Interviu

„Cred că suntem o ţară moartă după metafore şi compuneri libere"

Ovidiu Şimonca: Mihaela Miroiu a organizat săptămâna trecută dezbaterea "Interesele femeilor: demnitate, autonomie, autoafirmare ". Cu acel prilej, Mihaela Miroiu şi-a lansat cartea Nepreţuitele femei. Publicistică feministă, apărută la Editura Polirom, în colecţia „Ego. Publicistică", volum prezentat recent în Observator cultural (nr. 329, 13-19 iulie 2006). Tot la colocviul amintit, Ştefania Mihăilescu a primit premiul pentru cercetarea mişcării româneşti pentru drepturile femeilor. Dezbaterea a fost o bună ocazie pentru a evalua situaţia feminismului românesc din perspectiva impactului în opinia publica. A doua zi, joi, 12 octombrie, am vizitat-o pe Mihaela Miroiu la SNSPA, unde este profesoară universitară la Facultatea de Ştiinţe Politice şi unde am realizat interviul din acest număr, Nepreţuitele femei este un volum extrem de bine structurat: ne prezintă toate avatarurile prin care a trecut feminismul românesc în ultimii treisprezece ani şi conţine principalele polemici care au însoţit evoluţia în acest domeniu. Mihaela Miroiu dispune de o calitate, probabil esenţială: are umor, ceea ce-i permite să fie lipsită de ranchiune sau supărări inexplicabile. Umorul său îi asigură o anumită detaşare: nu scrie încrâncenat si ofticos, nu atacă persoane, ci idei. Autoarea vrea cu adevărat să se modifice condiţia femeilor în România de azi. Nu e doar o declaraţie de intenţii, proclamată demagogic: e o stare de fapt, lupta continuă cu discriminările şi dispreţul faţă de femei, în care Mihaela Miroiu e vârful de lance, împunge bine şi cu folos, dar şi parează lovituri care mai de care mai multe şi mai năstruşnice, mai grobiene şi mai neargumentate.

Femeia ar trebui să fie supusă bărbatului, cum spune învăţătura creştin-ortodoxă?

Mihaela Miroiu: La modul absolut?

O.Ş.: Mă gândesc la modul în care se oficiază căsătoriile religioase creştin-ortodoxe şi unde există această sintagmă. N-ai auzit-o?

M.M.: Am auzit-o, categoric. Este una dintre multele expresii care ne arată că pe noi nu ne interesează istoria şi prezentul, ci un fel de veşnicie perpetuă, un fel de atemporalitate absolută a Bisericii în raport cu lumea şi în contradicţie cu Evangheliile.

O.Ş.: Ce să facă o femeie când se căsătoreşte şi primeşte o asemenea învăţătură?

M.M.: Când cineva trebuie să se supună tot timpul, gândeşte-te că altcineva trebuie să dea ordine tot timpul şi e foarte obositor. Dacă o căsătorie înseamnă o incompetenţă absolută din partea mea şi soţul trebuie să-mi gireze toate acţiunile, fiindcă eu nu am liber-arbitru şi nici nu sunt responsabilă de ceea ce fac, avem probleme. Unu: ar trebui să-mi spună încontinuu - de când mă scol până mă culc - ce să fac şi să-mi explice de ce şi cum, pentru că nu mă duce mintea. Doi: dacă n-am liber-arbitru, dacă nu am discernământ deplin, trebuie să fim consecvenţi: nu pot să răspund de faptele mele nici măcar în viaţa de apoi. Să răspundă el.

O.Ş.: Cum ar trebui să fie judecat acest sfat, acest îndemn, această regulă? La oficierea căsătoriilor creştin--ortodoxe se spune că „femeia trebuie să fie supusă bărbatului ".

M.M.: Această regulă ar trebui eliminată, nu jude­cată. Scoasă, pur şi simplu. Există preoţi ortodocşi care o ignoră. Eu ştiu preoţi ortodocşi care sar peste acest pasaj umilitor, înrobitor de-a dreptul, gândindu-se foarte clar că doi oameni care se căsă­toresc îşi aşază în comun mintea, corpul şi sensibilitatea, participă deopotrivă la viaţa lor comună.

