi, la Clermont-en-Argonne, în iunie 1929: o conferinţă care rămâne pentru toţi participanţii de neuitat. La liturghia celebrată pentru sărbătoarea apostolilor Petru şi Pavel, monahul francez a rostit predica. Cuvintele lui au produs o profundă impresie asupra asistenţei. La sfârşitul slujbei survine un moment de ezitare. Atunci Elisaveta, cea dintâi, înaintează spre preotul nou pentru a săruta crucea şi a-i primi binecuvântarea, după obiceiul ortodox. Gestul ei a spart gheaţa. Toţi tinerii prezenţi îi urmează exemplul. Lev Gillet, până atunci puţin anxios, se simte acceptat şi recunoscut în slujba lui printre tinerii ruşi spre care merge cu atâta speranţă şi iubire.

Episodul marchează începutul unei prietenii. În continuare tânăra femeie şi preotul francez, fiecare urmându-şi calea proprie, nu se pierd din vedere. Elisaveta străbate Franţa ca secretară itinerantă a organizaţiei ACER. Activităţile acestei mişcări de tineret, la care părintele Lev este asociat, le oferă ocazii de întâlnire. Ei au de asemenea numeroşi prieteni comuni, ca scriitorul N. Berdiaev, George Fedotov, Constantin Mociulski, Ilia Fundaminski-Bunakov. Părintele Lev este la curent cu evoluţia interioară şi planurile Elisavetei care, adesea, i se confiază.  

În timpul Postului mare al anului 1932, la sărbătoarea sfintei Maria Egipteanca, mitropolitul Evloghi primeşte, în biserica Institutului teologic Saint-Serge, fagaduinta monahala a Elisavetei. Încredinţând-o mijlocirii marii penitente, îi impune noii monahii numele sfintei „Maria Egipteanca”. Această fagaduinta monahala nu poate să nu ridice probleme şi să suscite critici: n-a greşit mitropolitul primind în monahism această fostă socialistă revoluţionară? Cum a putut să îmbrace în „haină îngerească” o femeie divorţată şi care a avut doi soţi? Cea despre care se spune că a fost prietena lui Leon Troţki, nu rămâne ea totuşi o revoluţionară tipică a acestei intelighenţii progresiste acuzată de a fi netezit calea revoluţiei bolşevice? Iată ce se murmură în anumite medii.

De fapt, itinerariul Maicii Maria a fost furtunos şi profesiunea sa monahala apare ca împlinirea unei „conversiuni” care a cunoscut mai multe etape: încercarea revoltei revoluţionare şi a exilului care o aduce pe tânăra femeie – ca pe mulţi alţii – la Biserica de care se separase lăuntric în adolescenţă; încercare şocului morţii unuia dintre copiii ei, mica Anastasia. Această catastrofă este trăită de mamă ca o misterioasă „vizitare”. În fundul abisului durerii, ea îl găseşte pe Dumnezeul cel viu. Doar iubirea compătimitoare o poate vindeca de sentimentul absurdităţii vieţii şi să-i dea acesteia un sens. „A consola durerea lumii”, acesta este chemarea auzită lângă patul copilaşului ei mort. Urmează anii de maturizare interioară. Elisaveta se pune în slujba celor mai nenorociţi dintre compatrioţii ei, a naufragiaţilor existenţei. În această perioadă de aşteptare se simte ea ascultată, înţeleasă şi însoţită de monahul francez revăzut din când în când. Ei au în comun non-conformismul, radicalismul evanghelic, refuzul oricărei îmburgheziri spirituale, dorinţa de a merge spre cei „săraci şi ofensaţi” aproape de care se găseşte Cristos.

