Fragmente traduse din volumul
Mčre
Teresa
Viens, sois ma lumičre
Les écrits intimes
de „la sainte de Calcutta”
Ed. LETHIELLEUX
Pentru detalii carte si posibilitate de comandã faceti
click pe imagine.
Intre
timp cartea a fost tradusã în româneste de
Editura SERAFICA, Roman.
Detalii carte pe site-ul editurii aici:
https://www.edituraserafica.ro/vino-fii-lumina-mea.html
Vino,
fii lumina Mea
Dacă vreodată voi deveni sfântă –
voi fi cu siguranţă o sfântă a „întunericului”.
Voi fi în continuu absentă din Cer –
pentru a aprinde lumina celor care sunt în întuneric
pe pământ.
Maica Tereza de Calcutta
Pentru
toţi cei, şi în special pentru cei mai sărmani
dintre sărmani,
care trăiesc într-o oarecare formă de întuneric,
ca să găsească reconfort şi sprijin
în experienţa şi credinţa Maicii Tereza.
PREFAŢĂ
LA EDIŢIA FRANCEZĂ
(cartea în franceză a fost tradusă din engleză)
Maica Tereza s-a ocupat de săraci, trăia
printre ei, îi îngrijea, le redădea viaţă şi
speranţă. Oamenii au văzut-o, au auzit-o, au vorbit
despre ea. Şi faptul că într-o zi a simţit chemarea
să-i servească pe cei mai sărmani dintre sărmani,
se ştie de asemenea. Dar faţa ei strălucea de pace,
surâsul ei te cucerea, degetele ei noduroase parcurgeau liniştit
şiragul rozariului, aşa încât cu uşurinţă
credeam că ea avea totul şi că nu-i lipsea nimic
pentru că îl avea pe Dumnezeu.
Or, iată, că s-a dezvăluit în aceste
pagini cât de mult a trăit ea ca separată de Cel care
era destinat să fie Totul pentru ea… Şi aceasta timp
de cincisprezece ani!
Să ne fi înşelat ea însăşi
cu privire la ea? Şi cu privire la Dumnezeul ei?
Nu.
Ca şi noi, ea era însufleţită de dorinţe mari:
Vreau să vă spun ceva – dar nu ştiu cum să
exprim. Doresc – cu o dorinţă imensă şi dureroasă
să fiu toată a lui Dumnezeu – să fiu sfântă
de o aşa manieră încât Isus să poată trăi
deplin viaţa Sa în mine.
Ca şi noi, ea a dorit să iubească
şi să fie iubită:
Sunt de o naturaleţe sensibilă, îmi
plac lucrurile frumoase şi agreabile, confortul şi tot
ceea ce confortul poate să aducă – să fii iubit
şi să iubeşti.
Ca şi nouă, şi ei i-a fost frică
de necunoscut:
Mi-e atât de frică, Isus – atât de cumplit
de frică – nu mă lăsaţi să mă înşel
– mi-este atât de frică. Această frică îmi arată
toată iubirea pe care o am pentru mine însămi. Mi-este
frică de suferinţa care va veni – dacă trăiesc
această viaţă indiană – dacă mă
îmbrac ca şi ei, dacă mănânc ca şi ei, dacă
dorm ca şi ei – dacă trăiesc cu ei şi dacă
nu fac niciodată nimic după voia mea.
Ca şi pe noi, suferinţa, solitudinea,
noaptea, o durea:
În întuneric[…]
Doamne, Dumnezeul meu, cine sunt eu pentru ca Voi să mă
respingeţi? Copilul iubirii Voastre – şi acum ajunsă
ca cea mai urâtă (detestată) – cea pe care aţi
respins-o ca pe o nedorită – neiubită. Eu chem, mă
agăţ, vreau – şi nu e nimeni să-mi răspundă
– nimeni de care să mă agăţ – nimeni. – Singură.
Întunericul este atât de sumbru – şi eu sunt singură.
