[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]



Fragmente traduse din volumul
M
čre Teresa
Viens, sois ma lumi
čre

Les écrits intimes de „la sainte de Calcutta”
Ed. LETHIELLEUX
 
Pentru detalii carte si posibilitate de comandã faceti click pe imagine.

Vino, fii lumina Mea


Dacă vreodată voi deveni sfântă –
voi fi cu siguranţă o sfântă a „întunericului”.
Voi fi în continuu absentă din Cer –
pentru a aprinde lumina celor care sunt în întuneric
pe pământ
.

Maica Tereza de Calcutta

Pentru toţi cei, şi în special pentru cei mai sărmani dintre sărmani,
care trăiesc într-o oarecare formă de întuneric,
 ca să găsească reconfort şi sprijin
 în experienţa şi credinţa Maicii Tereza
.

PREFAŢĂ LA EDIŢIA FRANCEZĂ
(cartea în franceză a fost tradusă din engleză)

Maica Tereza s-a ocupat de săraci, trăia printre ei, îi îngrijea, le redădea viaţă şi speranţă. Oamenii au văzut-o, au auzit-o, au vorbit despre ea. Şi faptul că într-o zi a simţit chemarea să-i servească pe cei mai sărmani dintre sărmani, se ştie de asemenea. Dar faţa ei strălucea de pace, surâsul ei te cucerea, degetele ei noduroase parcurgeau liniştit şiragul rozariului, aşa încât cu uşurinţă credeam că ea avea totul şi că nu-i lipsea nimic pentru că îl avea pe Dumnezeu.

Or, iată, că s-a dezvăluit în aceste pagini cât de mult a trăit ea ca separată de Cel care era destinat să fie Totul pentru ea… Şi aceasta timp de cincisprezece ani!

Să ne fi înşelat ea însăşi cu privire la ea? Şi cu privire la Dumnezeul ei?
Nu.
Ca şi noi, ea era însufleţită de dorinţe mari:

Vreau să vă spun ceva – dar nu ştiu cum să exprim. Doresc – cu o dorinţă imensă şi dureroasă să fiu toată a lui Dumnezeu – să fiu sfântă de o aşa manieră încât Isus să poată trăi deplin viaţa Sa în mine.

Ca şi noi, ea a dorit să iubească şi să fie iubită:

Sunt de o naturaleţe sensibilă, îmi plac lucrurile frumoase şi agreabile, confortul şi tot ceea ce confortul poate să aducă – să fii iubit şi să iubeşti.

Ca şi nouă, şi ei i-a fost frică de necunoscut:

Mi-e atât de frică, Isus – atât de cumplit de frică – nu mă lăsaţi să mă înşel – mi-este atât de frică. Această frică îmi arată toată iubirea pe care o am pentru mine însămi. Mi-este frică de suferinţa care va veni – dacă trăiesc această viaţă indiană – dacă mă îmbrac ca şi ei, dacă mănânc ca şi ei, dacă dorm ca şi ei – dacă trăiesc cu ei şi dacă nu fac niciodată nimic după voia mea.

Ca şi pe noi, suferinţa, solitudinea, noaptea, o durea:

În întuneric[…]
Doamne, Dumnezeul meu, cine sunt eu pentru ca Voi să mă respingeţi? Copilul iubirii Voastre – şi acum ajunsă ca cea mai urâtă (detestată) – cea pe care aţi respins-o ca pe o nedorită – neiubită. Eu chem, mă agăţ, vreau – şi nu e nimeni să-mi răspundă – nimeni de care să mă agăţ – nimeni. – Singură. Întunericul este atât de sumbru – şi eu sunt singură. – Nedorită, abandonată. – Solitudinea inimii care vrea iubire nu poate fi sprijinită. – Unde este credinţa mea? – Chiar şi în adânc, în străfundul meu, nu există nimic altceva decât vid şi obscuritate. – Dumnezeul meu, ce dureroasă este această suferinţă necunoscută. Doare fără încetare. – Nu am credinţă.

Şi totuşi, o forţă emana din ea. De unde putea ea să vină? Cum a putut ea să îndure acest întuneric, aceste suferinţe, o astfel de noapte? Cum nu s-a revoltat ea? Cum a putut să persevereze în încredere? Cum a putut să continue să zâmbească şi să strălucească de bucurie?