Această apropiere nu exclude dezacordurile. Când Elisaveta se confesează Părintelui Lev cu privire la intenţia ei de a îmbrăca haina monahală, acesta încearcă să-i schimbe hotărârea. Nu fără motiv, el se teme că vocaţia ei specifică nu se pateu realiza în cadrul tradiţional al monahismului feminin ortodox. Părerea lui este împărtăşită şi de un alt prieten al Elisavetei, filozoful Nikolai Berdiaev. Sfaturile lui nu sunt urmate. Respectând o decizie luată în cunoştinţă de cauză, Lev Gillet susţine experienţa încercată de Maica Maria: cea a unei vieţi monahale creativ reînnoită în formele ei exterioare pentru a răspunde nevoilor timpului prezent, a unui monahism „deschis spre lume”, în sensul  de deschidere spre suferinţele şi căutările bărbaţilor şi femeilor care trăiesc în lume.

În 1934, Maica Maria care este săracă dar care, ca şi spostolul Petru, se simte chemată să meargă pe ape, ajunge, datorită donaţiilor prietenilor anglicani, să dobândească un imobil dezafectat în arondismentul 15 din Paris. În acest cartiere ruşii emigraţi sunt foarte numeroşi. Cu Maica Eudoxia, o altă monahie venită din Rusia care i se alătură, organizează o viaţă comunitară originală. La nr. 77, strada Lourmel, sunt primiţi şomeri, foşti delincvenţi „apatrizi” care riscă să fie expulzaţi din Franţa, bolnavi mintal(sau consideraţi astfel) puţin periculoşi dar care, ne având familie, vegetează în spitale psihiatrice. Sunt prime şi femei şi fete tinere care încearcă să evite prostituţia la care le expune absenţa resurselor.

Primitoare pentru toate aceste epave, casa din strada Lourmel, este la fel pentru gânditori şi artişti, tot felul de căutători de Dumnezeu. Ea adăposteşte reuniunile Societăţii de filozofie religioasă fondată de Berdiaev. Aici se intersectează adesea George Gedotov şi Ilia Bunakov, unul creştin ortodox fervent, celălalt israelit şi socialist. Împreună, ei animă revista Novîi Grad, aproape de Esprit, fondată în aceeaşi perioadă de Emmanuel Mounier. Este un laborator în care câţiva gânditori ai emigraţiei ruse încearcă să elaboreze un „socialism cu faţă umană” impregnat de valorile comune iudeo-creştine. Părintele Lev simpatizează cu cei de la Novîi Grad.

Maica Maria oferă masă şi culcuş gratuit unora, altora un loc de întâlnire şi de liberă reflecţie, pentru câţiva, adesea aceiaşi, un loc de rugăciune: împodobită cu icoane pictate şi brodate de ea, o capelă modestă a fost amenajată în curtea imobilului.

Aceasta este „mănăstirea” de un gen foarte special în care – la cererea comună a mitropolitului Evloghi şi a Maicii Maria – Părintele Lev, abandonându-şi locuinţa din Saint-Cloud, devenită inospitalieră dup plecarea lui Leonid şi Olga Chrol, vine să se instaleze în toamna lui 1935. Într-o scrisoare adresată prietenilor lui, el descrie, nu fără o undă de umor „mănăstirea” lui: Este un straniu pandemoniu: avem fete tinere, nebuni, expulzaţi. Şomeri şi, în acest moment, corul Operei ruse şi Corul Gregorian de dom Malherbe, un centru misionar şi acum slujbe la capelă în fiecare dimineaţă şi seară.

Ultimul detaliu face aluzie la slujba liturgică care constituie oficial motivul principal al instalării părintelui Lev în „mănăstirea” Maicii Maria. El îndeplineşte aici funcţia de capelan. În fapt, îndeplinindu-şi propriile ocupaţii el este intim legat, în ultimii ani ai slujirii sale pariziene, de viaţa, activităţile şi planurile prietenei sale, de bucuriile ca şi de necazurile şi încercările ei. Fără a fi orb faţă de slăbiciunile omeneşti ale prietenie sale – o anume dezordine exterioară, lipsa ei de gust, ciudată la o monahie ortodoxă, pentru slujbele liturgice -, el recunoaşte imensele calităţi ale acestei femei excepţionale. Părintele Lev o iubeşte şi o admiră pe Maica Maria, discernând la ea carisma cea mai mare, cea a lui agape: dăruire de sine fără limite în comuniunea cu Dumnezeu infinit compătimitor.