– Nedorită, abandonată. – Solitudinea inimii care vrea
iubire nu poate fi sprijinită. – Unde este credinţa
mea? – Chiar şi în adânc, în străfundul meu, nu există
nimic altceva decât vid şi obscuritate. – Dumnezeul meu,
ce dureroasă este această suferinţă necunoscută.
Doare fără încetare. – Nu am credinţă.
Şi totuşi, o forţă emana din
ea. De unde putea ea să vină? Cum a putut ea să
îndure acest întuneric, aceste suferinţe, o astfel de noapte?
Cum nu s-a revoltat ea? Cum a putut să persevereze în încredere?
Cum a putut să continue să zâmbească şi să
strălucească de bucurie?
Această carte ne arată cum, ne dă
o idee, ne sugerează. Ea ne prezintă parcursul ei, întrebările
ei:
Spuneţi-mi, Părinte, pentru ce există atâta suferinţă
şi întuneric în sufletul meu? Uneori mă surprind spunând:
„nu mai pot suporta mai mult” şi în acelaşi suflu cer
„iertare, faceţi din mine ceea ce Vă place”.
Aceste pagini ne dezvăluie acceptarea ei,
înţelegerea ei lentă a întunericului, nu pentru că
trebuia să dea sens non-sensului, ci pentru că non-sensul
căpăta sens:
Astăzi am simţit cu adevărat o bucurie profundă
că Isus nu mai poate îndura agonia – dar că El vrea
să o îndure în mine. – Mai mult ca oricând m-am abandonat
Lui. – Da – mai mult ca oricând voi fi la dispoziţia Lui.
Şi fără nici o întoarcere în sine,
o vedem nemaivorbind despre întunericul ei, şi vorbind neîncetat
de setea lui Isus:
Noi purtăm în corpurile şi în sufletele
noastre iubirea unui Dumnezeu infinit şi însetat.
Atunci pe deplin identificată cu Isus, ea intră în
nemăsura iubirii:
Nu Vă mai cer pe moment decât un singur lucru [Isus] – nu
Vă daţi osteneala să reveniţi repede. – Sunt
gata să Vă aştept toată veşnicia.
Micuţa Voastră
Maica Tereza, pasionată de Dumnezeu şi
de toţi oamenii, a purtat în ea toate obiecţiile veacului
nostru faţă de existenţa lui Dumnezeu şi faţă
de bunătatea lui. Ea a mers pe urmele paşilor Terezei
de l’Enfant-Jésus, al cărei nume îl purta, care vedea un
zid ridicându-se până la cer aşa încât cânta nu ceea
ce credea, ci ceea ce voia să creadă. Ea a îmbrăcat
sărăcia celor mai săraci. Şi, astfel, puţin
câte puţin, ea a trăit în toată fiinţa ei
sărăcia celor fără-Dumnezeu, a celor fără-speranţă,
a agnosticilor, a ateilor, a credincioşilor necredincioşi,
şi a necredincioşilor credincioşi, a tuturor celor
care strigă: „Mi-e sete, mi-e sete…”
După cum spune şi dedicaţia, această
carte este „pentru toţi cei, şi în special pentru
cei mai sărmani dintre sărmani, care trăiesc într-o
oarecare formă de întuneric, ca să găsească
reconfort şi sprijin în experienţa şi credinţa
Maicii Tereza”.
Da,
Dumnezeu este îndrăgostit de noi şi nu încetează
să Se dea lumii prin voi – prin mine.
Gap, la 13 decembrie 2007
Jean-Michel DI FALCO LEANDRI
Episcop de Gap
PREFAŢĂ
Maica Tereza şi lucrarea ei au suscitat,
timp de decenii, un viu interes din partea publicului. În faţa
atenţiei al cărei obiect a fost ea de-a lungul vieţii,
şi în special în momentul decesului ei la vârsta de optzeci
şi şapte de ani, se pune o întrebare: care a fost sursa
acestei forţe de seducţie care atrăgea la ea atâţia
oameni? Ea însăşi ar fi preferat cu siguranţă
să treacă nevăzută. Se considera ca un simplu
„creion în mâna lui Dumnezeu” ( aşa spunea în discursul de
la Roma, 7 martie 1979), convinsă că El se servea de
„neantul” ei pentru a-şi arăta măreţia Lui.