O.Ş.: Te rog să alegi dintre următoarele două formulări: „femeia — egala bărbatului "şi  „femeia - jumătatea bărbatului ".

M.M.: Când vorbim despre femeia egala bărbatului, e vorba despre egalitatea în drepturi, egalitatea în tipuri de competenţe, egalitate în faţa legii, egalitate în faţa moralei. Dacă e vorba despre cuplu, fiecare ar trebui să fie jumătatea celuilalt. Fiecare dintre noi este jumătate dintr-un bărbat şi jumătate dintr-o femeie, care, împreună, alcătuiesc un noi.

Cealaltă jumătate rămâne în sensul identităţii proprii, nelegate de cuplu.

Sindromul room-service

O.Ş.: De când te ocupi de feminism, ce s-a schimbat în România, în acest domeniu?

M.M.: Enorm de mult. Persoanele tinere care intră în domeniu sunt extrem de supărate că lucrurile stau atât de prost şi mai avem atât de multe de făcut, iar înapoierea e atât de mare. Dar eu ştiu de unde am luat-o şi mi se pare că s-au schimbat foarte multe lucruri: s-au dezvoltat cercetarea şi publicaţiile - dar relativ unilateral. Feminismul este legat de ştiinţele sociale şi de istorie, însă atinge foarte puţin zona filologică, juridică, eco­nomică. Acest tip de studii a fost extrem de puţin asimilat în universităţi; practic sunt numai două care au nivel de maşter: SNSPA şi Universitatea „Babeş-Bolyai".

O.Ş.: Dar în viaţa practică, în viaţa obişnuită, în situaţia femeilor, se poate constata o îmbunătăţire?

M.M.: In situaţia femeilor s-au schimbat câteva lucruri, foarte serioase, dar nu din cauza femi­nismului românesc, ci a sindromului pe care eu îl numesc room-service, respectiv a importului de legis­laţie pe care România a fost obligată să-1 facă. Au fost adoptate şi Legea egalităţii de şanse, cea a combaterii discriminării, şi Legea combaterii violenţei domestice. Acestea au fost date la pachet, room-service, sub nasul unor cetăţeni care nu prea au obiceiul să-şi revendice drepturile (altele decât cele sindicale) sau să facă mişcări serioase pentru drepturile lor.

O.Ş.: în acest domeniu, care este principala problemă rămasă în suspensie?

M.M.: Avem numai legi, dar nu avem politici buge-tate prin care să se aplice legile. Avem două instituţii: Consiliul pentru Combaterea Discriminării, care lucrează mai bine, şi Agenţia Naţională pentru Egalitatea de Şanse, care practic nu are autonomie, nu are buget propriu şi poate face foarte puţin. Instituţiile acestea ar fi trebuit să aibă pui în toate instituţiile statului, la nivel central şi la nivel local. Lucrul acesta nu s-a întâmplat. Noi trăim într-o eternă poveste, în România: democraţia se mani­festă la nivel abstract, macrosociai, iar exercitarea ei este extrem de greoaie, pentru că nu se trans­feră politici, practici şi instituţii la nivel micro-social. Situaţia este valabilă în toate privinţele, nu doar în egalitatea de şanse.

Chiar trebuie să scot toate săbiile?