Adesea seara, târziu în noapte sau dimineaţa devreme, el o însoţeşte în turneul bistrourilor din jurul Halelor în căutarea vagabonzilor ruşi care dormitează pe colţul unei mese. Este vorba de descurcarea problemelor lor, de a le aduce reconfortul unui cuvânt şi a unei priviri fraterne prin care va trece, poate, o rază a luminii Evangheliei.

Atmosfera de boemă evanghelică care caracterizează casa Maicii Maria îi convine Părintelui Lev. Acesteia din urmă, îi iartă bucuros lipsa de asiduitate la slujbele pe care le celebrează: lacună uşoară compensată în ochii lui de respectarea fără rezerve a celei de-a doua porunci: Îl vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În propria ei casă, Maica Maria este ţinta anumitor critici. Un savant şi pios arhimandrit pe care îl găzduieşte îi judecă stilul ei de viaţă „puţin monahal”: de exemplu ea continuă să fumeze ţigări, uneori chiar – o scandal ! – în public. Confruntată cu denigratorii ei, Maica Maria ştie că poate să conteze pe simpatia şi umorul Părintelui Lev: pentru a destinde atmosfera adesea un pic apăsătoare la masă, acesta din urmă începe să povestească anecdote nostime care smulg un surâs chiar şi arhimandritului.

Ca şi Maica Maria, gata oricând să cedeze patul ei unei epave nenorocite, Părintele Lev, instalându-se în strada Lourmel, a renunţat la orice confort material. Învelit în câteva pături mizerabile, el doarme iarna şi vara pe acelaşi pământ dintr-un garaj dezafectat. Astfel a constatat, consternată, una din enoriaşele lui venite să-i facă o vizită.

Pe strada Lourmel, inima afectuoasă a Părintelui Lev găseşte totuşi şi blândeţea unui embrion de viaţă familială. El se interesează de copii Maicii Maria, în special de cel mai mic, Iuri. Urmăreşte studiile liceanului, un pic neglijate de mama sa, îl ajută la limba latină sau la redactarea unei dizertaţii de filozofie. Dar tot Părintele Lev este cel desemnat să anunţe Maicii Maria cumplita veste a morţii fiicei ei cea mai mare, Gaiana, în Rusia, unde tânăra femeie s-a dus urmând sfatul scriitorului Andre Gide.

Când, în 1938, Lev Gillet ia decizia de a se instala la Londra, el ştie că  „mănăstirea” Maicii Maria rămâne casa lui, că poate reveni aici oricând, că va fi primit ca un frate. Dar cel de-al doilea război mondial îl va despărţi atât de către monahia rusă cât şi de către alţi prieteni parizieni. El şi Maica Maria vor rămâne totuşi uniţi lăuntric în lupta spirituală împotriva barbariei căreia, amândoi, i-au presimţit venirea. Amândoi sunt alături de poporul evreu persecutat.

În 1942, Maica Maria ascunde evrei şi scrie poemul ei „Steaua galbenă”. Lev, în aceeaşi perioadă, după ce a participat la primirea tinerilor evrei refugiaţi la Londra, scrie „Communion in the Messiah”, lucrare are deschide calea unei abordări creştine a tainei lui Israel.

Pentru a fi ajutat evrei, Maica Maria va fi arestată de către poliţia germană, în februarie 1943. Deportată în sinistrul lagăr de la Ravensbruck, va muri în 1945, puţin înainte de sosirea trupelor eliberatoare.