Ea nu-şi atribuia niciodată meritul a ceea ce realiza,
căutând mereu să deturneze atenţia pe care o primea
spre Dumnezeu şi spre „lucrarea Lui” pe lângă cei mai
sărmani dintre sărmani. Totuşi, se pare că
n-a intrat în planurile providenţiale ale lui Dumnezeu ca
ea să rămână necunoscută. Oameni din toate
religiile şi de toate orizonturile a putut să recunoască
iubirea ei dezinteresată şi compasiunea pentru cei sărmani;
atraşi de bucuria şi de pacea pe care o răspândea,
ei i-au admirat simplicitatea şi sinceritatea. În acelaşi
timp, toţi cei care au întâlnit-o, fie şi numai o dată,
au ieşit din această întâlnire cu impresia că exista
altceva în spatele privirii ei pătrunzătoare.
Maica Tereza nu a putut să-şi ascundă
lucrarea pe lângă cei sărmani, dar a ajuns, în pofida
a toate (şi cu cât succes) să păstreze tăcerea
cu privire la aspectele cele mai intime ale relaţiei ei cu
Dumnezeu. Ea era hotărâtă să păstreze aceste
secrete de iubire departe de privirile muritorilor. Mgr. Ferdinand
Perier, fostul arhiepiscop de Calcutta, şi câţiva preoţi
au fost singurii care au întrevăzut bogăţia spirituală
a vieţii ei interioare. Şi chiar faţă de ea,
ea nu a încetat să ceară distrugerea tuturor scrisorilor
ei pe această temă. Raţiunea unei asemenea insistenţe
se află în profunda ei reverenţă pentru Dumnezeu
şi pentru lucrarea Lui în ea şi prin ea. Tăcerea
ei este astăzi dovada umilităţii ei şi a delicateţei
iubirii ei.
În mod providenţial, îndrumătorii spirituali
ai Maicii Tereza au păstrat o parte din corespondenţa
ei. Culegerea de mărturii şi documente în vederea procesului
ei de beatificare şi canonizare a fost, astfel, ocazia de
a descoperi istoria extraordinară a relaţiei ei profunde
cu Isus, ascunsă chiar şi faţă de cei mai
apropiaţi colaboratori ai ei. Contrastând cu aspectul „obişnuit”
al Maicii Tereza, confidenţele ei dezvăluie profunzimile
de sfinţenie, necunoscute până aici, şi care ar
putea foarte bine să o situeze în rândul marilor mistici
ai Bisericii.
Viaţa ei şi mesajul ei continuă
să fascineze. Această carte vine aşadar să
răspundă cererii a multor persoane care au cunoscut-o,
au iubit-o şi au admirat-o, şi care vor să înţeleagă
motivele acţiunii ei, sursa forţei ei, cauza bucuriei
ei şi a intensităţii iubirii ei. Aceste pagini
ridică vălul asupra vieţii ei interioare, în toată
profunzimea ei şi în toată drama ei, şi vin să
adauge giuvaere nebănuite la moştenirea spirituală
pe care Maica Tereza a lăsat-o lumii.
Preot Brian Kolodiejchuk,
misionar al carităţii
postulator al cauzei canonizării
preafericitei Tereza de Calcutta.
Coordonator al Centrului Maica Tereza.
INTRODUCERE
„Dacă vreodată voi deveni sfântă
– voi fi cu siguranţă o sfântă a ‚întunericului’.
