Mihaela Miroiu
Câteva fragmente din cartea
Cu mintea mea de femeie
Editura Cartea Româneascã, 2017
Detalii carte pe site-ul editurii aici:
http://cartearomaneasca.ro/produs/cu-mintea-mea-de-femeie/
MIHAELA MIROIU este profesoara
universitara de stiinte Politice la Scoala Nationala de Studii
Politice si Administrative, Bucuresti. Este initiatoare a studiilor
feministe si studiilor de gen în România (1994), a
primului masterat de studii de gen (1998) si a Scolii doctorale
de Stiin?e Politice (2000). A publicat 12 carti între care
cele mai relevate sunt: în filosofie: Gândul umbrei
(1995), Convenio. Despre natura, femei si morala (1996), teorie
politica: Societatea retro (1997), Drumul catre autonomie (2004),
analiza politica: România. Starea de fapt (1997, în
colaborare), Dincolo de îngeri si de draci. Etica în
politica româneasca (2008), de literatura autobiografica:
R Estul si vestul (2005, împreuna cu Mircea Miclea), publicistica
feminista: Nepretuitele femei (2007). A editat 11 carti, între
care Lexicon feminist (2002, în colab.), Patriarhat si emancipare
în gândirea politica româneasca (2002, în
colab), Ideologii politice actuale (2012). Conduce colectia de
Studii de gen a editurii Polirom. Joaca un rol public activ în
calitate de politologa si eticiana. A primit premii nationale
pentru combaterea discriminarii, pentru promovarea drepturilor
femeilor si pentru merite în dezvoltarea învatamântului
superior. International a primit distinctia Women Inspiring Europe,
European Institute for Gender Equality, December, 2010, Bruxelles
?i Outstanding Achievements Award, a Association for Women in
Slavic Studies Eurasian and East-European Studies (AWSS), Los
Angeles, noiembrie, 2010.
Fragmente dintr-o altã carte scrisã de Mihaela Miroiu,
Dincolo de îngeri si draci pe
acest site AIC
Sunt femeia care s-a ţinut departe de femei,
fiindcă nu ştia că ele au produs filozofie. De
minţile femeieşti limitate, neintrate în ordinea creaţiei,
că doar asta aflam din literatura si filosofia pe care le
citeam, închisă cum eram în grija partidului comunist faţă
de mintea mea. Şi, mai ales, m-am ţinut ceva mai departe
de ele fiindcă eu credeam că ar da oricând tărâmul
libertăţii şi creativităţii pe cel al
dragostei şi grijii.
Sunt femeia care a început să se uite cu adevărat la
mintea femeilor, oricare erau ele, doar odată cu filosofia
feministă. Ca şi când a trecut printr-o revoluţie
copernicană în care universul cunoaşterii omeneşti
nu mai are un singur producător, ci doi. De atunci
ştiu că lumea cunoaşterii, a sensibilităţii,
a politicii, trebuie să fie deopotrivă ginomorfică
şi andromorfică. Şi că nici femeile, nici
bărbaţii nu au a se teme de completitudine, de întregire.
(pag. 245)
Am înţeles cât de greu şi cât de dureros
se construieşte lumea oamenilor liberi, dar şi cât de
nepreţuită, de minunată este libertatea culturală
şi politică. Şi că, fără ea, suntem,
social, un chimval răsunător, o harpă ruptă.
Mâini de sculptori amputaţi si minţi mutante. Arbori
bonsai.
Am învăţat că, în străfunduri,
fiecare suntem ceea ce rămâne din noi după ce nu mai
avem funcţii, titluri, ranguri, averi. Şi am învăţat
să îmi fie milă cel mai mult de cei din care nu mai
rămâne nimic după ce le pierd pe toate acestea. Căci,
Doamne, cât am rămas de legată de cea mai tulburătoare
dintre întrebările filosofice despre rostul nostru, al fiecăruia:
De ce trãiesc eu şi nu oricine altcineva în locul
meu?
