Michel Henry

Spicuiri din volumul
Eu sunt Adevãrul.
Pentru o filosofie a crestinismului,
Editura DEISIS, trad. Ioan I. Ică jr.

Detalii carte pe site-ul Editurii DEISIS aici:
https://edituradeisis.ro/magazin/eu-sunt-adevarul-pentru-o-filozofie-a-crestinismului/

Unul din cei mai importanti filozofi ai secolului XX, Michel Henry (1922–2002) îsi încununeaza în Eu sunt Adevarul meditatia filozofica de peste o jumatate de secol cu o provocatoare si decisiva „filozofie a crestinismului”. Prezentându-si reflectiile sub forma unui amplu comentariu fenomenologic la prologul Evangheliei dupa Ioan, Michel Henry nu urmareste sa ofere o demonstratie speculativa a adevarului crestinismului, ci sa puna în lumina noutatea radicala a genului de Adevar pe care Hristos îl reveleaza si propune oamenilor. Radical diferit de adevarul lumii, Adevarul lui Hristos este Adevarul lui Dumnezeu care este Viata, iar Esenta Sa este auto-revelarea patetica a Vietii într-un Prim Viu — Fiul si Cuvântul ei — si oameni care nu sunt vii decât ca Fii ai Vietii. Revelatie a filialitatii divine si umane, Adevarul-Viata al crestinismului rastoarna conceptia noastra despre om si lume, si adevarul lor exterior, esuate în barbaria stiintei, tehnicii si societatii actuale, dar se afla într-o secreta corespondenta cu viata invizibila care e Adevarul ultim si mântuirea lumii. Într-o epoca în care nu numai filozofii, dar si teologii ratacesc pe caile lumii si ale exterioritatii, renuntând la a gândi Viata si auto-revelarea ei, Michel Henry are curajul si taria de a reasuma Revelatia Vietii adusa de Hristos în radicalitatea ei ioaneica.

de pe coperta a IV-a cãrtii

Michel Henry - A vedea invizibilul. Despre Kandinsky aici

Uitarea de către om a condiţiei sale de Fiu
Interpretarea omului ca « Fiu de Dumnezeu », mai precis ca « Fiu în Fiul », e plină de multiple implicaţii. Înainte de a urmări elucidarea acestora, o întrebare însă nu pare să mai poată fi amânată.

Dacă oamenii sunt aceşti Fii ai lui Dumnezeu în Hristos,
cum anume se explică faptul că
atât de puţini dintre ei ştiu
şi îşi aduc aminte de aceasta.
Dacă poartă în ei această Viaţă divină şi imensitatea ei,
pentru că nu există altă Viaţă decât aceea şi
viii nu pot decât să se plece sub revărsarea ei,
cum anume trebuie înţeles faptul că ei sunt atât de nefericiţi?
Fiindcă, la urma urmei, nu necazurile care vin de la lume îi mâhnesc.
În realitate, de ei înşişi sunt atât de nemulţumiţi.
Propria lor incapacitate de a-şi realiza dorinţele şi proiectele, şovăielile lor, slăbiciunea lor, lipsa lor de curaj
provoacă în adâncul lor înşişi  răul de a fi
care îi însoţeşte de-a lungul lugubrei lor existenţe.
Dacă nu încetează să atribuie îngrijorărilor sau altora cauza eşecului lor, e numai pentru a se amăgi pe ei înşişi şi a uita că această cauză e în ei înşişi. Aşa cum spune Kierkegaard, nu disperăm atât de faptul că nu am ajuns Cezar,
ci de faptul că nu a ajuns acest eu.
Dar cum să disperăm de acest eu dacă el
nu e nimic mai puţin decât
venirea în noi a lui Dumnezeu în Hristos?
O astfel de disperare nu e cu putinţă decât dacă, într-un fel sau altul, omul a uitat strălucirea condiţiei sale iniţiale, a condiţiei sale de Fiu al lui Dumnezeu – a condiţiei sale de „Fiu în Fiul”.

pag. 193

Despre a doua nastere

Crestinismul îsi propune drept scop
sã îngãduie omului sã-si asigure mântuirea. Potrivit intuitiilor sale decisive,
aceastã mîntuire constã în
regãsirea de cãtre ego în propria sa viatã
a Vietii absolute
care nu înceteazã sã-l nascã.

pag. 219

A face voia Tatălui desemnează
modul de viaţă în care
viaţa Sinelui se realizează în aşa fel încât
ceea ce se realizează de acum în ea este
Viaţa absolută
potrivit esenţei şi exigenţelor sale proprii.
…