Voi fi în continuu absentă din Cer – pentru a aprinde lumina
celor care sunt în întuneric pe pământ. (M. Tereza scris.
către p. Joseph Nuener, 6 martie 1962). Considerate ca un
fel de „scrisoare de angajare(promisiune)” (lettre de mission,
n.t.), aceste cuvinte ale Maicii Tereza ne oferă o cheie
pentru a înţelege viaţa sa spirituală şi chiar
existenţa sa întreagă. „Vino, fii lumina Mea”, i-a cerut
Isus, şi Maica Tereza s-a străduit să fie această
lumină a iubirii lui Dumnezeu în viaţa celor care cunosc
întunericul. Misiunea sa comporta deci pentru ea un cost paradoxal
şi cu totul neaşteptat: ea însăşi trăia
în acest „teribil întuneric”. Într-o scrisoare adresată unuia
dintre îndrumătorii ei spirituali, scria:
Acum părinte – din 49 sau 50 această teribilă
senzaţie de pierdere – acest întuneric indicibil – această
solitudine – această dorinţă continuă de Dumnezeu
– care îmi face rău (doare) în adâncul inimii. – Întunericul
este aşa încât într-adevăr nu văd – nici cu spiritul
meu nici cu raţiunea mea. – Locul lui Dumnezeu din sufletul
meu este gol. – Nu există Dumnezeu în mine. – Când durerea
dorinţei este atât de mare – eu nu fac decât să-l doresc
pe Dumnezeu iarăşi şi iarăşi – şi
acolo îl simt – El nu mă vrea. – El nu este acolo. – […]
Dumnezeu nu mă vrea. – Uneori – îmi aud efectiv inima strigând
– „Dumnezeul meu” şi nimeni nu vine. – Această tortură
şi această durere nu le pot explica. - (M.
Tereza scris. către p. Joseph Nuener, nedatată, dar
foarte probabil scrisă în timpul retragerii din aprilie 1961.)
Obiectul acestei lucrări
Această lucrare sondează profunzimile
vieţii interioare a Maicii Tereza în lumina acestei „scrisori
de angajare”. Mai degrabă decât un studiu teologic, este
o prezentare a aspectelor, necunoscute până acum, ale vieţii
sale spirituale, datorită cărora înţelegem mai
bine soliditatea credinţei sale şi intensitatea iubirii
ei de Dumnezeu şi de aproape.
Procesul său de canonizare a dat loc dezvăluirii
celor trei elemente ale vieţii sale interioare, şi anume
legământul privat rostit atunci când încă era o soră
de Lorette (ordinul Notre-Dame de Lorette, n.t.), experienţele
mistice care i-au însoţit inspiraţia de a întemeia ordinul
Misionarele Carităţii şi participarea sa intimă
la Crucea lui Christos în timpul anilor îndelungaţi de întuneric
interior. Toate aceste elemente se ţin împreună: legământul
privat a pus fundamentele chemării de a-i servi pe cei mai
sărmani dintre sărmani, această nouă chemare
a invitat-o să adopte realitatea spirituală a celor
pe care îi servea şi legământul ei a susţinut-o
în schimb pentru a trăi cu eroism obscuritatea dureroasă.
Această lucrare este împărţită
în trei părţi. Capitolele 1 şi 2 tratează
despre viaţa sa spirituală înainte de „chemarea din
chemare”. Iubirea de Dumnezeu şi de aproapele fuseseră
semănate în inima ei încă din copilăria timpurie.
Răspunsul ei generos din tinereţe de la Skopje, şi
în special ca soră de Lorette plină de devotament şi
abnegaţie, a culminat într-un legământ privat pe care
l-a făcut în 1942. Acest legământ s-a dovedit a fi nu
numai motorul tuturor acţiunilor sale, ci şi o pregătire
providenţială pentru ceea ce o aştepta.
Capitolele 3 până la 7 tratează despre
inspiraţia de a fonda Misionarele Carităţii pe
care a primit-o la 10 septembrie 1946, despre drama aşteptării
înainte de a-şi începe noua sa misiune şi, în sfârşit,
despre plecarea sa din ordinul de Lorette şi despre începutul
lucrării ei în cartierele sărace. În răspunsul
ei la „chemarea din chemare”, ca şi în procesul lent de
discernământ care a urmat, ea a înfruntat cu curaj multele
suferinţe pe care le-a avut de îndurat şi a rămas
ferm ataşată de misiunea sa.