Fragmente disparate din vol. CU
MINTEA MEA DE FEMEIE (de la finalul cãrtii).
Gândurile umbrei. Începuturi ( pp
154 -157)
Prin 1992, Radio România a transmis primul interviu
despre feminism. Mai grav, despre filosofia feministă.
Un domn receptiv şi foarte cultural (jurnalişti nespecializaţi
erau greu de găsit în acea vreme) l-a invitat pe Adrian
Miroiu să susţină un interviu de o oră despre
filosofia feministă.
— E mult mai bine aşa, domnule Miroiu.
Are mai multă autoritate şi credibilitate să
vorbească un bărbat filosof pe această temă.
Adrian a fost contrariat. I se părea deplasat.
Ştia mult mai puţine decât mine, în genere, cu excepţia
epistemologiei feministe, cunoaşterea lui e second hand,
via nevastă. I-am spulberat îndoielile:
— Să te duci şi să dai
interviul. Este incomparabil mai important ca aceste idei şi
argumente să ajungă la ascultători decât să
mă încăpăţânez eu pe o problemă de
principiu: adică nici măcar în această zonă,
cu creatoare femei si din perspectiva lor nu le recunoaştem
competenţa? În definitiv, ar mai avea de fapt rost toată
această întreprindere intelectuală dacă le era
recunoscută vreodată autoritatea femeilor în calitate
de creatoare de idei şi teorii?
Uitându-mă în urmă, chiar mă întreb
de unde adunam resurse să ne ocupăm de „cai verzi
pe pereţi" în acea lume care îşi destructura
instituţiile şi modurile de viaţă. Dar nu
cred că e onest să îmi transfer mintea de acum în
cea de atunci. Până la urmă, răspunsul e chiar sub nasul meu, în prefaţa primei antologii de traduceri
de filosofie feministă:
De trei ani încerc să
dilat timpul, să recuperez anii pierduţi, să
elimin sentimentul că nu sunt contemporană cu vremea
mea... Privesc în spate cu mândrie şi tristeţe: cu
mândrie pentru felul în care femeile Vestului ies din anonimat
şi invizibilitate, din condiţia de mulţime, din
starea de substantiv comun, devenind purtătoare de nume
proprii, individualităţi creatoare... privesc însă
cu tristeţe sincopa de o jumătate de veac,
vidul de sens, ieşirea din istorie a celor din Est, în
condiţiile în care, în România de pildă, primul val
de feminism avea atunci, la ceasul său (în interbelic
nn.), deplină aşezare şi contemporaneitate
Ani mai târziu, o prietenă mi-a adus o carte
franţuzească, Tout ce que Ies hommes savent
sur Ies femmes, a unui autor care semna M.I. Sogine.
O deschid. Zeci de pagini goale. La capăt ISBN şi
numele tipografiei. Dacă nu aveam deja un spate serios
de lectură, consideram cartea o ofensă complet nedreaptă
la adresa bărbaţilor. Aşa însă traduceam
în mod diferit sensul paginilor albe.
Femeile sunt, pentru şi despre femei, o
carte încă nescrisă sau abia începută. Aproape
tot ce ştim despre femei este imaginat, explicat şi
interpretat de către bărbaţi. Sarcina, naşterea,
alăptarea, avortul, creşterea pruncilor, corpul,
îngrijirea, standardele de frumuseţe şi puritate,
dacă ele sunt sacre sau profane, dacă şi când
sunt curate sau spurcate, dacă gândesc, ce, cât şi
cum, dacă simt, ce, cât şi cum, dacă pot, ce
cât şi cum. Ce le este îngăduit să spună,
să înveţe şi să facă. Dacă şi
ce le este permis să spere. Ce înseamnă ceea ce visează.
Dacă iubesc şi cu mintea sau doar cu inima. Tot ce
ştiu bărbaţii despre femei, de la femei, cel
puţin în sensul culturii publice, se aseamănă
mult cărţii franţuzeşti cu paginile goale.
Tot ce ştiu femeile de la femei, pe calea culturii scrise,
seamănă mult cu acea carte a autorului M.I. Sogine.
