Fragmente traduse din volumul
MEMOIRE ETERNELLE POUR GRAF Dürckheim
Ed. Dervy/Livres
Karlfried Graf Durckheim, înteleptul din
Pãdurea Neagrã, a pãrãsit aceastã
lume la sfârsitul anului 1988, la vârsta de 92 de
ani. De-a lungul acestor multi ani de cãutare arzãtoare
si de lucrarea silentioasã asupra sa, el a aprins o mare
luminã pentru o omenire aflatã în cãutare.
Dupã modelul maestrilor din toate timpurile, el a venit
în ajutor fiecãruia, dar el nu apartinea nimãnui.
Sunt multi cei a cãror existentã s-a luminat la
întâlnirea cu el
Câtiva dintre ei, printre care Arnaud Desjardins, Jean-Yves
Leloup, Annick de Souzenelle, Jean-Pierre Cartier, Jacques Castermane,
Monseniorul Germain, au tinut sã evoce aici amintirea lui.
Cel mai frumos omagiu al celor care l-au cunoscut trece prin practica
mostenitã dupã exemplul sãu decât prin
cuvinte.
De aceea aceste mãrturii adunate de Rachel si Alphonse
Goettmann nu constituie un "ultim omagiu", ci recunoasterea,
de cãtre cãutãtorii vii, a unui cuvânt
si a unei prezente mereu actuale.
(de pe coperta spate a cãrtii)
Pagina lui Dürckheim pe site:
aici
Annick de Souzenelle aici
Monseniorul Germain aici
Jean-Yves Leloup aici
Jacques Breton aici
Claude Mettra aici 02.02.2011
Arnaud Desjardins aici 02.02.2011
Jacques Castermane aici
18.02.2011
Monseniorul
Germain
Monseniorul Germain este (la acea vreme, 1990)
episcopul primat al Bisericii Ortodoxe din Franţa şi
rector al Institutului de teologie Saint-Denis de la Paris.
Aşa a vrut Dumnezeu ca să ne întâlnim de trei ori, numai
de trei ori. Ceea ce reprezenta el şi ceea ce făcea,
crea totuşi o intimitate esenţială între noi şi
între mediile noastre.
Prima oară, participam la un congres în care
se reuneau preoţi, rabini, sufi-ţi, swami-si, călugări
budişti, un psihiatru şi el însuşi, pentru a exprima
şi a discuta câteva elemente despre înţelepciunea(spiritualitatea)
şi despre luminile religiilor. Era la Roma, sau la Paris?
În orice caz, el se exprima într-o franceză bine stăpânită
pentru a comunica auditoriului gustul de a se exersa în vederea
păcii, sau mai exact în vederea pacificării fiinţei
cotidiene, a individului condiţionat de existenţa banală.
El insista pentru ca să învăţăm să îndepărtăm
idolatria îngrijorărilor şi a dificultăţilor,
pentru a decentraliza sufletul efemer sau truditor din greu pentru
a intra în acest loc al spiritului sinonim, experimental, al seninătăţii.
Acea după-amiază a fost prin grija sa un câştig
în arta de a trăi în pace cu noi înşine. Când s-a terminat
reuniunea, a declarat organizatorilor că, în ce-l priveşte,
el a descoperit în acea zi semnificaţia expresiei „în tinereţe
de spirit”. El îl întâlnea prin aceasta pe sfântul Irineu de Lyon
care spunea despre Spiritul lui Dumnezeu că el întinereşte
chiar şi vasul care îl conţine, desemnând astfel pe
orice om apt să-l primească. Ne-am remarcat seara (în
seara vieţii?, n.t.) şi ne-am recunoscut în acest spirit.
A doua oară eram în tribună cu ocazia
unui congres inter-religios la Paris. Cum acest eveniment se termina
întotdeauna printr-o improvizaţie între conferenţiari,
el a luat un scaun, s-a aşezat călare pe el şi
mi-a spus direct: dacă aş fi mai tânăr aş
veni la biserica dumneavoastră să învăţ să
trec de la pacea umană la pacea divină! Se putea înţelege
din cuvintele lui discernământul lui în paralel cu Sfânta
Scriptură. Există un timp pentru a trăi, un timp
pentru a muri; un timp pentru a învăţa, un timp pentru
a da învăţătură. Căci el nu se priva
de ritmului dătător de viaţă al creaturii
care este acela de a primi şi a da şi descoperea, aproape
la capătul vieţii sale, realitatea care se află
în inima experienţei creştine: a muri şi a învia.
În acea zi, ne-am împrietenit gratuit, pentru că
nimic nu ne destina să trăim împreună sau să
întreprindem ceva în comun. Nu mai era Spiritul cel care ne apropia,
ci Verbul ne unise.
A treia oară, el stătea culcat în casa
sa din Germania şi înainta vizibil spre eliberarea sa. Era
cu cinci zile înainte de moartea sa. Am dorit să-l vizitez
pentru a-i da sărutul păcii şi a-i face ungerea
(onction de la grâce) cu ulei prelevat de la mormântul sfântului
Nectarie, călugărul episcop şi taumaturg din Egina.
