Despre serialul IN DERIVĂ, despre umbră şi integrarea
ei, despre boala Alzheimer, despre Maica Tereza…
Serialul pe care îl recomandam
zilele trecute, ÎN DERIVĂ, transmis pe HBO, devine tot mai
interesant. Are în total 45 de episoade şi azi, 14 ianuarie
2011, se va transmite episodul 30. Se mai pot vedea reluările
episoadelor de săptămâna aceasta în cursul zilei de
sâmbătă sau săptămâna viitoare de la orele
20.
Mie personal mi se pare un
serial de excepţie, cu totul deosebit, cu un substrat
profund, ancorat în realitatea vieţii aşa cum este ea,
fără idealizare. Este adevărat că nu ne „distrează”,
ci ne solicită atenţia. Şi în final ne oferă
soluţia ieşirii la lumină. Nu ne poartă undeva
într-o evadare din realitate, ci ne obligă să privim
realitatea noastră de zi cu zi şi poate că mulţi
nu sunt obişnuiţi cu aceasta. Ar fi bine să-l vadă
cât mai mulţi oameni, mai ales cei care nu citesc cărţi
de psihologie, pentru că toţi am avea ceva de învăţat
de acolo. Ar trebui doar să ne uităm la disfuncţionalităţile
noastre, la incompatibilităţi, la neputinţa de
a spune „NU” atunci când trebuie sau la prea multa acomodare a
noastră cu orice încât nu mai ştim cine suntem… ca să
vedem că serialul acesta special, comparativ cu ceea ni se
oferă de obicei în industria de divertisment, este mai ales
despre noi şi că atenţionează asupra unor
probleme esenţiale de viaţă.
Cei care au citit cărţile
lui Alice Miller, Francoise
Dolto, Lytta Basset
(o autoare foarte citită în Occident, nici o carte tradusă
în limba română… nu găsesc editură interesată),
Graf Durckheim (mai ales cele
care vor urma să se publice şi în româneşte), Valerio
Albisetti ştiu despre ce este vorba.
Este vorba despre integrarea umbrei noastre. Cei care urmăresc
site-ul acesta nu sunt străini de conceptul de umbră.
Câteva cuvinte totuşi pentru cei care nu au auzit de umbră:
Umbra este într-un fel „ceea
ce nu am vrea să fim”. Este tot ceea ce nu am trăit
şi, din diverse motive, am refulat. Toate acestea, pentru
că au fost dureroase, au fost respinse de conştiinţa
noastră şi trăiesc sub pragul conştiinţei.
Şi tocmai de aceea acţionează cu mai multă
putere asupra noastră decât gândurile conştiente. Rezolvarea
umbrei presupune conştientizarea, aducerea la lumina conştiinţei
a celor refulate în inconştient. Rădăcinile
umbrei se găsesc în general în copilăria noastră
timpurie mai ales. Copilăria este temelia vieţii noastre.
Felul în care suntem trataţi atunci, când percepem încă
inconştient relaţia cu mediul, ne marchează pe
viaţă. Concluziile pe care le tragem atunci în mod inconştient
vor determina felul în care ne vedem pe noi înşine, încrederea
în noi înşine sau lipsa acesteia, încrederea în lume şi
viaţă şi, prin urmare, curajul sau teama în faţa
lor. Şi ne vor determina alegerile ulterioare din viaţă.
Fatalitatea care „ne urmăreşte în viaţă”
îşi are de cele mai multe ori tocmai acolo explicaţia…
Iar a găsi rădăcina comportamentului nostru auto-sabotor
înseamnă şi „eliberarea din fatalitate”…
E nevoie de purificarea inconştientului
nostru. Este un proces ce trebuie întreprins conştient.
Vindecarea nu se face de la sine. De aceea vă recomand să
vizionaţi serialul ÎN DERIVĂ, ca să vedeţi
despre ce este vorba.
Si cred că este
foarte bine să-l vadă si tinerii psihoterapeuţi,
aflaţi - prin vârsta lor - în faţa unei lipse de experienţă
de viaţă absolut necesare în exercitarea cu succes a
acestei minunate profesii.
***
Auzeam zilele trecute la radio
vorbindu-se despre boala Alzheimer, despre impactul economic dezastruos
pe care l-ar avea multiplicarea cazurilor de Alzheimer în viitor,
din cauza creşterii speranţei de viaţă. Nu
se ştie cauza, odată declanşată boala nu mai
poate fi oprită, nu există tratament – se spune. Unii
zic că poate fi prevenită prin exersarea mentalului,
alţii că numai prin exerciţii fizice. Iar cei care
au ocazia să aibă în familie cazuri de bolnavi de Alzheimer
ştiu deznădejdea care te poate cuprinde pe tine care
trebuie să porţi de grijă unui astfel de bolnav
care nu mai este responsabil… o situaţie care durează
de ani de zile şi poate dura mulţi ani de zile încă,
în plină degenerare…
Este adevărat că pentru
cei afectaţi deja de această boală nu se mai poate
face nimic (inserez aici
totusi un fragment care ne poate da de gândit din cartea
INTELIGENTA INIMII de Isabelle Filiozat) altceva decât
să fie bine îngrijiţi şi supravegheaţi. Şi
aici cred că trebuie acordată o deosebită atenţie
celor care îi îngrijesc pe aceşti bolnavi. Uneori aceştia
riscă să „dispară” înaintea celor pe care trebuie
să-i îngrijească... de deznădejde... Mai ales dacă,
prin viaţa lor alături de cel bolnav acum şi prin
relaţia autoritară cu el de-a lungul vieţii, sunt
marcaţi deja (de cele mai multe ori fără să-şi
dea seama) de prea multă nefericire. În acest caz cred că
singura soluţie sănătoasă pentru toţi
este apelarea la o a terţă persoană contra cost
pentru îngrijire.