Istoria femeilor, aşa cum o gândesc femeile
însele, a fost, până acum 60 de ani pur şi simplu
preistorie, îmi amintesc observaţia studentului meu, RC,
la un seminar de filosofic feministă, prin 1996:
— Cred că, în ispita femeilor către
cunoaştere, purtarea faţă de ele a
fost cam aşa: el, savantul sau filosoful, se află
în bibliotecă si este brusc deranjat de faptul că
i se strecoară câinele înăuntru, îi dă un şut
de nu se vede şi îi mai trânteşte şi uşa
în nas. Dacă, din întâmplare „câinele" mai continuă
să scâncească si să zgeapţăne la uşă
se trezeşte în stradă sau, mai rău, este eutanasiat.
Mă rog, ars pe rug ca vrăjitor sau linşat, ca
Hypatia.
Ştiu că, pentru cititoarele şi
cititorii tineri, ceea ce am scris mai sus pare greu de crezut.
Istoria apasă pe acceleraţie cum nu a făcut-o
niciodată până acum, în toate privinţele. Cine
mai ştie, ocupaţi cum sunt istoricii cu bătăile:
de clasă, de independenţă, de cucerire, de colonizare
si decolonizare, că abia în anii '50-'60 ai secolului XX
femeile lumii, inspirate din iluminism, au avut acces de masă
la şcolile de băieţi, la învăţământ
mixt? Cine învaţă, din canonul manualelor şcolare,
că femeile fie erau condamnate la analfabetism sau la alfabetizare
primară, fie o luau către învăţături
care să le pregătească pentru statutul de doamne
(cele puţine) sau de gospodine (cele multe)? Accesul lor
la bazele ştiinţelor şi culturii a început, practic,
în generaţia mea (cea care acum are 60-70 de ani), prima
care a beneficiat cu adevărat fără oprelişti
de „marea cunoaştere". Nu e de mirare că aceasta
este generaţia care a dat un număr mult mai semnificativ
de femei inovatoare, inventatoare, teoreticiene, artiste plastice
şi scriitoare decât toate cele care au precedat-o, la un
loc. Nu este deloc de mirare că a dat prima generaţie
de feministe care nu s-au mai mulţumit să arate că
pot să înveţe şi să performeze în domenii
masculine, ci şi să se întrebe de ce ar trebui ca
femeile să se rezume, uneori cu succes, alteori fără,
la imitarea modelului bărbătesc de excelenţă.
Oare avem de-a face cu o umanitate întreagă, daca jumătatea
ei până recent exclusă intră în jocul cunoaşterii
şi creaţiei preluând tale quale modelul „maeştrilor",
intrând în „povestea stăpânului", prin cădere
în admiraţie? De ce trebuie să devenim bărbaţi,
dacă vrem să fim egale în drepturi cu bărbaţii?
O umanitate confi- gurată cultural şi politic după
un singur calapod, cel masculin, este una dramatic sărăcită.
Ei sunt reperul. Ei sunt norma. Ei sunt gândul Noi suntem, o,
ce frumos şi cât de periculos, doar „umbra unui gând"[2],
înţelegem că istoria asta, pe care acum o numim patriarhală,
a dus lucrurile pe căile mai sus pomenite. Dar dacă
aşa a fost şi mai este, trebuie ca aşa
să fie în continuare?
Strivitoare întrebări şi foarte hazardată
căutarea răspunsurilor, fără întreb cum
de nu m-am simţit mai degrabă terorizată decât
încântată de aruncatul într-un ocean cu câteva insule
şi două-trei arhipelaguri. Cred că singurul
pai de care m-am legat în singurătatea de atunci a fost
faptul că nu găseam mult mai grea ieşirea femeilor
din patriarhat decât a noastră, a tuturor, din comunism.
