[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]






Mihaela Miroiu
Cu mintea mea de femeie
Editura Cartea Româneascã, 2017
- fragment-

Inima nomadă a Marii Uniri

(1 Decembrie, 2015)

Sunt din fire încrezătoare: cred în Dumnezeu, în Dreptate, în Dragoste, în milă; voi sunteţi sceptici, cinici, la voi nimic nu e sfânt, vă bateţi joc de toate, peste tot vedeţi numai urâciune şi trădare, nu credeţi într-o inimă curată. Voi vedeţi latura neagră şi întunecoasă a oricărui lucru, pe când eu o văd pe cea luminoasă... Dar şi un latin şi o anglo-saxonă s-ar putea înţe­lege, dacă nu ar fi făţărnicie şi înşelăciune, dacă nu ar fio dorinţă ascunsă şi vicleană de a mă prinde în mreajă, de a mă găsi vinovată şi astfel, a căpăta pe nedrept putere asupra mea... Am venit în România ca un tânăr viteaz şi vesel, gata să intru în rândurile voastre, să mă închin la steagul vostru... dar sunt mereu învinsă dacă armele voastre sunt bănuiala şi în­şelăciunea. A cui e ruşinea! A mea, sau a voastră! (Maria, Regina României, replică dată lui Dimitrie Sturdza, în Povestea vieţii mele, vol. II, apud Tatiana. Niculescu Bran, Humanitas, Bucureşti, 2015, p. 94)


Regina Maria

M-am ascuns undeva, departe de toţi şi de toate, sperând să îmi alung rădăcinile zilelor şi să mă pot întoarce la sinegrafia din Litera­tura de azi, aşa cum pot, Cu mintea mea de femeie. Am luat cu mine Solenoid si Regina Maria. Ultima dorinţă. Mircea şi Tatiana. îmi sunt dragi amândoi. Din Mircea am citit 182 de pagini din cele 837. Mă absoarbe în năclăiala chinului său de a şti de ce şi cine îşi este. O face cu talentul acela zdrobitor, fără rest, lângă care te simţi mereu un Salieri dându-se bătut faţă cu Mozart. L-am lăsat puţin, poate pentru zile mai line, mai neautoreflexive, din specia aceea în care fug de mine în altul, fără rest, până la sfârşitul cărţii. A cărţii acesteia cu un corp atât de greu, încât mă dor mâinile dacă o ridic, plexul sau coapsele, dacă o reazăm. Aş vrea să fie imponderabilă. Cuvinte fără suport material. E vina relaţiei mele de maturitate cu literatura. O relaţie de alcov. Plăcere de alcov. Cum mi-ar putea fi plăcere de birou atunci când o simt furată din timpul de muncă socialmente necesar vorba lui Marx? Munca e ceva făcut în picioare, pe brânci sau şezând. Plăcerea are lascivităţi de odaliscă. Se insinuează printre cearceafuri şi perne, are căldură de veioză luminând în întuneric si foşnet de file. File din vieţile altora, ţâşnind ca sângele dintr-o venă deschisă, Nici-una dintre venele acestea nu e atât de corporal grea ca Solenoid. E o venă dintr-un braţ de centaur, pe care trebuie să îl susţin cu puterile mele ca să nu se piardă printre munţii plapumei sau să ajungă la botul celor doi căţei care l-ar sfâşia cu toată gelozia de care sunt în stare. Solenoid e acum la dreapta mea. Mă aşteaptă cu răbdarea unui munte.

Cartea Tatianei s-a grăbit mai mult. I-a ticăit ceasul istoric. Am citit-o pe nerăsuflate, întâi de dragul ei. Al Tatianei, adică. Nu o ştiţi? Femeia aceea fabuloasă, cu ochi scăldaţi în lumină şi chip de femeie arhetipală. E cea care priveşte în alte femei, căutând arhetipul. Şi în oameni, căutând umanitatea. Tot aceea, arhetipală. Cea despre care vorbeşte personajul ei şi al nostru, regina Maria. Cea însetată de credinţă, dreptate, dragoste si milă, navigând disperat în mări tulburi, bulbucite de suspiciune, ură, înşelăciune şi trădare. Conu' lancu a rezumat mai brutal această lume: O soţietate fără prinţipuri. Regina cu inima nomadă, niciodată acasă sau, cine ştie, peste tot acasă. Regina Marii Uniri.