La adăpostul Londrei, Părintele Lev va supravieţui dureros la Shoah. Cu pacea revenită, vestea morţii Maicii Maria şi a lui Iuri, deportat în aceeaşi perioadă cu mama sa îl atinge ca o rană care nu se va mai vindeca niciodată. Evocând câteva mari regrete ale vieţii sale, el îmi va scrie în 1973: „Am vorbit despre Maica Maria. Da, aş fi putut, ca şi Klepinin să împărtăşesc destinul ei dar eu eram la adăpost. Nu mai vorbesc despre aceasta, dar rana din mine rămâne deschisă”. Maica Maria, „această sfântă ortodoxă modernă”, cum anumit-o el într-un interviu acordat, puţin înainte de moartea lui, unor tineri ortodocşi, va rămâne totdeauna pentru Părintele Lev o trăitoare şi o mesageră de viaţă. Într-o noapte, mărturiseşte prietenilor lui, el a văzut-o în vis: „Părinte Lev, mă credeţi moartă. Dar nu ştiţi că eu sunt vie!” i-a spus ea surâzătoare, din mijlocul unui lan de grâu.

Extras din cartea:
Elisabeth Behr-Sigel - Un moine de l’Eglise d’Orient, Le pere Lev Gillet,
CERF, 1993)

Olivier Clement despre Maica Maria

Destinul Maicii Maria subliniază extraordinara diversificare necesară Ortodoxiei contemporane. Ea pune o problemă extrem de reală – astăzi şi mâine – pentru Biserica Ortodoxă: aceea a unor noi forme de viaţă monahală, în care locul central să-l ocupe cea de-a doua poruncă a Evagheliei.

Maica Maria a vrut sădevină monahie nu pentru se integra în tradiţia monahală eremitică sau chinovială – în aceasta din urmă încă şi mai puţin decât în cea dintâi - , ci pentru a-şi manifesta angajamentul său creştin fără întoarcere. Pentru a se dedica, a se dărui total. Inevitabil, ea s-a găsit în contradicţie cu atitudinile tradiţionale. Oare nouă nu ne revine să realizăm dorinţa ei?

Când arhiepiscopul Evloghi a primit făgăduinţele ei monahale, i-a dat drept loc al petrecerii ascetice „deşertul inimilor omeneşti”. Ceea ce Maica Maria a dorit, cu multă vehemenţă şi forţă creatoare, cu un simţ mai ascuţit – aproape anarhic – a libertăţii Duhului Sfânt, e ceea ce creştinismul occidental a căutat şi caută în mici frăţii harismatice. Nu este oare acesta un apel pentru noi, cei de astăzi?

Alături de tradiţia marilor „liniştiţi” (isihaşti) şi hrănită de ea – izvor mai mult decât oricând necesar – n-avem oare nevoie şi de mari creatori de iubire, de mari creatori de viaţă care să rostească şi să facă să rodească „deşertul inimilor”? nu mai e timpul să opunem aceste două lucruri.

Un ultim cuvânt, şi el împotriva hagiografilor. Dacă o iubim, dacă o venerăm pe Maica maria, o facem nu în ciuda dezordinii ei, a ciudăţeniilor şi a pasiunilor ei. Între atâţia morţi evlavioşi şi atâţia morţi delicaţi, tocmai acestea o fac extraordinar de vie. Urâtă şi murdară, puternică, mare şi voinică – dar vie.

Patimile ei, compătimirea ei, pătimirea ei.

Olivier Clement-
Postfaţa cărţii „Iubirea nebună de aproapele”,
Editura DEISIS, Sibiu 2000)

" Ce este o persoana profetica? Sunt fiinte, barbati si femei, peste care Dumnezeu îsi pune pecetea înca din sânul maicii lor si care strabat timpul ca evidenta fulguranta a lucrarii lui Dumnezeu prin alesii Sai. Asa a fost Maica Maria. Toti cei ce s-au apropiat de ea, fie si pentru scurta vreme, au simtit în ea vocatia sfinteniei, astfel: forta stingheritoare, rascolitoare, care te strabate ca o descarcare de electrica: energia iubirii de aproapele nu doar proclamata, ci traita pâna la sacrificiul suprem, ca o desavârsita imitare a lui Cristos Cel rastignit. Dupa un scol de la nastere si la peste o jumatate de secol de la moartea sa, aceasta forta continua sa iradieze în Biserica din lume."

(Helene Arjakovsky-Klepinine- La joie du don, biographie spirituelle)

Salt la inceputul paginii