În timp ce toate păreau a fi la locul lor,
cea mai rea dintre încercări abia începea. Din clipa în care
a primit chemarea sa, ea a fost convinsă că misiunea
sa este aceea de a aduce lumina credinţei celor care trăiau
în întuneric. Nu bănuia că acest „întuneric” va deveni
cea mai mare încercare a propriei sale vieţi şi o componentă
esenţială a misiunii sale. Profunzimea acestei experienţe
mistice şi tot ceea ce a costat-o pentru a trăi această
nouă chemare şi această nouă misiune constituie
temele capitolelor 8 până la 13.
Moştenirea ei
La început , experienţa întunericului a luat-o
pe nepregătite. În măsura în care a cunoscut un grad
foarte mare de unire cu Dumnezeu, schimbarea era nu numai surprinzătoare,
ci şi sfâşietoare: incapabilă de acum înainte să
simtă prezenţa Sa, era derutată şi înspăimântată.
Urma, oare, o „cale rea”? Căutând raţiunile acestei
aparente absenţe a lui Dumnezeu, când prezenţa Lui îi
păruse atât de reală, ea o atribuia mai întâi păcatelor
ei şi slăbiciunii ei, concluzionând că întunericul
era o purificare de imperfecţiunile sale.
Cu ajutorul îndrumătorilor ei spirituali,
ea a ajuns treptat să înţeleagă că această
dureroasă experienţă interioară era un element
esenţial al misiunii sale. Era vorba de participarea ei la
Patima lui Christos pe Cruce – cu un accent deosebit pe setea
lui Isus, pe misterul dorinţei lui arzătoare de iubirea
şi salvarea fiecărei persoane umane. Ea a recunoscut
în final în suferinţa sa inexplicabilă amprenta Patimii
lui Christos pe sufletul ei. Ea trăia misterul Calvarului
– Calvarul lui Isus şi Calvarul săracilor.
A trăi această experienţă interioară
făcea parte integrantă din vocaţia sa; era exigenţa
cea mai solicitantă a misiunii sale şi expresia supremă
a iubirii ei pentru Dumnezeu şi pentru săracii Săi.
Nu numai că se ocupa de cei săraci şi de excluşii
societăţii, dar ea era gata să adopte suferinţele
lor materiale şi spirituale, condiţia „celor indezirabili,
a celor ne-iubiţi, acelor abandonaţi”, a celor care
nu au pe nimeni.
În timp ce această angoasă spirituală
intensă şi permanentă ar fi putut să o doboare,
maica Tereza strălucea, dimpotrivă, de o bucurie şi
de o iubire ieşite din comun. Era cu adevărat o martoră
a speranţei, apostol al iubirii şi al bucuriei, pentru
că şi-a construit edificiul vieţii sale pe credinţa
pură. Emana din ea un fel de „luminozitate”, care decurgea
din relaţia sa cu Dumnezeu. În această carte, sper să
explorăm şi să aruncăm lumină asupra
resorturilor secrete ale acestei relaţii.
Documentele
Maica Tereza însăşi era foarte conştientă
de circumstanţele puţin obişnuite al vocaţiei
sale şi de provocarea extraordinară la care trebuia
să facă faţă pentru a o realiza. Ea nu înceta
să ceară distrugerea tuturor documentelor care dezvăluiau
inspiraţia care a împins-o să întemeieze ordinul Misionarele
Carităţii, din teama de a nu i se acorda o importanţă
care, credea ea, nu îi aparţinea decât lui Dumnezeu.