O.Ş.: De ce crezi că persoanele care sunt în zona femi­nismului românesc sunt privite ca nişte excentricităţi -

M.M.: Dacă noi am lua în serios liberalismul, şi libe­ralismul ar fi excentric... Cred că şi social-democraţia ar părea excentrică... Feminismul pare şi mai excentric... Democraţia politică, democraţia pentru femei, a început ca exerciţiu în 1990; acum e în plină adolescenţă, cu toate avatarurile adoles­cenţei: rămâne mai degrabă ca reacţie mai mult sau mai puţin emoţională şi e puţin structurată în sensul unei mişcări conştiente de sine. Al doilea motiv e ortodoxia: spaţiul ortodox e unul foarte puţin reformist, puţin sincron cu istoria, nu ţine cont de felul în care se dezvoltă lucrurile, cultivă un fel de atemporalitate, e într-un dialog cu veş­nicia care nu ajută deloc transformarea socială la nivelul comunităţilor de enoriaşi, acestea fiind, la vremea lor, focarele societăţii civile. Societatea civilă din Occident, plecând de la ele, s-a struc­turat, iar comunităţile de enoriaşi au început să se laicizeze în diverse moduri. La noi, comunită­ţile de enoriaşi sunt atemporale ca organizare, ca tip de acţiune. Se pot ocupa de opere de caritate, dar nu de opere de emancipare, nu de opere de dez­voltare, în plus, mai suntem şi latini. Latinitatea este un ingredient suplimentar al misoginismului mai mult sau mai puţin romantic, în cazul nostru, clar mai puţin.

O.Ş.: De ce eşti aşa de critică cu ortodoxismul? Unde e punctul nevralgic?

M.M.: Punctul nevralgic e că neglijează Evangheliile. Este un ortodoxism care din punctul de vedere al statutului femeilor a sărit peste Evanghelii şi a ales din Epistolele lui Pavel partea convenabilă,

fără să mai meargă foarte serios în sensul tratamentului faţă de femei conţinut de Evanghelii. Femeile au fost continuu aproape de Hristos: l-au însoţit în opera de propovăduire a veştii celei bune, 1-au însoţit cu consecvenţă, fără să le fie frică, fără să fugă ca majoritatea ucenicilor. Au mers până la răstignire şi până la mormânt, femeile niciodată nu s-au sfiit să-i fie mereu în preajmă şi nici Hristos nu s-a sfiit să se apropie de ele, să încalce toate tabuurile din legea veche: cea legată de femeia care sângera, cea legată de prostituate, de adultere. Toate aceste poveşti sunt neglijate în statutul pe care îl au femeile în Biserica Ortodoxă, însăşi semni­ficaţia sângelui, care în alte biserici creştine este un sânge ce renaşte, mântuie, în Biserica Ortodoxă sângele femeiesc este privit ca un sânge spurcat. Dacă nasc un copil se păstrează ritualul după care femeile sunt necurate, pentru că au născut un copil, ceea ce mi se pare complet nedrept şi grotesc, şi sunt spurcate cu două măsuri: o femeie e şase săptămâni spurcată, dacă a născut o fată, şi trei săptămâni dacă a născut un băiat. După care tre­buie să-şi facă moliftă de curăţare, în aceeaşi pri­vinţă, a naşterii unui copil, tatăl nu trebuie să treacă prin nici un ritual de purificare. Cu alte cuvinte. copiii se nasc din păcatul mamei, nu şi din cel al tatălui.

O.Ş.: De ce nu încerci să discuţi toate lucrurile acestea cu reprezentanţii Bisericii Ortodoxe, care pot decide ritualurile?

MM.: Cu Sfântul Sinod?

O.Ş.: Da, de ce nu? Trebuie să existe şi acolo oameni receptivi...

M.M.: Am vorbit cu preoţi ortodocşi autori de cărţi, cu preoţi cultivaţi, care nu sunt de acord cu aceste ritualuri. Aceşti preoţi nu au nici un fel de putere de decizie, în Biserica Ortodoxă decide Sfântul Sinod care este alcătuit din călugări, care nu sunt căsătoriţi, care nu trăiesc lângă femei, iar ima­ginea lor despre femei ca partenere de viaţă este abstractă. Prin urmare, o biserică orânduită de bărbaţi care au ales singurătatea şi izolarea este greu receptivă la femei. Le cunosc prea puţin.

O.Ş.: România se schimbă, se schimbă uneori forţat, nu se poate să nu se schimbe şi .Biserica Ortodoxă. Trebuie să fiţi mai insistente!