Ştiam că şi dacă ai proclama sfârşitul
partiarhatului peste noapte, aşa cum a fost cazul proclamării
sfârşitului comunismului, ceea ce urmează este o reconstrucţie
foarte grea. Numai că, în optimismul meu de atunci, nu
mă gândeam că e imprudent să compar efectele
unei (doar) jumătăţi de secol comunist cu cele
ale mileniilor patriarhale. Eram încă atât de voluntar
prizonieră în lumea ideilor şi în jocul cu mărgele
de sticlă, încât îmi închipuiam că voi putea naviga
printre teorii, asemeni celor pe care le credeam semenele mele,
filosoafele vestice. Să faci filosofie feministă,
alergând ca disperata în bibliotecile universităţilor
americane şi britanice, în puţinul răgaz pe care
mi-1 permiteam, să te întorci acasă încercând să
faci abstracţie, cu xeroxurile în braţe, de mineriade,
securiade, de asaltul lumii noastre reale, neaşezate şi
zbuciumate, aflată în umbra fricii de schimbare, a disoluţiei
oricărei idei de stabilitate, a răcnetelor revistei
România mare şi a îndobitocirilor practicate de
presa trâmbiţaşă a vremii, ei, asta da utopie.
Ca să nu îi spun nebunie.
[1] Mihaela Miroiu (ed.), „Ieşirea din vrajă",
înjumătăţea anonimă. Antologie de filosofic
feministă, Şansa, Bucureşti, 1995, p. 8.
Metafora îi aparţine lui Nichita Stănescu (Evocare)
şi a inspirat titlul primei mele cărţi: Gândul
umbrei. Abordări feministe în fîlosofia contemporana, Alternative,
Bucureşti, 1995.
Inima nomadă a Marii
Uniri
(1 Decembrie, 2015)
Sunt din fire încrezătoare: cred în Dumnezeu, în Dreptate, în Dragoste,
în milă; voi sunteţi sceptici, cinici, la voi nimic
nu e sfânt, vă bateţi joc de toate, peste tot vedeţi
numai urâciune şi trădare, nu credeţi într-o inimă
curată. Voi vedeţi latura neagră şi întunecoasă
a oricărui lucru, pe când eu o văd pe cea luminoasă...
Dar şi un latin şi o anglo-saxonă s-ar putea înţelege,
dacă nu ar fi făţărnicie şi înşelăciune,
dacă nu ar fio dorinţă ascunsă şi vicleană
de a mă prinde în mreajă, de a mă găsi vinovată
şi astfel, a căpăta pe nedrept putere asupra mea...
Am venit în România ca un tânăr viteaz şi vesel, gata
să intru în rândurile voastre, să mă închin la
steagul vostru... dar sunt mereu învinsă dacă armele
voastre sunt bănuiala şi înşelăciunea. A
cui e ruşinea! A mea, sau a voastră! (Maria,
Regina României, replică dată lui Dimitrie Sturdza,
în Povestea vieţii mele, vol. II, apud Tatiana.
Niculescu Bran, Humanitas, Bucureşti, 2015, p. 94)
Regina Maria
M-am ascuns undeva, departe de toţi şi
de toate, sperând să îmi alung rădăcinile zilelor
şi să mă pot întoarce la sinegrafia din Literatura
de azi, aşa cum pot, Cu mintea mea de femeie. Am
luat cu mine Solenoid si Regina Maria. Ultima dorinţă.
Mircea şi Tatiana. îmi sunt dragi amândoi. Din Mircea
am citit 182 de pagini din cele 837. Mă absoarbe în năclăiala
chinului său de a şti de ce şi cine îşi este.
O face cu talentul acela zdrobitor, fără rest, lângă
care te simţi mereu un Salieri dându-se bătut faţă
cu Mozart. L-am lăsat puţin, poate pentru zile mai line,
mai neautoreflexive, din specia aceea în care fug de mine în
altul, fără rest, până la sfârşitul cărţii.
A cărţii acesteia cu un corp atât
de greu, încât mă dor mâinile dacă o ridic, plexul sau
coapsele, dacă o reazăm. Aş vrea să fie imponderabilă.