Am o sensibilitate faţă de Ziua Naţională. Atât de mare, încât nu mă pot îndura să o văd transformată an de an într-un ceremonial de parastas şi militărie, oricât de somptuoase sunt coroanele, de falnice tancurile, de bălţate vehiculele pregătite pentru operaţiuni NATO, inclusiv, cât de zvelte şi drăguţe sunt poliţistele călare. Arcul de Triumf este dezgolit de cârpele sub care se ascund periodicele restaurări, greu de încheiat. Ba se topise gipsul, ba au înlocuit comu­niştii chipurile lui Ferdinand şi al Mariei cu două flori plescăite pe frontispiciu şi au şters urmele vorbelor de atunci, ba au încercat postcomuniştii să redea autenticitatea iniţială. Ba, nu ştiu de ce s-a închis iarăşi. Aproape câte un an întreg Arcul de Triumf devine pură butaforie, sub care nici mirii nu se mai sărută, fiindcă nu au acces de panouri de şantier în lucru. Şantierul se încheie brusc, ca să se sărute armatele, în sunet de fanfară, sub privirile politicienilor care se îmbrâncesc să arate că descind din eroii Primului Război Mondial. Cel în care şi înaintaşii lor s-au sacrificat până la ultimul ţăran dus pe front. Luaţi la bani mărunţi, nu cred să fie mai mult de o mână de politicieni care să poată reconstitui naraţiunea şi raţiunile zilei în care îşi testează bărbăţia în frig, săltând pe vârfuri în direcţia came­relor TV. Văd că sunt cam supărată şi neînţelegătoare astăzi. Unii sunt şi ei nişte bieţi omuleţi, goi-goluti de dinăuntru. Au nevoie de funcţii, bani, case uriaşe şi de ecrane ca să îşi anestezieze lucrul acela micuţ, strecurat ca acceleratul în mintea lor la fel de complexă ca imaginea traseului Feteşti-Ciulniţa: nulitatea cu scaieţi.

La aceste parastase milităroase, organizate de l Decembrie se aude orice, despre orice, dar mai nimic despre de ce au vrut românii din Transilvania să se unească cu Regatul român şi cine sunt cei care au făcut aceasta cu putinţă, dincolo de personajul colectiv „poporul" şi câţiva politicieni ai vremii. Ceva despre Ferdinand, despre I.C. Brătianu. Mai nimic despre Maria, Regina. Adică nimic despre cea fără de care eforturile celor care au luptat pe front ar fi rămas aproape sterpe. Căci ea, mama soldaţilor, mama răniţilor, mama poporului, a fost cea răspicat favorabilă Antantei, până la capătul războiului. Ea şi femeile care au însoţit-o au alinat suflete, au îngrijit trupurile şi au întreţinut moralul soldaţilor, al unor ţărani simpli, prost echipaţi şi instruiţi, adesea flămânzi, răniţi şi bolnavi.

Regina înfruntă moartea şi ceea ce este fără îndoială cel mai greu, depăşeşte oboseala unei zile nu de opt ore, ci a unei zile care se întinde până noaptea târziu, cu şaisprezece, şaptesprezece sau optsprezece ore de muncă, pe cât de respingătoare, pe atât de periculoasă, în mijlocul emanaţiilor infecte ale cangrenelor. Când este vorba de Regină, nu ne referim la curaj. Cura­jul presupune teamă şi energia de a învinge. Sentiment necunoscut pentru o suverană a cărei îndrăzneală aduce a invulnerabilitate.1 (Saint Aullaire de Beaupoile, Ambasadorul Franţei la Bucureşti).

Maria, Regina României, a fost cea care i-a împiedicat pe Ferdinand, Ion I.C. Brătianu şi Barbu Ştirbey să accepte o pace ruşinoasă întorcând spatele Antantei şi, în acest fel, implicit să rateze crearea României Mari, cea pe care o celebrăm în Ziua Naţională a Româ­niei. Dar fără Regină inclusă, nu-i aşa?

Maria a fost perfect conştientă că trebuie să acţioneze ca o suve­rană, într-o ţară în criză gravă, aflată în deficit de virilitate istorică. Ea era fiica Marii Britanii, mai mult, era nepoata Reginei Victoria. Venea dintr-o ţară fără burzuluieli şi complexe de emasculare dacă se lasă pe mâna reginelor femei, cum e cazul în patria noastră mio­ritică în care monarhiile erau circumscrise legii salice, iar republicile nu s-au lăsat şi nu se lasă mai prejos. Faţă cu lipsa de curaj şi de simţ istoric al bărbaţilor la putere, Regina l-a înfruntat pe Ferdinand cu vorbe dure despre incapacitatea de a ţine capul sus, despre uşurinţa cu care se lasă manipulat, lipsa de onoare, vânzarea sufletului: „Mai bine să murim cu capul sus, fără să ne mânjim sufletele, punându-ne semnătura pe condamnarea noastră la moarte." Nici cu cei care îl anturau politic nu a fost mai blândă: „în această ţară nu există băr­baţi şi îmi este ruşine că sunt Regina unor laşi.1 Aşa grăit-a Regina, aflată în plină afirmare a puternicei ei tării de caracter.