M.M.: Am citit cândva, acum câţiva ani, o broşură la mănăstirea Sinaia, o broşură pentru care BOR şi-a dat girul. Acolo era prezentată o listă de „satanişti", din care făcea parte şi Lady Diana şi, bine­înţeles, feministele. Până şi Maica Tereza avea un statut dubios... Cum vă închipuiţi, în aceste con­diţii, un dialog între una ca mine şi Sfântul Sinod? Eu primesc de la început o etichetă care mă pla­sează într-o situaţie în care, probabil, şi apropierea de mine ar fi un păcat de neiertat. Ştiu însă foarte bine că o persoană deosebit de cultivată care are relaţii cu studenţii de la Teologie mi-a folosit un capitol dintr-una dintre cărţi, din Convenio. Despre natură, femei şi morală, în care vorbeam despre teologia ortodoxă într-un sens feminist. Era de acord cu perspectiva şi cu punctul meu de vedere, dar mi-spus deschis că nu va putea invoca bibliografia reală. Am descoperit un tip de duplicitate asemănător celui din comunism: da, cred că are dreptate,  am să prezint teoria Mihaelei Miroiu, dar n-am să spun a cui este. Mai mult decât atât: mărturisesc că eu mi-am făcut căsătoria religioasă mai târziu şi preotul meu, care e si duhovnicul meu şi mă înţelege foarte bine, nu a menţionat, în slujbă, partea cu „femeia supusă bărbatului". Cu alte cuvinte, există o anumită deschidere, dar nu ca „politică' generală a Bisericii.

O.Ş.: Rămâne să vă luptaţi cu cei care decid ritualurile în Biserica Ortodoxă!

M.M.: Am o întrebare: chiar trebuie să scot toate săbiile împotriva tuturor instituţiilor ?

O.Ş.: Chiar nu trebuie să te laşi.

M.M.: Nu mă las! Dar, în această privinţă, mai degrabă a trebuit să mă lupt cu laicatul decât cu preoţii pe care i-am cunoscut. Gândeşte-te la poziţia lui Dan Ciachir, care nici măcar n-a polemizat cu mine. El a scris, eu am scris, dar în paralel; niciodată nu a răspuns obiecţiilor mele. S-a dovedit mai închistat decât Sfântul Sinod, lucrând cu o listă de adjective infamante, adresate unei entităţi abstracte - fiecare lucrează cu o proiecţie imaginară despre feministe. Un asemenea personaj cum e Dan Ciachir, nu este curios să cunoască o feministă reală: eu mai degrabă am intrat în dialog cu teologi ortodocşi.

Cred că am ieşit din carapacea academică

O.Ş.: În volumul Nepreţuitele femei. Publicistică feministă, spui aşa: „Nu ştiu să existe, conştientă de sine, o mişcare feministă românească semnificativă dincolo de graniţele producţiei şi educaţiei intelectuale. Şi aceasta din urmă cu un corp firav, dar cu ceva mai multă minte ". Discursul vostru nu-i cumva prea academic?

M.M.: Există un discurs feminist, care este academic, cum spui. Acest academism se datorează, în primul rând, faptului că sunt oameni care preferă întâi să se instruiască foarte bine şi pe urmă să livreze cunoaşterea în diferite doze. Ca să ajungi la simpli­tate, trebuie să ştii foarte multe. Oamenii din zona feminismului au simţit nevoia să cerceteze, să studieze, să producă mai întâi la nivel academic.

O.Ş.: E suficient?

 MM.: Nu.

O.Ş.: Ce-i de făcut? Ce-ai făcut să ieşi din zona discursului academic pentru ca mesajul tău să fie înţeles de cât mai multă lume?