Ce m-a mirat pe mine este cum
de nimeni nu-şi pune problema mai de fond. De ce să
ne pregătim pentru „mai mult” Alzheimer - ca şi cum
ar fi o fatalitate - şi de ce să nu-l prevenim în mod
real? De ce să nu-i identificăm adevărata cauză?
Cum putem să prevenim cu adevărat căderea în
această degenerare? Oare chiar nu putem face nimic? Nu cred.
Probabil că la urechile
noastre nu ajung adevăratele explicaţii. Şi foarte
probabil că interesele industriei farmaceutice vorbesc mai
tare şi au cuvântul hotărâtor.
Unii medici afirmă că ar putea fi şi o componentă
ereditară. Şi dacă îi întrebi ce poţi face
ca să nu moşteneşti şi tu „boala” ţi
se spune să bei zilnic câte un pahar cu vin roşu. Cred
că ceva adevăr este aici, dar nu cel exprimat direct:
este nevoie de bucurie în viaţă, o nevoie vitală
de bucurie. Absenţa bucuriei de a trăi este deja
un simptom pentru lipsa de sănătate a fiinţei
umane. Eu cred că cu mult înainte de declanşarea bolii
există nişte simptome pentru cei care au ochi de văzut.
Cum ne poate ajuta religia
în acest sens? După câtă bucurie ne insuflă, după
cât curaj şi câtă putere în faţa vieţii reale
ne transmite. Sau ne poate afecta negativ o falsă
credinţă, care ne ameninţă cu Dumnezeu, cu
un dumnezeu inventat de falsa credinţă, care ne seamănă
sentimente de culpabilitate, de neputinţă în faţa
vieţii, de pasivitate, de lipsă de valoare, de fatalitate,
de resemnare, care ne face să trăim ca nişte învinşi.
Dacă ne lipseşte bucuria
de a trăi ar trebui să vedem care-i cauza. Dacă
în locul bucuriei de a trăi aici şi acum în această
viaţă, trăim resemnaţi şi ne „consolăm”
cu o bucurie de dincolo, după moarte, cred că
trăim într-o evadare din viaţa reală, cred
că trăim cu o credinţă falsă. Dumnezeu
nu face ceea ce noi înşine trebuie să facem. Şi
asta cere onestitate şi curaj…
Se spune că poate fi ceva
ereditar în boala Alzheimer. Eu cred că acest „ereditar”
are mai de grabă de a face cu stilul de viaţă
moştenit de la părinţi şi nu
cu ceva gene speciale de Alzheimer moştenite; are
de a face cu modul de gândire preluat, cu autoritatea nesănătoasă
de care nu ne-am eliberat, cu multe altele în care suntem marcaţi
de ceea ce primim prin familia noastră. Fiecare din noi poate
să rupă acest lanţ purtător de moarte moştenit
din familie. Şi are obligaţia aceasta. Fiecare suntem
răspunzători pentru noi înşine. Societatea nu ne
ajută deloc în acest sens. Trebuie să ne asumăm
propriul drum. Însă conformismul ne omoară de
multe ori…înainte de a întreprinde ceva pentru însănătoşirea
noastră.
Aşadar, concluzia: putem face ceva ca să nu cădem
în Alzheimer, putem preveni degenerarea noastră dacă
învăţăm să trăim sănătos în
toate aspectele fiinţei noastre umane cât încă suntem
în putere, aşa cum spune Eclesiastul. Avem nevoie mai
ales să ne regăsim adevăratul Sine. Să refacem
legătura cu Dumnezeu din noi. Pentru aceasta trebuie să
ne tratăm umbra din inconştient…
De aceea vă recomand să vizionaţi serialul IN DERIVĂ,
ca să aveţi idee cum funcţionăm şi cum
ar trebui să funcţionăm.
Şi să "băgăm la cutiuţă..."
Dacă aţi şti cu câte lucruri venim „de acasă”...
ca să mă exprim în termenii serialului.
Cu ce aşteptări nerealiste, create de rănile noastre
din copilărie, plecăm în viaţă… Cel mai rău
este că putem trăi o viaţă cu aceste
aşteptări inconstient, nerealiste şi să nu
ne dăm seama de aceasta niciodată. Devenim
tot mai nefericiţi şi apoi îi nefericim şi pe alţii,
devenind în final o povară pe umerii altora.