[…]
Fragmente din carte
De la pagina 309:
Cu ocazia discuţiilor noastre, Maica Tereza a început să
vorbească despre încercările vieţii ei interioare
şi despre incapacitatea sa de a se deschide cuiva în această
problemă. I-am cerut aşadar să-mi relateze în scris
experienţele ei, ceea ce ea a făcut într-un mod mai
explicit decât mă aşteptam. Ea mi-a dat documentele
şi mi-a cerut în mod expres să le ard de îndată
ce le-am citit. Am fost profund impresionat de onestitatea şi
de simplicitatea textului ei şi de angoasa profundă
pe care o îndura în acest întuneric absolut: era ea pe calea cea
bună sau a deveni victima unei plase de iluzii ? Pentru ce
a abandonat-o Dumnezeu cu totul? Pentru ce acest întuneric când
în viaţa ei de mai înainte a fost atât de aproape de Dumnezeu?
Şi-a îndrumat Surorile, le-a iniţiat în iubirea de Dumnezeu
şi într-o viaţă de rugăciune de care ea însăşi
era privată acum când trăia într-un vid total: a devenit
ea o infamă ipocrită, care vorbea altora despre tainele
divine care au dispărut cu totul din inima ei? – Totul este
conţinut în acest document, nu este nevoie să spun mai
mult. (părintele Neuner despre Maica Tereza)
Acest document, din care părintele Neuner
a găsit de cuviinţă să păstreze cea mai
mare parte, retrasează cu concizie punctele forte ale călătoriei
spirituale ale Maicii Tereza de până atunci:
La Loreto, Părinte, eram foarte fericită.
– Cred că cea mai fericită dintre călugăriţe.
– Apoi a venit chemarea. – Domnul nostru m-a întrebat direct.
– vocea era clară şi plină de convingere. – Iarăşi
şi iarăşi El a m-a întrebat în 1946. – Ştiam
că este El. Frica şi sentimente teribile - frica de
a mă înşela. – Dar cum am trăit mereu în ascultare
– am prezentat toată problema părintelui meu spiritual
– sperând tot timpul că el va spune – că am fost înşelată
de demon, dar nu - aşa cum a spus vocea – a spus el – Isus
este cel vă cheamă – şi apoi ştiţi cum
s-a derulat totul. – Superiorii mei m-au trimis la Asansol în
1947 – şi acolo a fost ca şi cum Domnul nostru literalmente
mi s-a dat – pe deplin. Dulceaţa, consolare şi unirea
din aceste 6 luni – au trecut prea repede.
Şi apoi a început lucrarea – în dec. 1948. – În 1950 pe măsură
ce numărul Surorilor creştea – creştea şi
lucrarea. –
Acum părinte – din 49 sau 50 această teribilă senzaţie
de pierdere – acest întuneric indicibil – această solitudine
– această dorinţă continuă de Dumnezeu – care
îmi face rău (doare) în adâncul inimii. – Întunericul este
aşa încât într-adevăr nu văd – nici cu spiritul
meu nici cu raţiunea mea. – Locul lui Dumnezeu din sufletul
meu este gol. – Nu există Dumnezeu în mine. – Când durerea
dorinţei este atât de mare – eu nu fac decât să-l doresc
pe Dumnezeu iarăşi şi iarăşi – şi
acolo îl simt – El nu mă vrea. – El nu este acolo. – Cerul
– sufletele – ei, bine, acestea nu sunt decât cuvinte – care nu
au nici un sens pentru mine. – Viaţa mea însăşi
pare a fi atât de contradictorie. Eu ajut sufletele - să
meargă unde? – Pentru ce toate acestea? Unde este sufletul
din fiinţa mea? Dumnezeu nu mă vrea. – Uneori – îmi
aud efectiv inima strigând – „Dumnezeul meu” şi nimeni nu
vine. – Această tortură şi această durere
nu le pot explica. – Încă din copilărie am avut cea
mai tandră iubire pentru Isus în Sfântul Sacrament – dar
şi aceasta s-a stins. – Nu resimt nimic în faţa lui
Isus – şi cu toate acestea nu aş rata Sfânta Comuniune
pentru nimic în lume.