Această carte ne arată cum, ne dă o idee, ne sugerează. Ea ne prezintă parcursul ei, întrebările ei:

Spuneţi-mi, Părinte, pentru ce există atâta suferinţă şi întuneric în sufletul meu? Uneori mă surprind spunând: „nu mai pot suporta mai mult” şi în acelaşi suflu cer „iertare, faceţi din mine ceea ce Vă place”.

Aceste pagini ne dezvăluie acceptarea ei, înţelegerea ei lentă a întunericului, nu pentru că trebuia să dea sens non-sensului, ci pentru că non-sensul căpăta sens:

Astăzi am simţit cu adevărat o bucurie profundă că Isus nu mai poate îndura agonia – dar că El vrea să o îndure în mine. – Mai mult ca oricând m-am abandonat Lui. – Da – mai mult ca oricând voi fi la dispoziţia Lui.

Şi fără nici o întoarcere în sine, o vedem nemaivorbind despre întunericul ei, şi vorbind neîncetat de setea lui Isus:

Noi purtăm în corpurile şi în sufletele noastre iubirea unui Dumnezeu infinit şi însetat.

Atunci pe deplin identificată cu Isus, ea intră în nemăsura iubirii:

Nu Vă mai cer pe moment decât un singur lucru [Isus] – nu Vă daţi osteneala să reveniţi repede. – Sunt gata să Vă aştept toată veşnicia.
Micuţa Voastră

Maica Tereza, pasionată de Dumnezeu şi de toţi oamenii, a purtat în ea toate obiecţiile veacului nostru faţă de existenţa lui Dumnezeu şi faţă de bunătatea lui. Ea a mers pe urmele paşilor Terezei de l’Enfant-Jésus, al cărei nume îl purta, care vedea un zid ridicându-se până la cer aşa încât cânta nu ceea ce credea, ci ceea ce voia să creadă. Ea a îmbrăcat sărăcia celor mai săraci. Şi, astfel, puţin câte puţin, ea a trăit în toată fiinţa ei sărăcia celor fără-Dumnezeu, a celor fără-speranţă, a agnosticilor, a ateilor, a credincioşilor necredincioşi, şi a necredincioşilor credincioşi, a tuturor celor care strigă: „Mi-e sete, mi-e sete…”

După cum spune şi dedicaţia, această carte este „pentru toţi cei, şi în special pentru cei mai sărmani dintre sărmani, care trăiesc într-o oarecare formă de întuneric, ca să găsească reconfort şi sprijin în experienţa şi credinţa Maicii Tereza”.

Da,
Dumnezeu este îndrăgostit de noi şi nu încetează să Se dea lumii prin voi – prin mine.

Gap, la 13 decembrie 2007
Jean-Michel DI FALCO LEANDRI
Episcop de Gap

PREFAŢĂ

Maica Tereza  şi lucrarea ei au suscitat, timp de decenii, un viu interes din partea publicului. În faţa atenţiei al cărei obiect a fost ea de-a lungul vieţii, şi în special în momentul decesului ei la vârsta de optzeci şi şapte de ani, se pune o întrebare: care a fost sursa acestei forţe de seducţie care atrăgea la ea atâţia oameni? Ea însăşi ar fi preferat cu siguranţă să treacă nevăzută. Se considera ca un simplu „creion în mâna lui Dumnezeu” ( aşa spunea în discursul de la Roma, 7 martie 1979), convinsă că El se servea de „neantul” ei pentru a-şi arăta măreţia Lui. Ea nu-şi atribuia niciodată meritul a ceea ce realiza, căutând mereu să deturneze atenţia pe care o primea spre Dumnezeu şi spre „lucrarea Lui” pe lângă cei mai sărmani dintre sărmani. Totuşi, se pare că n-a intrat în planurile providenţiale ale lui Dumnezeu ca ea să rămână necunoscută. Oameni din toate religiile şi de toate orizonturile a putut să recunoască iubirea ei dezinteresată şi compasiunea pentru cei sărmani; atraşi de bucuria şi de pacea pe care o răspândea, ei i-au admirat simplicitatea şi sinceritatea. În acelaşi timp, toţi cei care au întâlnit-o, fie şi numai o dată, au ieşit din această întâlnire cu impresia că exista altceva în spatele privirii ei pătrunzătoare.