Cuvinte fără suport material. E vina relaţiei mele
de maturitate cu literatura. O relaţie de alcov. Plăcere
de alcov. Cum mi-ar putea fi plăcere de birou atunci când
o simt furată din timpul de muncă socialmente necesar
vorba lui Marx? Munca e ceva făcut în picioare, pe brânci
sau şezând. Plăcerea are lascivităţi de odaliscă.
Se insinuează printre cearceafuri şi perne, are căldură
de veioză luminând în întuneric si foşnet de file. File
din vieţile altora, ţâşnind ca sângele dintr-o
venă deschisă, Nici-una dintre venele acestea nu e atât
de corporal grea ca Solenoid. E o venă dintr-un braţ
de centaur, pe care trebuie să îl susţin cu puterile
mele ca să nu se piardă printre munţii plapumei
sau să ajungă la botul celor doi căţei care
l-ar sfâşia cu toată gelozia de care sunt în stare.
Solenoid e acum la dreapta mea. Mă aşteaptă
cu răbdarea unui munte.
Cartea Tatianei s-a grăbit mai mult. I-a ticăit
ceasul istoric. Am citit-o pe nerăsuflate, întâi de dragul
ei. Al Tatianei, adică. Nu o ştiţi? Femeia aceea
fabuloasă, cu ochi scăldaţi în lumină şi
chip de femeie arhetipală. E cea care priveşte în alte
femei, căutând arhetipul. Şi în oameni, căutând
umanitatea. Tot aceea, arhetipală. Cea despre care vorbeşte
personajul ei şi al nostru, regina Maria. Cea însetată
de credinţă, dreptate, dragoste si milă, navigând
disperat în mări tulburi, bulbucite de suspiciune, ură,
înşelăciune şi trădare. Conu' lancu a rezumat
mai brutal această lume: O soţietate fără
prinţipuri. Regina cu inima nomadă, niciodată
acasă sau, cine ştie, peste tot acasă. Regina Marii
Uniri.
Am o sensibilitate faţă de Ziua Naţională.
Atât de mare, încât nu mă pot îndura să o văd transformată
an de an într-un ceremonial de parastas şi militărie,
oricât de somptuoase sunt coroanele, de falnice tancurile, de
bălţate vehiculele pregătite pentru operaţiuni
NATO, inclusiv, cât de zvelte şi drăguţe sunt poliţistele
călare. Arcul de Triumf este dezgolit de cârpele sub care
se ascund periodicele restaurări, greu de încheiat. Ba se
topise gipsul, ba au înlocuit comuniştii chipurile lui Ferdinand
şi al Mariei cu două flori plescăite pe frontispiciu
şi au şters urmele vorbelor de atunci, ba au încercat
postcomuniştii să redea autenticitatea iniţială.
Ba, nu ştiu de ce s-a închis iarăşi. Aproape câte
un an întreg Arcul de Triumf devine pură butaforie, sub care
nici mirii nu se mai sărută, fiindcă nu au acces
de panouri de şantier în lucru. Şantierul se încheie
brusc, ca să se sărute armatele, în sunet de fanfară,
sub privirile politicienilor care se îmbrâncesc să arate
că descind din eroii Primului Război Mondial. Cel în
care şi înaintaşii lor s-au sacrificat până la
ultimul ţăran dus pe front. Luaţi la bani mărunţi,
nu cred să fie mai mult de o mână de politicieni care
să poată reconstitui naraţiunea şi raţiunile
zilei în care îşi testează bărbăţia în
frig, săltând pe vârfuri în direcţia camerelor TV.
Văd că sunt cam supărată şi neînţelegătoare
astăzi. Unii sunt şi ei nişte bieţi omuleţi,
goi-goluti de dinăuntru. Au nevoie de funcţii, bani,
case uriaşe şi de ecrane ca să îşi anestezieze
lucrul acela micuţ, strecurat ca acceleratul în mintea
lor la fel de complexă ca imaginea traseului Feteşti-Ciulniţa:
nulitatea cu scaieţi.