Când m-au introdus în camera lui, el închidea ochii. Era diafan,
aproape invizibil şi părea deja detaşat de corpul
său. Receptându-mi numele, el mi-a spus un cuvânt şi
a ştiut că plecarea lui este iminentă. M-am rugat
lui Dumnezeu să-l ia repede, tăind firele de argint
care îl mai reţineau încă de suflul corpului. Cuvântul
rostit pe care l-am primit nu va fi dezvăluit aici. Se poate
şti doar că el desemna ceva despre Paternitatea Divină.
În cele trei întâlniri ale noastre, i-a plăcut lui Dumnezeu
să ne unească în Spirit, în Verb şi în Tatăl.
Şi nu aceasta este calea Filiaţiei divine a oricărui
om? Şi justificarea vieţii şi a operei lui Karlfried
von Dürckheim.
Jean-Yves
Leloup
Jean-Yves Leloup este preot ortodox, scriitor, conferenţiar.
Ianuarie 1979. Urmare a unei recomandări a
părintelui Besnard, am mers pentru prima oară la Rutte
pentru a-l întâlni pe Graf Dürckheim. Intenţia mea era de
a publica o carte de dialoguri cu el, întrebându-l despre raporturile
cu Zenul, despre psihoterapia iniţiatică şi despre
creştinism. Ştiam că avea atunci nişte dificultăţi
cu un iezuit german. Un dominican francez mă pusese, de asemenea,
în gardă contra acestui „narcisism ontologic” care transpira
din opera lui: „Fiinţa nu este Dumnezeu, această ‘transcendenţă
interioară’ ar putea foarte bine să fie cea a diavolului…”
Încă de la începutul discuţiei noastre, i-am mărturisit
lui Dürckheim motivul vizitei mele. Mi-a răspuns cu un zâmbet:
„Cartea este deja făcută.” (Dialog pe Calea iniţiatică).
După un moment de tăcere Graf Dürckheim
m-a întrebat: „Ei, bine, suntem liberi! Aveţi o problemă,
o întrebare?” În zadar am căutat, nici o problemă, nici
o întrebare! Era evident(!), pentru că nu mai aveam nici
o carte de scris, nici o discuţie de purtat…
Nu era vorba de marea vacuitate, ci mă simţeam
pur şi simplu stupid… Atunci, de unde mi-a venit această
idee stranie, total străină tipului meu de comportament
obişnuit? M-am auzit cerându-i lui Graf Dürckheim: „Aş
putea să stau aici pur şi simplu şi dumneavoastră
să priviţi în ochii mei?”
El s-a îndreptat puţin, a surâs, a deconectat
telefonul şi a cerut să nu fie deranjat dacă depăşeam
intervalul de o oră prevăzut, apoi liniştit şi-a
aşezat ochii lui în ochii mei…
Ce se poate spune acum, ceva care să nu fie
simple cuvinte, emoţii, amintire, şi care să nu
trădeze secretul: acest punct inaccesibil în care se întâlnesc
privirile?
Să simţi inima celuilalt bătând
în propriul tău piept?
Să simţi inteligenţa celuilalt
luminând şi purificând propriile tale gânduri?
Şi această căldură în sânge
în suflu…?
Nu se poate vorbi despre aceasta atât timp cât
nu ai trăit aşa ceva, iar când ai trăit aşa
ceva nu mai poţi spune absolut nimic despre aceasta… „I shin
den shin” – transmitere-transfuzie – „de la inima mea la inima
ta”, „de la fiinţa mea la fiinţa ta” spun numai japonezii.
Două priviri
O lumină
Două aripi
O pasăre
acum
unde este Pasărea?
Rămâne Spaţiul
care a cunoscut zborul ei.
Acest Spaţiu îl regăseam la fiecare dintre
discuţiile care au urmat, discuţi, de altfel, din ce
în ce mai silenţioase, ca şi cum eram grăbiţi
să întâlnim „Aceasta” care se deschisese între noi.
Nici astăzi, eu nu mă pot gândi la Graf
Dürckheim ca la un prieten dispărut. Un anumit mod de
a sta în picioare, de a respira, de a spune „Eu Sunt” şi
el este prezent… Meister Eckhart îi surâde.
N.T. O relatare mai amplã a întâlnirii
lui Jean-Yves Leloup cu Durckheim si terapia initiaticã
poate fi cititã în cartea autobiogarficã a
lui Jean-Yves Leloup, L'Absurd et la Grâce,
ed. Albin Michel.
JACQUES
BRETON
Jaques Breton este (la data apariţiri cărţii,1990,
n.t.) preot catolic, coordonator al unui centru de abordare
în spiritul lui Graf Durckheim: centre „Assise”, 29-31, rue
Gesnier, Saint-Gervais en Vexin, 95420 Magny en Vexin.
Prima mea întâlnire cu K. Graf Durckheim a avut
loc la Arbresle la una din sesiunile organizate de acest centru
pentru disciplinele corpului i ale spiritului.