Maica Tereza nu a putut să-şi ascundă lucrarea pe lângă cei sărmani, dar a ajuns, în pofida a toate (şi cu cât succes) să păstreze tăcerea cu privire la aspectele cele mai intime ale relaţiei ei cu Dumnezeu. Ea era hotărâtă să păstreze aceste secrete de iubire departe de privirile muritorilor. Mgr. Ferdinand Perier, fostul arhiepiscop de Calcutta, şi câţiva preoţi au fost singurii care au întrevăzut bogăţia spirituală a vieţii ei interioare. Şi chiar faţă de ea, ea nu a încetat să ceară distrugerea tuturor scrisorilor ei pe această temă. Raţiunea unei asemenea insistenţe se află în profunda ei reverenţă pentru Dumnezeu şi pentru lucrarea Lui în ea şi prin ea. Tăcerea ei este astăzi dovada umilităţii ei şi a delicateţei iubirii ei.

În mod providenţial, îndrumătorii spirituali ai Maicii Tereza au păstrat o parte din corespondenţa ei. Culegerea de mărturii şi documente în vederea procesului ei de beatificare şi canonizare a fost, astfel, ocazia de a descoperi istoria extraordinară a relaţiei ei profunde cu Isus, ascunsă chiar şi faţă de cei mai apropiaţi colaboratori ai ei. Contrastând cu aspectul „obişnuit” al Maicii Tereza, confidenţele ei dezvăluie profunzimile de sfinţenie, necunoscute până aici, şi care ar putea foarte bine să o situeze în rândul marilor mistici ai Bisericii.

Viaţa ei şi mesajul ei continuă să fascineze. Această carte vine aşadar să răspundă cererii a multor persoane care au cunoscut-o, au iubit-o şi au admirat-o, şi care vor să înţeleagă motivele acţiunii ei, sursa forţei ei, cauza bucuriei ei şi a intensităţii iubirii ei. Aceste pagini ridică vălul asupra vieţii ei interioare, în toată profunzimea ei şi în toată drama  ei, şi vin să adauge giuvaere nebănuite la moştenirea spirituală pe care Maica Tereza a lăsat-o lumii.

Preot Brian Kolodiejchuk,
misionar al carităţii
postulator al cauzei canonizării
preafericitei Tereza de Calcutta.
Coordonator al Centrului Maica Tereza.


INTRODUCERE

„Dacă vreodată voi deveni sfântă – voi fi cu siguranţă o sfântă a ‚întunericului’. Voi fi în continuu absentă din Cer – pentru a aprinde lumina celor care sunt în întuneric pe pământ. (M. Tereza scris. către p. Joseph Nuener, 6 martie 1962). Considerate ca un fel de „scrisoare de angajare(promisiune)” (lettre de mission, n.t.), aceste cuvinte ale Maicii Tereza ne oferă o cheie pentru a înţelege viaţa sa spirituală şi chiar existenţa sa întreagă. „Vino, fii lumina Mea”, i-a cerut Isus, şi Maica Tereza s-a străduit să fie această lumină a iubirii lui Dumnezeu în viaţa celor care cunosc întunericul. Misiunea sa comporta deci pentru ea un cost paradoxal şi cu totul neaşteptat: ea însăşi trăia în acest „teribil întuneric”. Într-o scrisoare adresată unuia dintre îndrumătorii ei spirituali, scria:

Acum părinte – din 49 sau 50 această teribilă senzaţie de pierdere – acest întuneric indicibil – această solitudine – această dorinţă continuă de Dumnezeu – care îmi face rău (doare) în adâncul inimii. – Întunericul este aşa încât într-adevăr nu văd – nici cu spiritul meu nici cu raţiunea mea. – Locul lui Dumnezeu din sufletul meu este gol. – Nu există Dumnezeu în mine. – Când durerea dorinţei este atât de mare – eu nu fac decât să-l doresc pe Dumnezeu iarăşi şi iarăşi – şi acolo îl simt – El nu mă vrea. – El nu este acolo. – […] Dumnezeu nu mă vrea. – Uneori – îmi aud efectiv inima strigând – „Dumnezeul meu” şi nimeni nu vine. – Această tortură şi această durere nu le pot explica. - (M. Tereza scris. către p. Joseph Nuener, nedatată, dar foarte probabil scrisă în timpul retragerii din aprilie 1961.)