M.M.: Cele mai importante succese ale mele, în sensul dezbărării de limbajul academic, îl reprezintă două categorii de ieşiri foarte directe în spaţiul

public. Primul: merg frecvent la emisiunea Mihaelei Tatu, „De 3 x femeie", unde este prezentat un film pe un studiu de caz - de violenţă, de relaţii ten­sionate de cuplu, de trafic de femei etc. Şi eu comentez într-un limbaj care e foarte accesibil. Ştiu asta. Dimineaţa, când vin la cursuri, cele doua femei de serviciu de la facultate îmi bat în uşa biroului şi îmi zic: „Doamnă, hai să mai discutăm puţin despre ce aţi zis aseară", în acel moment mă simt extraordinar de bine. Al doilea exemplu: am o rubrică, la o revistă de femei, la Avantaje, unde folosesc un limbaj pentru toată lumea. Cred că am succes, pentru că văd ce mesaje vin la redacţie, care mă încurajează să perseverez.

O.Ş.: Foarte bune exemple. Probabil că aşa trebuie procedat astfel încât feminismul să fie înţeles, acceptat şi promovat.

M.M.: Eu cred că am ieşit din carapacea acade­mică, încerc să merg mult mai aproape de grijile femeilor. Ţinta principală o reprezintă „femeile de serviciu", în sens generic, iar de acolo pot merge spre toate celelalte. Să-ţi spun ceva despre reacţiile lor; ele îmi zic: nu înţelegem de ce câştigăm la fel ca portarii, când portarii nu fac nimic toată ziua, tar noi muncim de ne spetim. Numai pentru că sunt bărbaţi! Alt exemplu, tot de la aceste femei care îmi spun: nu înţelegem de ce când ajungem acasă trebuie să ne apucăm de mâncare, spălat, copii, iar bărbată-miu. dacă nu e beat, stă oricum cu burta în sus şi nu face nmic.
Vreau să spun că aceste femei simple percep viaţa ca un şir de nedreptăţi în lanţ şi vorbesc cu mine pentru că eu le ascult şi le înţeleg.

Gigi Becali a încurcat Duhurile

O.Ş.: Ce te faci cu Gigi Becali care la programul „Zece pentru România "de la Realitatea TV a spus că în familia lui femeile nu au voie la fotbal sau la discotecă, doar la biserică le este locul! Mai mult,  Gigi Becali,  adresându-se doamnei Sulfina Barbu, care era prezentă în emisiune, i-a spus că nu e bună de ministru, că nici o femeie nu trebuie să fie ministru. Iar doamna Sulfma Barbu a început să se justifice că a obţinut postul pe baza unor teste, pe baza unor audieri interne etc. Aş vrea să comentezi şi declaraţia lui Gigi Becali, şi reacţia Sulfinei Barbu.

MM.: Eu ştiu mai multe despre Gigi Becali. Ştiu ca la nunţi merge cu soţia, dar nu permite nimănui să danseze cu ea. A pus un monopol pe o femeie. Tot comportamentul lui faţă de femei mă face să cred că el a interpretat greşit Duhul Sfânt despre care spune că 1-a vizitat. L-o fi vizitat Duhul Sfânt, dar cred că era unul islamic, nu creştin. Nici un fel de Duh Sfânt creştin nu cere ceea ce spune Becali că trebuie să facă femeile. E o problemă cu Gigi Becali: a încurcat Duhurile. Este clar un per­sonaj cu o gândire misticoid-fundamentalistă. El se trage dintr-o tradiţie vastă care până şi la musulmanii reformişti arată mult mai bine. în sensul celor declarate, dom' Gigi poate să fie frate spiritual cu Bin Laden, cu Zarqavvi. Nu în sensul ca este criminal, nici pe departe, dar gândirea lui în legătura cu femeile se cam plasează la nivelul căpeteniilor islamiste sus-numite.

O.Ş.: De ce n-a avut replică Sulfina Barbu? De ce s-a justificat în faţa lui Gigi Becali că este ministru?