El mi-a făcut imediat o puternică impresie
prin acea prezenţă extraordinară pe care o manifesta.
El era acolo, prezent. Simţeai în el omul solid, deschis,
plin de fermitate, cu o tentă de umor care ni-l făcea
foarte simpatic. Mai ales, cum eram fericit să aud de la
el cuvinte atât de puternice despre esenţialul
vieţii noastre într-un limbaj nou, foarte simplu, foarte
adevărat!
În urma acestei întâlniri, m-am decis să
merg la centrul lui din Pădurea Neagră unde am putut
trăi mai multe stagii, din care unul de lungă durată.
Acolo, am avut ocazia să mă apropii de el şi
să comunicăm mult. Ceea ce reţin cel mai mult
din aceste discuţii este acea calitate de ascultare care
îl caracteriza. Ce primire ne rezerva! Era cu totul al nostru.
El îmi spunea adesea la începutul discuţiei: „Astăzi
avem o oră înaintea noastră!” Această oră
ne-o consacra în întregime. Nu se punea problema să fie
deranjat în acele momente. Dar nu era o ascultare pasivă.
Inima lui era deschisă, şi ne deschideam lui în deplină
încredere, cu atât mai mult cu cât nu simţeam nici o umbră
de judecată. El ne primea aşa cum suntem, punând ici
şi acolo întrebări, dar neezitând să lumineze
acel aspect al vieţii noastre printr-o învăţătură
foarte adecvată cazului nostru. Şi ieşeam foarte
reconfortaţi din aceste întâlniri cu un mesaj foarte preţios
pentru viaţa noastră cotidiană.
Am avut mereu prezentă în memorie întâlnirea
pe care a avut-o cu episcopul meu, Monseniorul Riobé. Eu îi
solicitasem să accepte să vină la Pădurea
Neagră şi să petreacă acolo câteva zile.
Într-un program atât de încărcat, era un adevărat
pariu. Îl văd şi acum, coborând din maşina lui
şi spunându-mi: „ce voi face aici, nu am ce să discut
cu el”. Or, prima întâlnire a durat 2 ore. Aşa a fost în
toate zilele. Era prima oară, mi-a spus el, când ca episcop
a putut să se exprime atât de liber. Şi această
întâlnire a fost capitală pentru el. Ea l-a ajutat să
se confrunte cu un conflict foarte puternic cu Roma şi
să-l rezolve, şi mai ales să-şi trăiască
moartea care urma să survină câteva luni mai târziu.
Da, era uimitoare atenţia pe care o acorda
fiecăruia dintre noi! Îmi voi aminti mereu acea dimineaţă
în care, în cursul unui pasaj foarte dur al drumului meu, meditam
în Zendo (sala de meditaţie, n.t.) aşa şi aşa.
La sfârşit, el a trimis după mine să mă
invite să iau micul dejun cu el, ceea ce era un fapt excepţional.
Totuşi, nu din gentileţe acţiona
el astfel, el ştia să fie foarte sever. Evocam meditaţia
de dimineaţă care avea loc în fiecare zi sub conducerea
sa de la 6:45 la 8. Cu ocazia sejurului meu mai lung în care
am întreprins cu el acea muncă interioară, existau
etape foarte dificile de străbătut, acolo unde toate
securităţile noastre cad şi în care ne pomenim
fără nici o energie. Cu toate acestea, el îmi cerea,
chiar dacă nu dormisem bine noaptea, să fiu prezent
în Zendo. El ştia să ne restabilească foarte
răspicat în caz că nu respectam exigenţele lui
şi consemnele centrului, ca cel a liniştii de după
meditaţie. Dar exigenţele lui mergeau mult mai departe.
El nu se mulţumea să ne pună pe cale, cale pe
care o numea calea iniţiatică, acea cale de realizare
pentru a deveni ceea ce suntem. Trebuia să rămânem
fideli faţă de aceasta. Or, în această confruntare
cu umbra, ni se întâmpla să retrăim situaţii
dureroase pe care le refulasem, mai mult sau mai puţin;
problema care se punea atunci era de a le lăsa să
urce pentru ca să se poată exprima în noi şi
să ne eliberăm de ele. Tot aşa, unele etape antrenau
o asemenea deschidere, încât aceasta nu se făcea fără
sfâşiere, în alta naştere a noastră. Noi trăiam
atunci adevărate suferinţe de naştere. Or, departe
de a ne consola, de a ne compătimi sau de a ne plânge de
milă, el ne cerea să ne întoarcem în acea suferinţă
pentru ca ea să ne poată ajuta să facem depăşirea
care se impunea.
El avea mai ales acea inteligenţă a
inimii. Desigur, el a primit o formaţie intelectuală
foarte serioasă. Nu degeaba a fost profesor de filozofie
la Universitate şi doctor. El ştia foarte bine să
mânuiască conceptele, imaginile şi să aleagă
cuvintele potrivite pentru a traduce ceea ce voia să spună,
la fel de bine în germană cât şi în franceză.