Obiectul acestei lucrări

Această lucrare sondează profunzimile vieţii interioare a Maicii Tereza în lumina acestei „scrisori de angajare”. Mai degrabă decât un studiu teologic, este o prezentare a aspectelor, necunoscute până acum, ale vieţii sale spirituale, datorită cărora înţelegem mai bine soliditatea credinţei sale şi intensitatea iubirii ei de Dumnezeu şi de aproape.

Procesul său de canonizare a dat loc dezvăluirii celor trei elemente ale vieţii sale interioare, şi anume legământul privat rostit atunci când încă era o soră de Lorette (ordinul Notre-Dame de Lorette, n.t.), experienţele mistice care i-au însoţit inspiraţia de a întemeia ordinul Misionarele Carităţii şi participarea sa intimă la Crucea lui Christos în timpul anilor îndelungaţi de întuneric interior. Toate aceste elemente se ţin împreună: legământul privat a pus fundamentele chemării de a-i servi pe cei mai sărmani dintre sărmani, această nouă chemare a invitat-o să adopte realitatea spirituală a celor pe care îi servea şi legământul ei a susţinut-o în schimb pentru a trăi cu eroism obscuritatea dureroasă.

Această lucrare este împărţită în trei părţi. Capitolele 1 şi 2 tratează despre viaţa sa spirituală înainte de „chemarea din chemare”. Iubirea de Dumnezeu şi de aproapele fuseseră semănate în inima ei încă din copilăria timpurie. Răspunsul ei generos din tinereţe de la Skopje, şi în special ca soră de Lorette plină de devotament şi abnegaţie, a culminat într-un legământ privat pe care l-a făcut în 1942. Acest legământ s-a dovedit a fi nu numai motorul tuturor acţiunilor sale, ci şi o pregătire providenţială pentru ceea ce o aştepta.

Capitolele 3 până la 7 tratează despre inspiraţia de a fonda Misionarele Carităţii pe care a primit-o la 10 septembrie 1946, despre drama aşteptării înainte de a-şi începe noua sa misiune şi, în sfârşit, despre plecarea sa din ordinul de Lorette şi despre începutul lucrării ei în cartierele sărace. În răspunsul ei la „chemarea din chemare”, ca şi în procesul lent  de discernământ care a urmat, ea a înfruntat cu curaj multele suferinţe pe care le-a avut de îndurat şi a rămas ferm ataşată de misiunea sa.

În timp ce toate păreau a fi la locul lor, cea mai rea dintre încercări abia începea. Din clipa în care a primit chemarea sa, ea a fost convinsă că misiunea sa este aceea de a aduce lumina credinţei celor care trăiau în întuneric. Nu bănuia că acest „întuneric” va deveni cea mai mare încercare a propriei sale vieţi şi o componentă esenţială a misiunii sale. Profunzimea acestei experienţe mistice şi tot ceea ce a costat-o pentru a trăi această nouă chemare şi această nouă misiune constituie temele capitolelor 8 până la 13.

Moştenirea ei

La început , experienţa întunericului a luat-o pe nepregătite. În măsura în care a cunoscut un grad foarte mare de unire cu Dumnezeu, schimbarea era nu numai surprinzătoare, ci şi sfâşietoare: incapabilă de acum înainte să simtă prezenţa Sa, era derutată şi înspăimântată. Urma, oare, o „cale rea”? Căutând raţiunile acestei aparente absenţe a lui Dumnezeu, când prezenţa Lui îi păruse atât de reală, ea o atribuia mai întâi păcatelor ei şi slăbiciunii ei, concluzionând că întunericul era o purificare de imperfecţiunile sale.