Până şi detractorii ei interni, puternicii zilei, au trebuit să se pre­dea şi să o recunoască drept principală ctitoră a întregirii României, căci nici mai şovăitorul ei soţ, Regele, nici primul ministru I. C. Brătianu nu au avut credibilitate la Conferinţa de Pace de la Paris. In schimb, Maria a avut credibilitate la monarhul Marii Britanii, la preşedintele Franţei şi la cel al Americii. Fireşte. Ei ştiau bine cine a avut rolul hotărâtor în menţinerea României ca aliată demnă a An­tantei. Pe ea au ascultat-o cei care aveau pâinea si cuţitul la finele Primului Război Mondial. La fel de bine ştia şi recunoştea acest lucru şi presa occidentală a vremii.

În ţara pe care şi-a asumat-o cu întreaga ei minte şi cu întreaga ei inimă, Maria nu are monument ca diplomată. Neconvenabil şi nefeminin. Ajung efigiile în calitate de nevastă şi statuia ei ca mamă a răniţilor. Ajunge memoria nevestei miloase a suveranului şi cea de mamă a şase prinţi şi prinţese, în cazul în care nu ajunge, nu-i nimic, orice altă calitate, mai ales cele politice, va fi trată ca orice hybris femeiesc: cu aria calomniei, fireşte. Şi ce poate să fisureze mai mult imaginea demnă şi integră a unei femei briliante în spirit şi, pe dea­supra, frumoase, pline de viaţă, decât speculaţiile ordinare despre „dubioşenia" prieteniilor ei cu bărbaţii? Cum să conceapă cât de mare este forţa caracterului unei femei care a făcut istorie, spiritele mici, învăluite în autosuficienţă, cu vorbele ei: sceptici, cinici, pentru care nimic nu e sfânt, îşi bat joc de toate, văd numai urâciune şi trădare, sunt incapabile să creadă într-o inimă curată!

Marea Unire s-a petrecut cu 47 de ani înainte să mă nasc eu, cu 26 de ani de la naşterea mamei, amândouă în Transilvania României, şi la 2 ani după naşterea bunicii mele, în Transilvania Imperiului Austro-Ungar. Este socotită cea mai înaltă împlinire a istoriei Româ­niei, în istoria maturităţii mele, cea mai mare împlinire ar putea să fie Statele Unite ale Europei, o Uniune federală. Dar poate nu sunt încă destule Marii care să treacă peste orgoliile nevolnice ale vremii şi să reziste păcatului de a fi femei care se amestecă în facerea istoriei.

Tatiana Niculescu scrie ca un brici de mătase despre inima no­madă a Marii Uniri, Regina Maria. Trupul Reginei odihneşte la Mănăstirea Curtea de Argeş, lângă soţul ei Ferdinand, Regele en titre. Inima hoinăreşte pe unde o poartă caseta istoriei, numai unde şi-a dorit, la Stella Maris, în Balcicul ei românesc, nu. La doi ani după moartea ei, Balcicul nu mai e românesc. Inima îi pleacă la Bran. E ascunsă apoi în stâncă, să nu o azvârle comuniştii în lada de gunoi în care au aruncat trecutul neconvenabil lor. Dar mai târziu, când au devenit naţionalişti, o dibuiesc şi o mută ca obiect de inventar la Muzeul Naţional de Istorie. Se face praf comunismul. Familia regală reuşeşte să mute inima într-un loc drag Reginei, la Pelisor.

Trupul Reginei, la fel ca trupul Anei, e parte a zidului unei capodopere pusă pe seama lui Ferdinand sau a lui Manole. Numai că Maria a refuzat ca cea mai bună parte simbolică a ei (sediul popular al caracterului şi sentimentelor) să treacă în inventarul celui căruia trebuia să îi fie doar umbră. Fiindcă, dintre toate iubirile puse pe seama ei, singura pe care şi-a asumat-o ca absolută a fost faţă de poporul căruia a ales să-i fie Regină.

*

Mama a citit înaintea mea cartea Tatianei. Când mi-a predat-o cu imperativul: Citeşte-o imediat!, ochii îi străluceau a încredere şl mândrie, de parcă ea însăşi a fost parte a marii istoriei făcute, nu doar a celei îndurate. Privirea aceea, hybrisul atât de înăbuşit în inima nomadă a femeilor.

_______________

E vorba de cartea Regina Maria. Ultima dorintã scrisã de Tatiana Niculescu Bran si apãrutã la HUMANITAS.
O carte pe care si eu am citit-o pe nerãsuflate...


Salt la inceputul paginii