Nu ideile îl interesau pe el, ci realitatea,
experienţa pe care căuta să o delimiteze cât
mai bine posibil. Îmi spunea mereu că a citit foarte puţin,
dar reflecta mult şi îi plăcea să vorbească,
dar nu pentru a nu spune nimic. Cu prilejul primei discuţii
pe care am avut-o cu el, imediat şi-a dat seama ce nu mergea
la mine. Mi-a cerut să meditez asupra acestor două
cuvinte „eu sunt”. Ce program pentru mine, cât de opusă
era aceasta faţă de toată concepţia mea
despre viaţa spirituală! Credeam că numai Dumnezeu
putea să rostească aceste două cuvinte. Cum aş
putea eu să mi le aplic? Nu era aceasta ceva blasfematoriu?
Eram furios. Venind din nou la el, eu mi-am exprimat neînţelegerea.
Dar cum el insista cu mai multă forţă, am înţeles
că el vrea să mă aducă la esenţial,
să accept să „Fiu” într-adevăr în Cel care este.
Acesta a fot începutul eliberării mele. Toată învăţătura
lui era aceea de a regăsi în noi unitatea pierdută
dintre corp, psihic şi spiritual.
Acea lumină, acea forţă şi
acea iubire, el le avea din acea viaţă interioară
la care ne învăţa şi pe noi. Deşi prin natură
foarte sensibil, foarte afectiv, el îşi alimenta acea viaţă
din profunzimea fiinţei lui.
În toate dimineţile, chiar şi în plină
iarnă, el se scula la orele 5 pentru a medita în vila sa
rustică şi venea apoi să conducă meditaţia
de la centru. Îmi plăcea mult să fiu aşezat alături
de el. Emana din persoana lui o mare pace şi o linişte
care ne ajuta să coborâm în noi înşine. Uneori meditaţia
lui era mai dificilă, mai ales când i se întâmpla să
doarmă prea puţin, îmi spunea el, „nu mai ştiam,
la un moment dat, dacă cădeam în somn sau în profunzimea
mea”. Desigur, el era foarte discret şi vorbea foarte puţin
despre experienţele lui de moment, altfel decât despre
cele ce ţineau de trecut. Cu toate acestea el îmi vorbea
despre rugăciunea inimii a sa pe care o practica cu regularitate,
mai ales noaptea când se trezea. El se servea de cuvintele „Forţă,
Lumină, Iubire” expirând. Ele erau pentru el cea mai bună
expresie a Fiinţei.
Am avut, de asemenea, ocazia de a purta lungi
conversaţii cu el despre viaţa spirituală. Sigur
că el nu era teolog, deşi de origine protestantă,
îl cunoştea foarte puţin pe sfântul Pavel. În schimb,
medita adeseori la Evanghelia sfântului Ioan. El era foarte
marcat de întâlnirea sa cu budismul în Japonia, fără
a respinge totuşi cultura sa occidentală. Îi plăcea
să spună: „La început a fost Cuvântul” şi, pentru
el Christosul era acel Cuvânt care luase trup şi care acţiona
în noi pentru a ne transforma. În mod cert, el nu era legat
nici de tradiţia catolică, nici de cea protestantă.
El suferise mult din cauza formalismului, a ideologiei religioase
aşa cum a întâlnit-o în copilăria lui şi totuşi,
pot să afirm că el era profund creştin, chiar
dacă nu căuta prin nimic să facă prozelitism,
şi respecta fiecare persoană în drumul ei. Îi plăcea
să participe la Euharistie şi să vorbească
despre Christosul pe care îl trăia. De multe ori îi plăcea
să spună că Christos este calea care, prin adevăr,
conduce la viaţă. Dar despre experienţele lui
profunde nu ştim decât puţin, căci, în fond,
sub o aparenţă foarte sigură de sine, el era
foarte umil. El accepta într-un mod uimitor repunerile în discuţie
şi nu ezita să-şi modifice maniera de a face
când vedea raţiunile. Mai ales aveam impresia că îl
învăţăm ceva când spusa noastră era adevărată:
„Ce interesant este ceea ce-mi spuneţi… este minunat.”
În toate zilele de vineri, înainte de meditaţie,
el ne prezenta simbolul Crucii.
Moartea era adesea prezentă în discuţiile
noastre. Pentru el, ea era cealaltă faţă a vieţii.
În ultimul timp, în boala sa, eu în întrebam despre maniera
sa de a înfrunta moartea fizică. El eluda întrebarea.
Totuşi a sfârşit prin a-mi spune: „Jacques, mi-am
simţit viaţa plecând, ce mare experienţă.”
În ciuda stării sale, el rămânea foarte
prezent, animat de o energie considerabilă şi păstrându-şi
umorul. Până la capăt, el a păstrat acea pudoare,
ne voind prin nimic să-i facă pe alţii să
simtă propria-i suferinţă.
Uitându-se pe sine, el era pregătit să
trăiască marea trecere.
Fie-i numele binecuvântat.
Claude
Mettra
Claude Mettra… Scriitor, om al cuvântului şi al întâlnirilor,
Claude Mettra a fost pentru mult timp realizator (responsable
în fr., n.t.)al emisiunii „Les Chemins de la connaissance”
pe France Culture. El i-a consacrat lui Graf Durckheim o minunată
serie de emisiuni.