La aceste parastase milităroase, organizate
de l Decembrie se aude orice, despre orice, dar mai nimic despre
de ce au vrut românii din Transilvania să se unească
cu Regatul român şi cine sunt cei care au făcut aceasta
cu putinţă, dincolo de personajul colectiv „poporul"
şi câţiva politicieni ai vremii. Ceva despre Ferdinand,
despre I.C. Brătianu. Mai nimic despre Maria, Regina. Adică
nimic despre cea fără de care eforturile celor care
au luptat pe front ar fi rămas aproape sterpe. Căci
ea, mama soldaţilor, mama răniţilor, mama poporului,
a fost cea răspicat favorabilă Antantei, până
la capătul războiului. Ea şi femeile care au însoţit-o
au alinat suflete, au îngrijit trupurile şi au întreţinut
moralul soldaţilor, al unor ţărani simpli, prost
echipaţi şi instruiţi, adesea flămânzi, răniţi
şi bolnavi.
Regina înfruntă moartea şi ceea
ce este fără îndoială cel mai greu, depăşeşte
oboseala unei zile nu de opt ore, ci a unei zile care se întinde
până noaptea târziu, cu şaisprezece, şaptesprezece
sau optsprezece ore de muncă, pe cât de respingătoare,
pe atât de periculoasă, în mijlocul emanaţiilor infecte
ale cangrenelor. Când este vorba de Regină, nu ne referim
la curaj. Curajul presupune teamă şi energia de a învinge.
Sentiment necunoscut pentru o suverană a cărei îndrăzneală
aduce a invulnerabilitate.1 (Saint Aullaire de Beaupoile, Ambasadorul Franţei la Bucureşti).
Maria, Regina României, a fost cea care i-a împiedicat
pe Ferdinand, Ion I.C. Brătianu şi Barbu Ştirbey
să accepte o pace ruşinoasă întorcând spatele Antantei
şi, în acest fel, implicit să rateze crearea României
Mari, cea pe care o celebrăm în Ziua Naţională
a României. Dar fără Regină inclusă, nu-i
aşa?
Maria a fost perfect conştientă că
trebuie să acţioneze ca o suverană, într-o ţară
în criză gravă, aflată în deficit de virilitate
istorică. Ea era fiica Marii Britanii, mai mult, era nepoata
Reginei Victoria. Venea dintr-o ţară fără
burzuluieli şi complexe de emasculare dacă se lasă
pe mâna reginelor femei, cum e cazul în patria noastră mioritică
în care monarhiile erau circumscrise legii salice, iar republicile
nu s-au lăsat şi nu se lasă mai prejos. Faţă
cu lipsa de curaj şi de simţ istoric al bărbaţilor
la putere, Regina l-a înfruntat pe Ferdinand cu vorbe dure despre
incapacitatea de a ţine capul sus, despre uşurinţa
cu care se lasă manipulat, lipsa de onoare, vânzarea sufletului:
„Mai bine să murim cu capul sus, fără să ne
mânjim sufletele, punându-ne semnătura pe condamnarea noastră
la moarte." Nici cu cei care îl anturau politic nu a fost
mai blândă: „în această ţară nu există
bărbaţi şi îmi este ruşine că sunt Regina
unor laşi.1 Aşa grăit-a Regina, aflată
în plină afirmare a puternicei ei tării de caracter.
Până şi detractorii ei interni, puternicii
zilei, au trebuit să se predea şi să o recunoască
drept principală ctitoră a întregirii României, căci
nici mai şovăitorul ei soţ, Regele, nici primul
ministru I. C. Brătianu nu au avut credibilitate la Conferinţa
de Pace de la Paris. In schimb, Maria a avut credibilitate la
monarhul Marii Britanii, la preşedintele Franţei şi
la cel al Americii. Fireşte. Ei ştiau bine cine a avut
rolul hotărâtor în menţinerea României ca aliată
demnă a Antantei. Pe ea au ascultat-o cei care aveau pâinea
si cuţitul la finele Primului Război Mondial. La fel
de bine ştia şi recunoştea acest lucru şi
presa occidentală a vremii.