M.M.: Sulfina Barbu nu are cultura argumentelor împotriva patriarhatului. Dacă o avea, reacţiona imediat, dar, probabil, este o chestiune care n-a preocupat-o niciodată. Sulfina Barbu face parte din categoria femeilor excepţionaliste care probabil admit că, da, femeile sunt proaste si ar trebui să stea în banca lor, dar eu sunt o excepţie, eu m-am realizat, eu am scăpat. Excepţionalistul este foarte frecvent între femeile de succes din România. Doamna Sulfina Barbu crede că e o excepţie - ea nu consi­deră că e firesc ca o femeie să fie ministru, daca îndeplineşte nişte criterii. Dacă ar fi avut cultura egalităţii şi a echităţii de gen, în care n-a educat-o nimeni, niciodată, ar fi avut replică în faţa lui Gigi Becali.

O.Ş.: Totuşi am un reproş să-ţi fac. Eşti profesoara universitară. Predai la SNSPA ştiinţe politice. De la  o femeie ca tine, lumea s-ar fi aşteptat, între 2000 şi 2004, la o reacţie politică anti-PSD. O reacţie a ta faţă de corupţie, faţă de subordonarea  presei, faţă de utilizarea banului public în folos propriu. Nu crezi că o reacţie politică faţă de evenimentul politic ar fi contribuit si la susţinerea feminismului, ar fi dat greutate feminismului?

M.M.: Eu îmi adun un al doilea volum de publi­cistică, alcătuit din articolele mele despre etică în politica românească a ultimilor 10 ani. în presă au existat articole scrise de mine despre ceea ce spui.

O.Ş.: Şi o reacţie anti-PSD?

M.M.: Desigur. Cu un amendament: eu nu am niciodată ca ţinte numai partidele sau doar anumite partide. Am ţinte derapajele de la democraţie, de la etica în politică, derapajele de la promisiunile electorale, derapajele de la doctrină. Acestea au fost şi sunt ţintele mele.

Misoginismul nu e monopolul bărbaţilor

O.Ş.: Mihaela Miroiu, am vrut să spun că într-un moment când viaţa politică părea sufocată de Guvernul Năstase a veni şi a vorbi despre cât de persecutate sunt femeile putea trece drept un discurs inadecvat din partea unei profesoare de ştiinţe politice.

M.M.: Ce-mi lipseşte acum este acel volum care să dovedească că toţi anii ăştia n-am navigat public doar în subiecte feministe. Am scris substanţial şi pe subiecte de altă natură, am scos cărţi: Socie­tatea retro şi România. Starea de fapt, care au fost extrem de critice cu tipul acesta de societate. Unele teorii au fost ofertante in plan internaţional, cum a fost ideea despre conservatorismul de stânga, ce îmi aparţine. Dar pot să recunosc: a fost extrem de rar când am fost invitată la vreo televiziune pe altă temă de expertiză decât cea legată de feminism şi de femei, cu îngăduinţă şi pe politici de edu­caţie. Eu nu sunt cunoscută în spaţiul public ca o politologă, ca analistă a politicii - deşi asta sunt -, pentru simplul motiv că televiziunile nu prea cheamă, cu excepţia Alinei Mungiu-Pippidi, nici o femeie din mediul academic să facă analiză poli­tică. Ce să fac? Să mă invit singură? Să dau tele­foane? Să spun că mă pricep? Televiziunile nu mă invită, dar îmi pun o etichetă, pe aceea de femi­nistă. Eticheta conţine doar o parte de adevăr; eu nu vin în feminism din feminism, ci vin din filosofie socială şi din ştiinţe politice.

O.Ş.: În volumul Nepreţuitele femei spui că „lez-demnitatea şi antifeminismul se clădesc pe supunerea, nepăsarea şi tăcerea femeilor ". Unde greşesc femeile din România? Noi mereu ne raportăm la bărbaţi, spunem că de la ei porneşte o tratare dispreţuitoare a femeilor.

M.M.: Misoginismul nu e deloc monopolul băr­baţilor.

O.Ş.: Sunt si femei misogine?