Imaginea lui Karlfried Graf Durckheim, aşa
cum mă traversează ea în desimea nopţii consolatoare,
mă retrimite mereu la cea a lui Socrate, după spusele
lui Platon: la crepuscul filosoful se retrăgea departe de
tabără (era atunci când, în pofida voii lui, era în
război) şi rămânea în picioare, pe piatră,
toată noaptea, indiferent la capriciile şi rigorile
anotimpului apoi, venind aurora, el cânta imnul său, soarelui.
Şi fără îndoială, pentru a-i adresa astfel
cuvânt soarelui, era necesar să se simtă în deplină
unitate cu el, să ştie că lumina lui în întinsul
cerului este şi lumina care iluminează inima omenească.
La răsărit se ridică soarele, şi
tocmai acolo ne trimite mereu Karlfried Durckheim, dar este un
Orient a cărui urmă zadarnic am căuta-o pe hărţile
noastre geografice. Este locul de origine, acolo unde viaţa
s-a manifestat într-un foc care voia să dea formă realităţii
absolute, ceea ce Jacob Boehme numea odinioară „mysterium
magnum”. Acestei sete de viaţă, Lucas de Leyde în
secolul al XVI-lea, i-a dat culoare, pictând pe Adam şi
Eva, înainte de cădere şi conversând în Grădina
Deliciilor despre încântările lumii.
Şi noi, ca şi Adam şi Eva după
cădere, copii pierduţi, trăim cu amintirea acestui
paradis. Dar totul imprimat în acest „mister al inechităţii”
despre care stă dovadă zi de zi îngrozitoarea monotonie
a răului. Şi aventura la care ne invită Karlfried
Durckheim este aceea de a înviora în mod activ în noi urmele acestui
pământ pierdut pentru ca, ieşind la iveală puţin
câte puţin în splendoarea lui, el să îndepărteze
din noi imaginile nefericii.
Toată istoria spirituală a omenirii povesteşte
cum zeii ne dau târcoale, ne caută, pentru ca noi să-i
ajutăm să dea sens creaţiei. Aşa după
cum o va repeta mereu, Karlfried Durckheim, este vorba mai puţin
de a căuta divinul, cât de a ne lăsa atinşi de
el, căci el este cel care ne doreşte, dar noi ne ascundem
ca nişte vinovaţi, fără să ştim
că suntem sortiţi inocenţei. El va relua aici temele
desfăşurate de Rudolf Otto: sacrul se apropie de noi,
sub două înfăţişări, cea a fascinaţiei
şi cea a groazei. Fascinaţie din care frumuseţea
multiplă a vieţii ne dă în fiecare zi câte o sclipire,
dar de această frumuseţe luminoasă, de seducţia
ei, fugim, căci inimile noastre sunt rareori acordate la
ea. Groază pentru că lumina cerului şi enigmele
ei de asemenea sunt prea puternice pentru privirile noastre şi
pentru că solitudinea, în faţa destinului necunoscut,
este o povară prea grea pentru spiritele dispersate.
Karlfried Durckheim caută acest loc, care
este în acelaşi timp din suflet şi din corp, în care
groaza sau fascinaţia nu mai apar ca măşti efemere
împrumutate de Spirit pentru a-şi găsi în noi adăpost.
Jaloanele de pe acest drum, îi revine fiecăruia să le
găsească potrivit cu ceea ce timpul ne-a dat. El a favorizat
pe misticii de pe Rhin, pe maeştrii Zen şi psihologia
adâncurilor pentru că aceştia au fost pentru el voci
familiare, dar el n-a încetat să insiste asupra singularităţii
absolute a fiecărui parcurs uman. Fiecare om are cărări
care sunt numai ale lui pentru a merge să vorbească
cu zeii.
Cei pe care i-a jalonat Karlfried Durckheim, de-a
lungul lecţiilor sale la Rutte, alături de Maria Hippius,
îmi par să evidenţieze o unică grijă: aceea
de a reconcilia femeile şi bărbaţii acestui sfârşit
de secol cu fiinţa lor, cu forţa lor proprie şi
cu lumina lor proprie pentru că trăim într-un timp în
care suntem în mod constant expuşi parcelării, pentru
că prea adesea nu existăm decât din punctul de vedere
al lumii exterioare. Şi ceea ce el numeşte maestru interior
este acel centru care ne constituie, acel fragment de stea care
face din fiecare dintre noi un martor unic al vieţii.
Această stea, toată greutatea scrierii
cotidiene tinde să-i întunece strălucirea. Angoasa noastră,
obscură şi aproape totdeauna indescifrabilă, este
însăşi suferinţa acestei lumini mereu ameninţate
cu stingerea. A o regăsi printre toate umbrele care ne populează
inima, înseamnă începutul suveranităţii noastre.