În ţara pe care şi-a asumat-o cu întreaga
ei minte şi cu întreaga ei inimă, Maria nu are monument
ca diplomată. Neconvenabil şi nefeminin. Ajung efigiile
în calitate de nevastă şi statuia ei ca mamă
a răniţilor. Ajunge memoria nevestei miloase a suveranului
şi cea de mamă a şase prinţi
şi prinţese, în cazul în care nu ajunge, nu-i nimic,
orice altă calitate, mai ales cele politice, va fi trată
ca orice hybris femeiesc: cu aria calomniei, fireşte.
Şi ce poate să fisureze mai mult imaginea demnă
şi integră a unei femei briliante în spirit şi,
pe deasupra, frumoase, pline de viaţă, decât speculaţiile
ordinare despre „dubioşenia" prieteniilor ei cu bărbaţii?
Cum să conceapă cât de mare este forţa caracterului
unei femei care a făcut istorie, spiritele mici, învăluite
în autosuficienţă, cu vorbele ei: sceptici, cinici,
pentru care nimic nu e sfânt, îşi bat joc de toate, văd
numai urâciune şi trădare, sunt incapabile să creadă
într-o inimă curată!
Marea Unire s-a petrecut cu 47 de ani înainte să
mă nasc eu, cu 26 de ani de la naşterea mamei, amândouă
în Transilvania României, şi la 2 ani după naşterea
bunicii mele, în Transilvania Imperiului Austro-Ungar. Este socotită
cea mai înaltă împlinire a istoriei României, în istoria
maturităţii mele, cea mai mare împlinire ar putea să
fie Statele Unite ale Europei, o Uniune federală. Dar poate
nu sunt încă destule Marii care să treacă peste
orgoliile nevolnice ale vremii şi să reziste păcatului
de a fi femei care se amestecă în facerea istoriei.
Tatiana Niculescu scrie ca un brici de mătase
despre inima nomadă a Marii Uniri, Regina Maria. Trupul
Reginei odihneşte la Mănăstirea Curtea de Argeş,
lângă soţul ei Ferdinand, Regele en titre. Inima
hoinăreşte pe unde o poartă caseta istoriei, numai
unde şi-a dorit, la Stella Maris, în Balcicul ei românesc,
nu. La doi ani după moartea ei, Balcicul nu mai e românesc.
Inima îi pleacă la Bran. E ascunsă apoi în stâncă,
să nu o azvârle comuniştii în lada de gunoi în care
au aruncat trecutul neconvenabil lor. Dar mai târziu, când au
devenit naţionalişti, o dibuiesc şi o mută
ca obiect de inventar la Muzeul Naţional de Istorie. Se face
praf comunismul. Familia regală reuşeşte să
mute inima într-un loc drag Reginei, la Pelisor.
Trupul Reginei, la fel ca trupul Anei, e parte a
zidului unei capodopere pusă pe seama lui Ferdinand sau a
lui Manole. Numai că Maria a refuzat ca cea mai bună
parte simbolică a ei (sediul popular al caracterului şi
sentimentelor) să treacă în inventarul celui căruia
trebuia să îi fie doar umbră. Fiindcă, dintre toate
iubirile puse pe seama ei, singura pe care şi-a asumat-o
ca absolută a fost faţă de poporul căruia
a ales să-i fie Regină.
*
Mama a citit înaintea mea cartea Tatianei. Când mi-a predat-o cu imperativul:
Citeşte-o imediat!, ochii îi străluceau a încredere
şl mândrie, de parcă ea însăşi a fost parte
a marii istoriei făcute, nu doar a celei îndurate. Privirea
aceea, hybrisul atât de înăbuşit în inima nomadă
a femeilor.
_______________
Este vorba de cartea Regina
Maria. Ultima dorintã scrisã
de Tatiana Niculescu Bran si apãrutã la HUMANITAS.
O carte pe care si eu am citit-o pe nerãsuflate...
Salt la inceputul paginii