M.M.: Uneori din plin... Am avut şi la dezbaterea pe care am organizat-o, „Interesele femeilor: demni­tate, autonomie, autoafirmare", femei care s-au manifestat incredibil de misogin. In România, la nivel privat, femeile misogine intră în ceea ce s-ar numi cultura soacrei: soacra îşi urăşte nora şi o tratează drept proastă. La nivel public, misoginismul femeilor înseamnă autoadularea, impresia că ele sunt de excepţie; sunt foarte bucuroase că nu au concurente, că sunt unicate.

O.Ş.: Mamele sunt misogine?

M.M.: în multe cazuri. Mamele îşi educă băieţii să fie serviţi şi fetele să servească. Numai dacă eşti fundamental misogină crezi, ca mamă, că per­formanţa viitoare a fiicei tale trebuie să fie cea a servituţii. Asta înseamnă că ai o

părere proastă despre femei şi o transferi asupra fiicei tale. Mai degrabă găseşti bărbaţi, taţi de fete, care le educă mult mai autoafirmativ, le împing spre autoafir­mare, spre nesupunere: Du-te, fata tatii, până unde te ţin puterile minţii tale!

Fetele ţes, cos, torc lâna, băieţii sunt operatori PC, aviatori

O.Ş.: Avem exemplul atâtor femei de succes din România care s-au ghidat după îndemnul pe care l-ai menţionat: Du-te, fata tatii, până unde te ţin capacităţile! Şi au reuşit!

M.M.: Sunt exemple individuale, e foarte adevărat. La întrebarea „şi ce-i de făcut?" nu poţi să răspunzi numai individual. Schimbările într-o societate sunt posibile pe două căi: prin guvernare şi prin educaţie. O guvernare trebuie să-ţi facă politici ale echităţii, iar educaţia trebuie să-ţi facă strategii. Astăzi, în manuale, fetele în continuare ţes, cos, torc lână...

O.Ş.: Ce vreţi să facă fetiţele?

M.M.: Profesiile spre care sunt trimise fetiţele conform manualelor şi reflexelor cadrelor didactice sunt cele de coafeză, secretară, manichiuristă. Iar băieţii sunt trimişi spre operatori PC, aviatori.

O.Ş.: Nu crezi că aici exagerezi puţin? O fetiţă citeşte aşa ceva în manuale. O fetiţă deşteaptă, cu discernământ, cu părinţi emancipaţi, nu va ţine cont de ce scrie în manuale.

M.M.: Aşa este. Să presupunem că părinţii ofer.; un model de socializare contrar celui din manuale. Adică sunt doi parteneri care se respectă, care işi rezolvă împreună creşterea şi educarea copiilor, ;n familia cărora nu există violenţă domestică, dim­potrivă, în care gospodărirea casei este făcută împreună în cuplu. Ştii cât la sută dintre cuplurile din România sunt aşa? Cinci la sută.

O.Ş.: Nu pot să cred.

M.M.: Crede-mă, e dovedit statistic. Aceste cinci la sută pot să submineze manualele prin modelul de socializare. Dar restul cuplurilor? Crezi că  se poate face o modernizare a relaţiilor în cuplu prin modelul a cinci la sută? Eu nu cred. Pur şi simplu nu cred.

O.Ş.: Să spunem că n-ai părinţi care să-ţi cultive afirmarea şi încrederea. Dar, spun aşa: o tânără isteaţă cu chef de citit, cu chef de informare, poate să răstoarne  modelul patriarhal cultivat în familie si în şcoală.

M.M.:  Eu n-am spus că nu există soluţii individuale. Întotdeauna există soluţii individuale. Şi în comunism erau soluţii individuale. Dar erau de ajuns? Puteau acele soluţii să schimbe o socie­tate? Dacă ţara asta nu si-ar fi ratat toate moder­nizările şi ar fi o ţară civilizată... Eu sunt din judeţul Hunedoara şi mă cutremur în legătură cu următorul caz: mă duc sistematic la Sarmisegetusa Regia, lângă Haţeg. Mă uit, a nu ştiu câta oară, la terme, viaducte, băi şi la tot sistemul de locuire igienică din forumul roman. Satul de lângă forumul roman este, în continuare, cu WC în curte, în continuare se ia apă din fântână, toate la distanţă de aproape două mii de ani. în ţara asta, 55% dintre femei lucrează la nivelul secolului al XlX-lea în sens casnic şi trăiesc viaţa secolului al XlX-lea în fiecare zi. O astfel de muncă îţi ocupă absolut tot timpul: căratul apei de la fântâna din deal, unde există apă potabilă, până acasă, unde umpli trei lighene, să speli vasele, să speli hainele... ziua ta e ter­minată. Şi asta faci toată viaţa.