Karlfried Durckheim nu ne-a încredinţat mare lucru din încercările
traversate pentru a accede aici, printre noi, la spaţiul
lui de eternitate. Destinul, spunea el, nu ne propune niciodată
decât sarcini pe măsura noastră. Dar noi suntem ignoranţi
cu privire la propria noastră forţă, la resursele
noastre inalienabile. Şi vidul, această noţiune
atât de dificil de perceput pentru noi, este poate acolo unde
în sfârşit lanţurile noastre se dezleagă, unde
neîncrederile noastre se dizolvă.
Abia atunci, ceea ce el numeşte „cu totul
altul” află locuinţă în noi şi devenim noi
înşine locuinţa „Celui cu totul altul”. Este cel puţin
ceea ce au întrezărit cei care s-au împărtăşit
câteva clipe din intimitatea lui silenţioasă, pe balconul
de lemn al modestei vile rustice de la Rutte. În legănarea
ramurilor de brad, în briza care zăbovea în amurgul de vară,
exista ceva ca un cântec din care nici un anotimp nu putea şterge
bucuria.
Arnaud
Desjardins
Odinioară mare călător, cineast aventurier, realizator
pentru televiziunea franceză de minunate filme despre spiritualitatea
vie a Orientului, autor a numeroase lucrări, Arnaud Desjardins
se consacră astăzi faptului de a transmite ceea ce
a primit, în cadrul Ashramului de la Font d’Isičre, continuând
în acelaşi timp să publice cărţi.
Aflând despre decesul lui Karlfried Graf Durckheim,
suntem mulţi, cred eu, cei care nu resimţim tristeţe,
pentru că este cazul să ne bucurăm la ideea că
un om ca el a trăit atât de mult printre noi, în Europa.
Durckheim făcea în mod magnific legătura
între tradiţiile din Japonia şi cultura noastră.
El exprima prin prezenţa sa ceea ce putem spera şi noi,
occidentalii, dacă ne angajăm pe Cale.
Deşi eu nu am fost la drept vorbind unul dintre
discipolii săi, Karlfried Graf Durckheim a jucat un rol important
în viaţa mea. Prima noastră întâlnire datează încă
din 1966. Apariţia în limba franceză a cărţii
lui despre hara l-a făcut brusc celebru, şi eu
tocmai mă întorceam dintr-un sejur de un an, în India, alături
de tibetani, de care puţin occidentali s-au apropiat. Când
am mers la el, Durckheim era deja aureolat de prestigiul lui,
înconjurat de discipoli şi de admiratori în apartamentul
parizian unde ne aflam reuniţi. Am avut atunci un dublu şoc:
eram în faţa unui om la costum, a cărui aparenţă
nu avea nimic exotic, dar care vizibil era diferit de celelalte
persoane prezente, prin aceea că conţinea ceva în plus.
Eu am fost, desigur, foarte impresionat de yoghinii hinduşi
sau de înţelepţii tibetani; dar Karlfried Graf Durckheim
este primul occidental pentru care am simţit, cu toată
certitudinea: iată un înţelept!
Pe de altă parte, am fost foarte bulversat
de extraordinara sa umilitate, de adânca lui simplitate. Întorcându-se
spre mine, el a spus textual: „Am aflat că v-aţi întors
dintr-un lung sejur petrecut alături de tibetani; trebuie
să vă mărturisesc că totdeauna am găsit
budismul tibetan greu de înţeles, prin cărţile
pe care le-am citit. Poate că sunteţi în măsură
să-mi oferiţi câteva clarificări asupra unor puncte
care mi-au scăpat mereu.”
Ideea că acest om poate să-şi declare
limitele în prezenţa admiratorilor săi, poate să
solicite opinia unui cineast mult mai tânăr decât el, şi
care, în plus, nu avea la acea vreme nici o maturitate reală,
m-a derutat complet. Niciodată nu am putut uita această
lecţie. Şi dacă, odinioară, nu puteam visa
să devin un nou Ramana Maharshi, nutream speranţa secretă
de a atinge într-o zi calitatea de a fi a lui Karlfried Graf Durckheim.
Am rămas în relaţie cu el, de la an la
an. Am participat împreună la o serată la sala Pleyel
pentru a-l ajuta pe maestrul Noro să păstreze pura tradiţie
a lui aikido. Apoi, acum trei ani, o foarte fidelă elevă
a lui Durckheim, care vine frecvent să mă viziteze şi
pe mine mi-a spus că el i-a cerut noutăţi despre
mine şi şi-a exprimat dorinţa să mă întâlnească.
Această dorinţă a răsunat în mine ca un ordin
şi am decis să merg. La puţin timp după aceea,
mă aflam la Todtmoos în faţa lui Durckheim care era,
aşa cum fiecare ştie, atins de tulburări de memorie.
Am primit atunci o imensă învăţătură,
văzând cum acest om, diminuat în funcţiile lui cerebrale,
îşi păstra toată puterea strălucirii sale.
Emana din el o impresie de profunzime, de seninătate, evidentă
pentru mine, cât şi pentru toţi cei care s-au apropiat
de la spre sfârşitul vieţii sale.