Cu ajutorul îndrumătorilor ei spirituali, ea a ajuns treptat să înţeleagă că această dureroasă experienţă interioară era un element esenţial al misiunii sale. Era vorba de participarea ei la Patima lui Christos pe Cruce – cu un accent deosebit pe setea lui Isus, pe misterul dorinţei lui arzătoare de iubirea şi salvarea fiecărei persoane umane. Ea a recunoscut în final în suferinţa sa inexplicabilă amprenta Patimii lui Christos pe sufletul ei. Ea trăia misterul Calvarului – Calvarul lui Isus şi Calvarul săracilor.

A trăi această experienţă interioară făcea parte integrantă din vocaţia sa; era exigenţa cea mai solicitantă a misiunii sale şi expresia supremă a iubirii ei pentru Dumnezeu şi pentru săracii Săi. Nu numai că se ocupa de cei săraci şi de excluşii societăţii, dar ea era gata să adopte suferinţele lor materiale şi spirituale, condiţia „celor indezirabili, a celor ne-iubiţi, acelor abandonaţi”, a celor care nu au pe nimeni.

În timp ce această angoasă spirituală intensă şi permanentă ar fi putut să o doboare, maica Tereza strălucea, dimpotrivă, de o bucurie şi de o iubire ieşite din comun. Era cu adevărat o martoră a speranţei, apostol al iubirii şi al bucuriei, pentru că şi-a construit edificiul vieţii sale pe credinţa pură. Emana din ea un  fel de „luminozitate”, care decurgea din relaţia sa cu Dumnezeu. În această carte, sper să explorăm şi să aruncăm lumină asupra resorturilor secrete ale acestei relaţii.

Documentele

Maica Tereza însăşi era foarte conştientă de circumstanţele puţin obişnuite al vocaţiei sale şi de provocarea extraordinară la care trebuia să facă faţă pentru a o realiza. Ea nu înceta să ceară distrugerea tuturor documentelor care dezvăluiau inspiraţia care a împins-o să întemeieze ordinul Misionarele Carităţii, din teama de a nu i se acorda o importanţă care, credea ea, nu îi aparţinea decât lui Dumnezeu.

[…]


Fragmente din carte

De la pagina 309:

Cu ocazia discuţiilor noastre, Maica Tereza a început să vorbească despre încercările vieţii ei interioare şi despre incapacitatea sa de a se deschide cuiva în această problemă. I-am cerut aşadar să-mi relateze în scris experienţele ei, ceea ce ea a făcut într-un mod mai explicit decât mă aşteptam. Ea mi-a dat documentele şi mi-a cerut în mod expres să le ard de îndată ce le-am citit. Am fost profund impresionat de onestitatea şi de simplicitatea textului ei şi de angoasa profundă pe care o îndura în acest întuneric absolut: era ea pe calea cea bună sau a deveni victima unei plase de iluzii ? Pentru ce a abandonat-o Dumnezeu cu totul? Pentru ce acest întuneric când în viaţa ei de mai înainte a fost atât de aproape de Dumnezeu? Şi-a îndrumat Surorile, le-a iniţiat în iubirea de Dumnezeu şi într-o viaţă de rugăciune de care ea însăşi era privată acum când trăia într-un vid total: a devenit ea o infamă ipocrită, care vorbea altora despre tainele divine care au dispărut cu totul din inima ei? – Totul este conţinut în acest document, nu este nevoie să spun mai mult. (părintele Neuner despre Maica Tereza)

Acest document, din care părintele Neuner a găsit de cuviinţă să păstreze cea mai mare parte, retrasează cu concizie punctele forte ale călătoriei spirituale ale Maicii Tereza de până atunci:

La Loreto, Părinte, eram foarte fericită. – Cred că cea mai fericită dintre călugăriţe. – Apoi a venit chemarea. – Domnul nostru m-a întrebat direct. – vocea era clară şi plină de convingere. – Iarăşi şi iarăşi El a m-a întrebat în 1946. – Ştiam că este El. Frica şi sentimente teribile -  frica de a mă înşela. – Dar cum am trăit mereu în ascultare – am prezentat toată problema părintelui meu spiritual – sperând tot timpul că el va spune – că am fost înşelată de demon, dar nu  - aşa cum a spus vocea – a spus el – Isus este cel vă cheamă – şi apoi ştiţi cum s-a derulat totul. – Superiorii mei m-au trimis la Asansol în 1947 – şi acolo a fost ca şi cum Domnul nostru literalmente mi s-a dat – pe deplin. Dulceaţa, consolare şi unirea din aceste 6 luni – au trecut prea repede.