O.Ş.: Asta e o problemă a României: lipsa de moder­nizare, care e dincolo de relaţia bar bat-femeie.

M.M.: E adevărat. Dacă suntem de acord că cifrele nu pot să mintă radical şi dacă 83% dintre muncile casnice sunt făcute de femei, iar în mediul rural proporţia este de 90%, atunci pot să spun un singur lucru: e adevărat că lipsa infrastructurii îi lezează şi pe bărbaţi, dar îi lezează în felul următor: tre­buie să taie lemne, trebuie să se ducă la toaleta din curte şi cam atât. în rest, căratul apei, spălatul cu mâna, maturatul cu mătura, gătitul la lampă nu-s făcute de bărbaţi. Gradul de afectare al femeilor pentru dezastrul din infrastructură este incom­parabil mai mare decât la bărbaţi.

O.Ş.: Există în limba română un antonim pentru misogin? Mă tot întreb şi nu-mi vine în minte... Probabil că femeile nu urăsc bărbaţii...

M.M.: Există un antonim pentru misogin: misandră. Dacă vom căuta în dicţionar (DEX), vom vedea că misogin înseamnă un bărbat care urăşte femeile. Cuvântul bărbat e pus în paranteză pentru că miso­ginismul, cum îţi spuneam, nu e numai apanajul bărbaţilor. La misandră, în dicţionar, sensul este că femeile care urăsc bărbaţii sunt bolnave. Aşadar, la bărbaţi, misoginismul este o manifestare de ură sau de dispreţ fără conotaţii patologice; la femeile misandre, comportamentul e de femeie bolnavă mintal.

O.Ş.: Aflu pentru prima oară, prin tine, că femeile care urăsc bărbaţii sunt misandre.

M.M.: Dacă antonimul lui misogin e atât de puţin cunoscut şi circulă atât de puţin în limbă, înseamnă că practica legată de el e atât de mică, încât n-ai nevoie de un cuvânt ca să o acopere.

O.Ş.: Aţi acordat un premiu Ştefaniei Mihăilescu pentru cercetarea mişcării româneşti pentru drepturile femeilor. Ştefania Mihăilescu a publicat, la Polirom, două volumt intitulate Din istoria feminismului românesc, ţ.u texte care acoperă perioada 1838-1948. De ce menta acest premiu?

M.M.: Ştefania Mihăilescu a făcut ceea ce nici una dintre noi n-ar fi fost în stare. S-a dus în bibliotecile şi în arhivele din România, dar şi în cele de la Budapesta, şi a căutat documentele mişcării femi­niste româneşti de la începutul secolului al XlX-lea şi până acum. Multă vreme n-a avut nici bani de xerox şi le-a copiat realmente manual, ca un copist, până când am reuşit să o ajutăm, intrând într-un proiect de cercetare, care i-a permis să-şi facă xerocopii. Ştefania Mihăilescu a reuşit să ne resti­tuie principalele documente ale mişcării feministe româneşti din ultimul secol şi jumătate. Eu habar n-aveam că există toate acestea. Nu se măsoară nici în premii şi nici în cuvinte ce înseamnă o asemenea muncă de cercetare, ce înseamnă să-ţi regăseşti rădăcinile într-o istorie pe care o ignorai complet.

Sursa: din volumul Mihaela Miroiu - Dincolo de îngeri si draci. Etica în politica româneascã, Editura POLIROM, pp 442-461, Detalii carte aici: http://www.polirom.ro