Am fost chiar uimit să constat cum mulţi
tineri care nu l-au cunoscut pe Durckheim atunci când era în deplină
stăpânire a mijloacelor sale, nu erau mai puţin încântaţi
de el, aşa cum fusesem eu în 1966. Noi am evocat mai ales
amintiri trecute şi, la sfârşitul discuţiei noastre,
Karlfried Graf Durckheim mi-a luat mâinile şi mi-a spus:
„Atingeţi-le!” Am avut impresia că nu am venit la Todtmoos
decât pentru a auzi acest cuvânt. Se întâmplă, într-adevăr,
ca urmare a cererii multor cititori ai cărţilor mele,
am acceptat să-i ghidez pe unii dintre ei pe propria lor
cale. Or, fiind foarte marcat de India, unde oamenii se ating
foarte puţin, eu nu acordat nici o importanţă contactelor
fizice, foarte importante totuşi în alte tradiţii. Am
primit mult, de exemplu, de la incursiunile mele în lumea sufită,
în care discipolii iau voluntar mâna maestrului, mai degrabă
decât să îl salute de la distanţă. Dar cutuma indiană
predominase până atunci la mine. Şi aceste cuvinte ale
lui Durckheim au fost pentru mine ultimul lui mesaj. Încă
aveam nevoia să aud acest „Atingeţi-le!”… Eu ştiu
acum cum aceste contacte fizice pot permite comuniunea cu altul
şi pot transmite altfel decât prin cuvânt.
În cadrul acestui omagiu adus lui Karlfried Graf
Durckheim, ţin să mai menţionez un ultim punct.
Un foarte apropiat discipol al lui Ma Ananda Mayi mi-a povestit
că la ieşirea dintr-o lungă discuţie cu Durckheim,
Ma – care, să nu uităm, a fost şi rămâne o
referinţă spirituală pentru sute de mii de hinduşi
şi de occidentali – a declarat: „Acest om este europeanul
cel mai evoluat din punct de vedere spiritual pe care l-am întâlnit
vreodată.” Ea chiar a adăugat, pentru edificarea discipolilor
ei:
„Hinduşii au un anumit orgoliu spiritual şi
sunt convinşi că occidentalii nu ar putea merge prea
departe pe cale. Cu acest om (Durckheim) avem dovada a ceea ce
non hinduşii pot atinge.”
Ce pot eu adăuga la aceste cuvinte ale lui
Ma Ananda Mayi, decât că pentru mine, ca pentru atâtea persoane
atinse de chemarea a ceea ce el însuşi numea „Cel cu totul
Altul”, Karlfried Graf Durckheim rămâne un exemplu, o prezenţă,
o inspiraţie vie.
Jacques
Castermane despre Durckheim
Jacques Castermane este coordonator al Centrului Durckheim,
route de Mirmande, 26270 Saulce-sur-Rhone
„Omul este predispus experienţei Fiinţei
nu pentru că este creştin sau budist, ci pentru că
este Om. În această calitate are el parte de Fiinţa
supranaturală prin Fiinţa sa esenţială.”
(Karlfried Graf Durckheim)
*
Ceee ce ieri numeam întâmplare
a vrut ca eu să-l întâlnesc pe Graf Durckheim în primăvara
lui 1967. Ceea ce astăzi numesc destin a
vrut ca eu să fiu discipolul lui timp de mai bine de douăzeci
de ani. În luna iunie a anului 1980 el m-a invitat să lucrez
în numele lui şi acolo este de atunci înainte calea mea.
La 28 decembrie anul trecut „o mare inimă
a încetat să bată”.
Nu poate fi o definiţie mai bună pentru omul care
a fost el. Toţi cei care au avut şansa să ajungă
în apropierea lui Graf Durckheim au amintirea acestei mari
inimi.
Cel pe care mulţi îl numesc Înţeleptul
din Pădurea-Neagră ne-a propus o învăţătură
care se bazează pe mărturie. Eu păstrez în memorie
amintirea precisă a întâlnirii noastre. Timp de două
zile, el ne-a vorbit despre esenţialul în cotidian. Era
tema colocviului la care fusese invitat. Odată încheiate
zilele respective, mi-ar fi fost greu să-mi amintesc spusele
lui. Dar ceea ce nu puteam să uit, şi nu voi uita
niciodată, este modul lui de a fi prezent, acolo! Modul
lui de a exprima esenţialul.
Cum să exprimi esenţialul? Prin cuvinte?...
Prin scrieri? Graf Durckheim îmi spunea că în întâlnirea
sa cu atâţia bărbaţi şi femei el şi-a
dat seama că ceea ce lipseşte cel mai mult omului
contemporan este calmul interior, seninătatea
şi bucuria de a trăi. Dacă l-aţi
întâlnit pe Graf Durckheim aveţi amintirea unui om calm,
a unui om senin şi plin de bucuria de a fi. În acest fel
mărturiseşte înţeleptul despre esenţial.
Pentru că acest ansamblu de calităţi foarte umane
îşi au originea în Fiinţa prezentă în Fiinţa
noastră esenţială. Aceste calităţi
exprimă transparenţa la Fiinţă, care pentru
Graf Durckheim era sensul Căii.