Vedeţi, Părinte, contradicţia din viaţa mea.
Îl doresc profund pe Dumnezeu – vreau să-L iubesc – să-L
iubesc mult – să nu trăiesc decât pentru iubirea Lui
– să iubesc numai – şi totuşi nu există decât
suferinţă – o dorinţă arzătoare şi
iubire deloc. – Cu ani în urmă – în jur de 17 acum – am vrut
să-i dau lui Dumnezeu ceva foarte frumos. – M-am angajat
să nu-i refuz nimic. – De atunci mi-am ţinut promisiunea
– şi adesea când obscuritatea este prea întunecată –
şi când sunt pe punctul de a spune „nu lui Dumnezeu” gândul
acestei promisiuni mă fortifică.
Nu-l vreau decât pe Dumnezeu în viaţa mea. – „Lucrarea” este
cu adevărat numai a Sa. - El mi-a cerut - El mi-a spus
ce să fac – El a îndrumat fiecare pas – El îndrumă fiecare
mişcare de făcut – pune cuvintele în gura mea – mă
ajută să învăţ calea pe Surori. – Toate acestea
şi tot ce este în mine este al Lui. – De aceea, atunci când
lumea îmi aduce elogii – acestea nu ating deloc – nici măcar
suprafaţa – sufletului meu. Cât despre lucrare, sunt convinsă
că totul vine de la El.
Înainte, puteam să petrec înaintea Domnului Nostru – să-L
iubesc – să-I vorbesc – şi acum – nici măcar meditaţia
nu merge bine – nimic altceva decât „Dumnezeul meu” – şi
uneori nici aceasta nu vine. - Cu toate acestea undeva în adâncul
inimii mele această arzătoare dorinţă după
Dumnezeu nu încetează să străpungă întunericul.
– Când sunt afară – în activitate – sau ocupată să
mă întâlnesc cu oamenii – există o prezenţă
a cuiva viu ( în textul originar se pare că iniţial
fusese scris iubitor „loving” în loc de viu
„living” cum a fost corectat apoi) foarte aproape – în
mine. – Nu ştiu ce este – dar foarte des şi chiar în
fiecare zi – această iubire din mine pentru Dumnezeu devine
tot mai reală. – Mă surprind făcând în mod inconştient
lui Isus cele mai stranii declaraţii de iubire. –
Părintele meu, v-am deschis inima. – Învăţaţi-mă
să-L iubesc pe Dumnezeu. Eu nu sunt savantă – eu nu
ştiu multe lucruri despre lucrurile lui Dumnezeu. – Vreau
să-L iubesc pe Dumnezeu aşa cum şi pentru ce este
El pentru mine - „Părintele meu” –
De multe ori aspir să mă hrănesc cu ceea ce le
dau Surorilor mele (M.T. se referă la instrucţiunile,
de obicei zilnice, pe care le dădea surorilor) – dar nu reuşesc
niciodată – la fel pentru lecturile spirituale.
Toate acestea îmi erau atât de naturale înainte – până când
Domnul nostru să ajungă deplin în viaţa mea – îl
iubeam pe Dumnezeu cu toată puterea unei inimi de copil.
El era în centrul a tot ceea ce făceam şi spuneam. –
În prezent, Părinte, - totul este atât de întunecat, atât
de diferit şi, totuşi, tot ceea ce este în mine este
al Lui – în ciuda faptului că El nu mă vrea, ca şi
cum nu i-ar păsa de mine.
Când a început lucrarea – ştiam tot ceea ce va însemna aceasta.
– Dar din toată inima atunci am acceptat. – Nu fac decât
o rugăciune – ca El să-mi acorde graţia de a da
sfinţi Bisericii.
Surorile mele, Părinte, sunt darul pe care Dumnezeu mi-l
face, ele sunt sfinte în ochii mei – fiecare dintre ele. De aceea
le iubesc – mai mult decât pe mine. – Ele sunt o foarte mare parte
din viaţa mea.