***
Am postat zilele acestea
AICI din cartea Maicii Tereza, Viens, sois Ma lumičre,
carte bazată pe scrisorile Maicii Tereza şi care analizează
în special „noaptea întunecată”, de nu mai puţin de
cincisprezece ani, a acestei femei sfinte, de un devotament şi
o abnegaţie extraordinare.
Întrebarea tuturor este de ce?
De ce s-a simţit ea „indezirabilă, ne-iubită”,
de ce avea sentimentul că „Dumnezeu nu o vrea”, că
„lui Dumnezeu nu-i pasă de ea”, cã "locul
lui Dumnezeu din inima ei este gol"? Deşi nu
avea nici o vină şi nimeni nu-i găsea nici o vină.
Şi totuşi avea putere să zâmbească şi
să-i încurajeze pe toţi.
Trăia cu convingerea că, deşi nu îl simţea,
totuşi Dumnezeu este cu ea.
Şi mai ales dorinţa de moarte este un semn de
depresie şi nu de bucurie de a trăi:
”Am aşa o dorinţă profundă
de Dumnezeu şi de moarte….” (pag. 383)
Explicaţia mea pentru acest aspect atât de dureros din viaţa
ei de credinţă este că aici este vorba de o percepţie
care vine din inconştient şi se înrădăcinează
mult în urmã, în copilărie: o educaţie
prea severă poate (inclusiv religioasã), o iubire
condiţionată poate, o imagine a lui Dumnezeu dupã
chipul pãrintilor...
Peste care se mai adaugă limitele şi
neadecvarea pietismului ca atitudine sănătoasă
şi rodnică a omului faţă de Dumnezeu.
Dacã ati sti cât întuneric si amãrãciune
pot sã disparã din noi dacã facem curat acolo
în inconstient... dacã dispar umbrele care ni-l acoperã
pe Dumnezeu... imaginile false despre El...
Dacă Maica Tereza
l-ar fi întâlnit pe Durckheim întunericul ei s-ar fi luminat…
Ce bine ar fi fost dacã îndrumãtorii spirituali
ai Maicii Tereza ar fi fost în temã cu privire la
influenta determinantã a inconstientului nostru asupra
felului în care ne percepem pe noi însine.
Ce bine ar fi dacã îndrumãtorii spirituali
de azi ar fi în temã - inclusiv din propria experientã
si vindecare - cu privire la continuturile din inconstient si
la ravagiile lor, denaturãrile lor...
***
Apropo de ce spuneam
despre Alzheimer mai sus:
Fragment din cartea INTELIGENTA INIMII de Isabelle
Filiozat:
INTELIGENTA INIMII
Niciodată nu e prea târziu pentru împăcare
Dragostea este mai puternică decât vârsta. Mama lui Rose
este la un azil de bătrâni ; medicii au diagnosticat-o cu
boala Alzheimer. La şaizeci şi doi de ani, a început
să-şi piardă minţile. Rose se duce s-o vadă
în fiecare sâmbătă, dar mama ei nici măcar n-o
recunoaşte. Vizita săptămânală este o corvoadă.
Cu atât mai mult cu cât Rose are impresia că n-a primit de
ia mama ei decât critici şi palme. A plecat de acasă
foarte devreme fiindcă nu mai suporta această înjosire
permanentă, suferinţa fizică dar mai ales psihică
de a nu se simţi acceptată. O invit să-şi
amintească de copilărie, să îndrăznească
să se gândească la nedreptate şi să simtă
furia împotriva acestei mame care ar fi trebuit s-o iubească.
Sâmbăta următoare i-a spus mamei sale cât a suferit
în copilărie, dar şi mai târziu, în viaţa adultă,
din cauza umilinţelor, a loviturilor şi a lipsei de
dragoste. Mama ei pare să nu audă nimic, vorbeşte
despre altceva, continuă să n-o recunoască. Dar
sâmbăta următoare Rose a trăit un miracol. Mama
ei a primit-o cu braţele deschise. I-a spus pe nume, a strâns-o
la piept şi i-a spus, plângând : „Mulţumesc, Rose, îmi
dau seama că nu l-am iubit niciodată pe nici unul dintre
cei patru copii ai mei, o să vă iubesc acum. Te iubesc,
Rose." Din ziua aceea, mama lui Rose se simte mai bine, i-a
revenit memoria şi îşi controlează sfincterele,
are mai multă autonomie decât ceilalţi pensionari. Este
singura din institut cu o evoluţie atât de favorabilă.
"Există un remediu universal... dragostea", spunea dr.
Roger Fix la un congres medical.
Isabelle Filiozat - INTELIGENTA INIMII, ed. COSMOS,
pag. 160
Iertaţi-mi tonul prea familiar,
dragi prieteni, amical zic eu...
Dacă unii se simt jigniţi de tonul meu prea dădăcitor
vreau să precizez că site-ul acesta nu este destinat
unor iniţiaţi, ci celei mai largi categorii de semeni
ai mei.