Devenind discipolul lui Graf Durckheim eu am
fost ghidat de un om religios. Dar acest om, profund
religios, nu era un om de religie. Ce şansă să
întâlneşti un om pentru care este important ceea ce este
dincolo de tot ceea ce deosebeşte un om de altul (diferenţă
de cultură, de tradiţie, de confesiune, de sistem,
de noţiune de viaţă etc.)
Timp de patruzeci de ani el a însoţit bărbaţi
şi femei de tradiţii diferite; credincioşi şi
necredincioşi; artişti şi oameni de ştiinţă;
şi pe cei a căror singură motivaţie era
suferinţa şi speranţa.
Fiecare era invitat să plece la Drum. Adică
să recunoască şi să ia în serios experienţa
Fiinţei, să practice zilnic un exerciţiu
(pentru cei mai mulţi, aşezarea în linişte) şi
să ia în serios conţinuturile inconştientului
(pe linia propusă de C.G. Jung).
Şi aici Graf Durckheim era un martor. În
fiecare dimineaţă, chiar şi după 90 de ani,
el conducea exerciţiul aşezării (meditaţia).
În ce-l priveşte pe el personal, el relua şi de mai
multe ori în cursul zilei această aşezare în silenţioasă
profunzime.
„I-aţi văzut ochii…? Ochi spălaţi
de marea experienţă![i]”
Este adevărat că acolo unde era Durckheim se dezvolta
o ambianţă numinoasă. „Prin modul vostru
de a fi acolo, voi transformaţi camera voastră într-un
templu sau într-un grajd![ii]” Când am intrat pentru ultima
oară în micul lui birou, m-am simţit ca învăluit
de această calitate a sacrului. Graf Durckheim comparase
adesea transfigurarea care revelează experienţa Fiinţei
cu strălucirea care emană din măştile morţilor.
A doua zi de la moartea lui el era martor al acestei Vieţi
mai profunde.
Importanţa pe care Graf Durckheim o dădea
lucrării asupra inconştientului îl deosebeşte
de maestrul spiritual aşa cum este considerat de obicei.
Până la sfârşitul existenţei lui, el a rămas
atent la visele lui şi „la emoţiile care dezvăluie
zonele de umbră care ne separă de Fiinţa noastră
esenţială.”
Martor! Acest
cuvânt revine de multe ori în frazele de mai sus. Dar nu aceasta
este ceea ce îl caracterizează pe un maestru şi anume:
a fi ceea ce spune şi a spune ceea
ce este el? eram deja de câţiva ani în Pădurea-Neagră
când Durckheim m-a întrebat ce anume m-a motivat, ce m-a determinat
să abandonez tot ceea ce dădea un sens existenţei
mele pentru a lucra cu el? Răspunsul la întrebarea lui
era atât de simplu încât îmi era dificil să-l exprim!
„Am simţit, atunci când v-am întâlnit la Bruxelles, că
dumneavoastră sunteţi ceea ce spuneţi!” După
un moment de linişte şi ca şi cum s-ar fi privit
în interior, Graf Durckheim a gândit cu voce tare „Încerc… încerc…
şi nu este uşor în fiecare zi…”
Eu l-am văzut încercând până la capăt!
Cred chiar că pot spune că el a făcut-o până
la capăt. În aceşti ultimi ani mi-am programat să-l
văd o dată pe lună, pentru a-l întâlni fie şi
numai pentru o oră. În 25 octombrie, anul trecut, a doua
zi după cea de-a 92-a aniversare, el era spitalizat în
mica clinică din Schoppfheim. Umorul lui nu l-a părăsit
niciodată. El m-a primit cu aceste cuvinte: „Ah! Veniţi
să vedeţi ceea ce mai rămâne din mine!” Am vorbit
puţin amândoi, nu era necesar, nu era nimic de umplut cu
ajutorul cuvintelor. Întâlnirea a fost densă, plină,
profundă. Ce forţă în slăbiciunea lui! Am
în memorie două fraze: „Sufăr mult. Dar de fiecare
dată când reuşesc să accept, ies din acea suferinţă
puţin mai matur…” „Jacques, ştiţi care este ultimul
pericol pentru mine? Este acela de a vrea să mor eroic…”
Câteva săptămâni mai târziu Graf Durckheim
revenea dintr-un lung moment de tăcere (ceea ce se identifică
prea repede cu ceea ce numim comă sau stare se inconştienţă).
Era deosebit de calm şi de liniştit atunci când a
spus: „Interesant, până acum făceam încă diferenţă
între ceea ce numim viaţă şi ceea ce numim moarte…”
Cei care au fost lângă el spun că el
a murit calm, senin, într-un ultim şi uşor suspin.
[i]
Marie Madeleine-Davy (colocviu Bruxelles, 1971)
[ii]
Les lecons de Durckheim, ed. du Rocher
Sursa: Fragment tradus din volumul
MEMOIRE ETERNELLE POUR GRAF DURCKHEIM,
Ed. Dervy/Livres.
Traducerea îmi apartine, V.J.