Inima mea, sufletul şi corpul meu nu aparţin decât lui
Dumnezeu – El a respins ca indezirabil pe copilul Iubirii Sale.
– Şi pentru aceasta, Părinte, am luat o hotărâre
în cursul acestei retrageri:
Să fiu la dispoziţia Sa.
Să-L las să facă din mine ceea ce vrea El, cum
vrea El, atât timp cât vrea El. Dacă întunericul meu este
lumină pentru vreun suflet – chiar dacă el nu înseamnă
nimic pentru nimeni – eu sunt pe deplin fericită să
fiu floarea câmpiilor lui Dumnezeu. (Scrisoare non datată,
adresată părintelui Neuner, scrisă probabil în
aprilie 1961)
[…]
De la pagina 315:
Câţiva ani mai târziu, părintele Neuner a rezumat reacţia
sa în faţa acestor note în care Maica Tereza se dezvăluia:
Răspunsul meu la confesiunea conţinută
în aceste note a fost simplu: nu exista nici o indicaţie
despre vreo greşeală gravă din partea sa care să
fi putut să explice răceala ei spirituală. Era
pur şi simplu noaptea întunecată pe care o cunosc toţi
maeştrii vieţii spirituale – deşi eu nu am cunoştinţă
de o altă noapte atât de lungă ca a sa. Nu există
remediu uman la aceasta. Aceasta nu poate fi suportată decât
cu siguranţa prezenţei ascunse a lui Dumnezeu şi
a unirii cu Isus care, prin Patima sa, a avut e purtat povara
şi întunecimea lumii păcătoase pentru salvarea
noastră. Semnul sigur al prezenţei ascunse a lui Dumnezeu
în această obscuritate este setea de Dumnezeu, dorinţa
arzătoare după cel puţin o rază de lumină.
Nimeni nu-l poate dori pe Dumnezeu fără ca Dumnezeu
să fie prezent în inima lui. Astfel, singurul răspuns
la această încercare este abandonarea totală în Dumnezeu
şi acceptarea acestei obscurităţi în unire cu Isus.
(mărturia părintelui Neuner).
”Am aşa o dorinţă profundă
de Dumnezeu şi de moarte….” (pag. 383)
********************************************************
Opinia mea strict personalã
despre acest întuneric dureros din viata acestei femei sfinte
o aflati aici. Pe scurt:
e de naturã psihologicã, tine de Umbrã. Ceata
prin care îl vedem pe Dumnezeu îsi are originea în
copilãria timpurie... Stiu cã unii se vor scandaliza,
dar aceasta este totusi explicatia. O stiu si din propria experientã...
Citez în acest sens din cartea LABIRINTUL
CODEPENDENTEI;
Adesea, pentru crestinii care cunosc Biblia
foarte bine si al caror rezervor de iubire merge în gol,
a-L gasi pe Dumnezeu nu este o cautare plina de speranta, ci o
lupta disperata. În adâncul sufletului, dincolo de
controlul ratiunii, acesti oameni au sentimente foarte neplacute
fata de ei însisi. Când sentimentele de nemultumire
de sine si nimicnicie sapa adânc, când oamenii respectivi
ajung sa simta ca Dumnezeu-Tatal e lipsit de iubire, neiertator,
inaccesibil, ei pot citi mesajul plin de speranta al Noului Testament
pâna orbesc si tot ramân cu ideea ca sunt condamnati.
Iar si iar, îi vedem punându-se într-o relatie
cu Dumnezeu în care simt ca trebuie sa-i câstige aprobarea
printr-un comportament rigid, prin perfectionism, sacrificiu de
sine sau chiar violenta asupra lor însisi – indiferent
de metoda prin care îsi închipuie ca-si pot dovedi
vrednicia în fata Domnului, ei se îndoiesc de ei însisi
în adâncul sufletului. (pag. 203)
Un articol amplu despre Maica Tereza poate
fi citit pe site-ul revistei FORMULA AS: aici