Geniul eticii creştine e de a indica
în viaţa obişnuită şi cea mai simplă,
accesibile, aşadar, tuturor şi putând fi înţelese de toţi,
condiţiile concrete şi, aşa-zicând, împrejurările în care se produce
evenimentul extraordinar prin care
viaţa ego-ului se preschimbă în Viaţa lui Dumnezeu Însuşi.

pag. 236

Despre a doua nastere - continuare

Nu este viu decât un Fiu.
Dar nu există Fiu decât al acestei Vieţi unice şi adevărate
care se naşte pe sine însăşi şi nu încetează să o facă.
Fiu nu ca simplu viu ce se iveşte, nu se ştie cum,
dintr-o viaţă factuală, despre care nu s-ar putea şti cum anume vieţuieşte ea însăşi,
despre care n-ar putea fi stabilită decât o simplă constatare;
ci Fiu născut în hiper-puterea acestei Vieţi absolute
care se aduce ea însăşi în viaţă,
care e singura viaţă posibilă,
singura în stare şi să se aducă în viaţă şi astfel să vieţuiască – Viaţa lui Dumnezeu.
…
Care este condiţia celui ce vieţuieşte propria sa viaţă,
care nu bea în acelaşi timp din izvorul vieţii,
care n-a primit soarta biruitorului,
cel al cărui nume nu este înscris în Cartea Vieţii
- cel despre care Dumnezeu n-a zis:
”Eu îi voi fi Dumnezeu şi el va fi Fiul Meu”?
…
cum anume e cu putinţă ca un lucru oarecare să fie viu, dacă e mort?
În acest caz, cum anume mai poate fi concepută pura aparenţă,
graţie căreia măcar trecem drept vii?
Şi, invers, dacă suntem într-adevăr morţi,
cum anume putem regăsi şi bea din nou din izvorul vieţii?
Cum anume să ne descoperim dintr-odată numele scris în Cartea Vieţii?
…
…nici un viu nu este viu decât numai prin lucrarea Vieţii în el.
Prin urmare, relaţia unui viu cu Viaţa nu se poate rupe, nu poate fi desfăcută.
Această relaţie e atât de esenţială, încât viul nu poartă numai în el Viaţa drept condiţia sa cea mai interioară şi niciodată absentă.
Această condiţie e şi pre-supoziţia sa în înţelesul că
Viaţa precedă cu necesitate orice viu ca Înaintele-absolut,
faţă de care el este întotdeauna secund.
…
Nu este, aşadar, vorba de a înţelege cum anume
oamenii ce vieţuiesc o viaţă nesigură şi prost asigurată,
care nu este în stare să se întemeieze ea însăşi,
cum anume nişte oameni, asemenea unor morţi,
sunt în stare
printr-o transformare radicală a naturii lor
să se preschimbe în fiinţe cu totul diferite,
în Fiii îmbrăcaţi în alb de care vorbeşte Apocalipsa,
”fiii făgăduinţei” de care vorbeşte Apostolul Pavel (Galateni 4:28),
făgăduiţi unei vieţi nestricăcioase.

E vorba de a sesiza mai degrabă cum anume
Fiii care sunt toţi Fii ai Vieţii absolute a lui Dumnezeu,
nefiind vii decât în ea şi prin ea,
pot foarte bine pierde această condiţie a lor.
Şi cum, pierzând-o, o pot regăsi, pot re-naşte la această Viaţă unică şi absolută care,
afectându-se ea însăşi şi dăruindu-se ea însăşi sieşi, nu cunoaşte moartea.

Remarcabil e faptul că această dublă posibilitate,
înscrisă apriori în relaţia viului cu Viaţa
ca două moduri de realizare a acestei relaţii,
e descrisă de Hristos Însuşi în extraordinara parabolă a celor doi fii.
…
Astfel, întoarcerea fiului risipitor în casa Tatălui,
întoarcerea fiului în condiţia sa de Fiu,
e făcută cu putinţă de însăşi condiţia de Fiu.
Revenirea la Viaţă, re-naşterea,
iată ce este dat cu titlul de posibilitate principială, mereu prezentă,
celui născut din Viaţă.
O re-naştere e astfel implicată în orice naştere,
şi aceasta pentru că viaţa nouă la care e vorba să par-vină, a doua viaţă,
nu e decât prima, Viaţa cea mai veche, cea care vieţuia la Început
şi care a fost dată în naşterea sa transcendentală oricărui viu:
pentru că, în afara ei şi fără ea, nici un viu şi nici o viaţă nu ar fi cu putinţă.

Fragmente selectate din paginile 229-234.