Şi apoi a început lucrarea – în dec. 1948. – În 1950 pe măsură ce numărul Surorilor creştea – creştea şi lucrarea. –

Acum părinte – din 49 sau 50 această teribilă senzaţie de pierdere – acest întuneric indicibil – această solitudine – această dorinţă continuă de Dumnezeu – care îmi face rău (doare) în adâncul inimii. – Întunericul este aşa încât într-adevăr nu văd – nici cu spiritul meu nici cu raţiunea mea. – Locul lui Dumnezeu din sufletul meu este gol. – Nu există Dumnezeu în mine. – Când durerea dorinţei este atât de mare – eu nu fac decât să-l doresc pe Dumnezeu iarăşi şi iarăşi – şi acolo îl simt – El nu mă vrea. – El nu este acolo. – Cerul – sufletele – ei, bine, acestea nu sunt decât cuvinte – care nu au nici un sens pentru mine. – Viaţa mea însăşi pare a fi atât de contradictorie. Eu ajut sufletele -  să meargă unde? – Pentru ce toate acestea? Unde este sufletul din fiinţa mea? Dumnezeu nu mă vrea. – Uneori – îmi aud efectiv inima strigând – „Dumnezeul meu” şi nimeni nu vine. – Această tortură şi această durere nu le pot explica. – Încă din copilărie am avut cea mai tandră iubire pentru Isus în Sfântul Sacrament – dar şi aceasta s-a stins. – Nu resimt nimic în faţa lui Isus – şi cu toate acestea nu aş rata Sfânta Comuniune pentru nimic în lume.

Vedeţi, Părinte, contradicţia din viaţa mea. Îl doresc profund pe Dumnezeu – vreau să-L iubesc – să-L iubesc mult – să nu trăiesc decât pentru iubirea Lui – să iubesc numai – şi totuşi nu există decât suferinţă – o dorinţă arzătoare şi iubire deloc. – Cu ani în urmă – în jur de 17 acum – am vrut să-i dau lui Dumnezeu ceva foarte frumos. – M-am angajat să nu-i refuz nimic. – De atunci mi-am ţinut promisiunea – şi adesea când obscuritatea este prea întunecată – şi când sunt pe punctul de a spune „nu lui Dumnezeu” gândul acestei promisiuni mă fortifică.

Nu-l vreau decât pe Dumnezeu în viaţa mea. – „Lucrarea” este cu adevărat numai a Sa. -  El mi-a cerut -  El mi-a spus ce să fac – El a îndrumat fiecare pas – El îndrumă fiecare mişcare de făcut – pune cuvintele în gura mea – mă ajută să învăţ calea pe Surori. – Toate acestea şi tot ce este în mine este al Lui. – De aceea, atunci când lumea îmi aduce elogii – acestea nu ating deloc – nici măcar suprafaţa – sufletului meu. Cât despre lucrare, sunt convinsă că totul vine de la El.

Înainte, puteam să petrec înaintea Domnului Nostru – să-L iubesc – să-I vorbesc – şi acum – nici măcar meditaţia nu merge bine – nimic altceva decât „Dumnezeul meu” – şi uneori nici aceasta nu vine. -  Cu toate acestea undeva în adâncul inimii mele această arzătoare dorinţă după Dumnezeu nu încetează să străpungă întunericul. – Când sunt afară – în activitate – sau ocupată să mă întâlnesc cu oamenii – există o prezenţă a cuiva viu ( în textul originar se pare că iniţial fusese scris iubitorloving” în loc de viuliving” cum a fost corectat apoi) foarte aproape – în mine. – Nu ştiu ce este – dar foarte des şi chiar în fiecare zi – această iubire din mine pentru Dumnezeu devine tot mai reală. – Mă surprind făcând în mod inconştient lui Isus cele mai stranii declaraţii de iubire. –

Părintele meu, v-am deschis inima. – Învăţaţi-mă să-L iubesc pe Dumnezeu. Eu nu sunt savantă – eu nu ştiu multe lucruri despre lucrurile lui Dumnezeu. – Vreau să-L iubesc pe Dumnezeu aşa cum şi pentru ce este El pentru mine -  „Părintele meu” –

De multe ori aspir să mă hrănesc cu ceea ce le dau Surorilor mele (M.T. se referă la instrucţiunile, de obicei zilnice, pe care le dădea surorilor) – dar nu reuşesc niciodată – la fel pentru lecturile spirituale.

Toate acestea îmi erau atât de naturale înainte – până când Domnul nostru să ajungă deplin în viaţa mea – îl iubeam pe Dumnezeu cu toată puterea unei inimi de copil. El era în centrul a tot ceea ce făceam şi spuneam. – În prezent, Părinte, - totul este atât de întunecat, atât de diferit şi, totuşi, tot ceea ce este în mine este al Lui – în ciuda faptului că El nu mă vrea, ca şi cum nu i-ar păsa de mine.

Când a început lucrarea – ştiam tot ceea ce va însemna aceasta. – Dar din toată inima atunci am acceptat. – Nu fac decât o rugăciune – ca El să-mi acorde graţia de a da sfinţi Bisericii.

Surorile mele, Părinte, sunt darul pe care Dumnezeu mi-l face, ele sunt sfinte în ochii mei – fiecare dintre ele. De aceea le iubesc – mai mult decât pe mine. – Ele sunt o foarte mare parte din viaţa mea.

Inima mea, sufletul şi corpul meu nu aparţin decât lui Dumnezeu – El a respins ca indezirabil pe copilul Iubirii Sale. – Şi pentru aceasta, Părinte, am luat o hotărâre în cursul acestei retrageri:
Să fiu la dispoziţia Sa.

Să-L las să facă din mine ceea ce vrea El, cum vrea El, atât timp cât vrea El. Dacă întunericul meu este lumină pentru vreun suflet – chiar dacă el nu înseamnă nimic pentru nimeni – eu sunt pe deplin fericită să fiu floarea câmpiilor lui Dumnezeu. (Scrisoare non datată, adresată părintelui Neuner, scrisă probabil în aprilie 1961)

[…]
De la pagina 315:


Câţiva ani mai târziu, părintele Neuner a rezumat reacţia sa în faţa acestor note în care Maica Tereza se dezvăluia:

Răspunsul meu la confesiunea conţinută în aceste note a fost simplu: nu exista nici o indicaţie despre vreo greşeală gravă din partea sa care să fi putut să explice răceala ei spirituală. Era pur şi simplu noaptea întunecată pe care o cunosc toţi maeştrii vieţii spirituale – deşi eu nu am cunoştinţă de o altă noapte atât de lungă ca a sa. Nu există remediu uman la aceasta. Aceasta nu poate fi suportată decât cu siguranţa prezenţei ascunse a lui Dumnezeu şi a unirii cu Isus care, prin Patima sa, a avut e purtat povara şi întunecimea lumii păcătoase pentru salvarea noastră. Semnul sigur al prezenţei ascunse a lui Dumnezeu în această obscuritate este setea de Dumnezeu, dorinţa arzătoare după cel puţin o rază de lumină. Nimeni nu-l poate dori pe Dumnezeu fără ca Dumnezeu să fie prezent în inima lui. Astfel, singurul răspuns la această încercare este abandonarea totală în Dumnezeu şi acceptarea acestei obscurităţi în unire cu Isus. (mărturia părintelui Neuner).

”Am aşa o dorinţă profundă de Dumnezeu şi de moarte….” (pag. 383)

********************************************************

Opinia mea despre acest întuneric dureros din viata acestei femei sfinte o aflati aici.

Un articol amplu despre Maica Tereza poate fi citit pe site-ul revistei FORMULA AS: aici

Sursa: Mčre Teresa -Viens, sois ma lumičre.
Les écrits intimes de „la sainte de Calcutta”,
Ed. LETHIELLEUX

Traducerea îmi apartine, V.J.


Salt la inceputul paginii